poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1600 .



Ana
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2009-04-28  |     | 



- Se-ntâmplă ceva cu tine Ană, de câteva săptămâni parcă înflorești, îi spuse Elena într-una din zile.
- Ce să se întâmple, nimic, toate-s cum le știi, poate mă obișnuiesc, mă adaptez cum se zice.
Era ziua când se anunțase la restaurant vizita unei personalități din Belgia ce avea să oprească în portul lor.
Picioare lungi era în clocot, Ana se amuza de gesturile lui precipitate. Își pusese din nou brățările, inelele și tot arsenalul de accesorii deosebit de scumpe. Pentru ca efectul să fie deplin le cumpărase fetelor ținute noi, le împrumutase câte un inel și o brățară.
- Să nu se spună că la mine fetele o duc prost, hai zâmbiți, mergeți și vă faceți frumoase, după ce trece Alteța Sa închidem, vă aduceți rudele sau iubiții, de ce nu? Vă invit la cină. Pe toți!
Se îndepărtă, strigându-l cu glas pițigăiat pe Ya-Ya. Alice rămase privindu-l plictisită parcă. Nu era prima dată când își vedea stăpânul cuprins de agitație.
Ziua a trecut greu pentru ea. Deși ceea ce i se întâmpla o fascina aproape, mintea ei se zbătea între răspundere și sentimentul nou pe care-l simțea parcă asemena unui val care urca și cobora, dinspre stomac spre coșul pieptului, ori de câte ori se gândea la Mirko.
Nu i se mai întâmplase până atunci să se simtă atât de ușoară.
Îi păreau prea simple toate.
De ce se plângeau toți? Se plângeau prea mult și pentru nimic.
Afară era o zi superbă, soarele luminase orașul în întregime, de obicei munții rămâneau mereu într-o ceață densă, acolo erau mereu nori și pădurea apărea într-un verde întunecat.
Însă în acea zi era altfel, ieșise să debaraseze terasa și rămăsese pierdută pentru o clipă, minunându-se de atâta strălucire.
Nu înțelegea de ce nu văd și ceilalți cât de norocoși sunt să se afle într-un asemena loc, fie și-n trecere. Se plângeau toată ziua cât sunt de obosiți. Ea le arăta mereu, dar ei o repezeau râzând.
- Noi n-am venit aici să facem poze în vacanță, am venit să strângem bani să ne întoarceam și să ne luăm o casă în România. Aici vei fi tot timpul privită ca o străină, m-am săturat să-l pup în fund pe poponarul ăsta debil, să-i suport crizele de iubită geloasă, îi spunea Diana de câte ori o vedea rămânând în urmă pentru a fotografia cine știe ce inscripție de pe clădirile vechi pe lângă care treceau.

