Filosofia destinsă

După război, Colegiul filosofic, inițiat de Jean Wahl la Paris, aduce un suflu nou filosofiei, cultivînd o gîndire mai puțin protocolară, “eliberată de o tradiție filosofică temătoare și somnolentă”. În activitatea lor, cei se întîlneau acolo se străduiau să recupereze teme triviale și subalterne, să caute semnificații în lucrurile insignifiante și cotidiene, proscrise pentru filosofia cu morgă. Filosofia risca să se compromită glorios, iar filosoful “se împăca cu lumea trăită și toate subiectele i se păreau demne de reflecție, chiar și cele pe care altădată nu le-ar fi putut trata fără a decădea.”

Realitatea umană, așa cum o concepea filosofia, prizonieră pînă atunci gîndirii și cunoașterii, evadează într-o lume mai ciudată și mai plină de vitalitate, aceea în care omul se întîlnește cu celălalt și cu ființa. Alain Finkielkraut numește aceste situații intrigi, ele fiind fenomene și fapte anterioare reflecției: neliniști impalpabile, stări sufletești confuze, oarbe, dar simptomatice care amestecă lumea cu omul, subiectivul cu obiectivul. Experiența resimțită la acest nivel, al faptelor și al psihismului spontan, este recuperată astfel ca o cale de acces, directă și ireductibilă la întrebările ultime.


Experiența ontologică

Metoda filosofică aptă să scruteze drama metatizică, scena pe care se petrec nimicurile reabilitate ale vieții poartă numele de fenomenologie. Ea recuperează fapte și cuvinte ale vieții profane pentru a le destina, înnobilate, aristocraticului discurs speculativ. Și nu se rușinează să apeleze, pentru a afla ce este existența, la narațiunea epică și la experiența unor stări blamate etic, aflate pe muchia patologicului.

La această “întrebare maiestuoasă”, Lévinas, reprezentant de marcă al Colegiului filosofic, răspunde recurgînd la drama care îl copleșește pe Oblomov: lenea, trîndăvia. Și nu lenea în sine (și în nici un caz blamarea ei etică) este relevantă aici, ci “experiența” nereușită a celui ce aspiră la acest ideal. Orice încercare, inactivitatea absolută, ruptura tuturor legăturilor sociale, apatia nu abolește pînă la urmă existența. A exista rămîne o povară de neînvins, o înlănțuire a eului, o înnămolire în sine, un contract ireziliabil. Cum spune Sartre: “A exista înseamnă a te bea fără sete.”

Pentru Oblomov, “trebuie să fii” este chiar mai grav și mai descurajator decît “trebuie să faci”. “Trîndăvia sa e un suspin inutil.” Reușind să punem în paranteză tot ce ne barează calea către experiența acestui om trîndav (repulsia față de un viciu, o traumă, trăsătura unei clase dezavuate, o nevroza socială), letargia lui Oblomov ne apare ca o experiență ontologică simbolică aptă să ne reveleze imposibilitatea evadării din ființă. Și, chiar fără să fim ca el, lectura ne înlesnește un experiment sufletesc și existențial edificator.

O altă experiență, pe cît de umilă, pe atît de exemplară, pe care o propune Lévinas este: teama resimțită de copilul aflat singur în întuneric. În întuneric, prin dispariția tuturor contururilor vizibile ale obiectelor, lucrurile care populează lumea noastră obișnuită se cufundă în neant. Tăcerea însă este percepută ca o zarvă ciudată, vidul e dens și fojgăitor, “nimicul e populat de foșnete mărunte și de deflagrații nelămurite, nu e nimic, doar ființa în general, inevitabila rumoare a lui există.” Odată cu suspendarea activităților cotidiene, existența impersonală, indistinctă și continuă, ceea ce nu se oprește niciodată este ceea ce ne învăluie și ne absoarbe cu clipocitul ei imperceptibil.

Lumina redă fiecărui lucru identitatea, îl scoate din indistincție. Și eul își redobîndește astfel, la rîndul său o identitate prin asumarea unui rol activ în lumea bine conturată a lucrurilor. Dar, cine a făcut experiența ființei, nu mai poate scăpa decît pasager de impresia că este prins în cleiul ființei, înlănțuit de sinele său (cel care este de aceeași factură cu tot ce este) pentru totdeauna.

Importanța unor astfel de abordări este aceea că aduc problematica filosofică cu picioarele pe pămînt. Ceea ce era doar apanajul unor minți cu redutabil apetit speculativ, rătăcind în cerul metafizicii, ar putea fi acum accesibil direct oricui adîncește o anume experiență banală a vieții cotidiene.

Unii dintre cititorii profani își pot depăși astfel complexul de inferioritate travestit în sarcasm la adresa filosofiei, teama de un domeniu inabordabil care brava ca aroganță plebee. Tristeții lor resemnate, abdicării melancolice, ocolirii pioase a filosofiei i se poate pune capăt în credința că temele filosofiei pot fi întîlnite în chiar grijile și aventurile, în frivolitatea vieții noastre de zi cu zi.

În acest gen de experiențe, omul poate resimți, după caz, angoasa sau greața, repulsia, oboseala, alienarea. Faptul simplu că, originar, nu-și aparține sieși, că este fatalmente prins în capcana ființei. Condamnat să fie – mereu. Fără răgaz. Clipă de clipă.


(va urma - scuze celor ce așteptau iubirea din prima, vine în episodul următor)