poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-09-01 | | foto - Loneliness – Alexandre Buisse Singurătatea ca trăire poate fi, printre altele, rezultatul izolării vremelnice, a exilului, a contemplării pustietății sau a asumării ascetice a sihăstriei. Singurătatea poate fi de asemenea o trăire circumstanțială pasageră, o dispoziție sufletească de lungă durată sau una din fațetele condiției umane. Două valori ale culturii japoneze tutelează modul în care e simțită și evocată singurătatea în poemele haiku. Ele nu sînt doar valori estetice, ci reprezintă valori existențiale de care e pătrunsă întreaga ființă a celui ce trăiește în spiritul zen, indiferent că se ocupă de poezie sau nu. Prin sabi, sensul inițial de izolare, singurătate, tristețe se îmbogățește cu un fel de asumare a însingurării ca modalitate de contemplare a adevărului lumii – un fel de melancolie senină, de compasiune pentru cele trecătoare, simultan cu resimțirea unei anume unități și stabilități esențiale a tuturor lucrurilor. Pentru Bashō, melancolia lirică ofilită a predecesorilor este recuperată și convertită în tonus existențial senin, cognitiv, plin de un blînd umor. Wabi este și ea o categorie estetică a cărei devenire implică o reașezare și o convertire pozitivă a conotațiilor sale. Starea de fapt – mîhnirea și întristarea – este scoasă astfel din amorțire pentru a i se pune în valoare valențele benefice, capacitatea de a fundamenta o viață de o demnitate mai profundă. Wabi pune accentul pe un simț funciar al tristeții calme (blînde, liniștite) și pe refuzul strălucirii (prețiozității, stridenței, excesului). În cele din urmă, ea adaugă însingurării senine o asumare a precarității și gustul pentru viața austeră. Voi încerca în continuare să găsesc care sînt modalitățile tehnice prin care singurătatea se face prezentă sau sugerată în poemele haiku scrise în limba română. Cu un pas înaintea singurătății este mai totdeauna absența unor lucruri. Ele lipsesc vădit din locurile unde trebuiau să fie și prin această absență afectează calitatea acelor spații. Lipsa poate fi numită direct prin adjective care califică substantivele: Luna absentă – rece lama securii uitată în colț Semnalarea la propriu a absenței creează aici ambiguitate (cuvîntul spune că lipsa e oarecum nemotivată) și naște mister, întunericul ascunde ceva, poate o crimă. Nu știm dacă luna este victimă sau complice la crimă. Lipsa, absența lucrurilor sau ființelor pot fi consemnate și prin adjectivul gol/goală care arată că locul consacrat al prezenței sau existenței lor nu (mai) este populat de ceea ce ne-am fi așteptat sau trebuia să fie acolo. După caz, masa goală este compensată cu asupra de măsură de merii în floare, în spațiul uman își face cuib uitarea (prin simbolul ei - păianjenul), cuibul părăsit se asortează cu surparea și invazia mușchiului, iar cochiliile goale își găsesc altă menire, aceea de fi locul în care se aude doar ca ecou vuietul stins al mării. Merii în floare – am totul dinainte pe masa goală Tabloul nunții... În rama de lemn goală cuib de păianjen Cuibul berzei gol pe-acoperișul surpat. Mușchiul verde pe scări Cochilii goale – vuietul stins al mării locuindu-le Dar absența poate fi numită și prin adjective care semnifică golul într-un mod particular, potrivindu-se doar cu unele lucruri, respectiv substantive: Copaci desfrunziți – în paragina verii nici n-ai ce fura Apa secată din lutul uscat – țipătul prigoriei Pe bradul de Crăciun, despuiat de daruri, două vrăbii Un cuib părăsit: singură-n el tăcerea și poate vântul Plouă monoton peste gara pustie cu ceasul stricat Luna lui cuptor – ulița e pustie îmi caut umbra În alte poeme, adjectivarea absenței, ușor metaforică, își justifică valoarea prin jocurile de cuvinte pe care le provoacă: Gară-n ars bărăgan. Ornice Paul Garnier știrbe de ace Prima zăpadă – Toate murdăriile acoperite Trestie spartă – golul plin de cântece rostuit de vânt Calificarea ca știrbe a ornicelor le accentuează lipsa care e percepută astfel în registrul mai sensibil al amputării unei ființe vii, în timp ce acoperite face un joc de cuvinte și mai complex: deși face să dispară murdăriile, acoperirea cochetează cu dosirea, tăinuirea; acceptăm puritatea omătului, dar parcă și asta a ajuns doar o făcătură. În fine, spartă, care denotă deteriorarea și dă la iveală golul, are, în mod neașteptat, o conotație pozitivă: golul este plin de rosturi virtuale și deschis la o cooperare muzicală. O altă posibilitate de a denota absența este folosirea prepoziției cu sens privativ fără între două substantive, primului lipsindu-i ceva firesc, propriu, definitoriu sau de-a dreptul esențial numit de