Împrumutase aparatul de fotografiat de la Dănuț. Descoperise că anumite lucruri sau fenomene nu se repetau și se asemănau cu imaginile din goblenele la care cususe atâta timp. Poate datorită lor vedea atâtea nuanțe, acolo unde ceilalți nu vedeau nimic. Combinațiile de culori sau amestecul de nou cu vechi, simple gesturi ale oamenilor sau furia mării, erau destule ipostaze ale vieții care meritau, în concepția ei, imortalizate.
Cu Mirko se întâlnise de atunci în fiecare seară. Și tot i se părea că nu e destul.
Venea și-i lua la plimbare.
Adesea pe faleză sau în parcul de distracții pentru copii.
Andrei s-a obișnuit repede cu prezența lui. Mai ales pentru că îi gătea pastele lui preferate sau că-l ducea să vadă calmarii dintr-un acvariu al unui restaurant chinezesc.
De la el Ana aflase că lângă ei era vechiul turn al orașului, că demult fusese mai mult uscat dar marea cucerise țărmul și lăsase în urmă pietre imense și solitare. De aceea nu era nisip, în locurile special amenajate pentru plajă nisipul era adus din altă parte. Vizitase pe rând biserica rusă, cea poloneză, Aristonul, o mulțime de hoteluri și cafenele cu tradiție, străzi deosebit de înguste și vechi sau magazine unde un produs, aparent banal, putea costa cât salariul ei câștigat în două-trei luni.
Cel mai mult însă îi plăcea seara de joi.
Atunci pe faleză veneau brazilienii.
Era o trupă cu tot cu animatoare, închiriată de un restaurant mic aflat pe plajă.
Era seara cea mai frumoasă pentru Ana.
La început îi era rușine să danseze, dar într-una din seri amețită, poate de vinurile lui Mirko sau de ochii lui verzi care parcă o ardeau, a intrat și ea în mulțimea de tineri și bătrâni care se zbenguiau stângaci în jurul negreselor. Ritmul era atât de clar și plin de viață încât nu s-a putut abține. Nu era greu, totul era să știi să-ți miști șoldurile cât mai provocator și pentru asta nu trebuia decât să le privești pe ele și să asculți melodia.
Nu dansa bine cu sandalele, așa că le-a scos din picioare și i le-a aruncat lui Mirko. Acesta, sprijinit de pilonii de pe marginea falezei, a început să râdă văzând că la gestul ei celelalte femei au imitat-o, descălțându-se și ele.
Nisipul era rece și o stingherea în mișcări dar dansa, nu mai dansase de foarte mult timp, poate de când își făcuse un prieten la țară, într-una din veri, cu care se potrivea foarte bine să danseze un fel de „reggae” adaptat pe orice melodie se putea.
Și-atunci era fericită.
Își amintea.
Toți se depărtaseră și le făcuseră loc, aplaudându-i. Avea un fel de bluză neagră fără mâneci, căzută pe umeri pe care o cumpărase de la o colegă de liceu și se simțea admirată.
Și-atunci avea impresia că lumea se învârte amețitor și-i plăcea teribil senzația aceea de zbor.

Andrei se împrietenise cu o micuță care, ca și ei, venea însoțită de părinți în fiecare joi și-acum dansau amândoi.
Mirko s-a apropiat între timp de ea și a prins-o în brațe, sărutând-o pe gât. Ana îi simțea respirația fierbinte și-o amețeală plăcută o făcu să zâmbească.
S-a întors, s-a lipit de el și dansa în continuare, privindu-l în ochi.
Învățase că-i place să-l simtă că o dorește. Și-l provoca până îi vedea expresia feței încordată, mâinile care nu mai erau blânde ci deveneau nervoase și strângeau dureros, vocea răgușită...
„vieni, ti prego Ana, vieni qui”
Atunci se îndepărta, amestecându-se cu mulțimea, își ridica fusta asemeni celorlalte, dezvelindu-și pulpele în timp ce bretelele rochiei cădeau, lăsându-i umerii goi și bronzați.
În drum spre casă nu-și spuneau nimic, Andrei îi ținea de mână chinuindu-i să treacă înlănțuiți prin mulțimea de oameni care ieșeau ca de obicei la plimbarea de seară.
Ajunși pe strada lor se despărțeau, aruncându-și o privire scurtă apoi Ana urca.
Uneori adormea odată cu Andrei, alteori se trezea în timpul nopții auzind ușa de la intrare trântită .
Atunci inima pornea să-i bată zgomotos în piept, se ridica și deschidea ușa de la salon.
În vestibul era întuneric.
O umbră se desprindea însă brusc și-o trăgea, aproape izbind-o, de pereți. Mâini fierbinți îi umblau haotic peste tot, mâini care o făceau să ardă, să zgârie și să geamă înăbușit, strângând din dinți de teamă să nu facă prea mult zgomot.
În acele seri nu mai ajungeau în dormitor pe vârfuri, lăsând ușa întredeschisă, pentru ca în oglindă să-l observe pe Andrei.
Făceau dragoste acolo unde o prindea furia lui.
O strivea de pereții reci și-i șoptea la ureche, amenințând-o în limba lui.
- Să nu-mi mai faci asta auzi, mă provoci și pleci fără să-mi zici nimic.
O surprindea faptul că îi plăcea sălbăticia lui.
În contactul cu ceilalți era tăcut, prea calm uneori.
Și mai ales îi plăcea că nu era o fire practică așa cum erau ai ei. O urma peste tot deși uneori părea obosit și uita să se bărbierească cu zilele.
Ea, a cărui spirit își regăsise vârsta, poseda o energie inepuizabilă.

