În poemele din „Santinela de lut” (Vinea, 2006), Cosmin Perța dezvoltă o atmosferă în care imageriile morții, marcate prin stranietăți și obsesii, supun unor metamorfoze coșmarești căldura, ludicul și nostalgiile umane.
Moartea se insinuează încă de la început, asemeni unui animal sălbatic, în interioarele existenței: „moartea vine pâș-pâș; cum se leagănă ca o mare lighioană verzuie/ și urletul ei traversează camerele lunecoase” (iată cum moartea…). Privirea contractată de spaimă filmează realitatea „printr-o gaură de vierme” (spaimă nocturnă), cu acel simț oniric al instabilității acute a fluxului conștiinței: „Visul meu: un acordeon de argilă” (altă spaimă nocturnă). De sub lupa lucidității apar, rezistente în expresivitatea lor, viețile „mici și schimonosite ca la un bâlci de țară (...) trainice și dureroase ca un cal de prăsilă” (iată cum moartea…).
În „huma” interiorității, lucrurile înțepenite vorbesc de la sine despre „apetitul” morții, cuvintele poetului despre viață provocând reacția unor figuri polimorfe, fantomatic alungite și contorsionate, care ies la nesfârșit din casă, însă continuă să-și trăiască agonia în fața ferestrelor: „Aștept timid la o poartă. Ies pe rând ca o limbă aburindă,/ pe rând ca iepurii cu blană roasă din vizuina afumată,/ ca boabele dintr-o păstaie uscată tot ies./ I-am mai văzut, uneori seara, bălăcindu-se, rugându-se, ucigându-se/ în fața ferestrelor mele. (...) Adânc îngropate în sufletul meu roz și stângaci, lucrurile înțepenesc (...) foamea/ mi s-a prefăcut într-un vierme vorbitor, iar ei, oamenii lungi ca o pasăre moartă/ tot ies din casa aceasta în care eu ar trebui să vorbesc despre viață” (despre viață și alte obsesii).
În aceste ape de imagerii ale morții întâlnim insule de caldă umanitate, cum ar fi cele dedicate prieteniei: „ne vom încălzi cu toții într-o dimineață de iarnă,/ albă ca un iepure șchiop. (…) eu cu degetele astea voi împleti o cămașă de noapte/ pentru prietenii mei triști și la fiecare le voi da un petec călduros/ pentru iarnă” (odă prieteniei), căci „sânge din sângele meu sunteți voi toate care mi-ați trecut prin suflet,/ așa cum sânge din sângele tatălui vostru sunteți” (teribila moarte). În figura enigmatică a iubitei, celei aidoma unei inimi a nopții, se compun legănarea și limpezimea: „Numai tu, Linalin, moale ca o inimă de cupru legeni rișca străvezie a nopților grele” (al doilea cânt pentru linalin). Erosul e unul grav, conștient de precaritatea credinței, tânjind după cernerea ei și trezirea din visul încărcat de presimțirile tragicului: „Mi-e moale inima de o vreme încoace. Ca o lămâie de ceară îmi e. (…) Mi-e milă de cearcănul tău ce se zbate pe umărul meu liniștit./ Lasă așa, odată cu toamna vom învăța să cernem nisipul cleios al credinței precare și/ vânătul vis va pieri” (al treilea cânt pentru linalin). Micile detalii amplifică în mișcări circulare tensiunea unei iubiri care, umbrită de amenințări indefinite, tinde să-și disimuleze neliniștea: „Dragostea mea stă la cinci, vis-a-vis o bătrână dresează un teckel. Tu te învârți în jurul/ amiezii iar buza mea tremurată se-ascunde sub un clopot de sticlă și var” (viața mea și santinela de lut, cântec pentru linalin).
Încremenirea spre care converg liniile de câmp ale acestui areal poematic e proiectată ca pe un ecran în imagini cu profil apocaliptic: „Nu e ușor să-ți închipui lumea de lut a cățelului,/ el seara se retrage-n găoace și noi, Linalin,/ rămânem sprijiniți de un zid/ până la a doua ieșire din mormânt” (al patrulea cânt pentru linalin).
Poetul își întâmpină iubita cu aprehensiunea în fața dezvelirii măștilor și, implicit, a stărilor amestecate și instabile, pictate în griuri de îndoială și vis, pe care el dorește, protector, să le ascundă: „Probabil că nu mi-ar plăcea să mă vezi așa. Înveșmântat într-o mantie albă,/ cu spada lungă și lucitoare a îndoielii/ prelingându-mi-se pe lângă splină, cu poleiala istovitoare a viselor,/ a iepurelui gri, scurgându-mi-se pe lângă picioare” (marioneta din sânul tău).
Totuși, acest văl de gând și noapte, ni se spune, e atins de aripa iertării, care „nu vine decât rar și toate nopțile dinaintea ei par pierdute” (iată cum moartea…).
