"În zahăr de pepene" e un roman… prăjitură, după rețetă, tăiat în felii mici, în capitole scurte, pliat bine pe unitatea cotidiană de timp destinată lecturii, capitole care par niste poezii minione, ca acest imn închinat mâinilor: „Ne-am întors la MOARTEu ținându-ne de mână. Mâinile sunt ceva minunat, mai ales când se întorc după ce au făcut dragoste („Mâini”)

Zahăr de pepene, repetat obsesiv, devine un refren hipnotic, care amorțește, induce o stare somnolentă, plăcută. Multe lucruri sunt făcute din zahăr de pepene, inclusiv “această carte”, scrisă, bineînțeles, cu cerneală din sâmburi de pepene, cu promisiuni dulci încă din primul capitol: “Vom vorbi despre toate acestea și le vom străbate prin zahăr de pepene” Zahărul de pepene, ingredient de bază al rețetei, menține un echilibru al bunei dispoziții, la care se adaugă mai vechiul păstrăv, din primul roman.

Paulina, logodnica naratorului, aprinde noaptea o lampă cu ulei din pepene-cu păstrăv, care răspândește nu numai lumină, dar și un miros parfumat, baraca ei este făcută din zahăr de pepene, rochia tot din zahăr de pepene și are și o aromă plăcută, dar și la privit dezvăluie formele dulci ale corpului!

Geografia locurilor e un labirint țesut din pepeni și râuri și multe poduri, “Pe aici spunem râu tuturor lucrurilor. Genul acesta de oameni suntem.“ Arhirtectura e suprarealistă: din bucătărie poți ajunge în „coridorul care ducea în camera de zi trecând pe sub râu”. Cărămizile sunt din pepene.

In MOARTEu își petrec oamenii majoritatea timpului, mănâncă, lucrează, însă fiecare are câte o baracă în afara locului, unde le place să petreacă timpul în singurătate. Lentoarea e măsura lucrurilor, până și dragostea se supune mișcărilor încete într-o poezie cu trimiteri spre psalmi biblici prin naivitatea exprimării sentimentelor.

Mult timp povestea nu se leagă, îți scapă printre mâini, alunecoasă ca un …păstrăv. Scene , elemente reale se amestecă cu altele supranaturale, dar pe cine mai surprinde această tehnică după ce a citit primul roman? Pe cine mai surprinde că râul trece împleticit prin camera de zi? Tot acolo se pot întâlni și stâlpii de iluminat :”M-am dus cu Paulina în camera de zi și ne-am așezat pe o canapea în crângul de lângă mormanul de bolovani. Eram înconjurați de felinare.” Dacă păstrezi convenția intruziunii suprarealului, dacă nu te interesează tehnica și, mai ales, dacă n-ai citit “La pescuit de păstrăvi în America”, lectura e agreabilă, o poezie când suprarealistă, când absurdă.

Cărțile aici servesc drept combustibil, aduc căldură, ele au stat ca multe alte lucruri în Uzina uitată, unde trăiește izolată ceata lui ERUPT-in. Toți cei care nu se supun traiului molcom de la MORTEu, dispar în mod absurd ca ERUPTIN si gașca lui , sau tragic, ca Margareta, fosta iubită a naratorului, care vizita tot mai des Uzina uitată și aducea multe lucruri pe care le depozita în baraca ei, atinsă de boala viitorului, a posesiunii, strângea pe lângă ea de grămezi de obiecte, mai multe decât ar fi avut nevoie…

În păstrăvărie, Eruptin, secondat de gașca lui, își taie degetul mare, apoi mâinile, apoi urechile ca să demonstreze cum ar trebui să arate MOARTE-ul. Pentru el, cei care-l locuiesc sunt niște imbecili, care au omorât tigrii, niște animale inteligente, și au instalat liniștea. Moartea petrecăreților nu provoacă emoții, sunt încărcați în roabe, ca niște lucruri nefolositoare, sângele lor e adunat cu o cârpă stoarsă ritualic în găleată de Paulina ... Doar Margareta trăiește tensionat, ea se abate de la traiul înghețat, monoton și liniștit, nu suportă exilul sentimental și se sinucide.

Notația e simplă, aproape o transcriere în limbajul folosit în fișele de observație medicală: “I-am luat mâna, mâna ei avea multă forță datorată blândeții, iar forța aceea făcea ca mâna mea să se simtă în siguranță, la toate adăugându-se și o doză de agitație.” Sau o radiografiere senzațiilor cuiva care halcineaza:“Îi simțeam căldura trupului prin rochie . în mintea mea căldura trupului ei avea aceeași culoare ca rochia, un fel de auriu.” Perspectiva e aproape de aceea a unei minți simple, sau retardate, ingenuitatea simțurilor amintește de personaje ca Lennie al lui Steinbeck, Benjy al lui Faulkner, sau Molloy- homeless al lui Bechett.
Dialogurile par automatisme, stereotipii. Chiar și replicile standard sunt înregistrate pentru a păstra senzația de plictiseală, monotonie: „Mulțumesc”, „Cu plăcere”.

Rețeta? Amestec de memorie involuntară, impresii simple, reacții fizice, străfulgerări de vise, dicteu automat, absurd, suprarealism cu un pic din schema romanului pentru copii, surpriza: o lume în care toate lucrurile trebuie să fie altfel decât le cunoaștem, cu o atmosferă magică, dulce, înțepenită-n zahăr, dulce, dar rece.

Richard Brautigan creează o lume utopică, menajată, pe care o numește simbolic MOARTEu , o lume care baletează în zahăr, fără tensiuni, unde locuitorii vor să trăiască în armonie, parcă sunt sedați, oameni statui, creație a naratorului. Care aparține întru totul aceastei lumi aplatizate, nivelate .


În zahăr de pepene - Richard Brautigan, Editura Polirom, 2004