poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-07 | |
Privesc fără de țintă-n sus.
E ceva mioritic în acest cer de munte, niciodată așa de albastru în noiembrie la București, făcând să pară de gust fascist bășcălia privind prețul unui sicriu supradimensionat sau obezitatea care l-ar fi doborât pe poet. Discreție. Demnitate consternantă în moarte. Sau inconștiență: „Eu vă salut de-a dreptul cordial, de-a dreptul cardiac." Da, impresionantă plecarea, parcă fără nici un regret, a lui Adrian Păunescu, desigur într-o Românie mai bună. Pare că din peisaj a dispărut un munte întreg. E ca și cum ar fi preferat cu voioșie dizlocarea de aici, un fel de voluntar exil, un refuz al inactivității la care-l condamnau nu numai uzura în ură după o viață mistuitoare, ci și apropiații politici și puternicii zilei, din lipsă de programe necesitând intelectuali, cu atât mai puțin artiști. Și-a anunțat din timp, țărănește, gravitatea finalului bolii (puțini l-au știut suferind, puțini i-au descifrat zâmbetul) și rareori am asistat la o asemenea desfacere în părțile alcătuitoare a unui biet trup uman, parcă explozivă. Iar bizareria că Adrian Păunescu piere la Floreasca, în populara Urgență, deloc protejat de emisfera aurie azvârlită copilărește peste cartier în Orbitor 3 de Mircea Cărtărescu, este o surpriză, o lovitură de imagine, pentru că alți cărturari e de presupus că își vor aranja pe la Viena sau încă și mai spre Vest vreun sfârșit de fițe. Un gest superb al poetului este și, pe vecie, neîmpovărarea anemiatului stat român de azi cu o pensie, ciuntită sau nu, iar o larg difuzată satiră anti-portocalie îți vine să crezi că a fost dinadins devreme gândită pentru a fi sigură acoperirea de către televiziunile antibăsesciene a celor două-trei zile și nopți dintre deces și înhumare, cât Adrian Păunescu va fi omagiat numai de ai săi: pesediști, cenacliști, gazetari, consăteni, fotbaliști, câțiva literați sau actori și, ceea ce puțini intelectuali de azi pot spera la moartea lor de mâine, o mulțime de cetățeni simpli! Mă uimește disciplina breslei scriitoricești, naivitatea ei. Prin boicotarea colaboraționistului fericit, e lăsat să ocupe întreg culoarul C. V. Tudor, a cărui deosebire față de defunct e colosală. Adrian Păunescu are totuși operă lirică și operă didactică, i-a învățat pe niște copii și chiar pe adulți să respecte Poezia și valorile naționale. Iar ca politician, a susținut principiul toleranței: e loc în Literatura Română pentru toți! N-a desființat prin pamflet securistic pe nimeni. Poate și de aceea, a rămas în sondaje cel mai apreciat scriitor român. Mda, se vede limpede că televiziunile nu pot invita alți scriitori decât clienții obișnuiți, să-și amintească întâmplări cu Adrian Păunescu. Iar în presă și pe bloguri nu găsești mai multe reacții, de unde oftatul că ce greu este, în RO, să-ți plătești viu fiind pe cineva să scrie despre tine (orice, numai să scrie), darmite mort! Altminteri am în față și îi privesc chiorâș sumarul, "Poezia unei generații" a profesorului Ion Pop, primul meu lepturariu, de prin 1973, asupra resurecției lirismului după asasinarea lui Nicolae Labiș. Plecarea lui Adrian Păunescu o percep ca o tragere a cortinei. E un sfârșit de epocă, chiar dacă poetele longevive rămân pe scenă cu Ion Gheorghe și, sub titlul "Octombrie, noiembrie, decembrie", Ana Blandiana a adunat cel mai dens volum de poezii de dragoste din lirica feminină universală. Cum tot văd la televiziuni documentarul "Te salut generație în blugi", semnat și de Sorin Ilieșiu, parcă-s transportat în