Un roman-experiment, FIECARE CU BUDAPESTA LUI (2007) al Gabrielei Gavril ne place pentru efuziunea de jurnalier a personajului principal masculin Ștefan de-a nara o istorie (seven days story) cu o serie de incidente picante. Limbajul necenzurat, glumele zburdalnice, scenele deziluziei oferite de acei studenți care se cred deja creatori de romane (despre care spun că nici n-ar fi romane), climatul tensionat din Moldova, din capitala furiei juvenile, cu intelectuali descurajați, rusnaci poltroni, fac deliciul capitolelor denumind zilele de periplu prin campus, ori la prietenii personajului-narator: "Duminică", "Luni",... și "Sâmbătă". Acest profesor universitar, pe nume Ștefan Negru, se întoarce totuși, după mici rătăciri, înapoi la Carina, soția sa devotată, îndrăgită încă de la nuntă pentru ochii "albaștri sau verzi", "picioarele lungi". Pe la mijlocul săptămânii el fusese reținut de-o ispită feminină, prietena sa cea mai bună, despre care nu dezvăluie prea multe nici măcar cititorilor.
Intriga iubirii neelucidate ne face să ne gândim la similitudinea experienței vagante dintre acest protagonist-narator Ștefan Negru (numit de amici și rude Voievodul) și un alt Ștefan, Viziru (poreclit Împăratul), pe care Gabriela Gavril vrea s-o stabilească între cartea sa "Fiecare are Budapesta lui" și capodopera romanescă a lui M. Eliade, "Noaptea de Sânziene". Numai că, în lipsă de automobil, sau de cameră secretă de hotel, profesorului Ștefan nu-i rămâne decât iluzia că ar trăda-o pe soția Carina, găsind uneori în fața sa o spărtură prin care i se pare că intră în Budapesta, precum simplii turiști. Tabloul citadin din visul său pare o fantă conjugală, o rătăcire inacceptabilă, debusolantă. Dacă la Eliade, Ștefan Viziru (Împăratul) are de parcurs o experiență estatică - un estasis pe timp de război și pace -, apoi alta excesiv de penitentă, se observă răsturnarea planului erotic la Gabriela Gavril: eroul său, Negru Eros în aparență, se infiltrează precum laitmitivul mucegaiului din toate clădirile Iașului până la mănăstirile Bucium, Golia, Cetățuia, vorbește cu mulți intervievați, cu animalele străzii și canalelor (șobolanul venit în baie pe gura de aerisire), cu studenții rebeli ai ultimei generații, ascultă ca psihanalistul cele mai teribile istorii. Acest Negru-Vodă, Ștefan al Gabrielei Gavril este de fapt, la modul alegoric, un reprezentant simetric lui Dragoș sau Bogdan Întemeietorul, pentru că punctul culminant al romanului corespunde anunțării comicului apocalips, prin arderea cărților în fața Palatului Culturii chiar pe timpul campaniei electorale din 2004. Pentru acest Ștefan cel Negru nici un rol politic nu este acceptabil și de aceea refuză propunerea de-a intra într-un partid însemnat. Ispita de-a promova ușor gradele didactice, de-a se transforma într-un cadru universitar și de partid necinstit, este principala tentație socială și materială pe care o respinge categoric. Munca sa redacțională la anumite reviste și cotidiane îl face să cunoască toată degradarea realității actuale, să afle multe dedesubturi, istorioare grave, absurde, crude, o întreagă cronică secretă a cetății de pe malul Bahluiului.
Romanul "Fiecare cu Budapesta lui", prin structurarea sa diurnă septagonală, de duminică până sâmbătă, pare mai mult un panopticum de întreprindere faucoultiană, un raport luat de-un reporter negrăbit, pentru a-i informa pe "Ei" - care pot fi și "urmașii urmașilor noștri" -, despre viitorul nestrălucit al Moldovei și al României, nicidecum despre extratereștri sau serviciile de spionaj. Titlul romanului face subtextual referire la revoluția din Timișoara, provocată mai puțin de incidentele de DUMINICÃ din fața casei lui Lazlo Tokes, cât la acea defilare militară pe care-o comandase în naivitatea sa generalul Milea (pe-o dată de luni, 17 decembrie). Gabrielei Gavril îi reușesc sugestiile genezice și de reîntemeieri ale destinelor (cuplul paradisiac, androginic Ștefan - Carina Negru), precum și parodiile de tipul ORA PROFETICÃ (o broșură-pamflet a unei denominațiuni neoprotestante), proclamată în centrul Iașului de autorul ei dus la balamuc și, bineînțeles nicitită de nimeni. Și episodul din prima parte a romanului, cel al înmormântării unchiului lui Ștefan, se derulează cinematografic, până în clipa destinderii tensiunii acumulte, când eroul cărții rostește, din lipsă de alți buni vorbitori, un lung ferpar. Exact ca un Cerber la porțile Hadesului, Ștefan Negru stă și-și face rudele să plângă lângă sicriul decedatului, printr-o savuroasă predică eccleziastică (mai mult solomonară decât precum cartea veterotestamentară a regelui Solomon), pentru ușurarea celui care de fapt se spânzurase, dar trebuia să intre cât mai adânc în propria groapă, spre a nu mai bântui pe nimeni.
Amanta răposatului nu fusese lăsată să intre în biserică ori în cimitir chiar de către soția unchiului său, care îl mandatează cu rolul de paznic al onoarei pierdute chiar pe nepotul Ștefan. Parastasul se va transforma într-un adevărat banchet asemănător cu cel al lui Trimalchio din "Satyricon"-ul lui Petronius, numai că în locul aristocratului provenit dintr-un libert discuția se rotește dinspre alt unchi, Costache, pus pe șotii și dezvăluiri șocante, însă foarte temător de soția care-i interzice să mai bea.

Termenul "rusnac" nu este folosit peiorativ, din cauza sensului propriu negativ, pe care-l include de la origine. Transnistria, prin ceea ce deducem, este poarta de Est a Europei. Siberia a sorbit ca un strigoi programat de Beria, de Stalin, de Brejnev sau de ominiprezentul Vladimir (Ilici) Putin din masculinul valah al Basarabiei, prin tot secolul XX. Recipientul Graalului nu s-a umplut. Pentru familiile de rusnaci este o mare calitate primirea numelui gintei de peste Nistru.

Drama oamenilor Gabrielei Gavril se poate distinge prin acte aparent gratuite, din acea debusolare a unora care se cred prada Ei-lor din K.G.B. (sau vechiul N.K.V.D.), deoarece sechelele fostului gulag din Estul Europei mai pot crea angoasa retrocomunismului.

Tinerii scriu pe tegumentul pielii lor experimentul avut de bunicii care au trecut prin carcere, Canal, anchete, procese. Dezinhibarea lor este un indiciu al crizei interioare persistente la Prut, care se simte venind ca un galop, nimicind idealurile. Scrierile cu orice material, prin toalete, pe corpuri, pe inimi dezgolite dovedesc puterea analizei sau hiperluciditatea periplului printr-un intermundus, prin coridoarele anilor juvenili neinvadate de rutina ori descurajarea celor maturi.