Volumul „Orașul cu un singur locuitor” (Paralela 45, 2004) de Matei Vișniec cuprinde poeme selectate din volumele „La noapte va ninge” (1980), „Orașul cu un singur locuitor” (1982), „Înțeleptul la ora de ceai” (1984), „Poeme ulterioare (2000), și alte poeme-„firimituri de la masa poetului”.
Nicolae Manolescu remarcă gravitatea poeziei lui Matei Vișniec – ca dominantă în raport cu înclinarea spre joc, regăsind în ea trăsături ale „filosofiei” soresciene, cu diferența temperamentală dată de tonul „rezervat și trist, fundamental melancolic” din poezia lui Vișniec: „Soresciene nu sunt atât motivele (ce par a fi, în primul rând, la Matei Vișniec, violența și absurditatea existenței), cât amestecul de seriozitate și de farsă, aspectul de badinaj al versurilor, enormitățile strecurate abil în mijlocul locurilor comune, anumite «trouvailles»-uri sau poante poetice”. Alex Ștefănescu remarcă, la rândul său, paradoxala coexistență poetică, realizată cu o grație stilistică inconfundabilă, a clarității (enigmatice) și neliniștitorului, inteligibilitatea străbătută de „o adiere de stranietate”, în genul lui Kafka sau Salvador Dali.
În volumul „Eseu despre textul poetic” (ed. Cartea Românească, 1988), scris de criticul Marin Mincu, i-a fost rezervat un loc aș spune special poetului Matei Vișniec, încă din faza debutului. Deși, cum bine știm, fascinat de analizele imanente menite să pună în valoare textul independent de autor, criticul pare că a procedat exact invers, atunci când referindu-se la poezia lui Matei Vișniec, a început prin a-l descrie psihologic și chiar fizic pe autorul însuși. Astfel, sunt vizate „taciturnia și aparentul anonimat al persoanei, aproape nefirești”. Tânărul e „de o valoare nefirească, având o mișcare nezgomotoasă (invers de cum ne obișnuisem prin tradiție), o alunecare cvasi-impersonală printre ceilalți, fără a părea că dă vreo importanță celor scrise sau spuse de el, cu o privire atentă la cei din jur, s-ar spune chiar prea respectuoasă” (p. 60). Acest portret fizio-gnomic are, fără doar și poate, densitatea și specificul unui punct enigmatic în care, paradoxal, se estompează distanța dintre psihologie și poezie, dintre eul psihologic și eul poetic. Nu întâmplător ochiul scrutător al criticului s-a oprit asupra acestei priveliști semnificative. O dată cu Vișniec mai ales – ni se spune – „poezia depășește metoda ironică, trecând la registre din ce în ce mai grave. (…) Situarea conștientă în interiorul actului textualizat nu mai este doar ironică (chiar dacă se înfățișează și sub aceste aparențe), ci foarte gravă, aș spune tragică” (p. 60).
Dintru început, ceea ce surprinde plăcut cititorul pe durata lecturii acestei poezii este tocmai „cumințenia” ei „post-post-modernă”, prin imersia naturală și existențială în viața imaginarului. Nicăieri nu aflăm semnele de isterie specifice demascatorilor de ficțiune și nici aluziile autoreferențiale sinucigașe cu care ne-am obișnuit, care pun textul poetic în condiție de scurtcircuitare și prin urmare de nefuncționalitate. Matei Vișniec e, din fericire, „omul picat din lună” (și chiar conștient fiind de acest fapt și chiar arătându-se astfel, o face cu o conștiință necorozivă, ce subîntinde – ca și insesizabil – fenomenul fericit la care ea pare că se referă).
Starea poetică, în specificul ei cel mai pur și în clasicitatea înțelesului ei, presupune o descentrare a eului psihologic din granițele intereselor (care sunt de fapt nevoi) imediate. Devenim poeți ca și când ne-am îndrăgosti; și încă această comparație rămâne cu totul insuficientă, dacă ne gândim că revărsarea eului poetic e – inevitabil și instantaneu, prin mișcarea de împingere înainte a înțelesului acționat de formă – infinit mai largă decât polarizarea sexuală (Marin Mincu ar fi spus că este, în același sens, „agonică”, adică nemăsurat de penetrantă existențial).
