poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1309 .



Ana
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2009-04-11  |     | 



Sunetul telefonului o făcu pe Ana să sară din pat . În cameră era semiîntuneric, deși se făcuse zi afară. Soarele își întinsese razele pe sub obloanele trase de cu seară iar ele se fragmentaseră ,parcă înțepenite, pe gresia dormitorului.
Răspunse la telefon fratelui ei care o rugase să-și pregătească bagajele pentru că în următoarele ore avea să vină împreună cu italianul să îi ia.
Bagajele erau deja făcute, de fapt ea nu-și scosese lucrurile din genți mai întâi pentru că nu voia să deranjeze ocupând dulapul apoi pentru că n-ar fi avut rost din moment ce oricum va pleca. Și mai era pe deasupra și privirea iscoditoare a Dianei care de câte ori o vedea îmbrăcând ceva de-acolo, o trimitea să se schimbe.
-Eu să nu te văd îmbrăcată ca o babă, auzi?
Deschise ușa și ieși pe terasă. Era atât de tăcut totul în jur! Un moșneguț ieșise la plimbare cu cățelul și se oprise la colțul străzii să stea de vorbă. Câinele se oprise și el, se așezase leneș pe marginea străzii, atent la inflexiunile vocilor celor doi.
Din munți văzu cum se ridică o ceață gri care însă nu apuca să coboare, ci dispărea zdrențuindu-se în fâșii prelungi, de parcă s-ar fi agățat de crengile arborilor.
Își simți stomacul gol, în ultimele zile nu prea putuse mânca, găsise cu totul diferit gustul tuturor mâncărurilor. I se păreau ori lipsite de esență ori prea condimentate sau parfumate chiar, unele dintre ele.
Doar fructele îi păreau la fel ca acasă.
Porni aragazul și-și puse ibricul pentru cafea.
Se bucură să constate faptul că, măcar cafeaua era mai bună.
Își turnă într-o cană și se îndreptă spre frigider. Îl deschise. Din toate produsele alea colorat ambalate nu încercase nimic. Mai cu seamă o bucată, ce părea a fi șuncă presată, o îmbia de fiecare dată dar nu îndrăznise nici măcar să ceară.
Dacă era pachetul pentru serviciu al lui Dănuț sau al Dianei?
Își luă pachetul cu unt și-și unse apatică căteva felii dintr-un fel de chec în formă de faguri. Îi păru delicios amestecul dar mai ales aprecie felul în care putea să-și așeze totul pe o farfurie, cu șervețel, să le ia dacă ar fi vrut și să le ducă pe masa de pe terasă unde le putea mânca privind, fără să se sature, iahturile albe ce traversau dintr-o parte în alta bucățica ei de mare.
-Mami, când mergem și noi la mare? M-am săturat să tot spui „mâine”, „mâine”.
Anei îi venea să râdă de fețișoara lui somnoroasă care se schimonosea să reproducă felul cum amânase ea momentul.
-Mâine chiar o să mergem.
-Da’ ție ți-e frică de apă, se lăsă păcălit Andrei .
-O să...o să mă înveți tu să nu-mi mai fie, bine?
-Ã! Păi nu știu dacă pot că tu ești mai mare ca mine și nu știu dacă mai poți să înveți.
Între timp se apropiase de masă și luând câte o felie în fiecare mână începu să recite cu voce clară.
„Când mă scol de dimineață
Nu la șapte, ci la zece
Viiiine-o tavăăă cu dulceață
Și-un pahar cu apă rece
Și dulceața spune”ia-mă”
Și paharul spune „bea-mă”

