14 iunie, București – Prima intervenție

Când, in dimineața zilei de 14 iunie, m-am întâlnit pe străzile Bucureștiului cu primii mineri, nu m-am mirat, cunoscând promptitudinea cu care aceștia au mai răspuns chemilor d-lui Iliescu.
M-am mirat însă, când unul dintre ei, cu o bâtă în mână, m-a oprit cerându-mi actele... L-am refuzat și am dat să plec. Mi-a ținut însă calea, mângâindu-și semnificativ bâta.
- Dumneavoastră... Sunteți huligan !
- Ce huligan, băiețică ?! – mă adresez minerului din fața mea care nu are mai mult de 20 de ani.
Și fixându-i „arma”:
- Hai la miliție să vedem cine-i huligan.
- La poliție ! mă corectează minerul îndreptându-se spre un grup format din mineri și civili – ceea ce m-a făcut să cred că am cale liberă. Din grupul respectiv minerul se întoarce însă cu încă vreo 5-6 tovarăși, cu ghioage și topoare.
- Nu vrea să se legitimeze – explică primul miner arătând spre mine, în timp ce în spatele lui un alt miner, cu toporul în mână, aleargă în huiduielile mulțimii după un tânăr buimac. Ar fi scăpat, dacă niște civili nu i-ar fi barat calea, dându-l pe mâna urmăritorului. Apoi n-am văzut decât ghioagele minerilor lovindu-l în ritmul urletelor celui înghițit de mulțimea care se aduna.
Mi-am controlat expresia, privirea, cenzurându-mi orice urmă de revoltă și disperare. N-am mai cerut explicații. Nu mai aveam cui. Eram conștient că un singur protest m-ar fi pierdut. Le priveam ochii, căutând o speranță, o breșă în zidul privirilor ostile, năpustite spre mine.
- ...Huligan ?! de ce huligan, măi fraților ?! (Simțeam că trebuie să fiu „popular”, să vorbesc „tovărășește” ca să-mi scap pielea, că nu e bine să-mi ascund indignarea pe care apucasem să o exprim ci să-i dau doar o altă motivație). Adică ce, eu n-am serviciu?! Cum vedeți unul cu barbă, gata, e huligan ?! Păi ce, voi după bărbi vă luați ?!
Unul dintre ei a schițat un zâmbet. M-am agățat de zâmbetul acela și l-am încurajat cu privirea. Zâmbetul s-a transmis și altor chipuri înnegrite de praf și de mânie. Verdictul fusese anulat. Nu m-am îndepărtat imediat pentru a nu le stârni suspiciuni și m-am îndreptat spre un grup format din civili și mineri. Se discuta:
- Puneți mâna pe ei, fir-ar mama lor a dracului! Toți trebuie lichidați, toți! – vociferează un pensionar.
- Au vrut să-l omoare pe Iliescu, unul să nu scape! – îi ține isonul o gospodină într-un capot înflorat.
- Uite-l p-ăla, precis e de-al lor... și pensionarul arată cu mâna spre un tânăr înalt, zvelt, cu plete, care, grăbit și crispat se îndreaptă spre Palatul Telefoanelor.
E de-ajuns. Câțiva mineri se desprind din grup alergând pe urmele tânărului, care, simțind primejdia, grăbește pasul. Au pus mâna pe el.
- Dar eu n-am făcut nimic! protestează tânărul galben la față, cu o voce pierită.
- Ia uite-l cum s-a pierdut! chicotește satisfăcut pensionarul.
Mulțimea se strânge în jurul tânărului care bâiguie pierdut:
- De ce?... Eu nu...
Minerii dau cu bâta, femeile cu pumnii și cu sacoșele, pensionarul dă cu picioarele. Tânărul se ține de stomac, se frânge tot mai mult sub lovituri. Nu se mai vede, acoperit de vânzoleala care huiduie, urlă, înjură, lovește... Nici urmă de vreun polițist.

