poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9213 .



Domnișoara Christina
proză [ ]
capitolul 3

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Eliade ]

2004-12-27  |     |  Înscris în bibliotecă de Diana Rizoiu




III



Domnul Nazarie auzi câteva bătăi în ușă și se hotărî să se trezească de-a binelea. De o jumătate de ceas se lupta cu somnul. Deschidea ochii, simțea înviorarea dimineții, lumina crudă din odaie, apoi adormea iar. Un somn ușor, întrerupt, dar cu atât mai balsamic. Parcă ar fi prelungit o beatitudine pe care anevoie ar mai fi putut-o redobândi. Cu cât rezistența era mai tenace, cu atât alunecarea în somn era mai balsamică. Încă o clipă, încă una... Parcă în adâncul somnului stăruia necontenit vie certitudinea că fericirea aceasta e efemeră, că în curând se va desprinde din acea dulce plutire și va fi zvârlit întreg în lumina de afară. Bătăile în ușă îl treziră într-adevăr definitiv.
- Săru mâna!...
O femeie aproape bătrână, intră în odaie cu laptele.
- E târziu, cred că e foarte târziu, spuse d-1 Nazarie. Femeia zâmbi și-i ocoli privirile.
D-1 Nazarie își frecă fruntea. Îl durea puțin capul, și își simțea gura amară. Îl cuprinse deodată părerea de rău că întârziase atâta în pat. Beatitudinea din care se dezlipise atât de greu i se păru acum dezgustătoare. Se simțea, în același timp, obosit, trist, deznădăjduit, fără nici un motiv; cum se simțea întotdeauna când se deștepta întâia oară într-o odaie străină. Un mare și neînțeles gol lăuntric; zădărnicia zădărni-ciilor... Dar îți aduse aminte de paharele de cognac pe care le băuse noaptea, și furia împotriva lui însuși crescu. „Așa, să bei fără nici un sens. să-ți macini timpul cu un pierde-vară..."
- Dacă vreți apă caldă, conașule... spuse femeia.
Nu, în nici un caz apă caldă. D-1 Nazarie simțea nevoia să se pedepsească într-un fel, să se chinuie. Cu ce plăcere se va spăla pe corp cu apa aceea rece...
Femeia închise ușa, și d. Nazarie sări din pat, cu zgomot. Amețeala și ușoara durere de cap stăruiau. Își umplu ligheanul cu apă rece și începu să se spele. Întâmplările de astă-noapte ieșeau la iveală una câte una. Îi vena să râdă. ,,Ce imbecile năluciri, ce frică fără rost! E suficient să privești puțin în jurul tău, lumina asta, răcoarea asta de toamnă, laptele ăsta fierbinte, cu aburi curați și blânzi, ca să-ți dai seama de nevrednicia tuturor închipuirilor. Și nici măcar n-am învățat să fumez", își spuse d Nazarie în oarecare ironie, îmbră¬cându-se. Se așeză apoi la masă și sorbi ceașca cu lapte până în fund, fără să se atingă de dulceață și de unt. Rupse un colt de pâine prăjită și se pregăti să-și termine toaleta, ronțăind. ,,Masa de aseară n-a fost faimoasă, își aminti el. Dacă nu m-aș fi intoxicat cu cognac, aș fì avut azi o foame de lup: Masa n-a fost faimoasă, și asta au observat toți. Friptura mirosea a oaie, zarzavatul era opărit. Noroc de mămăliga cu brânză și smântână" Zâmbi privindu-se în oglindă. ,,Am uitat să mă rad. Poate de aceea m-a întrebat de apa caldă. Acum e prea târziu, am să mă rad tot atât de bine și cu apă rece..."
Fără grabă, își scoase din valiză aparatul de ras și începu să se săpunească. O melodie tristă, lentă, îi cobori încet din amintire. Câteva clipe, cântecul pluti inform, zbătându-se, pierzându-se și înfiripându-se din nou:

,,Les vielles de notre pays..."

,,Asta cânta Egor azi-noapte", își aminti el, cu plăcere. Își aminti și împrejurarea care îl făcuse pe pictor să cânte. ,,Simțise si el același lucru", își spuse d Nazarie, zâmbind.