cel de al doilea. Ceea ce e absent, poate induce, după caz, o îngrijorare - grerierii; poate sugera o închidere genetică, o zidire biologică - melcul; poate face aluzie la un eveniment tragic - pescarul; poate evoca nostalgia firmamentului bogat - stelele; poate sesiza printr-un joc de cuvinte o detronare – coroană etc. Nopți fără greieri – ceva i se întâmplă universului Oră târzie. Singurătatea mă-nvăluie ca o cochilie fără melc Se ridică neguri - pe baltă-n derivă o barcă fără pescar Cer fără stele - atât de săracă vara asta Parcul în doliu. Arbori fără coroană - regi agonizând purtată de val o barcă fără stăpân caută țărmul Noapte de mai - pe cerul fără stele pescăruș solitar Întunecime. Pustie casa fără păianjeni În alte cazuri, fără este folosit pentru a evoca ilimitarea, un spațiu virtual numai bun pentru a fi populat de ceva impalpabil: liniștea, credința, zborul, reveria. Spuză de stele - mănăstirea din vale e fără margine Deasupra mării liniște fără margini - și numai o stea Fluture scăpat Din plasa unui copil - Zbor fără popas. Zile albastre. Sâmbete fără sfârșit flori de plumeria căzând Absența poate fi sugerată însă și prin felul în care întreaga înscenare a poemului atestă prezențe insolite, nepotrivite în locul evocat, care se substituie celor la care ne-am fi așteptat: În lațul întins pentru păsărele – soarele toamnei Liniște. În plasa păianjenului: luna, noaptea și eu la fel de bine, cum poate fi subînțeleasă din alte lipsuri sau urme ale întîmplării: E tristă curtea. Nu mai scârțâie scara sub pașii mamei Doar pene pe jos. Mîța-i sătulă: bestia, să-nghiți un cântec... În urma broaștei un plescăit în noapte – și luna în țăndări Octombrie pe ducă. Nu se aud greieri – tic-tac de ceasornic Nu-i loc de greieri. S-a micșorat pămîntul – ...nici de visare O vijelie – păpădia a rămas doar amintire Cu un pas mai aproape de pustiul singurătății ne aduc, surprinse în scene bine regizate, prezența solitară și hieratică a sperietoarei sau sublimarea lucrurilor și întîmplărilor aievea în litanie nesfîrșită a greierilor. Totul s-a cules – doar sperietoarea așteaptă noul an Atât a rămas din poveștile verii: prispa cu greieri Cel mai pregnant este semnalată absența prin adjectivele pronominale negative niciun, nicio. Lipsa este acum categorică, iar lucrurile absente sînt aproape mereu cele care dădeau viață locului și, prin dispariția lor, locul își pierde identitatea, se denaturează, devine deșert, se pustiește. La modul spiritual, își pierde rostul, noima, tîlcul. Devine de neînțeles. Vin valuri vuind dar nicio corabie niciun pescăruș Nicio scrisoare în cutia poștală – tîrziu de toamnă Boare tainică - niciun greier în noaptea de vară Niciun fluture stârnit de vânt: nu mă caută nimeni! Păpușa oarbă. Niciun copil să-i pună ochi de sticlă Amurg sângeriu niciun bujor în grădină - vântul, doar vântul ... Nicio scrisoare de scris, doar amintirea ca un uliu: la pândă Seară de toamnă – în cuibul de pe casă niciun cocostîrc Marea numai vuiet de valuri, cutia poștală veșnic goală, noaptea de vară fără cîntecul de greier, adierile fără de gîze, jucăriile fără copii, amurgul fără acompaniamentul bujorilor, amintirile fără cei amintiți, seara fără păsări întoarse la cuib – toate-s lipsite de rost și viața-n preajma lor e doar deșertăciune. Chiar albul imaculat al ninsorii devine repetiție stearpă: Înc-o ninsoare / așezând albul pe alb – / fără niciun scop. Alteori însă, aceeași absență cvasitotală devine un fel de cadru menit să pună-n valoare o prezență unicat: un zbor de pasăre, o umbră, o zi de împăcare între oameni. niciun sunet în munți - linia ușor curbată a zborului de pasăre O clipă umbra în cădere pe clopot – și niciun dangăt Umbra unui nor Pe clopoței albaștri și niciun sunet Niciun cerșetor de ziua bujorilor – pace-ntre oameni În alte cazuri, lipsa numită dă contururi mai pregnante singurătății sau neputinței: Dup-o absență - zgomotul cheii în ușă și niciun prieten Liniște în zori – pe-aleea troienită nicio cărare Niciun prieten – bocancii rupți în prima ploaie de toamnă Buzunarul întors. Nicio fărâmă de pâine pentru vrăbii Nu-mi pot potrivi inelul destinului pe niciun deget Balta uscata – peste podetul de lemn niciun trecator Uneori, printr-un joc de cuvinte și prin exploatarea unei situații se face doar o remarcă ironică. Pe mal o broască în ciocul unei berze – și niciun sunet De sfîntul Ignat – niciun mistreț nu are colții de argint Niciun trecător nu-și deschide umbrela – prima ninsoare culminînd cu deșertăciunea deșertăciunii, poetul fără epitaf: Pe vechi mormântul poetului niciun vers – pustiu de iarnă |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate