Se împlinesc zece ani de la apariția în limba română (Deisis, 2011) a traducerii remarcabilului volum "Experiență și Absolut (Pentru o fenomenologie liturgică a umanității omului)", avându-l ca autor pe filosoful creștin francez Jean-Yves Lacoste.
Făcând parte din seria de discursuri comprehensive ce-și propun să traducă în termenii universalității filosofice și/sau științifice realitatea și semnificațiile religiei, pentru a le transpune în modernitate (în acest caz, avem de-a face cu un discurs fenomenologic-existențial cu mize antropologice), această carte merită, după socotința noastră, și nu numai, o mențiune aniversară, fiind una din acele lucrări care nu-și epuizează odată cu trecerea timpului sugestiile înnoitoare pentru gând și pentru viață. Autorul desfășoară o fenomenologie liturgică și argumentează strălucit caracterul chenotic al unei antropologii creștine. Cu "Experiență și Absolut", publicată pentru prima dată la Paris, în 1994, a fost marcată o reușită, de dată relativ recentă, a dialogului dintre teologia creștină și filosofie, în câmpul culturii occidentale, nu fără implicații pentru o mai bună așezare în ecuația integrală a omului, a funcției cunoașterii științifice. Cu privire la aceasta, ne referim cu precădere la reflecțiile ample și minuțioase consacrate criticii experienței, întreprinsă dintr-o perspectivă complexă. Filosoful francez a luat în calcul mari repere filosofice ale Occidentului (Heidegger, Hegel, Nietzsche, Husserl) și, cu un stil care amintește de răsucirea de flacără a limbajului lui Heidegger, s-ar putea spune, fără exagerare, că a executat un slalom de maestru printre acele obstacole ale gândirii (ținând de cuget și de limbaj, deopotrivă), care pot fi comparate ca efect cu o calcifiere a spiritului și cu o pierdere a capacității lui naturale și sănătoase. Numai grație acesteia, ca printr-un sistem intact de artere, vene și capilare, se poate propulsa sângele intuiției specifice, cu o fluiditate ce e opusul trombozării și sleirii conceptuale.
În căutarea inefabilei "diferențe specifice" a conceptului creștin, rod al unei comprehensiuni simpatetice vii, nicidecum al explicației dizolvante reducționiste, Lacoste își propune să regândească noțiunile fundamentale ale filosofiei, introducând termeni noi, complicând sistemul clasic de identități și diferențe, producând noutate în primul rând la nivel de limbaj, pentru ca luminarea rostirii să atragă ea însăși, la o viață aparte, ideea. Astfel, cuvântul "liturghie" a fost preluat din întrebuințarea lui curentă (cu înțelesul de cult) și transformat, totodată, într-un concept filosofic propriu-zis. Fenomenologia liturgică devine, așadar, o sintagmă aderentă la miezul foarte specific al concepției creștine despre viață, cu rădăcini în practica duhovnicească.

Cuvânt despre cerul creștin, cel de dincolo de "văzduh"