timp, am ciudatul impuls de a căuta pe Google Europa liberă, să urmăresc negreșit Masa Rotundă de la „Realitatea Românească”, prilejuită doamnei Monica Lovinescu și invitaților săi (Virgil Ierunca, Mircea Iorgulescu, Gelu Ionescu) de moartea bardului ceaușist Adrian Păunescu. Să mă dumiresc dacă a apărut o pauză în lupta ideologică, perfect fezabilă după ce anul revoluționar 1989 a permis intelectualilor deconstrucția tuturor valorilor naționale, ceea ce norodul percepe ca fiind un mod demolator tot atât de abject precât pupincurismul ceaușist. Aceasta este, în fond, marea contribuție păunesciană la cultura română, rodul cel mai prețios al dansului său de pachiderm pe sârmă sub totalitarism, a dovedit experimental, pavlovian sau didactic, că Luminarea Poporului e un proiect fezabil, a confirmat fără putință de tăgadă că gloata, mai ales cea tânără, poate recepta din plin Poezia, dacă îi este oferită în modalități fericite: muzică, eveniment, aglomerație, sentimentalism, ultrasentimente și ultrasentimentul ultrasentimentelor – Simțământul Național! Eu, mai degrabă atras de, să zicem, Radu Lupu, Iosif Sava și George Bălan (Muzica și marile întrebări ale omului) n-am participat la nici unul din cele 1615 spectacole de-ale Cenaclului Flacăra (17 septembrie 1973 – 15 iunie 1985), disprețuind pe atunci o muzică atât de simplă ca folkul, iar partea de manipulare totalitară bolșevică socotind-o pe vecie impardonabilă. Am urmărit câte ceva la televizor, la radio. Am frecventat însă Cenaclul Revistei Luceafărul, condus de poetul Adrian Păunescu, prin 1970-1971, cu un profesionalism impecabil, ucenicit probabil la Cenaclul Labiș, ținut tot în Sala Oglinzilor încă de prin 1963 de Eugen Barbu, altă personalitate controversată. Secvența debutanților era dedicată unor nume care rareori n-au confirmat, iar secvența consacraților cuprindea momente de istorie majoră, nu doar literară: Marin Preda citind din "Marele Singuratic", Ioan Alexandru din "Imnele Bucuriei".... De aceea, primul meu gând e a sublinia contribuția lui Adrian Păunescu la promovarea poeziei generației sale, a Poeziei în general. Să ne amintim de sărbătorirea la Polivalentă a lui Nichita Stănescu la 50 de ani, Cenaclul Flacăra nefiind ore întregi numai cântec, ci și recitare. Cine n-a vibrat ascultând "Mistrețul cu colți de argint" și, dimpotrivă, cât tineret manelist de azi a auzit de balada lui Ștefan Augustin Doinaș? Risc ipoteza că, fără Cenaclul Flacăra, decesul instituției Poeziei contemporane, concret refuzul editorilor serioși de a o mai tipări și al Cititorului de a o mai consuma, s-ar fi produs imediat după 1989, iară nu abia în trena numărului antieminescian 265 al Dilemei dlui Pleșu. De fapt, s-a derulat, în favoarea disculpării colaboraționistului Păunescu, de la 1989 încoace, o întreagă istorie intelectuală abjectă, anostă pentru străini, de interes vital pentru români, va veni dinspre Atlantic vreun profesionist ca Zigu Ornea să ne-o scrie, anexându-i ca Virgil Ierunca și vreo nouă Antologie a Rușinii, una a postromânismului, a considerării Neamului Românesc deja o făptură a neantului. Astăzi, presa internațională, etalând iarăși nuanțe de vesel antiromânism, ignoră că după împușcarea Ceaușeștilor, într-o eroică Revoluție, și scuiparea poetului Curții lângă un grilaj de ambasadă, s-au petrecut în literatura și cultura română, sub soarele libertății, bizarerii d’ ale postromânismului percepute de norod ca imprescriptibil mai murdare decât pupincurismul, îndeosebi între 5 martie 1998, când a apărut numărul antieminescian al