poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4476 .



CAIETUL DIN SALA DE ALTEPTARE - III
proză [ ]
Schițe, nuvele, povestiri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Vasile_Smãrãndescu ]

2006-09-25  |     |  Înscris în bibliotecă de Magdalena Dale



Vasile Smărăndescu
CAIETUL DIN SALA DE AȘTEPTARE
schițe, nuvele, povestiri
Editura SEMNE, 2005






TRATAMENTUL




O serie de proceduri la balneo-fizioterapie, timp de zece zile, chiar și într-o policlinică, e benefică pentru oricine suferă cât de cât de boli reumatice, de stres ori de polineuropatie, spre a denumi doar câteva din afecțiunile pentru care sunt recomandate respectivele proceduri.
Am ales luna iulie crezând că nu e aglomerație, cei mai mulți preferând marea sau stațiunile balneoclimaterice.
-Păi cum să fie, domnule, mai puțini solicitanți?!, mi-a răspuns medicul. De unde să aibă atâția bani majoritatea pacienților pentru mare și stațiuni? Programările la noi sunt făcute până la sfârșitul lunii septembrie așa că vă recomand , spre a nu vă refuza, tratament în regim de urgență. Asta înseamnă că nu vă putem fixa o anume oră urmând să vă strecurați printre cei programați.
Amabilitatea doctorului (în sfârșit, se mai găsesc și asemenea oameni), m-a convins și am acceptat spunându-mi, chiar, că demersul meu a-nceput bine.
Sala în care sunt amplasate aparatele și își desfășoară activitatea asistenții medicali, are o suprafață cam cât două apartamente cu patru camere fiecare. Secțiile de magnetodiaflux, băi galvanice, curenți diadinamici, laser, împachetări cu parafină, ultrasunet și cabinele, sunt delimitate prin paravane și draperii așa că binele de care vorbeam s-a consumat odată cu ieșirea din cabinetul doctorului fiindcă...
Atunci când, așezat pe pat la diadinamici într-un capăt al sălii, pentru zece minute, credeam că mă voi relaxa, din celălalt capăt am auzit strigându-se:
-Roxana, e liber la tine?
Asistenta care poartă acest nume și tocmai pleca de la patul meu, i-a răspuns contrastrigând:
-Nu, dragă, te anunț eu!
După aproximativ două minute de relativă liniște, timp în care abia am început să mă deconectez, nu se putea să nu mă confrunt și aici cu isteria folosirii telefoanelor mobile, pentru unii motiv de fandoseală, pentru alții prilej de a-și afișa aroganța, toți aceștia sfidând cu impertinență regulile de conviețuire socială. O muzică stridentă de dincolo de draperia care mă despărțea de un alt aparat, declanșată de iradianta invenție, m-a trezit brusc din reverie și am tresărit că era gata-gata să-mi cadă pernițele de pe spate și să rămân cu mățăraia de fire prin care circulă curent electric, ce ar fi putut să producă, cine știe, un scurt circuit. Și a urmat, bine-nțeles, jumătatea de convorbire, cu voce tare, a celei chemate:
-Bine, mamă, bine, dar tu?...Cum, cum?, ai pus la fiert ciorba de fasole?...Cum adică ce să-i pui?...Aaa!, am înțeles. Eu zic să-i pui cimbru dar dacă tu vrei leuștean...Este, este!, caută-n cămară, e două borcane, unu’ cu cimbru, altu’ cu leuștean...Sare?...Nuu!, că ai tensiune, lasă că-mi pui eu în farfurie...Ce zici, ce zici?...Păi cum să-i pun eu cimbru nefiartă?, cimbru se pune la sfârșit!...Plutește pe deasupra?...Păi n-ai ales-o?...Of!, mamă, acuma spui, după ce a fiert, că sunt gărgărițe?!...Ce să mai faci, arunc-o și gata!, că ți-am spus demult să schimbi ochelarii! Haidi, pa!, că am treabă.
Cu țiuituri în urechi și accelerări de ritm cardiac dar și zâmbind întrebându-mă „ce gust or fi având gărgărițele fierte în ciorba de fasole”, au trecut cele zece minute și m-am înfățișat la cabina de laser tocmai când alături, o pacientă cu voce baritonală, îi vorbea asistentei despre sfârșitul lumii.
-E aproape, copila mea, trebuie să fim pregătiț’ pentru judecata de apoi.
-Vai, doamnă, când va fi?
-Nu să știe, copila mea, da’ e aproape.
-Vai, doamnă, și cum va fi?
-Dîn înaltul cerului o trâmbiță va vesti deschiderea mormintelor...
-Vai, doamnă, și chiar vor învia morții?
-Da, copila mea, da!
-Vai, doamnă, și vor avea loc toți pe pământ?
-Vor avea, vor avea că se va deschide cele șapte ceruri și va coborî șapte arhangheli cu săbii dîn șapte care dă foc să-l doboare pă satana.
-Vai, doamnă, dar eu știam că sunt numai doi arhangheli, Mihail și Gavril?!
-Da, copila mea, am primit un mesaj că ăilanț’ cinci va veni numa’ atunci să să lupte cu diavolu’.
-Vai, doamnă, e foarte interesant ce-mi spuneți!
-Am să-ț’ aduc niște cărț’ pă care le citim noi în adunare.
-Vai, doamnă, acum trebuie să mă duc la alt pacient...
-Da’ să te-ntorci că mai am multe să-ț’ spui...
Nu știu dacă s-a mai întors asistenta și nici dacă pacienta a mai descoperit, cumva, încă un arhanghel ori a ajuns la judecata de apoi, fiindcă eu am descins la ultrasunet. „Lasă că aici”, mi-am zis, „deși numai pentru cinci minute, recuperez ceva din deconectarea pierdută, fiindcă prea îmi produce o senzație plăcută fieru-ăla sub forma receptorului de telefon fix, ce alunecă leneș pe spatele meu”. Aparatul, însă, nu are ceas spre a marca timpul recomandat pentru tratament, de aceea m-am uitat la al meu: era zece și cincizeci și cinci de minute.
Asistenta a-nceput cu o mână să plimbe ustensila pe mijlocul meu. Și pentru că îi era foame, cu cealaltă mână ducea la gură ceva. Dar cavitatea bucală trebuie pusă la treabă pentru toate funcțiile ei de aceea mestecând, plescăind, sughițând și râgâind, s-a adresat unei colege care se afla în altă cabină:
-Irinaaa!, să dai telefon mceă, mceă...știi tu unde hâc găăă...că s-a amănat băhăă...pelerinaju’.
Ochii, și ei, de ce să obosească pironiți într-un loc așa că, lăsând de izbeliște metalul cu mână cu tot pe corpul meu, femeia și-a îndreptat privirea spre Florența care tocmai a intrat spunându-i:
-Uite, dragă, ce bustieră frumoasă am cumpărat!, dându-și de-o parte halatul spre a putea fi văzută.
Și de parcă nu era de ajuns pentru organul meu auditiv, a intrat și Ileana, declanșându-se, în continuare, deasupra mea, într-un spațiu de nici trei metri pătrați, un dialog în limbaj discotecovocabulistic:
-Ia uite, dragă, ce material mișto!
-Vai da’ ce sexoasă ești!
-Și nasturli-ăsta de deasupra buricului gol e trăznet!
-Și ce culori excitante fă, gagico!
-Ce mai, o să-l dai gata pă gagiu!
-E super, dragă, nu mai contează câți parai sau euroi a costat!
Asistenta cu fierul și-a adus aminte că mai sunt și eu acolo și, cu toate că nu știa câte minute s-au scurs, a trântit „telefonul” în greutate de peste un kilogram în locașul său, chiar la urechea mea, și a răspicat că sunt gata. „Da, da!, într-adevăr!”, mi-am zis eu. Și m-am uitat la ceas: arăta zece și cincizeci și opt de minute, cu două minute mai puțin decât trebuia.
Așa s-au terminat procedurile în prima zi.
Pentru următoarele zile mi-am luat măsurile impuse de situație: am cumpărat două perechi de dopuri pentru urechi astfel că, atunci când discuția se purta în trei sau patru, îmi puneam câte două dopuri în fiecare ureche, că într-o zi era cât pe-aci să treacă dincolo de timpan.
Tratamentul și-a făcut efectul: imun la măsurile de precauție luate, în densitatea sporită de decibeli din sală, în a noua zi am exersat întâia tentativă de urcat pe pereți pentru ca în a zecea să reușesc prima escaladă.
Am avut noroc și de data aceasta: tot în regim de urgență, am fost dus la psihiatrul din policlinică iar de acolo, cu “Salvarea”, nu în cămașă de forță ci însoțit de un vlăjgan echipat cu ciomege, la Secția furioși a Spitalului Central.

