Green Hours, Club Jazz Cafe-tunelul poeziei, o navă spațială în care publicul plutește.

La capătul tunelului, scena. Pe scenă trei virusați de poezie: Amelia Stănescu, Lucian Vasilescu și Felix Nicolau. Toți trei au dat un spectacol fără precedent. Talentul actoricesc al Ameliei Stănescu și al lui Lucian Vasilescu ne-a captivat, făcându-ne să plutim într-o lume specială, grație interpretării lecturilor. Dacă cei doi ne-au făcut să plutim, vrăjiți de tonul vocilor, Felix Nicolau ne-a readus cu picioarele pe pământ, impactul cu realitatea fiind dur.
,,nu mai merge așa- cititorul trebuie luat de gât și/azvârlit într-un scaun ca să asculte/ să-l asculte pe autor:ținut cu forța acolo/apăsat cu genunchiul pe piept// editorul dolofan cu pantalonii burduhănoși/ urlă în fața publicului compus din 4 poeți și o scrumieră:/a venit timpul ca cititorul să bage mâna în buzunar și să ne cumpre cărțile!...”(la palmare)
Următorul moment, video-poem, a fost realizat de Iulia Militaru, un experiment care îmbină două elemente –poezie și arta de a realiza video- bazate pe impactul vizual, auditiv, emoțional. Experimentul a debutat cu expunerea unui semnal EKG. Toți aveam aceeași inimă, eram conectați la același aparat. Semnalele de început au fost unele normale, pe măsură ce lectura avansa, tensiunea creștea, pulsul de pe ecranul EKG se accelera. Sentimentul de a trăi viața altcuiva, ascultând și privind ecranul, a fost emoționant. Publicul simțea fiecare impuls al inimii ca fiind al său- tiiic, tiiiiic, apoi tic-tac, tic-tac, după care presiunea creștea, inima era solicitată la maxim – bum- bum, bum- bum, puternic , ritmul încetinea apoi se oprea odată cu sunetul morții – tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Lectura începe cu banalul subiect al fumatului din pipă care dăunează apoi continuă făcând o paralelă cu poezia -,,la ce folosim poezia și cum folosim poezia? Mai există obiecte utilizate ca poezie, după ce au fost distruse? Așadar...poezia o folosim pentru a ne dezvălui geniul în fața indivizilor de gen opus ... o folosim pentru a fugi de realitate, o folosim pentru a ne cufunda în realitate, pentru a schimba lumea, (bum-bum, bum- bum!), pentru a uita...pentru tot, pentru nimic... obligatorie este prezența în orice context a cuvântului ,,autentic”...dacă distrugi obiectele din prima categorie, apar cele din categoria a doua...prin urmare, aceasta nu este o poezie, este o poezie care nu-i poezie, dar despre ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.”
,,acesta este și mesajul nostru, despre ce mai este poezia actuală și ce nu este ea...” adaugă Felix Nicolau la finalul experimentului realizat de Iulia Militaru.
Urmează un dialog liric ad hoc, jam session, oferit de Amelia Stănescu, Lucian Vasilescu, Felix Nicolau și Dan Mircea Cipariu.
Autorii au citit și din propriile volume de versuri: ,,Kamceatka/time IS honey”- volum pubicat la Editura Vinea, Felix Nicolau; Babilon-premediatarea- publicat la Editura Zona Publishers, autori Amelia Stănescu & Petru M. Haș; ȚARA MEA, VIAȚA MEA, DRAGOSTEA MEA- depre modesta mea ratare personală- Editura Rentrop&Straton, autor Lucian Vasilescu.
A fost o seară lirică reușită în care lecturile au rezonat cu publicul, judecând după aplauze.
Cred că e foarte important modul în care transmiți poezia, un colaj de sentimente și imagini care trebuie să ajungă la cititor emoționându-l, exact așa cum a fost creată, din trăiri. Dacă poezia este turuită sau spusă ca o informație citită din ziar, mesajul se diluează. Mi-ar plăcea ca pe viitor să asist la cât mai multe asemenea seri captivante, spectaculoase, seri în care poezia să câștige cât mai mulți fani.
,,…ce e poezia? Să zicem, o tînără foarte frumoasă, pe care ai vrea să o inviți la dans? Dar cum să o inviți dacă nu știi să dansezi? Prima dată va accepta, că ești frumușel, frăgezel, cu ochi strălucitori, plete cîrlionțate și ten de copil, tot numai entuziasm, adrenalină și hormon. Poate și a doua oară, a treia oară. Dar, dacă tot o calci pe bombeuri, dacă te miști caraghios, își va găsi un altul. Poezia e o femeie sensibilă, sufletistă chiar, dar atît de pretențioasă! Nu-i o fandosită, cum zic ofticații, cei pe care i-a refuzat, pe care i-a ignorat și îi ignoră, nu, e o femeie frumoasă și dorită de toți ... Nu ea are nevoie de noi, ci noi de ea (. ..)poezia adevărată nu e un act autoerotic (deși mulți cred asta) ci e ... dans, un dans cu cea mai frumoasă și elegantă și plină de feromoni femeie din lume. Din lumea ta, desigur...”.(Alexandru Mușina)
Așadar, prieteni... dans!