M-aș fi bucurat să fie una dintre glumele lui monumentale în care, după ce toată presa i-a făcut ferparul și parastasul cu o necuviincioasă grabă, va apărea brusc după un paravan și ne va spune râzând: “Þară de bicicliști!”... Sau: “Vă e milă? V-am luat banii!”... N-a fost așa. Am sperat că acest lucru este totuși posibil atunci când, după ce am întrebat-o, temător: “E chiar atât de grav, doamnă?”, Gabriela Dinică mi-a răspuns, cu o voce obosită: “Da, e grav. Dar nici douăzeci la sută din ce se spune la televizor”. Profesorul Beuran mi-a spus și el, în urmă cu o săptămână, că sunt unele semne de ameliorare. Au fost, într-adevăr, dar pentru puțin timp...
Malraux scria că cel mai cumplit lucru în moarte e faptul că face irevocabil tot ceea ce a precedat-o. O vorbă rea sau un gând urât pe care l-ai adresat celui care nu mai este – sau un cuvânt bun pe care ai amânat să i-l spui - devin, prin moarte, iremediabile, definitive. Mă gândesc că, în această perspectivă, sunt oarecum norocos. Ultimul lucru pe care l-am scris despre marele actor este destul de îndepărtat (în 2007, când a fost nominalizat la “10 pentru România”), dar mă scutește de o remușcare mai mare – aceea de a nu fi mărturisit la timp despre el. Cu stânjeneala de a mă alătura inevitabil corului de bocitoare al presei, reiau aici - ca pe o formă de priveghi - acea mărturisire. Cu aceleași cuvinte, la același timp prezent al relatării și cu aceeași amărăciune a unei culpe colective, devenită de-acum irevocabilă...
Gheorghe Dinică este actorul român cu cel mai bogat palmares cinematografic (peste 90 de filme), dar cu cele mai puține roluri principale. Cu excepția filmelor “Patul conjugal” și “Cuibul Salamandrelor”, nu a fost distribuit decât în roluri secundare. Nici măcar în filmul lui Blaier, “Prin cenușa imperiului”, cu care a câștigat, la Karlovy Vary, în 1976, premiul pentru cel mai bun actor, nu a avut rolul principal, acesta fiindu-i atribuit lui Gabriel Oseciuc. O neglijență istorică din partea regizorilor români – s-ar putea zice - pe care actorul s-a “răzbunat” profesional, prin încărcătura colosală dată micilor partituri. Critica l-a comparat cu Robert de Niro, dar proeminența cu care o simplă trecere a sa prin cadru devine memorabilă îl apropie mai degrabă de Anthony Quinn. Poți uita orice dintr-un film în care joacă el, acțiunea, muzica, toate celelalte personaje, dar niciodată pe Gheorghe Dinică. Este titularul unor replici care s-au folclorizat și protagonistul unor întâmplări care l-au transformat în personaj de anecdote. Cel mai cald, mai cuprinzător și mai pregnant portret i l-a făcut omul cel mai apropiat lui, soția sa Gabriela: “Este extraordinar de modest și timid. Este foarte curat. E săritor. Nu e zâzanist și nu suportă bârfele. Cu excepția oamenilor politici, n-a vorbit niciodată de rău pe cineva, chiar dacă acel cineva i-a făcut rău sau doar l-a supărat”.
Respectul pe care publicul îl are față de Gheorghe Dinică este uriaș și necondiționat. Poate pentru că ne simțim cu toții prea mici pentru un actor atât de mare.