2003





declarație



eream acilea în grădina dîn spatili casi să pui răsadu dă varză în pământ și cân puneam eu răsadu am auzît aoleu mă omoară și cîn am auzît eu aoleu mă omoară mam ridicat și mam uitat să văz și cîn mam uitat lam văzut pă tureașcă pă pământu lui cun par în mână și alerga după dirlică da nu la lovit dă ce să minț nu la lovit că dirlică e mai tânăr și fugea și tureașcă îl înjura zîcea futuț parascovenea parascovenilor carea parascovit parascovenili ce caț mă pă pământu mieu da dă lovit nu la putut lovi dă ce să zîc și la urmă dirlică a intrat în curte și la urmă a încuiat poarta și sa dus în casă și la urmă am auzît zdronc zăvoru dă la ușe da tureașcă nu sa lăsat și a sărit peste poartă după el că cîinili erea legat da sa speriat că a lătrat rău și tureașcă a dat fuga la lemne că gâștili gagaga zbura pîn lemne și a loat maiu ăl mare și dacă la loat a dat cu el în ușa casi și dacă a dat a auzît și dirlicioaia venea dă la puț cu vadra cu apă în cap și a dat să meargă ma iute și dacă a dat a căzut vadra dîn cap cu apă cu tot și la văzut pă tureașcă că sparge ușa și a strigat săriț oameni buni da dă sărit na sărit nimini și dacă na sărit na avut coraj să intre în casă șacoló am auzît dupaia că eu nam fost acoló dă ce să spui ce nam văzut mia spus a lu cioculete că dirlică sa pitit în gardilop da tureașcă a crezut că e în podu casi și sa suit după el în pod și dacă sa suit dirlică a ișit dîn gardilop și a tras capacu podului și la încuiat cu lacătu și tureașcă anceput să zbiere și să dea în coșu sobi cu maiu să iasă pă acoperiși da dirlică daca văzut așa a ișit dîn casă că lam văzut dă ce să minț și a loato și pă dirlicioaia ia zîs ia fringhia aia lungă dîn magazîie și sa dus amândoi în spatili casi șacoló am auzît dupaia eu nam văzut dă ce să zîc că nam fost acoló a stat pitiț su strașina casi și cîn erea pitiț am auzît vîșt pă tabla casi și aoleu că tureașcă a căzut dă pă acoperiși cu cărămiz cu tot și erea negru dă funigine și dirlică și dirlicioaia dă su strașină sa repezît la el și la legat fedeleși da nam văzut dă ce să vorbesc că nam fost acoló și dupaia dirlicioaia a plecat că am văzuto dă ce să minț ia zîs dirlică dute la jandar repede și la țînut acoló legat pă tureașcă pîn a venit dom plotoner aciasta mie declarația pă care o iscălesc propiu cu mâna mea

2003
gherghina lu fleașcă dîn nodorei




SUTANE ȘI SUTANE






Pe strada Victoriei din orașul Slatina, a apărut în fața noastră un preot purtând pe piept un carton prin care se anunța o colectă de bani pentru construirea unei biserici. I-am înmânat o bancnotă de cincizeci de mii de lei după ce mai întâi ne-a prezentat o legitimație.
Prietenul și colegul meu de facultate Nae Stănescu, născut prin partea locului, s-a uitat la mine mirat. După câțiva pași a zis:
- Nu afirm că ar putea fi un șarlatan deghizat în haine preoțești, ca în atâtea cazuri semnalate de mass-media. Dar nici nu bag mâna în foc pentru corectitudinea lui chiar dacă e cu adevărat duhovnic. Fiindcă individul și alții ca el îmi readuc în memorie o poveste pe care am să ți-o relatez.