Fenomenologia trăirii poetice se remarcă prin însușiri similare cu starea de „îndrăgostire”: de la Stendhal încoace, putem cunoaște ce înseamnă „bine descris, acel fenomen de cristalizare”, sau o „reprezentare compulsivă” (Zwangvorstellung), în dragoste. „Înțeleg prin cristalizare”, a afirmat Stendhal în „De l’amour”, „o anume figură a imaginației care face de nerecunoscut un obiect, cel mai adesea destul de obișnuit, făcând din el o ființă aparte”. Ca eros paradoxal ce aspiră să se repartizeze uniform pe întreaga suprafață a existenței, poezia aspiră inevitabil să fie o privire aruncată lumii din direcții opuse, fără a privilegia pe niciuna. Asta înseamnă, de fapt, a ieși din granițele eului minor. În universul poetic locuit de Matei Vișniec, acest principiu poetic funcționează, s-ar spune, optim. Personificarea și antropomorfizarea, ca figuri poetice, sunt obligatorii pentru a recepta cum se cuvine acest nou raport cu existența, conform căruia „celălalt” este la fel de important ca și „mine”, ori, altfel spus, „altul” devine în raport cu „mine” o ființă în sine, încetând să fie un simplu obiect utilitar. El suscită atenția mea și devine în chip poetic vizibil numai atunci când înstrăinarea și familiarizarea, ca două puteri totodată opuse și complementare, ajung să surpe fundamentele unei psihologii prin definiție egoiste. În acest moment, în care existența nu mai apare – psihologic! – divizată antagonist în „self” și „non-self”, eul poetic nu mai e capabil să reacționeze aversiv și unidirecțional conservator. El devine apărătorul tuturor în chip egal. Poetul îl apără pe animal, înaintea dominației omului, dar nu pentru că ar avea – dinainte pregătită – o teorie justificatorie în acest sens, ci tocmai fiindcă stă în natura poeziei ca să deschidă lumini asupra chipului ființei, cum ar fi spus Heidegger.
Poezia ne arată ce este natura, făcând să țâșnească din adâncimile spiritului un precipitat de imagini, cum se întâmplă în acel fenomen de cristalizare descris de Stendhal. Or, această dis-poziție de a vedea altfel lumea, care se manifestă cu putere, e criteriul sensului și al adevărului în artă. Sensibilitatea poetică poate duce cu gândul la plastilina în materia căreia o amprentă se adâncește, lăsându-și pentru totdeauna chipul. Regăsim și aici natura pasiv-activă a sufletului erotizat. Temperament impresionabil și totodată spirit rafinat, Matei Vișniec nu dă curs efuziunilor afective elementare, pentru că nu renunță niciodată la luciditate. Nu se lasă pradă nici voinței de a schimba imediat lumea, după nostalgii, dar nici nihilismului opacizant. Mai degrabă îl caracterizează un tragism nostalgic, peremeabil la lumină. Găsim cu totul remarcabilă la acest spirit poetic disponibilitatea de a-l primi pe celălalt așa cum e el. Pentru asta, poetul nu trebuie să facă altceva decât să se lase purtat de mișcarea liberă a intuiției poetice. „În tentativa ei de a capta ființa autentică (aceea care este), poezia nu mai comunică doar niște mesaje semantice sau numai niște mesaje formale, ci chiar niște mesaje ‘biologice’, prin care textul reîntemeiază realul” (p. 33). Luminoasă, duioasă și tragică la modul sentimentului „mixt” e perspectiva poetică deschisă asupra animalului uriaș, ușor lovit la frunte, cu membre subțiri și aripi imense. Umanizarea aici exprimă regăsirea „celuilalt” în gestul uman, care l-a asumat afectiv și erotic. Orice ființă cu adevărat iubită tinde să fie „căutată” și regăsită, „omenește”, „ochi în ochi, mână în mână”.
