„Turmentarea ce nu-și găsește soluția în creație și într-o viziune metafizică este fie o neputință, fie o perversiune a spiritului”. Aceasta este forma pe care a dat-o Blaga unui aforism despre creație, creația fiind conținutul general al aforismului respectiv. Ca întotdeauna, cel puțin în ceea ce mă privește, am găsit semnificații în ceea ce poate conține semnificații, deoarece există numeroase texte, mai scurte - de forma aforismelor - sau mai lungi - încadrate în diferite genuri literare – care nu fac altceva decât să sune a gol, ca să repetăm într-o formă mult golașă. o expresie din Biblie cu trimitere directă la dragoste. Și consider că nimic din ce a apărut până acum în cele câteva rânduri scrise până aici, nu au o existență independentă, dezlegată de exigențele afirmării unor premise care trebuie să ducă neapărat la o concluzie.
După cum se poate observa tonul articolului de față este unul clar eseistic, autorul luându-și multiple libertăți, inclusiv pe aceea de a nega total ceea ce afirmă la un moment dat, sau de a întrerupe discursul inițial pentru a-i da o nouă turnură. Chiar și acest al doilea paragraf este în ton cu afirmația din cuprinsul său, iar prin acest lucru nu vreau decât să subliniez necesitatea unei abordări mult mai libere dar și mult mai precise a problematicii creației, în acest caz al creației literare, dar nu văd nici un impediment de a face trimitere la orice fel de creație, care poate purta acest titlu cu deplină îndreptățire.
Am pornit în demersul meu nu de la greutatea creației blagiene, date de sistemul său filozofic, sau de la creația sa literară, drama ori poezia, ci de la sclipirile aforistice, care în ciuda înțelepciunii lor condensate într-o picătură, nu au totuși puterea demonstrației sau ilustrării puterii creatoare a omului de cultură, de dimensiuni universale, Lucian Blaga. Cu toate acestea de la un asemenea aforism am plecat și nu neapărat printr-o intenție didacticistă sau programatică, - prin fixarea anterioară a unor repere ale articolului de față, prin trasarea mai înainte a unor linii directoare, prin fixarea premiselor și a unei/unor concluzii și apoi prin găsirea unui aforism care să verifice textul deja redactat -, ci pur și simplu, dintr-o anumită întâmplare, am primit, ca urmare a unor nedumeriri personale, de la cineva apropiat ideatic, acest aforism.
Dacă se spune de multe ori că există o căutare de către autor a creației, îndrăznesc să afirm, dar sigur nu sunt deloc unic prin aceasta, că există și o căutare de către creație a creatorului și uneori par a fi de domeniul fantasticului, odiseele apariției unor opere de artă, a unor opere literare, etc., atunci când, chiar și autorii nu-și pot explica decât în parte acel cursus honorum al creației lor!
A fost necesară întâlnirea dintre autor și aforismul de mai sus, pentru ca, direcția eseului de față să se impună de la sine, titlul fiind acel indicator al direcției asumate conștient, dar în mare parte și subconștient. În această subconștiență rezidă de altfel o mare parte din eforturile creatoare ale tuturor celor care neagă luciditatea în desfășurarea efortului creației.
Se regăsesc laolaltă câteva elemente prin care întemeindu-mă, voi acționa pentru a realiza cel puțin o schiță a unei paradigme a creației. Deocamdată nici chiar autorul nu cunoaște încotro se vor îndrepta sensurile și semnificațiile textului de față, dar speră ca premisele să fie suficient de raționale pentru a împiedica devierile și suficient de bogate în conținut pentru a permite o concluzie pertinentă, concluzie care să respecte cel puțin intenția inițială.
Așadar care sunt acele elemente care se găsesc așezate la această masă verde a negocierilor creației: „turmentarea”, „creația”, „viziunea metafizică”, „neputința”, „perversiunea spiritului”, toate acestea, oferite de către substanța aforismului blagian și „uimirea”, „înțelepciunea”, „integrarea prin Blaga”, „paradigma creației”, propuse de către mine în titlu.