*
- Oamenii s-au obișnuit să vadă pe scaunul șoferului, într-un autoturism “Dacia” care trece adesea pe drum, o făptură în carne și oase ca un trunchi scurt de buștean așezat în poziție verticală peste care Dumnezeu, în ultimele clipe ale zilei în care a creat omul, obosit și plictisit, a aruncat un dovleac turcesc, mare cât circumferința volanului în fața căruia se află, dar uitând să facă legătura între ele cu un țăruș, măcar, în chip de gât și să-i presare câțiva câlți pe tigvă. În zilele senine de vară e ușor de identificat de la distanță datorită jocului razelor soarelui pe chelia parcă special lustruită, deși individul nu a-mplinit treizeci de ani, iar pe timp friguros după borurile pălăriei ca o baniță hodorogită ce ajung peste volan până la bordul mașinii.
Când coboară din mijlocul de transport, legănându-se ca un rățoi gușat și îndopat, ai zice că e geambaș sau parlagiu. Glasul de castrat, însă, te duce cu gândul la eunuci cărora, după extirparea glandelor sexuale, li s-au atrofiat ori li s-au diminuat simțurile.
“Uite-l pă prostu’dă popa Giuncan!”, exclamă unii când îl zăresc.“Ãsta e hoțu’dă popa Giuncan!”, remarcă alții.
Or fi auzit ei ceva?!
Sacul și-a găsit și peticul într-o localitate vecină cu satul său natal, o așchie de femeie cât un sfert din merticele sale, absolventă “cu sacoșele pline” la fără frecvență a unei universități dintr-un oraș de provincie, cea mai slabă din țară, se vorbește, și care predă franceza la școala din comună. Când un văr de-al ei și-a cumpărat autoturism „Daewoo” l-a-ntrebat, oarecum surprinsă și trădându-și nu numai invidia ci și spoiala, pronunțând cuvintele străine potrivit grafiei: ”Þ-ai loat Cielo de la Rodae?”
Odată găsită coana preoteasă și instalându-se în casa mamei acesteia, damigene și canistre pline și lighioane s-a pripășit, în sfârșit, în parohia Jeleasca, apropiată de locul de baștină, el, care, vai!, deși absolvent al facultății de Teologie, nu poate să obțină un post în satul noului său domiciliu fiindcă e ocupat de un incapabil, cum spune el, ce abia a reușit “să termine seminarul pă ouă”.
În timpul slujbelor, îmbrăcat în odăjdii, te oripilează cotrastul dintre un cimpoi umflat împodobit cu panglici și sfinții cu trupuri ascetice pictați pe pereții bisericii iar în sutană, pe care o evită cât poate, ți se oferă o imagine grotescă: un butoi negru ca smoala peste care tronează un țucal alb cu gura-n jos!
După rezolvarea ploconhirotonisirii a făcut prima investiție – mașina - fiindu-i foarte utilă să care colacii de la biserică din care nu se-ndură să dea niciunui sărac măcar o prescure, cea mai mică și mai puțin coaptă. Nu are el acasă slugi și...animale?
Într-o dimineață, când zorile îi făceau ocheade nopții, fiindcă tot trebuia să ajungă la un coleg spre care drumul trece prin parohia lui, a hotărât să se oprească la biserică, mai întâi, să ia ce s-a strâns cu prilejul sărbătorilor de Paște.
Când mai avea puțin de parcurs brusc s-a lăsat ceața, de parcă cineva ar fi eliberat-o dintr-un burduf, și lăcașul nu se mai distingea printre copacii care îl înconjoară. ”Cu atât mai bine!”, și-a zis el, ”că oamenii mai întârzie în case”. Totuși, spre a fi sigur că nu-l va vedea cineva, a parcat mașina mai departe de biserică și în afara carosabilului, de după niște tufișuri.
De îndată ce s-a limpezit cerul sătenii, câte unu , câte doi, au pornit spre ogoare pentru muncile de primăvară. Ajungând în drum doar ce îi auzeai: ”Ãăă...etă bă colivă!” „Și colareez...!” „Și ouă sparte!” „Uite și bucăț’ dă pânză verde! S’amănă cu sacoș-aia mare a popii!” „Păi mă-ntâlnii eu cu el acuma, îi atârna o sfoară dă su’ mașină și o betelie verde!”.
Tocmai când ei, vreo cinci la număr, înșirați pe o distanță de circa zece metri, se hlizeau de ceea ce vedeau prin hârtoape și printre pietre, a trecut un tractor în viteză luând pe roți o parte din talmeș-balmeșul de pe drum.