-Mamă, mai știi cine m-a învățat poezia? se opri el brusc.
Ana privea deja departe, zâmbind în gol. Cum avea să nu știe? Își amintea clar ziua când ieșise de la schimbul trei. Lucra încă la confecții și primise de lucru pentru acasă. De aplicat pe treizeci de bluze, mărgele negre. Până seară când se întorcea la muncă trebuia să le termine și să le ducă înapoi. O ajutase atunci maică-sa. Și-n timp ce coseau amândouă pe prispa casei tot ea îl învățase acele versuri. Le reținuse ușor și le spunea oricui îl întreba dacă știe vreo poezie.
Toată noaptea următoare, cu ochii tulburi de somn ațintiți pe mașina de cusut, murmurase mecanic acele versuri.
-Mamăă! Nu ți-e dor de bunica?
-Mi-e dor Andrei, dar ce pot să fac? O să ne învățăm cu gândul că ea are acum o grădină cu flori acolo în cer.
-Și eu de ce nu pot s-o văd?
-Pentru că ...
Nu știa ce să-i răspundă.
De ce-l mințea?
Ce grădină cu flori?
Categoric nu trebuie să-l învețe să creadă în lucruri inexistente.
S-a auzit apoi ușa de la intrare și glasuri străine.
Tabloul s-a schimbat dintr-unul static, în altul agitat, unde fiecare își spunea replicile rapid.
-Te-ai îmbrăcat?
-Da.
-O să vin și eu mai târziu, nu deschizi ușa fără să întrebi cine e.
-N-o s-o deschid. Dar să vii, că e destul de departe și știi cum e...
-O să văd cum fac...
Câțiva vecini au ieșit și s-au oferit să ajute zâmbind către Ana care începuse să tremure, cu gândul la evenimentele incerte ce vor urma începând cu acea zi.
Pentru o clipă îi veni să plângă . Avea senzația că Dănuț voia să se descotorosească de ea cât mai repede, că e o povară pentru ei.
Mirko venise însoțit de Giorgiana care-i zâmbi fugar, simțindu-i încordarea.
I-a fost rău pe tot parcursul traseului care a presupus mai ales parcurgerea unor tuneluri lungi din care avea impresia că nu mai iese, apoi când ieșeau strângea ochii brusc, orbită de lumina soarelui. La un moment dat vru să-i spună Giorgianei să oprească, speriată că va vomita acolo în mașina aceea luxoasă și se va face de tot râsul.
Dar ea-i explica atâtea, iar el o privea prin oglinda retrovizoare atât de des că, pe lângă moleșeala din stomac, simți cum o trec toate căldurile.
„Ce toantă sunt. Sigur toată lumea își dă seama de asta.”
La un moment dat s-au oprit și-au parcat pe o străduță îngustă în fața unei clădiri care-i păru Anei deosebit de veche, gata să se dărâme chiar.
-Nu te uita așa speriată, așa sunt toate locuințele în acest cartier, zilnic o să vezi turiști care fac fotografii. Și când o să vezi ce târg ai, în fiecare marți, chiar în fața casei tale, o să fii de-a dreptul fericită. Am locuit și noi doi aici. Dar n-am putut sta singuri, Mirko are afacerile mai mult în Santo Stefano și nici prieteni nu prea aveam.Nu e bine să te izolezi.
Ana nu știa dacă Mirko ăla înțelegea ceva din ceea ce-și spunea ele.
Deși râdea de câte ori se priveau, ceea ce o amuza pe ea.
Probabil astfel maschează faptul că nu înțelege,se gândi.
Au trecut printr-un gang, pe o străduță pietruită impecabil, unde Ana a simțit răcoarea zidurilor pătrunzându-o parcă până în oase. Sau poate era imprevizibilul de vină.
N-a avut timp să-și facă impresii, s-au oprit în fața unei uși de fier cu gratii, o ușă grea pe care a închis-o cu greu în urma ei. Au urcat apoi câteva trepte printr-un hol întunecos și-au oprit în fața altei uși.
Dincolo de acea ușă avea să fie casa ei.
Cu inima strânsă de emoție intră într-un vestibul sobru și pentru o clipă rămase descumpănită de simplitatea acestuia. Un singur șifonier uriaș, o masă solidă din lemn, ferestrele cu obloane trase și mai ales înălțimea la care se afla tavanul îi declanșă un sentiment straniu, de parcă acea casă fusese demult părăsită.
După un colț, alte trepte abrupte, vopsite cu negru și o altă ușă mai mică.
Ana nu putu să-și ascundă de această dată surprinderea după ce Giorgiana a deschis-o.
Cele două părți ale casei contrastau profund, de parcă ar fi avut personalități diferite. Dacă o parte era categoric austeră și stranie, cealaltă parte deborda de lumină, o lumină blândă filtrată prin perdelele lungi de culoarea piersicii.
-Nu-ți lipsește nimic, se-ntoarse sigură pe ea Giorgiana. Ai tot ce-ți trebuie în dulapurile din bucătărie, prosoape în baie, mașina de spălat, cred că știi cum se folosește, nu?
Minți desigur, cum era să spună că habar n-are,că mâinile ei se uscau și chiar făceau răni uneori când spăla la mână. Că îi vine să sară în sus de bucurie asemeni unui copil. Nu putea. L-ar fi făcut de râs și pe frate-su.
Așa că-și înghiți emoțiile și căută un ton degajat pentru a-i răspunde.
-Sigur, nu e o problemă.
Într-adevăr toate erau așezate perfect, Andrei care până atunci scâncise că vrea să se întoarcă la Dănuț, era deja în baie verificând dacă este apă caldă.

-Crezi că vă descurcați? Tot ce e aici e a vostru, așa mă pune Mirko să vă zic.
-Da, ne descurcăm, cred.
Ieși pe terasă. Era mult mai mică decât a lui Dănuț dar nici nu-și dorea mai mult. Îi salută încă o dată pe cei doi care se hotărâseră brusc să plece, fără să-l mai aștepte pe fratele ei și rămase apoi să privească la tot ce o înconjura.
Se amestecau senzațiile din sufletul ei.
Se bucura desigur de toate, se simțea în sfârșit, ca niciodată în viață, liberă, infimă, necunoscută, așa cum își dorise tot timpul.
Și totuși dacă nu va reuși să-și găsească serviciu? Dacă nu se va descurca cu străzile alea întortocheate, cu limba lor pe care o crezuse simplă ca apoi să constate că nu reușește să rețină aproape nimic. Erau o mulțime de incertitudini.