Uneori Mirko rămânea peste noapte iar Ana adormea atunci jucându-se cu degetele în părul lui de pe piept.
Nu dormise niciodată mai mult decât ocazional cu vreun bărbat.
Dimineața se trezeau amândoi și ieșeau cu cafeaua pe terasă. Andrei îi descoperea somnoros și se minuna cum de a sosit Mirko înainte de a se trezi el.
Rusoaica de la blocul din față când i-a văzut prima dată, i-a ovaționat cu vocea ei puternică, stârnind liniștea cu ecoul vocii ei. A ținut să coboare și să le aducă prăjituri de casă. Vorbea continuu amestecând cuvinte în două limbi diferite, ștergându-și mâinile transpirate de marginile capotului ei înflorat.
I se trăgea probabil de la singurătate acel entuziasm, gândi Ana.

Însă când ceilalți se întâlneau la sfârșitul săptămânii sau seara, Ana nu mai mergea.
Invoca de fiecare dată un motiv și rămânea acasă.
Își închipuia că Giani nu știe nimic și-n clipele când rămânea singură, sentimentul de nesiguranță și vinovăție se insera sâcâitor în mintea ei.
Nu vorbise cu Mirko despre asta. Nici nu-l întrebase dacă va renunța sau nu la ea.
N-o interesa.
Era mulțumită așa cum erau lucrurile.
Știa sau mai degrabă se temea că orice actualizare a realității ar putea destrăma mirajul.
Și ca toate fostele experiențe ale ei și această relație se baza pe două construcții superficiale pe care ea le invoca ca pe o teorie.
„trăiește clipa”
„fără resentimente”
Categoric nu lupta pentru binele ei sau pentru un viitor așa cum ar fi făcut orice femeie în situația ei. Mai curând lăsa totul la voia întâmplării.
Și dacă următoarea seară auzea ușa de la intrare trântită, îi era de ajuns.
Nu era sigură nici ce îl făcea să revină.
Un singur fenomen o îngrijora oarecum.
Andrei se lipise de el.
De fapt în firea copilului exista o deficiență cauzată de izolarea în care trăise până atunci.
Oricine era bun atâta timp cât îi scotea la plimbare sau se dădea cu el în mașinuțe.
Mediul în care trăiau îl influențase. Devenise vorbăreț, activ așa cum era firesc să fie un copil de vârsta lui. Și mai ales îi uimea pe toți cu memoria lui. Învățase să comunice folosind cuvinte pe care Ana nu știa de unde le culegea, iar când mergeau la cumpărături el era cel care se adresa de obicei vânzătorilor copiind accentul prelung și clar al limbii italiene.
Erau momente când se așeza lângă Ana și-i amintea de casă.
- Þi-e dor Andrei, ai vrea să ne întoarcem?
- Nu, nu vreau să ne întoarcem dar mi-e dor de mamaia, de bunica...

Þinea legătura cu cei din țară. Își suna săptămânal tatăl pe care-l găsea deosebit de distant de fiecare dată.
Se gândea uneori la faptul că el își găsise pe altcineva într-un timp atât de scurt.
Și-l motiva închipuindu-și că, probabil teama de singurătate sau nopțile în care povestea că-l bântuia amintirea mamei ei, toate acestea îl determinase să procedeze astfel.
Nu-i judeca neapărat hotărârea, avea dreptul să-și trăiască viața așa cum credea că e bine, mai ales că ei, copiii lui, nu-i erau alături.
Își amintea însă de cuvintele maică-sii și ceva în ea se rupea dureros în acele momente.
- Costică dragă, eu nici n-o să mă răcesc bine și tu ai să-ți cauți pe alta.
Ea știuse.
Se scutura de gânduri pentru că orice întoarcere în timp o bulversa. Ridicând privirea spre prezent, îi păreau atunci străine toate ce-o înconjurau și se năștea un soi de panică față de viitorul pe care nu-l putea organiza sau prevede decât aparent.