Până seara, la câmp, oamenii vorbeau numai despre întâmplarea cu pricina ajungând, în cele din urmă, să dezlege misterul: pesemne că un șugubăț, mai matinal, l-a văzut pe duhovnic atunci când se opintea cu povara și profitând de timpul necesar acestuia pentru a parcurge distanța de la mașină până la biserică și înapoi, i-a deschis portbagajul, a luat sacoșa verde încărcată și a legat-o, culcată, de cablul frânei de mână de sub autoturism, cumva să nu fie observată și s-o târască mașina în mers.
La înapoierea de la câmp flăcăii și fetele se amuzau cu versurile compuse ad-hoc: ”of ! părinte, părințele, / pierzi coliva, pierzi și plasa - / bietili picer’li tele / țî le-o rupe prioteasa!”.
Într-o săptămână vestea despre pățania preotului s-a răspândit în toate comunele învecinate.
Mațugros n-a-nvățat nimic din această lecție. Lasă că le arată el ălora din parohie care ”îl sapă”. Și nu numai lor, ci și ăstora din comuna preotesei, care îi spun venetic, o să le arate el ce trebuie făcut atunci când e rost de căpătuială.
În casa în care s-a instalat veneau când și când în vizită și poposeau câteva zile cumnații din partea soției ce și-au făcut un rost prin alte locuri din țară. Speculând legea nescrisă potrivit căreia copilul rămas cu părinții moștenește “vatra” , insul a reușit să convingă să li se treacă pe numele său, în primul rând, și al soției, terenul și casa, ceilalți copii primind loturi de pământ alături sau mai departe
Da!, dar cumnații tot mai veneau, fie numai de plăcere, fie să se ocupe de pământul lor și locuiau unde în altă parte decât în casă cu el. ”Nu, nu ! , așa nu se mai poate ! Am nevoie de liniște, dom’le”, răcnea el, ”să mai citesc, să mai studiez că sînt și profesor de religie !” Doar nu degeaba și-a instalat lemnele bibliotecii cât un perete pe care a-nșirat pahare din sticlă ordinară și bibelouri de la tarabagii !
Și cum nimic nu-l mai putea împiedica să utilizeze cum dorește proaspăta proprietate, a pițigăit ”că casa e veche, dom’le” , trebuie demolată și construită alta.
Era prin luna iunie. Când cumnații, potrivit obiceiului, au venit pentru niscaiva interese, au găsit curtea plină de moloz și cărămizi așa că...au fost găzduiți de vecini. Abia atunci s-au desmeticit : nu se putea să li se dea în proprietate parvenitului și nevestei sale pământ lângâ vatră, unde să-și construiască, iar casa bătrânească să rămână în folosință comună în care să se adăpostească și ei odată, de două ori pe an ? Cu atât mai mult cu cât soacrei i s-a hărăzit să doarmă vara în fânar și iarna într-o cămăruță fără fereastră amenajată dintr-o magazie.
După terminarea casei , chiar pe amplasamentul celei vechi , s-a mai ivit o problemă. Fiindcă pofta vine mâncând, tot astfel și lui i-a venit poftă de...căcăstoare cum batjocoresc sătenii. ”Mă Ioane”, avea să-i spună el unuia , ”se zice fosă , bă...!” ”I-o fi zîcând, părinte, flosă”, i-a răspuns Ion, ”da’ tot împuțîtă e!”
Și pentru că nu dispunea de teren suficient spre a construi a-ncercat să-l convingă pe vecin să-i vândă o parte din moștenirea de la părinți, mai ales că are domiciliul în altă parte iar în grădina lui “dacă nimeni nu-i aici / bate vântul prin urzici”. A fost refuzat, însă.
Dar ce și-a zis umflatul, între două raite prin bucătărie să mai soarbă plescăind un polonic de ciorbă deasupra oalei! În definitiv nu e el primul care fură în „România hoției de piață” și nici singurul care a-nvățat bine că legile, mai ales în cei treisprezece ani de jaftranziție, sunt niște instrumente meșteșugit făcute, în mâna grupurilor de interese, pe care aceștia le dictează adormiților în scaune din parlament, părtași ori complici la îmbogățirea pe căi ilicite, să le voteze. Și cum vecinul său nu figurează în vreuna din cele două tagme, că altfel, ehehe...ce pile i-ar fi solicitat să-i pună!, a demolat gardul adăugând la proprietatea sa atât cât îi trebuia. După extindere a turnat urgent un zid înalt din beton, spre intimidare, complicând și mai mult lucrurile dar și realizând ce a văzut el la noii megalomani, proprietari de palate: să se izoleze de lume, fapt neobișnuit prin aceste locuri nici pe timpul marilor moșieri. ”Că prea mulț’ își lungesc gâtur’li spre curtea mea!”, s-a-nfuriat el, între cei mulți aflându-se atâția din preajmă ce se zbat în sărăcie.