Ambele grupuri de elemente cuprind și premise și concluzii, cele dintâi (premisele) fiind stabilite într-un mod absolut indiferent de concluzii, iar acestea din urmă întrebându-se permanent dacă vor ajunge la punctul final al căpătării de consistență.
Ce ne propunem așadar:
a.să deschidem aforismul lui Blaga și noțiunile conținute
- ideea de turmentare;
- soluția normalității;
- neputința-perversiunea;
b.să extrapolăm deschiderea efectuată, asupra celui de-al doilea grup de noțiuni aparținând universului discursiv al autorului acestui eseu, pentru:
- a observa modul în care acționează uimirea la nivel personal în contact cu actul creativ blagian;
- a întemeia înțelepciunea necesară acceptării dimensiunii universale a actului creator blagian;
- a transpune personalitatea lui Blaga în personalitatea creatoare a oricărui individ cu pretenții de creator;
c.să recapitulăm modul în care se conectează ideile aforismului blagian cu ideile autorului, conturând o paradigmă a creației, prin care se poate evalua actul creator oricui ar aparține acesta;
„Turmentarea”este acea stare de tulburare produsă de ceva, iar acest ceva nu poate să fie decât exterior ființei umane; ce anume poate determina pierderea, confuzia persoanei, mai mult decât misterul? Nu insist pe dezvoltarea ideii de mister deoarece a făcut-o Blaga la modul perfect, dar consider că acela care suferă „turmentarea” este rupt de aceeași întrebare ca și personajul lui Caragiale din „O scrisoare pierdută”,: „Eu cu cine votez?”, adusă însă, din acel domeniu al derizoriului social și politic, în domeniul extrem de sobru, încărcat de o gravitate ontologică, al misterului, al inexprimabilului în termeni obișnuiți. Ființa „cu cine votează” în fața misterului? De fapt, verbul a vota este același lucru cu a face, iar variantele nu sunt prea multe: alegerea soluției normalității sau pe aceea a neputinței-perversiunii.
A alege normalitatea presupune o așezare în termeni de principiu absolut, pentru că starea normală a ființei umane este creația și nu o creație stearpă, banală, procreația sau creația materială. Sunt și acestea bineînțeles coordonate ale umanului, dar ele sunt răspunsuri incomplete la „turmentarea” proprie fiecărei persoane, iar această stare de incompletitudine nu este altceva decât o stare nefirească, de anormalitate. Și atunci? Atunci este clar, că doar cel care își asumă această condiție a creatorului, după modelul Creatorului divin, este acela care își asumă conștient normalitatea ca pe un fapt existențial, doar el este cel care trăiește, într-o mare de anormalitate, normalitatea, firescul esenței umane, creația și mai ales creația care este justificată de o viziune metafizică. Blaga ni se oferă, fără emfază, nu dintr-un spirit exhibiționist, ci dintr-o pornire cu totul și cu totul altruistă, pe sine drept model al celui care a trăit profund normal, într-un spațiu al firescului creației, cu trimiteri la fel de puternice în toate direcțiile, pentru că misterul este pretutindeni; sigur că omul ca ființă limitată temporal, nu are posibilitatea de a găsi soluții pentru toate misterele care-i apar în scurta sa trecere printre ele, prin viață, cel mai mare dintre toate. Abordarea de către el a condiției poetului, dramaturgului, filozofului, cu excepționale închegări ale spiritului și cu o perfect normală viziune asupra misterului, îl impune pe Blaga ca pe o diferențială divină perfectă.
Aforismele sale, trecând dincolo de poezie, de dramă, de sistemul său filozofic, sunt pe de altă parte acele diferențiale umane, pe care acest creator trăind într-o normalitate absolută, creație a propriei sale reacții la „turmentare”, ni le aruncă nouă ca și cum ne-ar trasa alte căi de rezolvare a celorlalte mistere, pe care viața scurtă, nu i-a îngăduit să o facă el. Dumnezeu a creat cea mai perfectă dintre lumi, acele lumi care așteptau să fie create, dar care nu au fost alese de către divinitate. Blaga nu este decât un om și nu are pretenția de a alege pe cea mai bună dintre lumi, pentru că nu el este responsabil de creația divină, dar el, încheindu-și opera, așezându-i acestui edificiu și cupola, viziunea metafizică, ne-a dat în multele-i volume de aforisme, soluțiile pentru alte și alte mistere pe care el le-a identificat.