Distanța luată în raport cu rațiunile și dispozitivele conceptuale ale filosofiei religiei (fie că e vorba de reducția antropologică a religiei la sentiment, ca în cazul lui Schleiermacher, sau la teorie, ca în cazul lui Hegel) și, totodată, în raport cu sacrul de tip necreștin (acea "lume" de deasupra pământului sugerată de Heidegger, care nu e totuși "cer" și care e marcată de ateism ontologic și de păgânism existențial), această distanță a fost marcată lexical tocmai prin termenul de "liturghie". Se remarcă faptul că extensiunea termenului de "religie", generalitatea foarte vagă a acestui înțeles, îi poate fi fatală cugetului ce reflectează asupra identității creștinismului. Dincolo de un grad de abstractizare, creștinismul ca idee specifică nu se mai lasă cuprins în sfera nedeterminată a unor termeni foarte generici, ci este chiar exclus din acel loc "al tuturor și al nimănui". Foarte atent la nuanțe, mișcându-se deopotrivă cu rigoare teoretică și cu intuiția infinitezimală a concretului, Lacoste a teoretizat reperele unei antropologii chenotice, plecând de la două teme fundamentale, cărora le corespund cele două mari secțiuni ale lucrării: I. Omul și locul său; II. Experiența fundamentală. Referindu-se la relația omului cu lumea, fenomenologia și existențialismul au avut un cuvânt puternic de spus în ceea ce privește ideea de aprioricitate a experienței mundane, a stării de aruncare în lume și întru moarte, pe care o trăiește omul ca pe ceva dat lui, în chip inițial și în amonte de etic. Aceasta este logica facticității, prin care, chipurile, se dezvăluie structuri fundamentale ale experienței, așa cum apar ele întotdeauna, pretutindeni și tuturor. Autorul distinge, însă, între ceea ce-i inițial și ceea ce-i originar. Există, spune el, o fenomenologie mai adâncă a originarului, care trimite spre ceva mai adânc decât orizontul imediat, inițial. Opunând fenomenologia originarului celei a aparenței inițiale, Lacoste se referă, în același timp, la "ne-locul" liturgic, aproape în opoziție cu locul mundan. În chip aparent contradictoriu, se afirmă însă că liturghia deține secretele topologiei, interpretarea liturgică interzicând disocierea ruinătoare dintre suflet și trup. Astfel, locul liturgic este definit, prioritar, în mod calitativ, ca fiind unitatea euharistică dintre suflet și trup.
Semnificația "ne-locului" liturgic e adâncită în dezbaterea din capitolul "Liturghie și deposedare", trăgându-se următoarea concluzie: "Omul poate supraviețui atunci când sunt desfăcute legăturile care-l unesc cu lumea, atunci când nimic nu mai e cu adevărat la dispoziția omului și orice fel de împropriere devine cu neputință de gândit" (p. 221).
Se purcede la o critică liturgică a conceptelor, cum singur autorul spune, care pune sub semnul întrebării ideea de cunoaștere cu semnificația ei eshatologică absolută așa cum apare ea la Hegel. Se pune întrebarea: Poate fi "posedat" adevărul prin cunoaștere? Răspunsul e, firește, negativ. În aceeași ordine de idei, filosoful întreprinde o critică a experienței religioase naive, care riscă să uite că "eshatonul nu este la dispoziția noastră" și, în acest sens, nu poate fi posedat după voința și regula omului.

Omul privit de Dumnezeu

Antropologia desfășurată în orizont eshatologic se întemeiază pe Revelație și își asumă chenoza, cu încredințarea că omul învață să se bucure în smerenie, lăsându-se "privit de Dumnezeu" mai degrabă decât manifestând dorința să privească el - înălțând capul într-o direcție sigură - către Acela... Unul dintre fragmentele finale ale cărții e grăitor pentru tonalitatea fundamentală în albia căreia curge muzica lăuntrică a textului: "E prea devreme pentru ca întrebarea privitoare la om să se organizeze pur și simplu ca o anthropologia gloriae, și prea târziu pentru ca lumea și pământul să dețină condițiile întregii fericiri. Bucuria paradoxală care se naște în smerire este, poate, atunci, tonalitatea fundamentală a experienței pre-eshatologice. Omul reconciliat este, în ciuda lui Hegel, încă la distanță de viitorul său absolut. Și, în ciuda lui Nietzsche, omul dezîmpropriat și smerit nu este redus la nimic, și nu se reduce pe sine însuși la nimic, ci trăiește acum din împlinirea viitoare a făgăduințelor lui Dumnezeu. Omul surprinde ceea ce are el cel mai propriu atunci când alege să stea în fața lui Dumnezeu. Teza poate fi acum precizată: vom spune, deci, că omul își articulează în modul cel mai exact identitatea atunci când acceptă să existe după chipul lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa smerirea, atunci când a acceptat să existe în mod chenotic" (p. 245).


(text apărut în ziarul "Lumina de Duminică", Nr. 20 (288), Anul VII, 22 Mai 2011, rubrica "Religia, filosofia și științele în dialog", p. 12)