Prin faptul că este legat de imagini concrete și senzoriale și că, oricît de complexă ar fi construcția și interpretarea sa simbolică, el rămîne mereu în atingere nemijlocită cu realitatea lor palpabilă, cu solul din care crește și se nutrește, se poate spune că haiku-ul are un carcter anteic.

Anteu este unul dintre giganți, fiu al Geei și al lui Poseidon. Se spune că trăia undeva în teritoriile unde se află Libia de astăzi, că provoca la luptă pe toți cei care treceau pe acolo și, odată învinși, le tăia capetele. Din craniile celor înfrînți, ar fi ridicat un palat în cinstea tatălui său. În cele din urmă însă, a fost învins și ucis de Hercule care-i aflase secretul: în momentul în care era ridicat în aer, pierzînd contactul cu pămîntul, își pierdea puterile.

Anteismul haiku-ului îl reprezintă legătura sa indisolubilă cu concretețea imaginilor din care izvorăște toată forța sa simbolică. Rupt de ele și construit sau interpretat doar într-un mod abstract, haiku-ul își pierde forța specifică. Fără să-și păstreze rădăcinile înfipte în solul nutritiv al imaginilor, fără seva lor care îi întreține vie suplețea aluzivă și randamentul sugestiv, el se vestejește ca o plantă expusă-n ierbar, ca o mostră sărăcăcioasă izolată de arealul în care respira viață.

mai cade-o frunză –
de-acum soarele întreg
în fereastră

Valeria Tamaș

Discreția notației din primul vers surprinde și divulgă doar dispoziția contemplativă a celui care urmărește, frunză cu frunză, căderea îndelungă și oarecum păsuitoare a coroanelor. Dar, în economia întregului poem, această rezervă este amendată iremediabil de acea linie drastică de demarcație pe care o instituie adverbul restrictiv cu care-ncepe versul al doilea: de-acum...

Ce s-a-ntîmplat de fapt? Ce lucru dezatruos și irevocabil ne semnalează soarele – ivit brusc - întreg în fereastră? Paradoxal, vizibilitatea soarelui, în ciuda denotației sale tonice, optimiste, vitale, a atins un apogeu nedorit. Cu fiecare frunză căzută a cochetat, prin coroanele rărite, cu privirile noastre ce-l întîmpinau cu drag în fereastră. S-a arătat tot mai mult printre frunzele tot mai puține, pînă cînd, în spațiul fără nicio frunză, s-a înfățișat pe de-a-ntregul, în toată splendoarea sa.

Dar soarele întreg este acum unul rece, unul cu dinți, unul care anunță, prin absența coroanelor, toamna tîrzie și iarna ce-i va urma.

calul însetat –
steaua din ciutură
iar nevăzută

Valeria Tamaș

Toată construcția acestui poem se sprijină pe relația vizuală dintre stea, apa din ciutură și calul însetat. N-are niciun rost să încerci interpretări simbolice care să apeleze la abstracții sterile fără să te ții mereu aproape de calul care soarbe apa și, pe moment, eclipsează steaua oglindită-n ciutură sau care, golind ciutura pentru a-și potoli setea, face să dispară oglinda în care se reflecta steaua. Setea și așezarea calului, apa care oglindește steaua și potolește setea sînt forțele concrete, piedestalul pe care, păstrîndu-l mereu sub picioare, se poate clădi cu migală simbolicul castel din cărți de joc care este haiku-ul.

Abia după ce resimți aceast joc simplu și concret pe care autorul l-a observat și îl evocă în imaginile de mai sus, te poți avînta, dacă găsești că jocul este o aluzie la o sete mai năzdrăvană, către un înțeles simbolic mai spiritualizat surprins în versurile lui Blaga:

De sete ars, cum tremură în totul
ajuns la iezer - cerbul ! Dar abia
atinge apa mulcomă cu botul.

Din luciul albăstriu, precum e fierul,
sorbind, cu grije-alege, parc-ar vrea
să bea ușor, din apă, numai cerul.

Poemul ce urmează ne aduce-n fața a două imagini pe care cu un minimum efort le putem cupla. Scena nu spune mai mult decît că la fața locului au proliferat lăstarii și că printre ei se află și un topor hrențuit. Aluzii suficiente pentru a gîndi că acolo s-a produs nu demult o defrișare.

numai lăstăriș -
și-un topor fără coadă
ros de rugină

Manuela Dragomirescu

Abia în urma acestei prime impresii, putem aborda un alt orizont în care să simțim vigoarea naturii care renaște și degradarea vestigiilor trudei și ambițiilor umane. Lăstarii și iarba vor fi mereu biruitoare pe meterezele cetății. Chiar dacă, mai versați în modul de a gusta haiku-ul, simțim simultan imaginile concrete și simbolismul lor, simțim la fel de bine că există o ierarhie a straturilor înțelesului. Și mai ales resimțim frumusețea de a sugera aceste gînduri doar prin intermediul acelor imagini.


lectură în parc -
cu nerăbdare vântul
întorcând frunzele

Claudia Ramona Codău

Atît de simplu se pot spune lucruri extrem de delicate. Sigur că înțelesul ultim este a citi în cartea naturii. Dar modul discret și aluziv în care ni se spune acest lucru este emoționant. Nu știm dacă era cineva pe bancă și citea, dacă a fost abătut de la lectura cărții de vîntul care gonea frunzele, dacă nerăbdarea lecturii este a autorului, a omului sau doar a vîntului. Cele două cuvinte, cu care începe poemul – lectură și cu care se sfîrșește – frunzele, ne seduc și verbul întorcînd e la fel de bun pentru frunze și foi.

*

Cred că voi continua acest eseu pentru a găsi o motivare mai completă a faptului că imaginile concrete trebuie să fie temelia haiku-ului și că, fără a clădi folosindu-te de armătura sugestiilor bine împlîntate în acest fundament nutritiv, poemul sau comentariul lui devin aeriene și umblă cu capul în norii speculațiilor de tot felul. Nu poți construi un haiku fără să pornești de la o intuiție legată de ceva senzorial care să impresioneze prin faptul concret și prin sensul care izvorăște din el. Nu poți interpreta un poem doar speculînd relații abstracte și generale, egal valabile pentru o mulțime de poeme de același fel. Un comentariu consistent prinde întîi și întîi acea relație concretă care se dovedește nucleul ei intuitiv și, oricît s-ar depărta de el, menține o minimă legătură ombilicală cu matricea din care se trage.