...Sediul Partidului Liberal. Uși scoase din țâțâni. Prin geamurile sparte se zăresc minerii lucrând...
O femeie elegantă, într-un deux-pièces bleumarin, privește de pe trotuarul de vizavi devastarea sediului. Se apropie de mine:
- Domnule, dar ce au cu partidele? Partidele au participat... ?
- Da’ cine i-a plătit pe drogații ăia din piață ?! se rățoiește la ea o femeie grasă.
- De unde știți că i-a plătit ?
- Auzi-o și p-asta! zbiară tot mai tare femeia grasă, uitându-se în jur după „ajutoare”. Da’ ce, nu s-a găsit la ei bani falși, mașină de bani... Curva dracului!
Femeia vrea să plece dar e prea târziu. O „patrulă” de mineri traversează strada în fugă. Pune mâna pe doamna imprudentă. Un miner este gata s-o lovească cu un segment de cablu metalic înfășurat în plastic. Strigătul de groază al femeii este atât de puternic încât, pentru o clipă, lovitura nu se mai abate. S-au oprit cu toții. Curiozitatea în fața spectacolului disperării ia pentru o clipă locul violenței.
- Legionaro! urlă din rărunchi grasa înfigându-și mâna în părul celeilalte, zgâlțâind-o cu putere.
Clipa de curiozitate s-a scurs. Cablul din mâna minerului se abate năpraznic peste umărul femeii trase de păr. Dar femeia lovită nu mai țipă. Nici nu icnește. Privește cu ochii căscați, fără să clipească, mută de groază, chipurile din jur și pumnii care plouă.
Nu pot să intervin. Numai niște trupe înarmate și organizate ar putea stăvili măcelul. Și totuși mă simt vinovat. Trebuie să fac ceva.
- Du-te, fă acasă! – strig la femeia bătută, încercând să o scap din mâinile minerilor. Du-te la cratiță, lasă politica, n-ai casă, n-ai copii ?!
- Asta, copii ?! Asta, cratiță ?! Nu te uiți la ea ce unghii are ?! strigă femeia grasă lovind-o cu pumnul în tâmplă. Ce știe asta ce-i aia casă ?! Ce-i aia muncă ?! D-a cui ești? D-a lu’ Câmpeanu? D-a lu’ Coposu?
Dinspre Universitate apare un ARO metalic. Femeia bătută este târâtă și trântită în mașină pe ușa din spate. Unde o duc, ce-o să se întâmple cu ea, Dumnezeu știe...

...Tipografia d-lui Rațiu, pe care ministrul culturii, dl. Andrei Pleșu, îl somase să o evacueze din clădirea Teatrului Național, este, în sfârșit, devastată... Intră cine vrea, se repede, sfâșie și calcă în picioare cărți, ziare, reviste...
- Aici își aducea moșu’ gagicile! comentează un grup de femei în spatele meu, călcând pe „Românul liber”.
- Păi o mai putea să le mai facă ceva?
- Poate, nu poate, avea cu ce să le ție...
- Da’ de ce să nu poată, ce ăsta a muncit la viața lui ?! Ia să-l pui să lucreze o lună în mină, să-l vezi după aia dacă mai poate!

...Pe Domnița Anastasia, în fața cordonului de poliție, o femeie, împreună cu fiul ei, se roagă de un ofițer de poliție, explică, se agită.
- Domnule, e vorba de fratele meu, n-a venit acasă de două zile – intervine băiatul de vreo 15-16 ani.
- V-am spus să circulați! se enervează ofițerul. Și pentru că cei doi insistă, intervine un alt ofițer, îmbrăcat în uniformă kaki, cu epoleții scoși de pe umeri, adresându-se unui grup de mineri:
- Mă băieți, ia veniți încoa’ ! și face semn spre băiat. Odată băiatul îmbrâncit sub bâte, mama izbucnește disperată:
- Nu da în el! Băiatul meu nu e golan! Nu e huligan! N-a fost la Universitate! A venit după fratele lui! Nu știu unde e... n-a mai venit acasă... azi noapte s-a tras!
Cu un semn, ofițerul în kaki îi potolește pe mineri și îl îmbrâncește pe băiat lângă mama sa.
- V-am spus să circulați! le strigă ofițerul de poliție.
Dar femeia nu mai aude. S-a lipit de zidul de cărămidă al clădirii, cu ochii în lacrimi. O aud cum se tânguie:
- Se poate, să ne dați pe mâna minerilor ?! Soțul meu a lucrat la externe, a fost procuror, de ce să ne dați pe mâna minerilor ?! Ce-am făcut ?!