Dilemei dlui Pleșu și 8 ianuarie 2003 când a publicat dl Nicolae Manolescu în România literară manifestul capitulard Imposibila Lustrație. Ceea ce legitimează, relativizează colaboraționismul! Iar întoarcerea din senin a maselor largi populare, sub pretextul crizei bugetare despre care nu știm dacă nu e doar un mecanism de pompaj, la tehnicile de supraviețuire în mizerie probate sub ceaușism, blochează orice finalizare a procesului comunismului și fac absolut indiferentă judecata asupra a ce-a făcut sau n-a făcut intelectualul nostru român înainte de 1989! De luminosul 15 ianuarie 2008, după un 100%, celebra emisiune cu bile, atunci la Realitatea TV acum la B1 TV, mi-am notat sub puternica impresie a încleștării antieminesciene, urmărite cu sufletul la gură, fiindcă se împlineau în martie 10 ani de la imprescriptibilul nr 265 Dilema din 1998 și mă așteptam la demolarea de-a binelea a statuiei de la Ateneu, următoarele impresii: – Va fi rău pentru vânzările către români ale domnului Mircea Cărtărescu dacă va prinde la manipulatori strategia, practic de denigrare a Poetului Național, propusă la Sută la sută de domnii Robert Turcescu și Costi Rogozanu, bazată pe pamfletul-colaj postmodernist din Dilema 265, intitulat FAPTE, titlul unui nevinovat poem în care postmodernul Gary Snyder plânge de mila SUA. Deocamdată, tocmai hulitul Adrian Păunescu a reușit să ne readucă aminte Doina, de 15 ianuarie, recitând-o integral în toată frumusețea ei răzeșească, interlocutorilor parcă pietrificați, spre marele necaz al prigonitorilor limbii române de peste Prut. Da, în acea noapte, am uitat de pupincurismul ceaușist, de PSM-ul lui Verdeț, de proiectatul partid radical iliescian și mai ales de infamia tipic bolșevic-dejistă pre-ceaușistă de a-l demasca pe Seniorul Corneliu Coposu că ar fi fost turnător, luându-se ca argument declarațiile stoarse de Securitatea noastră, cea mai bună din lume, compusă numai din șefi de promoție! I-am îngăduit atunci lui Adrian Păunescu, în sufletul meu, iluzia unei insule, de îndată ce a terminat recitarea din lirica eminesciană. Obsedantul, isteric, goebbelsiano-maiakovskian urlet, repetat întocmai de copiii folkiști, trăiască-n sănătate cârmaciul țării noastre, memoria l-a înlocuit creștinește cu scena fabuloasă a unui stadion fermecat de poet să asculte Sonata Lunii în plin răsărit de lună! O noapte de insomnie totuși rău prevestitoare. Unde am ajuns! Într-adevăr, la următorul 15 ianuarie, în 2009, noi românii l-am pierdut pe Grigore Vieru, iar în 24 iunie 2010, alertat asupra dispariției iminente a muntelui din peisaj, a trebuit să protestez: – Nu Adrian Păunescu e bolnavul! Este înduioșător și ține de buna cunoaștere Negruzzi a fiziologiei provințialului curajul dovedit de, cum l-a catalogat un megaintelectual la o aniversare, "abominabilul sicofant ceaușist Adrian Păunescu", de a-și turna publicului propria maladie gravă, avertizându-l că se apropie finalul unei vieți spectacol, adică niște amănunte scutind pe necititori de osteneala de a le mai afla. Boala poetului Adrian Păunescu, purificat de toate păcatele ceaușiste cand i-a recitat Doina eminesciană lui Costi Rogozanu pe un prea mic ecran, constă în insuficiența patriotismului clasei noastre politice și intelectuale. Ãla da cancer! România recentă n-a avut nevoie de poeți ca Adrian Păunescu și Grigore Vieru. Și totuși, bate un vânt de libertate dinspre Răsărit! De la 7 aprilie 2009 încoace (de fapt de la cutremurul de conștiință care a fost înălțarea lui Grigore Vieru la Eminescu), viața spirituală românească