Poezia aduce în prim plan singularul, nevăzutul, ceea ce pentru mulțimea de oameni beți și gălăgioși, deși e prezent lângă ei, rămâne mereu ignorat. Perspectiva de aproape și imaginea mărită țin de fenomenul de hiperventilare a sângelui pneumatizat. Nu vom greși afirmând că poezia, cu tot ce are ea mai specific, se manifestă ca o putere a sângelui și a spiritului întrețesute strâns, prin care eul poetic nu se poate abate de la a cuprinde lumea, atras fiind să-și investească ființa până în capilarele ei nevăzute. Poeticul respiră amplu prin această continuă modificare de perspectivă, ca și prin mișcarea de alternare paradoxală a planurilor, când luminate, când întunecate, altfel decât suntem obișnuiți. Acestea sunt câteva trăsături ce compun fenomenologia unor determinări, de natură prereflexivă și chiar înrădăcinate în tendințele organice, prin care existența se lasă văzută și simțită altfel.
Posibilitatea de a vedea prin poezie altfel existența stă înscrisă așadar în reacția umană originară, nereducându-se la un construct artificial întreprins exclusiv de intelect. Plecând de la acest nivel, poetul asistă mirat la evenimentul spontan al deplasării pragului de conștiință către o receptivitate mult lărgită, atât sub aspectul extensiunii, cât și al intensiunii. În această situație, vederea poetică se impune cu puterea sensului neconvențional ca o unitate indisolubilă a imaginii și a semnificației. Un semnal hipersensibil îi transmite poetului spațiul liber dintre deget și inel, loc infim prin care totuși se poate trece și respira.
Delicatul Matei Vișniec ne lasă convinși de faptul că respirația poetică devine posibilă tocmai în locurile unde aparent nu există spațiu sau lumină, în acele zone închise sau irespirabile, așa cum ne apar de obieci. Remarcăm o fericită disponibilitate de a găsi semnificația în regiunile existențiale nu atât marcate de derizoriu (pentru că scriitorul nu e în nici un caz obsedat de opoziții cu orice preț), ci mai degrabă în acele locuri chiar mai puțin „vizibile” decât derizoriul. Animalul, de pildă, ca un intermediar între animat și inanimat, între ființă și obiect, captează atenția. El devine exponentul generic al unei întregi lumi doar „consumate” de om și neprețuite în sine. Frecvența cu care apare este impresionantă, mai ales sub aspectul tehnicii poetice cu care imaginea a fost valorificată: în detaliu fin sau ca imagine de ansamblu, când „prea mare” pentru a fi în perspectivă (și în acest caz comunică un tragism aparte), când „prea mică” (sub forma, de pildă, a unui desen cu ochi de ied), încât nu se știe ce reprezintă. În sfera atotcuprinzătoare a empatiei poetice exclude antagonismul și resentimentul. Poetul asistă cu mirare la scurgerea sângelui în iarba care tresaltă de bucurie ca și eliberată și se miră totodată de „neputința” omului.
Starea de mirare, afină cu angelicul, constituie o figură emoțională cheie pentru descifrarea semnificației fundamentale care ne este propusă de poet. Vocația de dramaturg a lui Matei Vișniec transpare și în poezia sa. Remarcăm abilitatea și naturalețea punerilor în scenă, totodată în ceea ce privește dialogurile, marcate, cel mai ades, de autoironie, valorificarea cu precădere a poziției în spațiu în care sunt aduse ființele sau obiectele pentru a exprima astfel o semnificație vitală. Între singurătate și uniformizare există „orașul cu un singur locuitor”, absurd și oniric (motivul este preluat din Gellu Naum, vezi d. ex. poemul „Crusta”).

(text publicat în revista "Viața Românească", nr. 7-8/2010, pp. 53-55)