Dragobete.
Văr drept de flori, bomboane și cadouri cu ziua Valentinilor.

O suită de zile pe care o aștept fără nerăbdare, dar care reușește de fiecare dată să mă amuze prin cortegiul de sentimente, opinii și luări de poziție, care de care mai vehemente și contradictorii. Pe deoparte ascult lamentările legiunii pășuniste, care tună și fulgeră împotriva sărbătorii venetice, comerciale, atît de străină sufletului nostru milenar, transcendent și irepetabil. Pe ăștia mi-i închipui dănțuind de Dragobete în ițari, cămeșoaie și izmene într-un club de fițe, terminînd apoteotic petrecerea, bine alcoolizați (cum făceau și strămoșii noștri daci) între mii de confeti sub formă de inimioare pe acordurile imnului nemuritor “Noi suntem Români” interpretat live de Nicolae Furdui Iancu.

Ricanez de-a binelea cînd ascult ofurile bărbaților ce pomenesc în barbă tot calendarul creștin ortodox, agrementat cu promisiuni coitale în toate părțile procreative sau nu ale mamelor, soțiilor și descendenților de sex feminin, ale celor ce le-au adus beleaua pe cap. Nu ajungea 8 Martie, nooo… Mai trebuie să scoată o juma’ de leafă din buzunar pe bomboane, flori, și restaurante pline ochi în care o să aștepți mîncarea pînă ți se vor lungi urechile cît ale simpaticelor vulpi de deșert. Plus jucăriile de pluș aferente, plus… fu*u-i! Dar lasă, nu vine el, 9 Martie? Patruzeci de pahare or să bage în ei, cu mînie proletară. Să-și scoată pîrleala. Peste tot, ca o pătură moale și deasă, plutește zîmbetul satisfăcut al florarilor și al comercianților care vor adormi numărîndu-și îndelung banii.

După ce mă amuz bine, ba sardonic și caustic precum Caragiale, ba înțelegător și nostalgic precum Creangă, ascult ciorovăiala drăcușorilor ce-i port pe umeri. Păi, bine, cumetre, o să-mi spuneți, nu era vorba că e un drăcușor și un înger ? Da. Dar la mine s-au terminat îngerii, așa cum se terminau invariabil portocalele cînd ajungeam și eu în fața vînzătoarei, după cîteva ore de stat la coadă într-o zi minunată de Decembrie și uite așa m-am ales cu doi drăcușori. Unul perorează despre cît de fericit sunt că nu cotizez la bucuria comercianților, dar al doilea, ăla mai cinic, i-a zis să tacă dracului din gură că strugurii îs cam acri de la o vreme încoace și că oricum nu aveam cui să-i dau nici flori, nici bomboane. Doar să mi le trec dintr-o mînă în cealaltă. I-am dat dreptate celui de-al doilea și, neavînd niciun meci de urmărit, m-am întrebat cum ar putea să arate pentru mine o zi perfectă. Clasica întrebare din preajma sărbătorilor cu îngerași și inimioare. Trecînd de faptul că OCD-ul nu mi-ar da voie să declar aproape nimic perfect, darămite o zi întreagă, am căzut pe gînduri…
După sute de scenarii avortate aproape imediat după concepție, dintr-un cotlon al minții mi-a răsărit o o conversație la care am asistat fără voie într-o seară geroasă de decembrie, în scurtul timp în care așteptam verdele regulamentar la o trecere de pietoni din Suceava. Un el și-o ea, la amurgul celei de-a doua tinereți, rumeni în obraji, fălcoși, îmbrăcați în haine lungi de piele neagră – produsul cel mai rîvnit al renumitei cooperativei de producție din Vicovul de Sus – ținîndu-se de braț, așteptau ca și mine să se potolească șuvoiul de mașini de pe artera principală ca să poată ajunge cît mai repede la căldura salvatoare a magazinului universal de vizavi. Din senin, ca pentru sine, l-am auzit pe el spunînd pe un ton egal: “Cartofi avem, varză avem, fasole avem, murături și zacuscă ai pus, văr-tu de la Focșani pune mîine vinul, țuica am făcut, peste o săptămînă sor-ta taie porcul și ne dă și nouă, ouă luăm acuma, poimîine vine și pensia, diseară ne uităm la Soliman și la Badea… ce ne mai trebuie ?! Ea dădea ascultătoare din cap, punctînd fiecare termen al enumerării exhaustive a patriarhului casei. Spre final, își lăsă capul către umărul lui, într-un gest unic de tandrețe urbană. Nu apucă însă să și-l odihnească mai mult de o secundă pentru că el o smulse de braț țîșnind înainte în timp ce mormăia vexat : “Hai fă, că dacă te miști ca ochiul mortului ne apucă Crăciunul!” Smulsă din reverie, femeia iuți pasul și se pierdură în burta încăpătoare a chitului modern numit Supermarket. Am zîmbit, m-am gîndit la taica Maslow și piramida lui, la adevărul biblic peren vizavi de cei săraci cu duhul, dar cu mațul plin, și am plecat mai departe.


Deodată, precum beculețele ce apar deasupra personajelor din desenele animate, mi-am dat dat seama de ce creierul meu, mașina asta atît de complexă și ciudată, îmi adusese în memorie discuția ce mi s-a părut atunci atît de stupidă și de joasă vibrație. M-am închipuit șezînd într-un pat mare, musai king size. Ea, alături, citind o carte. Mi-am lăsat pe piept telecomanda și telefonul, mi-am pus mîinile sub cap și, ca pentru mine, cu o voce egală, am început să spun: “Sushi am comandat, ciocolată avem, căpșuni avem, sticla de Macallan e aproape plină, cîinii dorm, azi au încărcat sezonul 3 din Agentul de Noapte, ce ne mai trebuie?!
Ea, lăsînd puțin capul în jos, m-ar privi peste rama ochelarilor și ar spune clătinînd din cap mustrător-amuzată: “Ce bou ești, bă Radu…” Apoi cu o mișcare expertă m-ar țintui între perne, m-ar privi zîmbind cum numai ochii ei liniștiți și șăgalnici știu să îmi zîmbească și mi-ar spune: Așa bou cum ești, știi ce mult te iubesc?

Cîtă dreptate avea melteanul…

Nu ne mai trebuie nimic.