*
- Când am aflat de isprăvile sale mi-am adus aminte de predica rostită de el, după o slujbă, în care se străduia să-i convingă pe credincioși de zădărnicia plăcerilor lumești, citându-l pe Eccleziastul: ”…deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune!”.
Ipocriții în odăjdii sunt mai periculoși decât fățarnicii de toate zilele fiindcă, ”în numele Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh”, manipulează grupuri mari de oameni.
Ce asemănare izbitoare cu politicienii!? Doar că aceștia nu poartă odăjdii. În schimb, și-au îzestrat cabinetele, ostentativ și în exces, cu fel de fel de icoane.
Acestea sunt motivele pentru care nu i-am dat nimic preotului pe care l-am întâlnit noi doi. Ceea ce demonstrează încă odată ce impact puternic au faptele nesăbuite ale unui cleric asupra credincioșilor, aceștia devenind suspicioși în relațiile cu slujitorii bisericii, chiar și atunci când e vorba de acte de binefacere. Cu atât mai mult cu cât colectarea de fonduri pentru noi așezăminte de cult nu se realizează prin ieșirea în stradă a preoților, a monahilor și monahiilor, făcând astfel posibilă săvârșirea a numeroase ilegalități.

2003



DIRIGA, PROFU’ ȘI DIRECTIÞA





Căutam un loc în grădina de vară a restaurantului Muntenia din Pitești când, deodată, mi-a făcut semn cineva că are unul disponibil. Nu erau prea multe mese neocupate fiindcă majoritatea fuseseră așezate pe o laterală pentru absolvenții unui liceu care sărbătoreau evenimentul.
Profesorul meu de Limba Română din liceu, Nicolae Spinei, cel care m-a invitat la masa lui, se afla acolo, ca și mine, din nevoia de a se răcori cu o bere rece, după căldura excesivă de la amiaza acelei zile de început de iulie.
N-am reușit nici măcar să-l întreb ce mai face fiindcă atenția ne-a fost atrasă de gălăgioșii absolvenți care, ca la o comandă, se revărsau grupuri, grupuri în grădină. Timp de o jumătate de oră toată suflarea, clienți și chelneri, era cu privirea ațintită asupra lor.
„Ei poftim!”, s-a impacientat o doamnă de la masa din stânga noastră, “te-ai gândit că în seara asta vei asista la o paradă a buricelor goale prezentată de fete? Și după ce se vor așeza pe scaune vei vedea și parada jumătăților de spate goale până la bifurcarea feselor”. “Dar nici băieții nu se lasă mai prejos”, a remarcat partenerul său, “cu părul arici uns cu gel, tunsori creastă de cocoș...”
Fiind foarte aproape de mesele absolvenților nu se putea să nu răzbată până la noi frânturi din discuțiile pe care le purtau aceștia. “Uite-l și pă bengos-ola nașpa, profu’ dă Educație Fizică”, a zis unul făcând semn către intrarea în grădină. „Fii atent, băăă, ce balcoane super mișto are diriga”, a grăit altul când a apărut o femeie însoțită de un bărbat. “Și e mai trendi ca directița”, a adăugat colegul de lângă el. “Trompă s-a făcut de cacao, dragă, în fața întregii clase!”, s-a auzit dintr-un grup de fete.
Fără să scot vreun cuvânt m-am uitat nedumerit la profesor.
- Se cunoaște că nu ai acasă nepoți elevi sau studenți, mi s-a adresat el. Eu am învățat de la ei acest limbaj. Dumitale îți trebuie un glosar.
- Aveți dreptate!, domnule profesor, am răspuns eu, dar numai în parte deoarece câteva expresii intuiesc ce înseamnă și vă rog să mă corectați dacă greșesc: diriga – diriginta, directița – directoarea, balcoane – sâni...Nu știu ce-nseamnă bengos, nașpa și trendi.
- Zăpăcit, urât, șic, m-a lămurit profesorul.
- Adică vor să spună: zăpăcitul ăla urât de profesor de Educație Fizică iar despre dirigintă că e mai frumoasă decât directoarea.
- Întocmai! Și îți atrag atenția că acest limbaj, atipic, aș zice, nu e vulgar ci, dimpotrivă, cuprinde, uneori, cuvinte care le înlocuiesc pe cele scabroase și care ne repugnă. Ca în sintagma “…s-a făcut de cacao...” unde în locul peiorativului rahat a fost preferată vocabula cacao . Spre deosebire de acești viitori profesioniști, inclusiv în domeniile filologiei și literaturii, unii scriitori contemporani, începători sau chiar cu multe volume la activ, folosesc din plin pornografia și scatologia în prozele și poeziile lor. Limbajul criptic dar curat al acestor copii este un semn că subliteratura tranziției nu va rezista timpului. S-au mai văzut asemenea mode în literatura universală.
După această scurtă expunere profesorul a ridicat paharul cu bere. L-am urmat și eu.
În timp ce înghițeam conținutul, un domn de la masa din spatele nostru a exclamat: “Cee marfă super!”. “Ia uite, dragă!”, s-a-nfuriat companioana lui, “da’ de unde știi tu să vorbești ca ei?”. “Da’ tu de unde știi cum vorbesc ei?”. “ Am auzit și eu!, ce...” “Păi și eu am auzit”. “Daaa? Acum înțeleg eu de unde și până unde îmi spui adeseori ce ai văzut la școala de lângă noi când te duci la pâine, cam la vremea când se dă pauza mare. Ba că doi se sărutau pe aleea școlii cu limbile scoase de un cot, ba că unul a cuprins-o pe una cu ambele mâini de fund și a ridicat-o până la prohapul pantalonilor...Probabil că te oprești și te zgâiești la ei prin rostul gardului școlii...”
Pentru moment el nu i-a dat replica, prilej pentru mine să întorc discret capul și să le văd chipurile. Erau în vârstă bine și destul de dolofani, mai ales ea. El continua să se uite spre banchetul tinerilor în timp ce femeia, privindu-l fix, bătea nervoasă în masă cu degetele de la mâna dreaptă.
“Să știi, dragă,”, a reluat ea, “că pot și eu să-mi cumpăr bustieră, să ies la plimbare îmbrăcată cu ea și tu să mănânci marfă super”. “Iar eu”, a contraatacat el, „am să-ți tai cablul de la televizor să nu te mai uiți noaptea la filme porno și să mă-ntrebi a doua zi, prefăcându-te că te miri dar așteptând un răspuns de la mine, vai!, dragă, ce-o mai fi și cu scârboșeni-aia de sex oral?”.