Cu ce ușurință zâmbea acum, cât de depărtată Si de ridiculă i se părea acum scena de azi-noapte. Se săpunea cu mai multa voie bună. „Și cu toate acestea, mi s-a părut că m-ascultă cineva. Îmi aduc foarte bine aminte. Și la masă..." Atunci a fost ceva mai grav, într-adevăr a fost ceva mai grav. Dar e atâta lumină în odaie, atâta certitudine în pereții albi, în fragmentul de cer clar pe care îl vede în oglindă, în mirosul de săpun pe care îl simte învăluindu-i fața...
D-1 Nazarie îți fixează lama cu atenție; fiecare gest îi face plăcere, fiecare lucru pe care î apucă în mână. Începe să se radă frumos, privindu-se în oglindă, micșorându-și gura și încercând să facă lucrul acesta cu grafie, nu cumva buzele rotunjite prea brutal să strice simetria feței.
D-1 Nazarie își petrecu dimineața plimbându-se la întâm¬plare peste câmpuri. Gândurile nu-i erau deloc la preistorie. De altfel, nimic nu-l făcea să nădăjduiască vreo săpătură cu noroc în aceste șesuri prea întinse, prea monotone. În partea de miazănoapte a conacului, spre sat, începeau movilele, dar d. Nazarie apucase voit în direcția potrivnică. Era încă atât de frumos pe aici înaintea arăturilor de toamnă. Nici un nor, nici o umbră pe tot cuprinsul, și totuși, soarele nu era obositor, paseri necunoscute se avântau în văzduh, se auzeau cosași și greieri. O imensă liniște, vie, neîncremenită. Chiar pasul se topea în masa aceea muzicală de sunete mici care alcătuiau laolaltă liniștea și singurătatea câmpiei. „Glorioasa câmpie munteană, sublinie d. Nazarie. Încă două trei săptămâni, și vacanța e definitiv încheiată. Bucureștii, examenele studen¬ților, cabinetul de lucru. Cel puțin dacă am izbuti să sfârșim cu bine la Bălănoaia..."
Se întoarse la conac cu puține minute înainte de ora mesei, întâlni pe Simina plimbându-se singură prin pare.
- Bună dimineața, duduie! îi spuse el, cordial.
- Bună dimineața, d-le profesor, răspunse fetita, zâmbind. Ați dormit bine? ... Are să vă întrebe și mama același lucru, dar voiam să vă întreb întâi eu...
Zâmbetul i se transformă pe nesimțite într-un râs scurt, tăcut. Profesorul nu-și putea lua ochiì de pe figura ei nease¬muit de frumoasă. Parcă ar fi fost o păpușă; o frumusețe atât de perfectă, încât părea artificială. Chiar și dinții erau prea strălucitori, părul prea negru, buzele prea roșii.
- Am dormit admirabil, duduită, spuse d. Nazarie, apro¬piindu-se de ea si încercând să-i treacă mâna prin bucle.
,,E, într-adevăr, un copil-minune." Dar, ajuns cu palma deasupra capului fetitei, îi fu deodată teamă s-o mângâie. Îl intimida zâmbetul ei. Își retrase măna cu stângăcie. Simina nu mai e un copil; nouă ani, așa i-au spus aseară, dar câtă femi¬nitate în mersul ei, câte farmece în gesturile ei mici și rotunde.
- Nu 1-ați ținut pe d-l Egor de la lucru, azi-noapte? întrebă șiret Simina, încrețindu-și foarte ușor fruntea.
D-l Nazarie nu încercă să-și ascundă mirarea. Dimpotrivă, se bucura că are un prilej să laude fetița, să se arate păcălit de șiretenia ei și astfel să se împrietenească mai bine.
- Dar de unde știi mata c-am fost la d-1 Egor azi-noapte? întrebă el.
- Mi-am închipuit!
Începu să râdă. Profesorul rămăsese în fața ei, înalt, stânjenit. Simina se reculese repede.
- Întotdeauna când se întâlnesc doi musafiri, spuse ea, se adună într-o cameră. Și camera d-lui Egor e cea mai frumoasă. Acolo vin de obicei musafirii...
Nu-și spusese gândul întreg. Își reluă zâmbetul ei de copil victorios și se apropie un pas de d Nazarie.
- Dar eu cred că nu e bine, adăogă în șoaptă. D-1 Egor lucrează. Ar trebui lăsat singur noaptea...
Cu ultimul cuvânt spus, fata își pierduse zâmbetul. Era severă, rece, poruncitoare. D-1 Nazarie se simțea mai intimidat, acum.
- Firește, firește, bâlbâi el. S-a întâmplat o dată, asta n-are să se mai întâmple de aici înainte...
Simina îl privi o clipă în ochi, prea fix, aproape obraznic, apoi fără să mai adaoge vreun cuvânt își smuci trupul tot de lângă profesor și se-ndreptă către parc.
„Probabil că știe ceva despre care eu nu știu nimic, gândi d. Nazarie. Nu cumva se pregătește un complot împotriva lui Egor? Întâlniri, noaptea, în parc, plimbări sentimentale, așa încep de obicei... Simina e, iară îndoială, confidentă."
D-1 Nazarie intră în odaie, să-și spele mâinile înainte de masă. ,,Dar e destul de stupid să lași o fetită să înțeleagă asemenea lucruri, își continuă el gândul. Un copil atât de sensibil ca Simina..-"
Cobori grăbit și se îndreptă de-a dreptul spre sufragerie. Auzise clopotul. Fusese, de altfel, informat de acest obicei al casei; cinci minute după sunarea clopotului, masa se servește, cu orice număr de persoane. În sufragerie erau adunați toți, afară de Simina
- Cum a dormit d-1 profesor? întrebă d-na Moscu.
Parcă nu arata atât de obosită în dimineața aceasta. Era îmbrăcată într-o rochie fumurie, cu guler roz-pal. Părea într-adevăr mai tânără, mai înviorată. Brațele goale se avântau acum cu mai multă grație, înclinându-se arcuit, fragede.
- Ați dormit într-adevăr bine? întrebă și Sanda, trudindu-se să-și ascundă mirarea.
Jupâneasa se oprise lângă ușă, ascultând. Privea în jos, cu mâinile la spate, ca și cum ar fi așteptat un ordin, dar asculta și ea, cu o egală curiozitate.
- Am dormit cât se poate de bine, răspunse d Nazarie. La început m-am temut de o insomnie, dar d. Pașchievici a fost atât de drăguț... Se întoarse cu fața spre el. Egor zâmbea, jucându-se cu cuțitașul de tăiat pâinea. „Așadar, a povestit tot, gândi d Nazarie. A povestit probabil cum ne-am îndopat cu alcool amândoi și poate și alte lucruri hazlii despre mine..."
- Cred că v-a spus domnul Pașchievici... adăogă el.
- Nu prea aveam ce să spun, îl întrerupse Egor.
D-1 Nazarie își dete de abia acum seama că Egor n-ar f putut povesti cu de-amănuntul întâmplările din noaptea trecută. I-ar fi fost rușine de el. Fără îndoială că acum i se par ridicule nălucirile de azi-noapte, dar tot nu trebuiesc povestite altora. Îi privi în ochi. Egor părea că nu înțelege nimic, că nu-și amintește nimic. „Îi e rușine, gândi d. Nazarie; cum mi-a fost și mie."
Simina intră de abia atunci în sufragerie. Se grăbi să se așeze pe scaunul din dreapta d-nei Moscu, după ce mai întâi privi circular pe toți.
- Unde ai fost, domnișoară? o întrebă Egor.
- Am vrut să văd dacà au venit scrisori...
Sanda începu să zâmbească. Ar fi trebuit totuși să-i facă observații. Evident, nu în fața musafirilor, dar ar trebui să o certe într-o zi pentru toate minciunile fără rost pe care le spune...
Ridică ochii din farfurie, puțin speriată. Cineva mânca cu atâta poftă, încât zgomotul fălcilor stăpânea întreaga încăpere. Parcă se făcuse deodată o tăcere nefirească în sufragerie, și nu se auzea decât zbaterea fălcilor. Mânca d-na Moscu. Sanda se îngălbeni. De foarte multe ori, d-na Moscu își uita complect de sine în timpul meselor și mânca cu poftă, dar niciodată nu atinsese o asemenea voracitate. Nu mai vorbea nimeni. Ascultau cu toții, stingheriți.
- Maman! o strigă Sanda.
D-na Moscu continua să mănânce, cu bărbia aproape rezemată de piept. Sanda se aplecă peste masă și o mai strigă încă o dată, fără rezultat. ,,Are să i se facă rău!" își spuse,
îngrozită. Egor se prefăcu că nu observă nimic. D. Nazarie privea înspăimântat, cu coada ochiului. Numai Simina părea liniștită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat nefiresc.
Își așeză mâna pe brațul d-nei Moscu, ușor, și îi spuse:
- Am visat azi-noapte pe tanti Christina, mamă!
D-na Moscu se opri din mestecat, surprinsă.
- Știi că si eu o visez de câteva nopți întruna? Ce vise ciudate!...
Așeză cuțitul și furculița, corect, pe marginea farfuriei și se întoarse spre musafiri.
D-l Nazarie tresări când presimți gestul; se temea să privească o fată care se deșteptase chiar atunci din inconștiență (căci altfel nu-si putea explica barbaria cu care mesteca, puține minute înainte, d-na Moscu). Avu totuși o adevărată surpriză întâlnind o figură liniștită și inteligentă. Fără îndoială că d-na Moscu nici nu-și mai amintea - dacă întâmplător își dăduse seama - de scena penibilă de adineaori.
- D-stră o să zâmbiți, d-le profesor, vorbi ea, dar vă mărturisesc că visele sunt lumea mea cea de a doua.
- Nu zâmbesc deloc, scumpă doamnă, se grăbi să spun d Nazarie.
- Mama înțelege însă altceva prin această a doua lume, interveni Sanda, fericită că se trecuse atât de ușor peste un incident penibil. Altceva, în orice caz, decât spune înțelesul
cuvintelor.
- M-ar interesa foarte mult să știu, vorbi d. Nazarie.
Lucrurile acestea sunt întotdeauna fascinante.
D-na Moscu aprobă, clătinând capul cu fervoare.
- Vom sta odată de vorbă, șopti ea. Dar nu acum, firește. Se întoarse repede spre Simina.
- Cum ai visat-o, Simina?
- A venit la mine, la pat, și mi-a spus: ,Numai tu să mă iubești, Simino!" Era îmbrăcată cu rochia roz, cu umbreluță...
- Așa vine ea, întotdeauna, vorbi d-na Moscu, emoționată.
- Spunea de Sanda, adăogă Simina. „Sanda începe să mă uite. E domnișoară mare acum." Așa mi-a spus. Și mi s-a părut că plânge. Mi-a cerut mâna să mi-o sărute.
- Așa face ea, spuse d-na Moscu. Îți cere mâna sau brațul să ți-1 sărute.
Toți ascultaseră tăcuți. Sanda zâmbea batjocoritoare, privind pe furiș spre soru-sa. ,,Ar trebui s-o dezvăț odată de obiceiul Asta prost", își spuse. Apoi izbucni brusc.
- De ce minți, Simina?! Sunt sigură că n-ai visat pe nimeni, cu atât mai puțin pe tanti Christina.
- Nu mint, vorbi calm Simina. Așa mi-a spus. Îmi aduc foarte bine aminte ce mi-a spus despre tine: „Sanda începe să mă uite". M-am uitat in ochii ei, atunci, si mi s-a părut că plânge...
-Minți! repetă, mai tare, Sanda. N-ai visat nimic!
Simina o privi surprinsă, drept în ochi, după obiceiul ei. Apoi, gura severă i se rotunji într-un zâmbet, ironic.
- Poate că n-am visat, spuse ea, încet, și se întoarse spre maică-sa.
Sanda își mușcă buzele. „S-a făcut și obraznică, nu se mai teme nici de musafiri." îl văzu atunci, parcă pentru prima dată, pe Egor, si un val fierbinte de dragoste o pătrunse. Ce bine că nu e singură, că e alături de cineva care ar putea-o ajuta.
- Dar de unde cunoaște micuța noastră Simina pe mătușa Christina? întrebă, în mijlocul tăcerii, d-1 Nazarie. Bănuiesc că a murit tânără...
D-na Moscu întoarse repede fața spre profesor. Niciodată nu o văzuse d Nazarie atât de însuflețită. Emoția, nerăbdarea, aducerile aminte îi șterseră chiar zâmbetul ei nelipsit. Egor o observă cu mirare și cu un început de teamă, căci ochii îi erau lichizi, și lumina lor avea, câteodată, densitatea nefirească a unei lupe.
- Nimeni nu cunoaște pe Christina, vorbi d-na Moscu, după o lunga răsuflare. Nici Sanda, nici Simina. Sanda s-a născut în cel dintâi an de război, nouă ani după moartea Christinei... Dar avem un portret în mărime naturală al Christinei;1-a pictat Mirea. Copiii o știu după portretul acela... Se opri brusc, cu fruntea plecată. D-1 Nazarie încercă să rupă tăcerea. Ar fi fost într-adevăr penibil să amuțească așa, cu
toții.
- A murit tânără?... întrebă el.
- Nu avea decât douăzeci de ani, spuse Sanda, repede, ca să evite răspunsul d-nei Moscu. Era cu vreo șapte ani mai mare ca mama.
Dar d-na Moscu părea că n-auzise nimic. Continuă cu un glas mai scăzut, parcă se pregătea să se predea aceleiași oboseli obișnuite ei.
- A murit în locul meu, sărăcuța. Pe mine m-au trimis la Caracal, cu fratele meu, iar ea a rămas la moșie. Asta a fost în 1907. Și au omorât-o...
- Aci? întrebă d. Nazarie, accentuând cu teamă cuvântul.
- Venise de la Bălănoaia aici, interveni Sanda. Moșia era pe-atunci întinsă, știți, înainte de expropriere... E așa de greu totuși de înțeles... Căci o iubeau toți țăranii...
Egor începu să se simtă prost. Mai ascultase o dată aceeași poveste, și parcă nu întocmai. Anumite amănunte le afla pentru întâia oară acum, altele - mult mai semnificative - fuseseră lăsate la o parte. Căută ochii Sandei și întâlni aceleași priviri preocupate, irizate, alergând de la d-na Moscu la Simina. Parcă s-ar fi temut să nu se adaoge ceva.
- Să luăm cafeaua pe verandă, spuse brusc Sanda, ridicându-se de la masă.
- Nu mă îndoiesc că a fost o lovitură gravă, crezu de cuviință d. Nazarie să consoleze pe gazdă.
- Dar d-na Moscu dăduse din cap foarte afectuos, parcă i s-ar fi adresat o foarte comună mulțumire, așa cum obișnu¬iesc toți musafirii să rostească ridicându-se de la masă.
- Cafeaua se servi pe verandă. Începea o după-amiază sticloasă de septembrie; cerul era neverosimil de albastru, și arborii păreau că au crescut nemișcați de la începutul lumii.
„As putea încerca acum", își spuse Egor. Într-adevăr, trecând prin sufragerie, simțise foarte aproape de el coapsa Sandei. Îi luase atunci brațul, prietenește, și fata se supusese tremurând. Străbătuseră până la el emoția și așteptarea bine cunoscută. Trupul fetii se alăturase de al lui câteva clipe, apoi se despărțise brusc și in acest gest de spaimă Egor întrevăzu cele mai sigure nădejdi. Dar trebuia să încerce mai mult,
să-i vorbească. Se apropie de ea, cu ceașca de cafea în mână.
- Ce faci în după-amiaza aceasta, duduie Sanda?... întrebă el.
- Îți voi cere voie să te însoțesc în parc, să te văd pictând, spuse fata, zâmbind.
Egor începu să râdă. Se pregătea să-i răspundă în glumă, dar întâlni alături obrazul sever al Siminei. Fetița îl privea atent, parcă s-ar fi trudit să înțeleagă ceva care se întâmplă fără știrea ei.
- Domnule Egor, se auzi atunci glasul d-nei Moscu, d-ta ai văzut portretul Christinei? Mi s-a spus că e cea mai bună opera a lui Mirea.
- Dacă Mirea poate avea opere bune, adăogă ironie pictorul.
- De ce vorbești așa, înainte de a-1 fi văzut? îl întrebă nervos Sanda. Sunt sigură că are să-ți placă...
Egor nu înțelese asprimea glasului ei. Rămăsese cu ceașca cu cafea în mănă, între cele două surori.
Nu știa ce-ar mai putea răspunde. ,,Am făcut o gafă, își spuse el. Când vrei să cucerești o fată de boier, nu trebuie să fii intransigent in artă. Criteriile estetice nu sunt întotdeauna cele mai bune..."
- Orice pictor mediocru poate face o capodoperă dacă se poate uita o clipă pe sine, rosti sentențios d. Nazarie.
- Mirea a fost un pictor foarte mare, vorbi d-na Moscu. Mirea a fost o culme a artei românești. Þara se poate mândri cu e!...
D-1 Nazarie roși, stânjenit. Mai ales că d-na Moscu se sculase brusc și-i invitase pe toți, cu un gest înfrânt, să vadă tabloul. Nici Sanda, nici Simina nu erau mai calme. ,,Tot ce se atinge de domnișoara Christina le este într-adevăr sacru, își spuse Egor. În fond, nu e un sentiment mediocru, ăsta. Să iubești și să sfințești o moartă, chiar în icoanele ei cele mai triviale." Își aduse aminte de Daphne Adeane. ,,Am să-i vorbesc de ea Sandei, își propuse el reconfortat. E un lucru frumos ce face Sanda; dragostea și orgoliul ei pentru mătușa Christina e un lucru splendid." Chiar și pe mica Simina o scuza acum, în gând, Egor. „Sunt niște făpturi de elită, prea sensibile. M-am purtat ca un dobitoc."
- E cam deranjat aici, spuse Sanda, deschizând o ușă masivă, albă. E un salon în care nu prea intrăm...
Toți simțiră de la început aceasta. În odaie mirosea a sulfină și a aer închis. Era parcă mai răcoare, dar o răcoare melancolică și artificială. Egor își căută tovarășul. D-1 Nazarie pășise încet, încercând parcă să-și ceară scuze cu modestia lui, silindu-se să nu facă zgomot, să nu fie observat. În urma profesorului venea Simina. Venea cea din urmă Figura îi era luminată de o emoție solemnă, care îi dădea o paliditate feminină, nefirească pe obrazul ei de copil. ,,Sunt, într-adevăr, extraordinar de sensibile fetele astea", îți spuse Egor.
- Domnișoara Christina! exclamă d-na Moscu. Așa îi spuneau toți, pe aici...
D-I Nazarie simți teroarea ca o gheară apăsându-i pieptul. Domnișoara Christina zâmbea din portretul lui Mirea, parcă 1-ar fi privit într-adins pe el. Era o fată foarte tânără, îmbrăcată într-o rochie lungă, cu talia subțire si înaltă, cu buclele negre lăsate pe umeri.
- Ce spui, domnule pictor? întrebă Sanda.
Egor rămăsese departe de portret. Se trudea să-și dea seama de unde izvorau în sufletul său atâta melancolie și oboseală, în fața acestei fecioare care îl privea în ochi, zâmbindu-i cu familiaritate, parcă l-ar fi ales numai pe el din tot grupul, să-i spună numai lui de nesfârșita ei singurătate. Pluteau mult dor și multa jale în ochii domnișoarei Christina. Zadarnic îi zâmbea ea familiar, zadarnic își strângea cu mâna umbreluța albastră și își ridica pe furie o sprinceană, parcă l-ar fi invitat să râdă si el de pălăria ei prea mare și prea încărcată, pe care, firește, n-o poate suferi, dar a pus-o, pentru că așa i-a cerut mama. (,,Nu stă bine unei domnișoare să pozeze decât desăvârșit îmbrăcată!") Domnișoara Christina suferea în nemișcarea ei. ,,Să-și fi dat ea seama că va muri atât de repede?" se întrebă Egor.
-...Atunci îți place, adăogă triumfătoare Sanda Dacă nu spui nimic, înseamnă că-ti place...
- Cu un asemenea model nu se putea face decât o capodoperă, vorbi liniștit Egor.
Domnișoarei Christina îi sticliră o clipă ochii, mai viclean. Egor își puse mâna pe frunte. ,,Ce straniu miros în camera aceasta. Nu cumva o fi chiar camera ei?" Cu coada ochiului privi spre celălalt perete. D-na Moscu îi spusese că e un salon, dar se afla acolo, în colt, un pat mare, alb, cu perdeluțe. Ridică încă odată privirile spre portret. Domnișoara Christina îi urmărise toate mișcările. Egor citea bine în ochii ei; îl văzuse când a descoperit patul, și n-a roșit; dimpotrivă, continuă și acum să-i susțină privirea, oarecum provocatoare. ,,Da, asta e camera mea de fată, și acolo e patul meu, patul meu virginal". parcă îi vorbeau ochii domnișoarei Christina.
- Ce spui, domnule profesor?! întrebă din nou Sanda.