Figura tatălui poartă amprentele unei istorii tragice, fracturate: „Inima tatălui meu, mireasă tânără ascunsă cu de-a sila în moara dezafectată din piață” (iată cum moartea…). Mișcările lui sunt racordate la un „design” al puterii, ce păstrează intacte potențele filiale: „Tatăl meu a mișcat din degetul drept. Puterea lui mișca din sânul drept./ Puterea mea rămâne intactă” (iată cum moartea…). Secționarea realității de lama toporului, a umbrei făpturii de umbra toporului, descoperă diformitatea veacului nou, rușinea ascunsă în suflet și trup, fericirea ce dă înconjur, în filmare lentă, ca o despovărare de existența „în afară”: „În spatele meu tata ascute toporul. Lama lucioasă împarte realul în două. În partea mea/ sângele curge-n butoaie, se varsă limpede și firesc în buți rotofeie pentru copiii diformi ai/ veacului nou. În partea ta: claviaturi de ger și pucioasă./ Rușine îmi e cu inima mea și coastele mele. (...) În spatele tatei nu mai e nimeni. Umbra toporului despică sec umbra de nuc./ Lentoarea și fericirea ne înconjoară de parcă nici n-am mai fi...” (the end).
Sinele e pândit de scindarea lăuntrică, de imaginea amenințătoare a dublului din oglindă: „Nu de tine mi se face frică seara închis într-o cameră/ ci de mine privindu-mă rece într-o oglindă ca pe-un tabu/ de care încă nu mă apropii”, sau de „paingul pântecos” care, însă, se rușinează „de trupurile (...) transparente și moi” (sânul răcoros al uitării). Ori de creierul însuși, care pătrunde ca din afară în corp și îl conduce mașinal, înregistrând lucid neputința și reacționând prin substituții imaginare: „Ca o bormașină Bosch pătrunde în țeastă/ și el, creierul, tronează acolo. Își construiește imperiul după toate normele arhitectonice și/ sociale până când sceptrul îi cade, mâna se prinde neputincioasă de falcă și trage și trage/ până când falca se desprinde și o altă falcă mult mai fidelă îi ia locul” (iată cum moartea…).
Santinela de lut este un contur oniric, închipuit de „mâinile reci” într-un decor cu un surplus de stranietate: „Cu mâinile reci închipui o santinelă de lut./ Ea va fi începutul și învierea, pajiștea crudă și sânul tare. / Vom mișuna împreună cu porcii și viezurii. Ne vom ascunde în scorburi de nuci/ și buricele groase ale degetelor ni le vom reteza până mâine. (…) S-a-ndepărtat puterea mea de mine. Cuminți ca o pajiște goală ne legănăm” (santinela de lut).
Îndepărtarea de la sine a puterii coincide cu o cumințenie a legănării ce amintește de ritualul purificator și luminător al ascezei rugătoare: „V-aș spune acum:/ până aici bâlbâiala voastră canonică/ până aici fetușii grași ai uitării/ până aici sângele vostru stricat,/ mai rezistent, mai gălbui pe zi ce trece, mai subțire și mai inteligent./ În spatele iernii doar cei mai frumoși vor domni./ Doar cei cu limbile roase de nesomn și ciroză,/ doar cei aproape de oasele alb-strălucitoare ale păsării de granit” (întoarcerea pe dos a santinelei de lut).
În nota dominantă a tragicului, santinela veghează, în regatul de lut, între polii morții și dragostei, chipul înlăcrimat al iubitei: „În stânga mea crește viermele de mătase, în dreapta părul tău răsfirat./ Sub palmele mele se naște regatul de lut. Este exact și întins în bătaia vântului negru/ și-a ciorii de antracit./ Departe, sub cupole pufoase de ploaie sângele veșted arde-n candele./ Fricoasă mi-e carnea în fața obrazului tău lăcrimat” (viața mea și santinela de lut, cântec pentru linalin II).
Dar Linalin, ca orice femeie frumoasă, are, de asemeni, „un zâmbet rătăcit pe undeva pe acolo; printre opincile tocite/ de fier și vălul de mireasă, printre discurile cu Brahms și borcanele cu mazăre. Totodată,/ ea, femeia frumoasă, ține ascuns de oameni, într-un mic săculeț, primele fire tunse de păr;/ așa, pentru siguranță” (despre femeile frumoase 1).
De aici, firele de speranță și mulțumire, „după căderea orașelor mari, după declinul bursei/ și ruginirea firească a sondelor de petrol” (al cincilea cânt pentru linalin). În același registru al derulării lente, are loc transfuzia vieții în carte: „încet, nelegat, sângele se așază pe rafturi” (al șaselea cânt pentru linalin).


(text inclus în: Florin Caragiu, "Poezia - pentrul Omul Deplin", volum în curs de apariție; a fost publicat în revista "Conta", nr. 8/ 2011, pp. 130-132)