Nu voia să rămână la cină. Sigur se vor aduna toți și bineînțeles va veni și Giani cu Mirko.
Desigur era o zi bună în care ar fi putut să-i arate șefului goblenele. Amânase momentul de câteva ori din cauza agitației care se crease.
Dar va găsi ea sigur altă zi.
Se îmbrăcase deja să plece, când văzu că patronul ei încuiase ușa de la intrare și le chema să aranjeze mesele în sala festivă.
Era locația unde primea personalitățile, o sală imensă cu o fântână arteziană în mijloc, cu acoperiș din sticlă și amenajări interioare destul de costisitoare.
Peste câteva zeci de minute au ajuns și ceilalți. Andrei deja se instalase în fața fântânii și se minuna de felul cum se colora apa atunci când băga el mâna.
Cu coada ochiului văzu cum Diana îi conducea pe Giani și pe Mirko spre sală.
Dănuț o surprinse înțepenită cu scaunul în brațe și o trase de mânecă în joacă.
- Ce-ai Ana? Ce-i cu fața asta palidă la tine? O să vorbesc cu Picioare lungi să-ți mai dea câte un liber, văd că ești obosită.
- Nu-i nevoie Dănuțule, n-am nimic, am avut probabil emoții cu vizita asta. Uite-așa se face o reverență.
Se aplecă în față, încercând să se distragă.
Frate-su râse, atrăgând privirile spre ei.
Era destul de liniște pentru că la bar erau dezbateri încă în legătură cu muzica. Cei doi asociați nu se puteau pune de acord și vocile lor amestecate răzbăteau în răstimpuri scurte, diluându-se în spațiul larg al sălii.
Într-un târziu s-au așezat la masă, Ana cu Alice pe brațe simțea că îi tremură vocea de fiecare dată când era întrebată câte ceva.
Atmosfera s-a încălzit odată cu muzica.
Mesele erau umplute cu orice mai rămăsese prin bucătărie.
Picioare lungi era în formă și-i copleșea cu discuțiile lui interminabile, aprobate prin scurte mișcări ale capului de Ya-Ya.
Alice adormise, Elena băuse probabil prea mult pentru că începuse să-și bârfească șeful cu glas înnăbușit, Dănuț se contrazicea cu Diana iar Andrei își găsise ocupație, butonând un joc electronic.

Mirko dansa cu Giani.

Își vorbeau, dacă nu era atâta zgomot i-ar fi putut auzi ce-și spun. Și nici să se uite spre ei prea mult nu putea, și-așa sentimentul că ar putea bănui, o înfiora.
Observă însă că s-au îndepărtat, așezându-se la o masă izolată.
Era frumosă.
Și sigură pe ea.
Și-avea și de ce, se gândea Ana.
Se așezase tot în brațele lui.
Mirko era tăcut, dar nu era ceva nou, deși i se păruse, că în mod sigur era stânjenit de prezența ei.
Se ridică brusc de la masă și se îndreptă către Andrei. Dar dădu cu ochii de Picioare lungi care o chemă în bucătărie.
„Ce mai vrea oare?” se gândi cu stomacul răvășit. Nu putuse mânca, băuse însă un pahar cu șampanie, poate două, nu era sigură și simțea un fel de arsură care se rostogolea în ea, asemeni unui bolovan .
- Ana uite banii pentru azi, de mâine semnezi contract și te angajez la zi.
- Mulțumesc, știi, am niște goblene lucrate de mine, dacă ai timp să le vezi...

A fost destul de încântat, de fapt a luat-o de mână și a ținut s-o laude pentru ele.
- Aici e artă Ana, sunt superbe, extraordinare, am mai văzut în Franța și am câteva dar sunt mici și simple...
Turuia într-una, le lăsa, le grupa, ca până la urmă să se hotărască să i le ia pe toate, spunându-i un preț care îi păru imens Anei. Dar nu zise nimic și tăcerea ei fu interpretată ca fiind nemulțumire .
- Îți las și bijuteriile de azi, așa e bine? Oricum hotărâsem să vi le dăruiesc, sunteți singurii mei prieteni, da, prieteni, așa zic eu, nu sunteți angajați, suntem toți o familie.

Ana descoperi că nu se putea bucura. Mimă surprinderea cu-n zâmbet strâmb.
Nu-i trebuiau.
Nu-i trebuia nimic, orice preț i-ar fi dat le-ar fi lăsat mai ales pentru că l-a văzut atât de entuziasmat.
Așa că unul care-i rămăsese, în care era prins un amurg exotic, i l-a dăruit ca amintire.
- Ești deosebită. Dar eu simt că ceva nu e bine, ai fost veselă toată ziua iar de când cineva a venit, te-ai botit.
Ana a devenit brusc atentă. Se vedea?
Era evident deci, probabil și ceilalți au simțit-o...
- Nu, nu e nimic, e din cauza zilei de azi, am avut ocazia să văd oameni deosebiți, uneori știi că prea mult strică. Și cred că am băut și prea mult.
- Ai băut? Tu nu bei.
- Ei nu. Nu beau de obicei, dar se mai întâmplă.
- Eu știu cine e.
Îl privi încercând să-și dea seama dacă e doar o glumă aruncată de firea lui înclinată spre exagerare sau chiar știa ceva. Ochii lui de un albastru spălăcit de obicei, îi părură acum sticloși, fără culoare.
Ce să-i spună? Că nu știa despre ce e vorba?
- Eu văd Ana, eu văd pentru că sunt sensibil, iubirea se vede, se simte, iar tu ești îndrăgostită, Doamne, ce frumos, de Mirko, nu?
- Și dacă aș fi...
- Deci ești.
Faptul că mai știa cineva îi aduse un sentiment de ușurare. Pentru că se crea o certitudine iar ea putea acum să se apere negând sau să confirme, n-avea importanță, cineva văzuse...
- Oricum e degeaba. Vreau să merg acasă, e destul de târziu și Andrei...
- Ana eu cred că dacă vrei...
- Nu vreau, m-am săturat să mi se spună să lupt, să lupt, să cred și toate astea...chiar nu-mi pasă...
Din cauza nervilor nu mai vorbea coerent, vorbea amestecând cuvintele, bâlbâindu-se, roșie la față.
Îi venea să-i spună că nu știe despre ce e vorba, că asta înseamnă să fie femeie, să simți că vrei să te duci să strigi în gura mare că e un rahat și iubirea la fel ca toate celelalte, să plângi câteva ore isteric ca apoi să-ți zici că n-are rost că ai fost ca de obicei o toantă...
...dar gestul lui de retragere bruscă o făcu numai să gândească fără să mai apuce să și izbucnească.

Rămase singură. Se apropie de geam și privi afară.
I se păru că e multă liniște dincolo de acel loc. Lumina felinarelor cădea pe iahturile oprite în port într-un mod cald.
Își zise că încă mai putea să se simtă fericită.
Se întoarse și anunță că pleacă. Era trecut cu mult de miezul nopții și în mod sigur nu mai avea autobuz. Dănuț încerca s-o convingă să mai rămână. Mirko dispăruse împreună cu Giani și nu-i vedea nicăieri. Nu știa ce să facă, îi venea să se-apuce de țipat, să se dea în spectacol ș să se facă de râs...
...să facă ceva și să nu se mai gândească.
Picioare lungi se oferi s-o ducă el și-așa aveau de gând să-și prelungească noaptea la cazinou împreună cu Ya-Ya care devenise aproape uman.
A rămas Elena să închidă atunci când ceilalți se vor hotărâ să plece, s-o ia pe Alice și s-o ducă acasă unde trebuia să stea cu ea până la întoarcerea șefului ei.
Așa se întâmpla de obicei.
Se salutară de câteva zeci de ori.
Ana simți că începe să-i fie rău de-a binelea de la atâtea zâmbete false.
O întrista faptul că nu mai vorbea de mult cu Dănuț despre ei, la fel ca odinioară. De fapt abia-și vorbeau când se întâlneau.
I-ar fi spus lui...
Mașina demară în viteză.
Autostrada era aproape goală și Ana se uita tăcută cum rămâne în urmă acel colț de lume.
Apoi în Sanremo găsi aceași forfotă care anima de obicei nopțile de vară.
Andrei adormise cu capul sprijinit de ea.
Deodată Ana găsi că toate erau altfel, armonia dintre lumini, oameni, vitrine și muzica aceea amestecată nu mai exista. Negrii aliniați încă pe marginea străzilor îi părură triști și obosiți, statuile vii grotești sau caraghioase, terasele aglomerate și-n general găsi că e prea mult zgomot care-i pulsa ei în tâmple și undeva după cap asemeni ceasului unei bombe ce stătea să explodeze.
Nu i se părea, ceva ca un pocnet venind din ceafă o făcea să piardă claritatea imaginii, dându-i senzația de vomă.
Îi rugă să oprească și încercă să se dea jos din mașină dar nu reuși decât să se împleticească doi pași, după care simți că avea să cadă. Se uită spre ei și se lăsă să alunece lângă zidul de care se sprijinise.
Simțea cum sângele se retrage parcă undeva lăsând locul unui aer rece care-o făcea să saliveze abundent.
Îi trecu prin minte ca-ntr-o sclipire un vis vechi de care se temea uneori.
Picioare lungi intrase deja în panică. Telefona de zor. Ya-Ya a adus-o înapoi în mașină și i-a susținut fruntea cât a vomitat.
Erau doi străini, se gândise Ana mai târziu, mereu când avea nevoie de cineva apropiat lângă ea, descoperise că era singură.
Au ajuns și au lăsat-o în cele din urmă acasă. Își revenise oarecum. Starea de rău făcuse între timp loc unei apatii profunde.
N-a aprins nici o lumină. L-a așezat, împreună cu ei, pe Andrei în pat, i-a condus asigurându-i că îi e bine și s-a așezat în scaun pe balconul ce dădea în spate.
Cu ochii înțepeniți urmărea o șopârlă care urcase pe felinarul vechi și aștepta probabil vreo insectă. Dar nu se rotea nici una în jurul becului.
Liniștea o calma, o determina să-și aranjeze cumva gândurile.
Zgomotul strident al unei motociclete o făcu să privească peste balustradă. Era Fabian unul dintre vecinii din față. Se cunoșteau cumva de pe plajă, o recunoscuse acolo ca fiindu-i vecină. Acum o saluta și Ana îi zâmbi absentă.
Îl privi cum își așeza husa apoi cum dispare.
O chinuia un țiuit pe care-l auzea venind parcă din capul ei.
Flavian apăruse între timp la geam.
- Ce faci la ora asta? o întrebă în timp ce se chinuia să strângă hainele de pe sârme.
- Nimic. M-am îndrăgostit de unul de-a vostru.
Nu știa ce-i venise să-i spună lui, abia-și vorbeau de obicei.
- Și-acum aștept, continuă ea.
- O să vină. Vă stă bine, v-am văzut pe plajă.
- Nu cred că mai vine, el avea pe cineva.
- Așa suntem noi, ne îndrăgostim repede. Mai bine te duci să te odihnești. Mâine o să vezi altfel.
- Nu mă pot odihni.
- Atunci stai puțin.
Dispăru și reveni repede. Se chinui să-i trimită ceva legat cu o ață. Ana-și aminti că în copilărie la fel făcea și ea cu vecinii ei. Prinse și desfăcu o punguță cu ceva.
- Ce e asta?
- Marinjuana, ai auzit de așa ceva?
- De unde crezi că sunt, sigur că am auzit.
- O să te simți mai bine, nu îți cer bani.
Ana rămase câteva clipe pe gânduri .
- Nu vreau Fabian, dar îți mulțumesc.
Acesta dădu din umeri, trase înapoi ața și dispăru în casă.
Era din nou liniște. Șopârla era tot acolo și-n jurul becului se învârteau câteva gâze minuscule.
Se auzi mai târziu mașina care spăla străzile.
Intră în casă și se așeză cu capul pe masă.

Ațipise și i se păru că cineva o ia și-o poartă în brațe.
Deschise ochii dar nu vedea nimic, poate doar visa că-i deschide. Simți patul moale și mâini care o strângeau în brațe.
Și nu deschise ochii nici atunci.
Pentru că dacă era vis, așa cum erau visele ei aproape reale ar fi durut-o realitatea.
Se lăsă visului în continuare deși își amintea că auzise clar ușa de la intrare trântită...



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!