Bineînțeles că titlul romanului lui Corin Braga, Luiza Textoris (Polirom), înspăimântă mortal, întrucât anunță textualisme, structuralisme și hermeneutici cumplite. Ceva din toate acestea există în roman, dar doar în sprijinul interpretării viselor. Mare pasionat de tot ce înseamnă vis și călătorie în inconștient, de la șamani și vrăjitoare până la ficțiuni scriitoricești în domeniu, cercetătorul transpune în roman tot ce știe din teorie. Lucru deloc facil, ba chiar riscant.

Meritul de pornire este că eroii lui Corin Braga nu visează precum romanticii, deși parcă au mereu la îndemână o cheie a viselor, nici nu practică arta visatului – un dribling al entităților metafizice seducătoare și periculoase – așa cum o descria Carlos Castañeda, nici nu practică visul narcotic à la Jack Kerouak (Book of Dreams, 1960) și beatnici, dar nici anticipativ-parabolic, cum se întâmplă în Johnny Panic and the Bible of Dreams (1977) al Sylviei Plath. Cât despre oniricii Dumitru Þepeneag și Leonid Dimov, aceia erau mai mult meșteri în minunate parabole estetizate și bufe. Scriitura de aici reușește să mențină o temperatură normală, inflamația vizionară este ținută sub control, iar primele fraze anunță un barocgen Corneille: „Luiza Textoris era o fată cu nasul cârn și ochi exoftalmici. Îi plăcea să doarmă, fiindcă în fiecare noapte în interiorul capului, pe spatele pleoapelor închise, i se deschidea o sală de cinematograf”. Dar nu o sală de cinema fermecător de cumincioară și cu reveriuțe, precum la Daniel Cristea-Enache, ci una turbulentă. Vâna romantică reiese chiar din declarațiile Luizei, care se declară extraterestră și Peter Pan, deci inadaptată sadea. Puștoaică și nu prea, ea practică autohipnoza și zborul oniric. La capitolul poetic, cartea punctează prin comparații metaforice briliante. Noroc că ele nu devin sâcâitoare: Luiza dorește să conserve prospețimea întâmplărilor din vis „fixându-le în lumina bruiscă a dimineții ca în cutia de sticlă a unui insectar”; „Privind în sus, Luiza avu impresia că niște fructe uriașe de lumină se coc în jurul stâlpilor telegrafici”; „cerul avea culoarea albastrului de metil, ca o sticlă opacă în spatele căreia ar fi fost aprins un bec cu neon” etc.
Ca să nu pară abstract-artificial, destinul protagonistei este explicat genetic și biografic. O excelentă comunicare cu bunica Emma, o inițiată și ea, o relație caldă cu comic-zăpăcitul Michael, tatăl medic, și o alta tensionată cu Regine, mama dictatorială și nevrozată.

După moartea bunicii, adolescenta va comunica cel mai bine cu Fulviu ori Friator, cum vi se pare mai ușor, tânărul care își anunță prezența mai puțin obișnuit: „Te-am visat acum câteva luni. Erai îmbrăcată cu un voal lung de mireasă și zburai. Dar voalul ți s-a prins într-un stâlp de telegraf și ai căzut. Am tot așteptat să te întâlnesc, ca să te previn”. Nu prea frumușica Luiza își dă seama ce noroc are să-i pice din cer un prevenitor cu aceleași înclinații ca ale ei, așa că îl și adjudecă instalându-se în viața lui.

Cum se observă, onomastica nebăștinașă este o marcă în plus a intertextualității universale. sunt chei și chei presărate pe tot parcursul romanului care, ca un film de David Lynch, ar avea uneori nevoie de o listă cu atenționări-ghidări ale lecturii din partea autorului. Meritul primordial al cărții este totuși că păstrează un aer respirabil în mod natural – o proză onestă, cu scop limpede. Cine vrea să meargă mai în adâncime, are toate deschiderile și oportunitățile.

Scopul acela limpede este onirotehnica zborului (ca să o citez pe Elena Tacciu). Fulviu o strunește în pași mici pe Luiza. Mai întâi, ea trebuie să învețe să-și controleze zborul. Ambițioasă, fata vrea control complet, de exemplu să reia un vis de unde l-a întrerupt moartea bunicii, care pare acoperită de o „crustă de zahăr candel”. Apariția morții în viața Luizei nu face decât să accentueze nevoia evadării în vis, în „timpul cubic” unde dispăruse Emma Textoris. Și într-adevăr, complicarea existenței nu e decât o chestie de voință: camerele se comprimă și se alungesc ca la Boris Vian, oglinzile nu mai reflectă persoana care se privește în ele, ci dublul lor – firește că Luiza ajunge să se închipuie în New York. Viețuirea în plin inception face ca nici un banal geam de dormitor să nu mai reacționeze normal la întâlnirea cu o pietricică: „Cu un clinchet metalic, sticla scrâșni și se crăpă dintr-o latură în cealaltă, ca o calotă de gheață care se rupe în două”.
Tot firesc, după catalepsie, urmează frica de a visa, blocajul oniric. Frica se bifurcă: pe de o parte avem pericolul rătăcirii, pe de altă parte pe cel al sufocării într-un oraș inundat. Protecția cea mai la îndemână este izvodirea unui dublu, care să își asume toate pățaniile. De pildă, dublul lui Fulviu este Anir Margus. Ca acesta să poată zbura, i se instalează o conductă de pucioasă, imagine a coloanei vertebrale. Odată eliberat focul de la baza acesteia înspre creier, dublul poate să decoleze. Nu-i așa simplu să te pilotezi prin vis, însă! Trebuie să înveți buche multă. Așa că lui Anir i se transferă documente utile, din altă dimensiune, pe căi neconvenționale: este făcut să vomite cartea magică. Chiar și așa, Fulviu trebuie să se ocupe îndeaproape de educația lui, de aceea se și rătăcește în vis. Noroc că drumul coșmaresc trece pe la fereastra de la baia Luizei (honnit soit qui mal y pense!), în care bubuie disperat: „trezește-mă!” Ceea ce e supărător pentru tânăra care tocmai își visa și ea dublul, pe Adela, într-un „spațiu fagure”.

Dincolo de procedeele șamanice, semnalizările și, în general, comunicarea din vis sunt splendid de inventive: de exemplu, se visează o pasăre trimisă să se lovească de un geam.

Soluția cea mai serioasă pentru controlul viselor este începerea unui jurnal de visare, un roman la care să scrie atât Fulviu, cât și Luiza. Suntem pe muchii de mise en abîme. Metoda notațiilor este simplă: cum visarea se întâmplă între 4 și 6 dimineața, un ceas deșteptător este reglat să sune la 5.30, astfel încât consemnarea să poate avea loc la cald. Această „explorare participativă” are și un sub-scop: înlăturarea de la președinția orașului scufundat a maleficului Holom (că mă trec toți fiorii numai când îi scriu numele!). În plan diurn, psihanalicește vorbind, Holom poate reprezenta o depresie sau chiar o comoție cerebrală.

Iar povestea de abia acum începe! Așa că vă sfătuiesc să o continuați. Abia după aceea recitiți Interpretarea viselor a lui Freud. Luiza Textoris este un roman care îmbină utile cu dulci – deci are o latură didactică bine conturată. O mulțime de lucruri captivante se pot învăța din el despre tehnicile onirice. Și mai este un roman al candorii nezdruncinate de răutățile din univers. Sentimentele transmise sunt complet nebucureștene.