poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 13427 .



Scrisoare către un cunoscut
proză [ ]
volumul Candidați la fericire

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ILEANA_VULPESCU ]

2006-07-10  |     |  Înscris în bibliotecă de BSB



Nu ți-am scris niciodată, așa că-nțelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îți relatez o-nmormântare la care suntem participanți și „sărbătoriți” în același timp. Nici nu ți-aș fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicații. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeași încăpățânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca și când n-ar fi același lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o mașină. Nu suntem obișnuiți să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să știm și „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în șir la „te iubesc”, există și alte cuvinte. De fapt, și eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoștință pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă și nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ți plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicația, fiindcă am trăit o ficțiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulțumește, și n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poți semna, fă numai gesturile pe care le poți face față de alții”.
Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecății. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a știut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.
Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficțiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că ești, iar tu, nerespectând legile conspirației, mi te-ai arătat și-așa cum ești. N-ai nici o vină și nici măcar n-am să-ți fac vreun reproș pentru „așa cum ești”. Știu că are să te doară ce-ți spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat și cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferența, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele și cu vorbele noastre. Îți repet, n-ai nici o vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.
Și s-a ivit și-acea lipsă de proporții de care de asemenea fugeam: toată viața am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esențială între noi doi. Tu îți păstrezi totdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărțit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părți ale vieții tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două paharede vin și e-n stare să stea până dimineață fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un bețiv fără judecată. E vina mea, bineînțeles. Tu cunoști acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai respect față de îndatoriri și de instituții pe care eu nu-l am. Te porți cu nevasta pe care n-o iubești sau cel puțin așa-mi spuneai mie, ca și când ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o văd, fiindcă era soția ta, se bucura de tine, omul care-și fi vrut să fie numai al meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reușesc deloc să-i descopăr vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflagelează, cum te laudă, și-mi dau seama că ești revelația ei, a-ntregii ei vieți. Pe cine mințeai? Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viața mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agățat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu știm să renunțăm la timp se răzbună cu vârf și-ndesat. Am ispășit toată dragostea și toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine și despre dragostea noastră.
E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.
Îmi spui că m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut și-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ți-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ți-ai văzut de nevasta și copiii tăi, eu am uitat că mai există și alte ființe pe lume afară de tine. Nu-ți fac nici o clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat atât cât credeai că mi se cuvine, eu ți-am dat tot. Tu n-aveai niciodată timp pentru mine; săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău! Trăim viața ca și când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine și că tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenușă. Iartă-mi aceste „considerații” generale.
O dată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă lași să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care știi atât de bine să ți-o faci tăioasă și excedată: „De ce nu te uiți într-o oglindă ca să-ți dai seama că orice bărbat ar fi fericit și măgulit lângă tine, cu tine, și-ai să-nțelegi că-ntr-adevăr n-am timp”. Chiar dacă te-aș putea ierta pentru vorbele astea, n-am să le uit niciodată. Dacă mi-ai fi spus: „Ești cea mai frumoasă din bordel, așa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat același lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alți bărbați ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudență. N-ai nici o vină. Fiindcă nu știai ce faci. Față de Dumnezeu oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu știu ce fac.
N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul și de trupul tău. Nu mă mulțumeam cu ce-mi ofereai, îți ceream. Ca o cerșetoare. Nu m-am gândit nici o clipă că e nedemn să cerșești. Am fost lacomă, și Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, și mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.
Tu n-ai nici o vină.
N-aveai niciodată timp. Cât de puțin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore și cred că măcar 15 dintre ele, de față cu alții, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legătura cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puține dăți, îmi spuneai lucruri și mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutățile meseriei, despre ele pe care ți le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau fiindcă făceau parte din viața ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că lucrurile astea ar putea să figureze și-ntr-o fișă de cadre sau într-un raport de activitate. Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ți iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemulțumea, ce ți-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, și mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: „Nu ți-am promis niciodată nimic și ar fi criminal să-ți promit ceva”. Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi spui o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ți-am cerut și nici nu ți-aș fi cerut. Mă durea că nici dorința de-a fi putut să-mi promiți vreodată ceva n-o aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nțeles că locul meu era la marginea vieții tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aș fi putut ca un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schițat nici un gest de regret că stăteam pe strapontină. De fapt, așa e bine: să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poți schimba. Te purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să înțeleg, că m-am încăpățânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E bina mea că m-am mulțumit cu fărămituri de la ospățul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare care se revărsa în mii de curcubeie prin țurțurii de cristal ai unui imaginar candelabru!
Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, așa-mi spuneai. Poate că și-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecți principiul de-a nu mă angrena decât cu măsura în viața ta. Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aș vrea atât de mult să te fac să suferi, dar nu cu vorbe, cu fapte. Aș vrea să mă iubească un bărbat și să-l iubesc și eu, iar tu să știi și să vezi, să fac și să spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care să te zvârcolești. Și mai mult decât asta, aș vrea s-ajung ziua când goală și culcându-mă cu-acest om să-mi spună cineva că vii tu în cameră și eu să m-acopăr cu un cearșaf și să spun: ei și, dar nu „bonne mine contre mauvaise fortune”, ci din toată inima mea repopulată de altă ființă și de alte imagini. Iar sunt vinovată față de mine, iar alunec în ficțiuni, nu mi-a fost de-ajuns una!
Tu n-ai nici o vină.
Îți fac un singur reproș. Când mi-ai legat viața de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă viețile noastre au mers paralel, și-atât, mă cunoșteai de ani de zile, și dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ai fi trebuit s-o f aici. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporțională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporționalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când știai că-ți păstrezi totdeauna ultimii doi lei?
Și-acum vreau să-ți cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce știi foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficțiune.
M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.
Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng și-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toți morții. Plânge-mă și tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, și-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârșește cu mine. Și vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri și frumoși, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalți.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!