pulseaza mai degrabă la Chișinău decât la București. Să nu ne mirăm că după ce și-a avertizat la 21 iunie contemporanii, că se duce de la noi într-o Românie mai bună, pe când bucureștenii, fie ei și de-ai dlui Ponta, au cam dat din umeri, poetul Adrian Păunescu a primit în 30 august Ordinul Republicii – distincția supremă a Republicii Moldova, „în semn de profundă recunoștință pentru contribuția remarcabilă adusă la dezvoltarea literaturii române, la promovarea valorilor naționale și a adevărului istoric și la consolidarea conștiinței și solidarității naționale”. Totodată, poetul Adrian Păunescu a devenit membru de onoare al Academiei de Științe din Moldova („prim-ministrul poeziei române!” l-a prezentat academicianul Mihai Cimpoi), da, aceeași Academie care a cutezat să-l omagieze la 4 octombrie, în sala cea azurie, e drept în lipsă, și pe disidentul Paul Goma la împlinirea a 75 de ani, pe când scriitorimea din dreapta Prutului a tăcut mâlc, pentru a mia oară, spre marea satisfacție a ucenicilor regretatului general Pleșiță. Atari evoluții îndreptățesc aprecierea că Cenaclul Flacăra ar fi putut fascina și aduce pe stadion zeci de mii de tineri chiar după 1989, lămurindu-ne că substratul aderenței de masă nu era utecist sau ceaușist, ci patriotic. Cu o singură condiție: clasa politică și intelectuală să fi valorificat printr-o politică de recuperare pașnică a Basarabiei EXCELENTA educație patriotică primită parcă anticipând destrămarea URSS, de la o profesorime încă nebatjocorită, de acel irepetabil tineret care au făcut și Revoluția, și Manifestația din Piața Universității. Misterele Revoluției Române sunt nimic față de enigma refuzului elitelor românești financiare, politice și intelectuale, de a urma exemplul aliatului german în reunificarea patriei, refuz care poate fi ușor interpretat de europeni ca dezinteres și pentru Transilvania! Dispariția în plină putere creatoare a poeților Grigore Vieru și Adrian Păunescu, fără a apuca vremuri unioniste, în care și-ar fi putut etala adevărata măsură a talentului de a însufleți masele, pare a ține de însuși Nenorocul românesc. Dacă România nu a declarat doliu național pentru Grigore Vieru, la 20 ianuarie 2009, iar televiziunile au preferat a transmite instalarea președintelui Obama la Casa Albă, nu funeraliile de la Chișinău, nu văd de ce s-ar face gestul suprem pentru Adrian Păunescu, într-o țară tot mai mică, a cărei limbă vorbită în anul 2222 pesemne nu va mai fi cea română și în care clasa financiară, politică și intelectuală n-are nicidecum intenția fermă de a visa la vreo oricât de îndepărtată Reîntregire a Neamului. Dimpotrivă, viitorul e deja prezent și se cheamă postromânism, tot ce mai avem de făcut pe această galeră ecologică, RO, înainte de a o părăsi, fiind a reevalua cu greață trecutul, cam cum îi evaluează deșertificarea acest postac cult la știrea din Adevărul, "Păunescu, lipit de marii clasici": George 06.Nov.10-22:38hs "trebuie sa recunosc ca nu mi-au placut niciodata poeziile d-lui Paunescu, individul mi-a creat mult prea multa greata ca sa ma prefac a fi un "arbiter elegantiarum". Se pare ca de fapt a fost un geniu literar care apare meteoric o data la "n" sute de ani. Despre morti, numai de bine, cum se zice. Care bine ? "Cintarea Romaniei"? Sau poate marile capodopere literare de care eu inca nu am habar?? Ce ma infioara cel mai mult este gindul ca poate si Eminescu a fost tot un fel de Paunescu. Orice este posibil in aceasta gura de rai de pe malul Dimbovitei!" |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate