poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1298 .



Falsele evenimente ale inimii
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ovidiu Baron ]

2007-05-19  |     | 



Zilele treceau aproape pe neobservate, viața mea ducea lipsă de evenimente, am avut timp îndelungat senzația aceasta, uneori atât de acut încât credeam că dacă nu voi invent ceva imediat, un eveniment cât de mic, totul s-ar putea pierde într-o clipă. Acel tot care părea să însemne viață, o viață pe care nimeni nu se străduise s-o repereze și s-o explice într-un fel sau altul, dar nu biologic, nu de asta aveam nevoie în primul rând, ci poate axiologic. Poate. Încercam să mă privesc pe mine însumi crescând, să identific lumea dinafara și dinăuntrul meu, dar peste tot se auzea un țiuit sinistru, ca o alarmă de proastă calitate uitată pornită pentru totdeauna. Asta era viața mea, o alarmă de proastă calitate. Îi iubeam pe oamenii aceia pe care-i întâlneam pe stradă, dar aveam de multe ori și sentimente total opuse, astfel încât, nemaiștiind ce să cred, ce să vreau, ce să simt, începusem să merg cu privirea spre pământ. Evitam orice alegere, orice îndreptare a gândurilor mele asupra unui bine sau a unui rău anume, eliminam orice idee de precis. Nici vorbă de acceptarea vreunei evidențe, copilăria este incompatibilă cu astfel de fenomene. Priveam în pământ, urmărind atent derularea unei istorii cu autor necunoscut, care începuse brusc, sub pașii mei rari și nehotărâți și continua pe mii de pagini, în toate direcțiile spre care mă îndreptam. O citisem cu nepăsare, cu dezinteres sau cu silă. Încercasem să ridic privirea spre ei, spre ceilalți, spre poveștile lor. Dar ochii refuzau să asculte. Avusese loc o antantă irevocabilă între pas și ochi, un pact pe care nu-l puteam anula pentru că nu-mi aparținea și pe care nu-l puteam schimba în nici un fel, deși era vorba despre mine. Era pasul meu, cel care se opunea minții mele, cel care călca nemilos fiecare filă, neuitând totuși să mi-o afișeze imediat pe cea care urma. Aceea a fost cartea cea mai lungă pe care am citit-o vreodată, sau nu, pe care am văzut-o, doar atât pot spune despre ea, pentru că fiecare pagină mi se întipărea integral și instantaneu în minte. Nu vedeam rânduri, vedeam serii lungi de himere pe care le adunam și le purtam în mine, acumulându-le la infinit. Am înțeles mai târziu că istoriile acelea, deși nu le creasem eu, îmi aparțineau, erau ca o declarație uriașă pe care vrând-nevrând trebuia să o semnez și să mi-o asum pentru totdeauna. Pentru ceea ce avea să însemne prezentul continuu al înlănțuirii pașilor mei pe asfalt. Am simțit o nevoie acută să transcriu toate acele pagini și am încercat de nenumărate ori să o fac, dar oricât de mult aș fi scris, la urmă de tot rămâneau numai titluri. Am știut întotdeauna să anunț, să promit, să demarez, să planific, să încerc, să mă arunc în gol nu doar cu nechibzuință, ci cu sete, cu dorința neîmpăcată de a relua la infinit același gest, aceeași tresărire. O mișcare inutilă și eternă pe care nu o înțelegeam în totalitate, dar care mă fermeca nespus și de care nu mă puteam în nici un caz separa. Era ființa mea în mișcarea aceea, sufletul meu care nu înceta să se afirme, în ciuda tuturor ființelor și obiectelor care își lătrau disprețul în fel și chip. Pentru că obiectele ne vorbesc, o știm cu toții atât de bine. Sau poate greșesc, poate că nu o știm cu toții, pentru că numai unii dintre noi au timp să le asculte. Ciudat era faptul că eu le auzeam foarte bine chiar și atunci când timpul devenise definitiv o mare problemă și abia atunci obiectele deveneau cu adevărat de neignorat, pentru că războiul cu timpul ne transformă în fărâme de suflet, care nu se mai recunosc în noi, oglindindu-se în ființe și în obiecte străine. Și sufletul nostru, ceea ce sperăm să fie în continuare sufletul nostru, este cea mai mică dintre toate aceste fărâme, dar cea care conține esența acelei rupturi și care o continuă până când sufletul devine doar o amintire de suflet iar noi nu mai avem nici o identitate specifică. Atunci ce facem? Luăm una dintre oglindirile acelea în obiecte, sau și mai simplu, luăm obiectul însuși pentru a-l planta în locul sufletului. Câteva zile ne prefacem că suntem încrezători în forța lui, pentru că sufletele au nevoie de încredere, după care, cu puțin noroc, ne dăm seama că oglindirea aceea a devenit cu adevărat suflet întreg, unul nou, mai curat decât toate sufletele pe care le avusesem înainte. Dar după aceea vom înceta să mai credam și procesul de fărâmițare va fi reluat, iar noi vom redeveni mișcare și tot așa. Până când? Până la sfârșitul veacurilor, exprimarea asta s-ar putea să ni se pară satisfăcătoare.

– Evenimentele se nasc în tine, spusese Ciprian.

– Nu te cred, i-am răspuns. Evenimentele nu pot exista decât în realitatea concretă, iar eu nu cunosc nimic din această realitate.

– Problema ta este exact contrariul a ceea ce susții. Cunoști prea mult din realitatea concretă, ești prea lucid pentru a putea suporta toate acestea.

– Și atunci?

– Îți amintești de Pavel și Ion?

– Da.

– Ei erau de fapt niște prevestiri ale noastre...

– De unde ai mai scos-o și pe asta?

– Nu știi cât de mult ne-am gândit la ei după întâlnirea aceea, câtă neliniște au lăsat în noi, deși abia reușisem să-i vedem și să le auzim vocea. Dar vocea aceea ne spusese deja destule despre noi înșine. Pavel și Ion suntem noi, Mitule, te rog să mă crezi.

– Asta nu schimbă cu nimic situația... Și nici măcar nu reușesc să te cred. De altfel ne-am gândit așa de mult la ei după aceea datorită explicațiilor unchiului Vasile. Dar nu ne-am întrebat niciodată dacă erau adevărate.

– Bunicul meu ar fi putut să ne mintă?

– Amintește-ți de borcanul de miere...

– Da, ai dreptate, ar fi putut.

– Și apoi, n-ar avea nici un sens... Satul acela nu era al nostru, lumea noastră au devenit rând pe rând zeci de orașe dintr-o țară sau alta. Și zeci de ani am reușit să nu privim înapoi. Și era atât de bine...

– Era, dar acum o facem, acum privim înapoi mai mult ca oricând.

– De vină sunt sentimentele tale!

– Ale mele? Nu știu care dintre noi doi suferă de melancolie.

– În nici un caz eu!

– Sigur. În nici un caz!

Ciprian mă privea atât de familiar, știa atât de multe despre mine, încât mă întrebam dacă nu era el însuși una dintre fărâmele acelea de suflet la care mă gândisem mai devreme. Mă bucuram că era acolo, prietenul care de atâtea ori fusese o nemiloasă și ilogică absență, dar care se lăsase până la urmă recâștigat sau poate nu, poate că era vorba de un proces normal, la care participaserăm amândoi fără șă știm. Fiecare dintre noi parcursese o parte de lume, trasând un semicerc care devenea acum cerc complet, înlăuntrul căruia ne ghiceam captivitatea și agonia perpetuă.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!