D-l Nazarie rămase încremenit, de cum dăduse cu ochii de portret. La început i s-a părut că vede din nou nălucirea din noaptea trecută, chipul acela de abur care se apropiase atunci, la masă, de umerii d-nei Moscu. Teroarea îl împietrise. Dar îl deșteptase din spaimă Simina, care trecu lângă el și îl privise mirată, bănuitoare.
- ...Mi se pare un lucru extraordinar, vorbi apăsat d. Nazarie.
Se liniștise. O liniște nefirească, un început de nesimțire. Mirosea ciudat în odaie; nu a mort; nici măcar a fiori funerare, ci un miros de tinerețe oprită pe loc, oprită și conservată aici, între patru pereți.
O tinerețe de-acum-multă-vreme. Parcă soarele nu trecuse prin această odaie, și timpul nu măcinase nimic. Nimic nu părea premenit, schimbat, de când murise domnișoara Christina. „Mirosul acesta e parfumul tinereții ei, resturi miraculos păstrate din apa ei de colonie, din aburul trupului ei." D. Nazarie înțelegea acum toate lucrurile acestea mici și stranii. Se mira singur de ușurința cu care le înțelege și de graba cu care le acceptă.
- ...Un lucru într-adevăr extraordinar, adăogă el, privind din nou tabloul.
Dar nu era aceeași nălucire din sala de mâncare. O foarte mare asemănare, firește. Domnisoara Christina seamănă mult cu d-na Moscu, seamănă și cu Simina. Dar chipul ei poate fi privit în liniște. Doar în cele dintâi cupe 1-a înspăimântat. I s-a părut atunci că revede nălucirea. I s-a părut, numai; căci cealaltă răspândea o teroare deznădăjduită, pe care portretul nu o avea. Oboseala și tristețea odăii veneau din alte vremi și vorbeau altfel sufletului.
- Aș vrea să încerc odată să pictez acest tablou, vorbi Egor, să-1 pictez cum știu eu, iar nu să fac o copie...
Sanda se apropie de el și-i apucă brațul, înspăimântată.
- Bine că nu te-a auzit mama, șopti ea.
Egor vorbise destul de tare, dar d-na Moscu, așezată într-un fotoliu îmbrăcat în pânză albă, nu auzise nimic, ca de obicei. D-na Moscu cerceta cu ochii încăperea. Palpita altfel, aici, viața. Aici îi alerga gândul, întotdeauna, deși nu în acest spațiu concret, nici in acest timp prezent. Egor privise în treacăt, când se așezase pe fotoliu, și înțelese: d-na Moscu se întoarce mereu aici, în camera acesta, în întâmplările de-atunci.
-...Bine că nu te-a auzit, căci i-ai fi făcut într-adevăr rău, adăogă, tot în șoaptă, Sanda. Nu lasă aproape pe nimeni să intre aici. Azi a făcut excepție. Și-apoi, mai e ceva...
Dar Simina se apropiase prea mult de ei. Se apropia acum și d. Nazarie, probabil ca să le spună că ar trebui să se retragă.
- ...Dar lui tanti Christina i-ar plăcea să mai fie o dată pictată, spuse Simina. De unde știi tu că n-ar vrea mama?!...
- Simina, teribil de multe lucruri știi tu, îi spuse cu înțeles, privind-o în ochi, Sanda.
Apoi îi întoarse spatele și se apropie de d-na Moscu.
- Maman, am rămas de ajuns. Trebuie să mergem...
- N-ați vrea să mai mă lăsați o clipă? se rugă ea.
Sanda dădu din cap, aspru.
-...Cu Simina, se rugă din nou d-na Moscu.
- Mai ales cu ea, zâmbi Sanda.
Îi luă brațul. Egor și d Nazarie veneau în urmă. Evitară la început să se privească, dar, ajunși pe verandă, nu și-au putut feri multă vreme ochii unul de altul. Egor aprinse o țigară, după ce, mai întâi, întinse tabachera profesorului. D. Nazarie refuzase zâmbind.
- Nu cred că e același lucru, scumpe maestre, spuse d. Nazarie.
În acea clipă, Sanda se apropie. Se șterseseră de pe fața ei vigoarea și severitatea de-adineaori. Sanda era acum din nou domnișoara capricioasă si disponibilă.
- Suntem gata de lucru, domnule Egor? întrebă ea.
D-1 Nazarie se bucură că se poate retrage într-un asemenea moment neutru.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!