2004





ZIARE, ZIARE



Într-o vineri la prânz din primăvara anului 1990 în București. Primele ziare și reviste particulare după evenimentele din 1989. În piețe, la colțuri de stradă, la ieșirile din metrou, care mai de care – elevi, studenți, tipografi, pensionari, fără ocupație – se întreceau în lansarea și vânzarea publicațiilor respective, invitând trecătorii în chip ciudat. La rându-le cititorii, neîncrezători, suspicioși, bănuitori dar mai ales pentru că unii din ei trecuseră pe la cârciumă, aveau reacții stranii, uneori chiar hazlii. Iată câteva îndemnuri și replici.
- Luați Plus-ul!
-Cine, gestionarii? E periculos fiindcă plusul se înregistrează iar minusul se impută.
- Vindem și prin față și prin spate!
- Iar, domnule?
- Poftiți la noi femeile, cine mai dorește!
- Unde sînteți, mânca-v-ar neica, să viu și eu!
- Iată Zig – Zag-ul!
- În politică sau după chef?
- Ziare de viitor!
- Rămâne de văzut! Am mai auzit eu asta prin anii ’50. Un activist, după ce a-ncercat să lămurească un grup de țărani să se înscrie în partidul „de viitor”, l-a-ntrebat pe un bătrân: „Ce părere ai nea Ioane?” „De tată”, a răspuns Ion, „urm-alege!” Și...a ales în ’89.
- Singura revistă care nu minte!
- Ei taci! Și vrei, cumva, să te cred!
- Cum a spart geamul cu capul în Piața Victoriei!
- Cum altfel decât lovindu-l cu această parte a corpului?
- A sosit Expres-ul!
- La ce linie?
- Pensionarea lui Ceaușescu!
- Post-mortem? Interesant! Și unde-o fi pensia mai mare? În Rai sau în iad?
- Se poartă Cațavencu!
- Mini sau maxi
- Ia Opus, ia Opus!
- Opús e la mare căutare, flăcăule!
- Și Observatorul!
- Nu e nevoie! Ce..., nu vine el la mine să-și facă meseria?
Undeva în cartierul „Militari”, la gura de metrou din apropierea unei piețe, discuțiile au degenerat.
- Luați noul cotidian săptămânal!( sic! )
- Ziarul ăsta al cărui partid e, dom’le?
- E independent!
- Și e particular!, s-a auzit o voce de femeie dintr-o mașină.
- Aaaa!, uitați-vă la numărul autoturimului, număr mic. Ãștia sunt securiști, i-a dat afară, nu le dă nimeni servici și acum vând ziare.
- Nu cumpăr, dragă, de la ei! Sunt comuniști! Nu vezi ce număr au la mașină?
- Poate că nici n-au acte-n regulă!
- Hoților! Bișnițarilor!, au început să strige cei prezenți.
Și s-au îndreptat spre autoturismul cu pricina. Un bărbat a deschis portiera și s-a repezit la femeia imprudentă dinăuntru trăgând-o de păr. Ceilalți au înconjurat mijlocul de transport.
Tocmai când aceștia se opinteau să răstoarne mașina, au apărut doi polițiști care i-au îndepărtat.
- Să prezinte documentele! Factura, factura!, vociferau oamenii.
- Poftiți, domnule polițist, poftiți! A intervenit soțul femeii din autoturism, scoțând din buzunar niște hârtii.
- Să mergem la secție, a hotărât unul din cei doi polițiști. Iar tu, i-a spus colegului său, așteaptă-mă aici și ai grijă!
- Dar de ce la secție și nu aici? Să vedem și noi, domnule plutonier!, au cerut câțiva din mulțime.
După vreo jumătate de oră proprietarul ziarului și reprezentantul organului de ordine au revenit, acesta din urmă anunțându-i pe revoltați că totul este în ordine.
- Ai văzut, dragă?, n-au vrut să-i controleze de acte în fața noastră, s-au dus le secție ori nu s-au dus deloc și au aranjat între ei!, s-a adresat soțului ei o doamnă. Þi-am spus eu aseară că sînt tot ăia de pân-acuma și nu m-ai crezut!

2004




PISICA DIN CER




Să frecventezi școala primară, liceul și chiar facultatea fără a săvârși un act de teribilism sau ceva care să se abată de la regulile impuse de disciplină? Și care act sau care ceva să atragă admirația colegilor simțindu-te invidiat pentru curajul tău și cumva așezat pe un soclu de unde să-i sfidezi pe cei din jurul tău și să-i privești cu oarecare superioritate! Ba chiar să-ți confere un statut aparte de model demn de urmat!