După această lungă paranteză, revenind, spun că cealaltă atitudine legată de „turmentare” este neputința și mai mult, perversiunea. Dacă neputința îl ține veșnic pe om lângă mister într-o stare permanent animalică, terorizându-l, pentru că misterul terorizează pe cel care nu-l înțelege, perversiunea, adică abordarea deviantă a problemei misterului, este cu mult mai gravă deoarece oferă iluzia rezolvării misterului, ceea ce nu numai că-l îndepărtează de calea normalității, dar mai mult, îl conduce pe calea nebuniei asumate voluntar. Căci nebun este acela care crede că rezolvarea misterelor poate să se facă pe altă cale decât pe aceea a creației. Creația nu este una unilaterală, nu se manifestă doar într-o anumită formă, într-un anumit stil, într-un anumit gen, este o creație multidirecțională, cum de altfel chiar Blaga ne-a arătat, demonstrând-o cu prisosință prin întreaga sa operă.
Acestea sunt deschiderile aforismului balgian, al acestei diferențiale umane pe care, printre atâtea altele ne-a lăsat-o pentru a găsi o cale proprie spre normalitate.
Uimirea a fost sentimentul creat în mine în momentul conștientizării a două aspecte diferite: Blaga a fost un om care și-a creat propria normalitate, mai desăvărșit decât altcineva, prin creația sa de o completitudine desăvârșită, neegalat, cred, de nimeni altcineva în spațiul românesc, până în prezent; al doilea motiv de uimire a fost atitudinea contemporanilor săi și ai noștri față de această conștiință vie a creației. Puține volume i-au fost dedicate, puține articole, comparativ cu alți oameni de cultură, puține piese i-au fost și îi sunt jucate. Oare să fie permanenta uitare, specific românească, a marilor oameni ai neamului sau mai degrabă, jena care, poate îi cuprinde pe mulți dintre cei capabilă să vorbească, în fața perplexității de a nu putea să explice acest mister, creația blagiană? Blaga este un uomo universale, faptul nu mai trebuie demonstrat, iar creația sa este una completă. În fața lui Blaga se preferă fuga, sau unilateralitatea unei tratări de circumstanță. Puțini sunt aceia care au intrat în cercul blagian, dar mult mai puțini cei care au rămas acolo.
Înțelept este să considerăm că Blaga este o paradigmă a creației, el se oferă pe sine drept model al unui spirit creator românesc.
Înainte de toate schița paradigmei creației, pornind de la Blaga, trebuie să trimită la o ideea de complet. De multe ori aud vorbindu-se de „nu și-a găsit încă stilul”, „își caută formele de exprimare”, ceea ce mă nedumerește cumplit. Blaga a fost perfect în tot ceea ce a făcut, la el cercul creației s-a închis, de aceea regimul comunist nu a mai avut ce face împotriva creației sale decât să o țină parțial în umbră, doar atât. Poezia, proza, drama, filosofia și metafizica, l-au făcut cel mai normal dintre creatorii epocii contemporane românești.
O altă ideea necesară acestei schițe de evaluare a creației oricărui creator este aceea de mobilitate, de reevaluare permanentă a direcțiilor de rezolvare a acestei „turmentări” a spiritului, presupus a fi simțit de către oricine are pretenția de creator.
Și cea mai importantă ideea de la care de fapt trebuie și pornit, este reevaluarea operei lui Lucian Blaga, revenirea cu forțe sporite la tot ceea ce presupune opera sa literară și filozofică și la metafizica sa. Doar în acel moment tot ceea ce înseamnă creație românească, poate să aspire la universalitate, doar în acest mod întrebarea caragialeană „Eu cu cine votez?”, își va găsi răspunsul: cu misterul!