...În stația de la Universitate, un tânăr de 18-20 de ani este smucit de o mână de un civil, și tras înapoi, de cealaltă mână, de prietena lui care argumentează disperată:
- Am fost plecați din București, de ce nu înțelegeți, acum am venit!
- L-am văzut la Universitate, strigă congestionat civilul, fără să-i dea drumul. N-ai strigat, mă, jos comunismul ?! Minerii! Aicea!
Dinspre Piața Universității răspunde tropăitul unor bocanci grei. Valurile mulțimii se despică în fața minerilor care se apropie în fugă cu bâtele ridicate. Grupul este înconjurat. După ce a încasat câteva bâte, pumni și bocanci, tânărul nu se mai opune, înghesuit cu sălbăticie într-o mașină te miri de unde apărută.
Mașina demarează. Cetățenii se risipesc.

... Am senzația ireală de coșmar. Se pare că în lipsa „probelor”, criteriile după care este lichidată „opoziția” țin de natura ...biocurenților individuali. Cine are o mutră mai spălată, o oarecare ținută, un aer de distincție și intelectualitate este rapit molestat și ridicat. Este de ajuns ca un miner să fluiere după tine, să te facă cineva „legionar” sau să strige vreun civil în gura mare că te-a văzut prin Piața Universității – mașini particulare răsar ca din pământ la momentul oportun gata să te ducă.
Am ajuns în fața Teatrului Foarte Mic. Un bărbat între două vârste fuge hăituit printre mașinile oprite la stop. Calea îi este tăiată însă din toate părțile. Prins de câțiva mineri, lovit, însângerat, este aruncat într-o Dacie roșie. Dar înăuntru nu mai este loc. Mașina geme de oameni stâlciți în bătăi, aruncați unul peste altul.
Unul dintre mineri deschide portbagajul, împinge sculele într-o parte, canistra în alta. „Legionarul” este luat pe sus și depozitat la mijloc. Þipă, se zbate, dar capacul portbagajului este trântit brusc peste el. Nenorocitul, în convulsii disperate, reușește însă să deschidă capacul și, culmea impertinenței legionare, să ridice capul și să strige: „Aer, ajutor!” Pentru a-l convinge însă, un miner se trântește peste pieptul lui, altul pe burtă, altul, hâțânând mașina și rânjind spre mulțimea de pe trotuar, triumfă:
- Ei, ai văzut că se poate? Ai văzut că s-a făcut loc ?!
Spre indignarea minerilor, nenorocitul începe să horcăie... O lovitură scurtă de bâtă se abate peste capul lui. Gata! S-a liniștit. Acum are și loc și aer. Capacul portbagajului se închide lejer, fără nici o dificultate peste balotul dinăuntru. Mașina pornește. Traficul reintră în normal...
Pe unde trec basculantele cu mineri, lumea le face prietenește cu mâna, îi aplaudă, dar pe chipul multora ditre cei care îi aplaudă se citește când spaima, când resemnarea.
Excitați de ura față de intelectuali, oamenii de nădejde ai subteranului au pătruns în Universitate și Arhitectură și, repezindu-se asupra „golanilor” care în viziunea lor „nu muncesc” dar care rămăseseră și peste noapte în fața planșetelor de proiect, i-au schingiuit. Marian Munteanu, liderul studenților de la Universitate, a fost bătut bestial în cap – capul este cu predilecție obiectul urii minerilor ca și al sprijinitorilor lor...
Au prefăcut în mormane de cioburi și așchii mobilierul, planșetele, instrumentele de lucru, planșele cu schițe și proiecte – lăsând în schimb, ca pe o orgolioasă urmă a isprăvilor „însemnele heraldice” de necontestat: bâta, toporul și cizmele.
În sfârșit, în balconul Universității s-au instalat minerii. Au aruncat icoana din balcon și l-au răzuit pe Eminescu de pe pereți.
Privesc de la distanță cum își scot scaune din redacția devastată a ziarului „Dreptatea”, își scot cizmele încinse pe trotuar în fața sediului P.N.Þ., și, cu sticla de apă minerală la piciorul scaunului, citesc Adevărul... Privindu-i, o bătrânică trecută prin multe a încremenit pe trotuar, șocată, cu mâna la gură.


Expres, anul 1, nr.22, 22-28 iunie 1990