-Ana, iartă-mă te rog, s-ar putea să nu mai pot ajunge azi la tine, nu ieșiți din casă, aveți grijă că strada voastră e folosită uneori pentru traficul de droguri, dacă ți se pare că vezi ceva de genul acesta intri în casă. Nu e periculos dar mai bine te faci că nu vezi nimic, bine? Mâine vom merge să facem o aprovizionare și să vedem cu școala lui Andrei.
Aproape intrase în panică. Singură, ea cu fiul ei, departe de casă, fără nici un punct de reper, pe o anume stradă, într-o clădire veche, nimic familiar...
I se păru prea mult.
Încercă să se comporte normal, despachetă bagajele și le așeză în șifonierul pe care-l descoperi în dormitor. Ieși apoi în balconul care dădea în cealaltă parte a casei și văzu același tip de străduță îngustă, pietruită, pe marginea căreia se înșirau câteva restaurante mici sau cafenele. Se auzea muzică undeva în apropiere.
Vru să-și aprindă o țigară dar nu găsi nici una. Andrei, cu un prosop înfășurat în jurul mijlocului o găsi scotocind agitată.
-Ce-i mamă?
-Nu am țigări.
-Păi mergem să luăm, nu?
-Să ne pierdem? Habar n-am ce stradă e asta, nu știm nici limba lor...
-Hai mamă, ai încredere în mine. Sunt mare de-acum, te duc eu.
După câteva clipe ieșeau amândoi chinuindu-se să încuie ușa grea de fier.
-Măcar știm că nu poate nimeni s-o spargă, glumi Ana.
Andrei insistase să contribuie la ținuta cu care Ana urma să iasă. O pereche de pantaloni scurți și un maieu copilăresc, adidași, o curea cu un cap de șarpe pe centură și șapca lui.
Fusese greu s-o convingă cu șapca.
-E Nike mamă, Dănuț spune că e de firmă, așa se poartă.
Se lăsă până la urmă convinsă.Ce-avea să piardă?
-Super mamă! Parcă ești soră-mea așa.
Au pornit amândoi de mână spre unul din capetele străzii, atenți la firmele de pe geamuri căutând un cuvânt care desemna țigară sau tutungerie.
„tabachi”
Strada se lărgi brusc într-o piață înconjurată de mici cafenele, apoi printr-un gang ce-i păru Anei superb dădură în altă stradă fără capăt.
Au găsit acolo tot ce aveau nevoie și s-au întors spre casă.
Au constatat că deși străzile arătau toate la fel, au reușit să-și găsească puncte de reper. O biserică, gangul, o florărie, o tarabă cu suveniruri colorate din India...
Au gătit amândoi paste, în timp ce la televizor se desfășura un show cu muzică italiană, apoi și-au așezat faruriile pe masă, au spălat vasele, ignorându-i pe vecinii de vis-a-vis care îi priveau din când în când.
Era acolo o femeie în vârstă și un băiat care-și parcase motocileta în fața ușii lor, învelind-o cu grijă cu o husă neagră.
Încercă să se obișnuiască cu ideea că bucătăria nu avea perdele și-n general nici celelalte locuințe nu aveau.
Probabil nu au nevoie de intimitate în bucătărie, se gândi ea.
Apoi a venit noaptea și odată cu lumina zilei s-a topit și optimismul Anei.
La televizor deodată nu mai reușea să înțeleagă nimic, zgomotul motocicletelor era mult mai pregnant decât unde stătuse până atunci și casa, categoric acea casă avea tavanul prea înalt.
Adormi și visă urât, se trezi în țipete ca de copii. Deschise ușa și ieși pe terasă. Erau pescăruși, aveau pesemne cuiburile pe clădirile acelea. Nu văzu pe nimeni, toate luminile erau stinse, ar fi vrut să poată spune cuiva că s-a speriat de acele sunete noi, că patul deși era comod, îi era totuși frig, că avea ce nu avusese niciodată dar tot simțea că e pustiu în sufletul ei noaptea mai ales.
Simți că se descurajează.
Că deși totul era cum și-ar fi dorit, ea încă nu se simțea pregătită pentru acel stil de viață.
O integrare presupunea desigur mai mult.
Se întinse oftând în pat.
„Așa e orice început. Nu e cazul să dramatizezi, Ană. Ai tot ce ți-ai dorit. Mă rog, aproape tot, nu poți avea chiar tot...
La restul rămas trebuie să mai contribui și tu...”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!