*

În curtea școlii primare din Gojgărei, clădire cu o singură sală în care între orele 8 și 14 se făceau lecții cu toate cele patru clase, se înfățișau, mai totdeauna, câteva pisici ale gospodarilor din împrejurimi, să prindă ceva din mâncarea pe care ne-o aduceam de acasă. Destul de sărăcăcioasă, în general. Numai după vacanțele de Crăciun și de Paște era ceva mai consistentă fiindcă se tăiaseră porcii ori se vopsiseră ouăle.
În spatele clădirii, pe unde noi elevii nu mergeam fiindcă distanța până la gard era mică și nu se putea organiza niciun joc, se afla o scară lungă, gata ridicată până pe marginea acoperișului. O lăsaseră lucrătorii care, cu doi ani în urmă, executaseră reparații punând șiță nouă. După „rodajul” făcut de intemperii – ploi, zăpezi, vânturi – șița devenise alunecoasă.
L-am întrebat pe colegul meu, în drum spre casă, la vreo două săptămâni de la vacanța de Paște din anul 1941, când eram în clasa a doua, după ce i-am vorbit despre aceste condiții gata create:
-Ce zîci Troi?, scară avem, pisici avem...hai să-ncălțăm una și să-i dăm drumu’ să să prăvălească dă pă acoperiș.
-Bă, tu ești nebun!, a replicat el. Dacă află-nvățătoru’? Vrei să dăm dă dracu’?
-Păi cum să afle, mă?, că nu spunem la nimeni! Ne furișăm în recreația mare în spatele școlii și...
-Și dacă alunecăm pă șiță?, s-a grăbit el întrerupându-mă.
-În târlici? Am făcut eu proba la mine-acasă.
-Păi atunci...
-Păi atunci hai să pregătim încălțările pisicii, fură și tu nuci de-acasă, fur și eu...că mama, am văzut când a copt cozonacii dă Paști, a mai păstrat și pentru colive.
Ceea ce am și făcut spărgându-le cu grijă și alegând numai jumătăți întregi de coji cărora le-am netezit asperitățile la exterior spre a patina mai ușor pe șiță.
Ziua în care s-a petrecut comédia era tocmai potrivită. Înainte de sfârșitul săptămânii ce abia se încheiase, după o vreme posomorâtă și cu ploaie măruntă, cerul s-a luminat și în bătaia soarelui, ce prevestea o încălzire bruscă, șița de pe clădire s-a uscat.
La ieșirea în pauză pisicile așteptau mâncarea. Ne-am oprit la cea mai mică de statură și slăbuță fiindcă va suporta mai ușor, gândeam noi, șocul „întâlnirii cu pământul”. Cu ea în brațe, mângâind-o și hrănind-o, și cojile de nuci în buzunare, profitând de îmbulzeala de la ieșirea în curtea din fața școlii, pe neobservate, ne-am dus în spatele clădirii. Am încălțat-o la repezeală în coji de nuci, am urcat cu ea până la coama învelitorii, am orientat-o cu capul înainte pe apa din față a acoperișului, în partea opusă cancelariei, și i-am făcut vânt din spate. Cât ai clipi din ochi pisica s-a dus „pe schiuri” și...buf în curte!
Felina, ca toate din neamul ei, a căzut în picioare. Din poziția pe brânci în care ne aflam, pe apa din spate a acoperișului, am văzut-o alergând speriată și ieșind pe poartă la drumul comunal.
În curtea școlii, pentru câteva momente, s-a așternut o liniște totală.
După ce colegii s-au strâns în punctul în care pisica „s-a descălțat”, ne-am întors și noi de la locul isprăvii, ne-am alăturat lor și, cu inocență, ne miram și participam la reconstituirea a ceea ce se întâmplase.
Obișnuita gălăgie din curte încetând brusc, a ieșit din cancelarie Ion Pănescu.
-Domnu-nvățător, a zis un copil, a căzut o pisică din cer!
-Uitați’, domnu-nvățător, coji de nuci, sâmburii i-a mâncat!, a adăugat altul, arătându-i lui Pănescu zona în care a plonjat animalul.
Învățătorul, enervat, ne-a invitat în clasă și a-nceput ancheta, amenințând că, dacă nu va fi făcut cunoscut numele făptașului, vom fi toți aspru pedepsiți.
Un timp am rezistat ispitei de a nu mă autodivulga. Totuși, gândul că din cauza mea vor fi sancționați toți colegii din școală, mă neliniștea. „În definitiv”, mă încurajam eu, „mi-am asumat un risc știind că fapta va fi urmată de măsuri de ordin disciplinar”. De aceea, într-un târziu, spășit dar cu demnitate, am mărturisit că atentatorii la viața pisicii suntem doi, în primul rând eu care am pus la cale acțiunea și Troi care doar m-a ajutat să încalț vietatea.
Drept urmare, în ziua respectivă, până la sfârșitul programului, în cele două colțuri ale încăperii, de-a stânga și de-a dreapta catedrei, noi doi am stat în genunchi, cu fața la perete și cu mâinile la spate, pe cojile de nuci aduse din curte și pe acelea ce ni s-au găsit în buzunare la percheziție, supravegheați îndeaproape de învățător să rămânem în poziție verticală, în pufnetele de râs ale colegilor.
Ne-ar mai fi trebuit câte un felinar pe creștet și ai fi zis că suntem doi stâlpi pe care se sprijineau lămpile cu gaz pentru iluminatul public de pe vremuri.

2004







ÎN TOALETA GÃRII





Se făcuse prânzul. Călugărul Sofronie de la Mânăstirea Curtea de Argeș avea de așteptat în Gara Pitești mai mult de o oră până la plecarea cursei de întoarcere. Rezolvase mai repede însărcinările ecleziastice pentru care l-a trimis starețul în capitala județului.
Obosit după atâta alergătură de la o autoritate la alta s-a așezat pe o bancă sub copertina peronului. Era aproape pustiu, doar câteva femei picoteau ici – colo. “Doamne..., ce zăpușeală!?”, își spunea el. “Am încărunțit și nu mi-aduc aminte să fi trăit pân-acuma un asemenea sfârșit de lună mai.Te pomenești că se iscă o furtună!”, și-a mai zis el uitându-se spre orizont după ce o locomotivă de manevră, pufăind de câteva ori și fluierând scurt, a trecut în grabă lăsând în urma ei rotogoale de fum și aburi.
În timp ce medita i se prelingeau în ochi broboane de sudoare provocându-i usturime și încețoșându-i vederea. Înclinând capul să se șteargă, a zărit în poala sutanei cum alte picături se scurgeau din barba ce se așternea pe piept ca un fuior îndoindu-și vârful la coama burții proeminente. A ridicat mâna la frunte, luând atâta lichid că scuturând palma acesta a lăsat, pentru o clipă, urme de picățele negre pe caldarâm. Și-a dat jos, apoi, potcapul, umed pe margini, a desfăcut o batistă în toate cele patru colțuri și așezând-o pe creștet și-a frecat chelia. A mai desfăcut una pe care a folosit-o la gât și pe piept, după ce și-a descheiat nasturii de sus ai rasei. Pe amândouă, ude leoarcă, le-a întins pe speteaza băncii să se usuce.
Cum stătea nerezemat și cu mâinile sprijinite de marginea acesteia, două șiroaie îi gâdilau spatele. „E mai bine să mă ridic”, gândea el, „poate, dacă mă mișc, mai intră aer!”. A pus mitra pe cap și când s-a ridicat a simțit că pantalonii nu se mai dezlipeau de șezut. Întinzând mâna să ia cele două batiste i-a atras atenția locul pe care a stat: transpirația lăsase o pată neagră și mare cât fundul său.
A părăsit banca dar n-a apucat să facă doi pași că o senzație neplăcută îl sâcâia la picioare: labele îi alunecau în încălțări. „Nu era mai bine cu anteriu’ dă in și cu sandalele?”, se întreba el. „Dar cum să intri în instituții cu ponositele mele!?”.
A mai avansat câțiva pași și a ridicat privirea spre ceasul de sub copertină.Mai avea de așteptat o oră.
„Ce mă fac acuma?, că mi-e sete și dacă beau asud mai mult”, s-a lamentat el. „Da’ n-am încotro!, că mi s-a uscat gâtleju’”.
Tocmai când înainta îngândurat spre țâșnitoare, din partea dreaptă se auzeau, amestecându-se, voci bărbătești. S-a uitat într-acolo și a văzut mai întâi fereastra, apoi ușa bufetului gării, amândouă larg deschise. Atunci a-nțeles el de ce pe peron așteptau numai femei, bărbații fiind înăuntru, așezați la mese, unii ridicând paharele pline cu bere, alții lăsându-le jos goale și ștergându-se la gură. „Haaa!”, nu s-a putut el abține să nu exclame, „ce rece și bună trebuie să fie!”. Brusc, însă, a-ntors capul și după ce a-nghițit în sec, s-a închinat de trei ori și a murmurat: „Pie’i dîn fața mea, satano, și nu mă ispiti!, eu mă duc să beau apă”.
Ieșind în afara învelitorii peronului, soarele amiezii dogorea atât de tare că îmbrăcămintea parcă i-ar fi luat foc. S-a grăbit să ajungă la fântână, a deschis robinetul și apa în cădere l-a stropit pe mână. Era fiartă. A-nțeles că era inutil să mai aștepte fiindcă apa nu se va răci, a-nchis robinetul și după ce a stat câteva clipe în cumpănă s-a hotărât: „Doamne atotputernic și atoatevăzător”, s-a rugat el cu voce tare într-o atitudine de pietate, „îndură-Te dă robu’ Tău Sofronie care az’ cutează să guste dîn plăcerile lumești! Numa’ o bere, Doamne, că mă sfârșesc dă sete! Și mă căiesc dă păcatu’ meu, Doamne! Că Tu ești pururea bun și iertător!” Și s-a-ndreptat spre bufet.
Abia ce a intrat că doi localnici din Curtea de Argeș, instalați la masa pentru patru persoane de la fereastră, l-au recunoscut.
- Poftiț’, părinte Sofronie, poftiț’ aici că avem o bere...
- Fiule!, l-a-ntrerupt monahul pe tânărul care i-a făcut invitația, așezat cu fața spre interior, nu mă ademeni că și asta e un păcat. Mă voi ruga la Dumnezeu să te ierte. Am intrat pentru un pahar cu apă rece că la fântână doar nu clocotește.
- Nu găsiț’, părinte, a replicat celălalt, un bărbat între două vârste care ocupa locul din dreapta tânărului, cu fața la fereastră. Frigiderul nu mai face față la căldura de-afară și a trebuit să așteptăm ceva timp până când s-au răcit câteva sticle. La noi la Vidraru pui o sticlă la șipot și după zece minute e rece ca gheața.
Și i-a întins un pahar pe care l-a umplut cu bere.
Călugărul a holbat ochii la el și n-a apucat să se așeze bine în scaun, cu spatele la fereastră, că l-a și pus la gură și nu s-a oprit din băut până când l-a golit.
- După cum văd eu sunteț’ foarte-nsetat așa că mai luaț’ unu!, i-a propus același bărbat umplând paharul.
- Așa e,domn’ inginer, așa e, mă topesc dă sete. Și din nou a golit conținutul dintr-o răsuflare.
- Că păcatul, a continuat inginerul, și cu un pahar și cu două tot atât de mare sau de mic este.
- Mare sau mic, a replicat Sofronie, punând mitra pe masă, în fața lui Dumnezeu tot păcat este. Nevrednicu’ dă mine trebuie să ispășesc pentru că m-am abătut de la calea cea dreaptă. Mă voi spovedi la duhovnic, voi posti, voi face rugăciuni și două sute de mătănii. Că Dumnezeu e milostiv și iubitor de oameni!.
Când el și-a terminat confesiunea, spre masa lor s-a-ndreptat un bărbat înalt, bine dispus, ținând în fiecare din mâini câte două sticle cu bere.
- Bine v-am întâlnit !, părinte Sofronie, a salutat el făcând loc sticlelor pline printre celelalte, goale, de pe masă. Azi e ziua mea și fac cinste!, a mai adăugat el întinzând mâna fiecărui comesean.
- La mulți ani,la mulți ani!, dom’le doctor, i-au urat aproape toți deodată.
- Nu v-am văzut până acum călătorind cu trenul, a remarcat inginerul.
- Da!, așa este, a răspuns doctorul în timp ce destupa sticlele de marginea mesei din metal și le punea una câte una în mijloc. Dar fiindcă aseară am primit un telefon să vin urgent pentru un consult la Pitești și mașina mea e în pană, a trebuit să iau cursa de dimineață. Și pentru că veni vorba de consult să știți că băiatu’ cu accidentu’ de la ecluză se simte bine. L-am văzut și ieri. În curând îl vom externa. Hai noroc!, și luând o sticlă a ciocnit-o de celelalte trei.
- Noroc și la mulți ani!, au răspuns convivii săi ridicând câte-o sticlă la gură.
După ce le-au golit până la jumătate, toți au făcut o pauză cu excepția călugărului care,descheind și ultimii nasturi de la anteriu, a-nghițit lacom și restul. Apoi și-a sters fruntea de transpirație cu mâneca rasei în dezordine și, cu spume de bere pe barbă și pe mustăți și fără potcap, s-a ridicat ținându-se de masă și a ieșit din bufet sprijinindu-se ba de fereastră, ba de pereți și uși în drum spre toaleta gării.
Amețit și grăbit să se ușureze a nimerit în cabina pentru doamne. Tocmai când era aproape gata a intrat în toaletă o femeie. Aceasta n-a apucat să deschidă ușa cabinei că i-a apărut în față monahul care, mai pe jos, mai pe sutană și pantaloni, și-o scutura din mers. Surprinsă de ceea ce vedea femeia a exclamat:
- Aaoleu, părinteee,dar asta e pentru noi!
Călugărul, continuând să și-o scuture, ținând în brațe poalele anteriului și încurcându-se în prohapul pantalonilor, i-a replicat cu nonșalanță:
- Ei, fir-aț’ ale dracu’, că asta nu e tot pentru voi!

2004




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!