poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2375 .



Thespia
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ioan Aris ]

2009-02-07  |     | 



Hazardul a făcut să mă nasc thespian.Thespienii nu au o planetă pe care s-o numească natală, ca să compenseze acest fapt însă, s-au răspândit prin tot Universul cu navele lor robuste, aproape indestructibile. Dacă au avut cândva o planetă a lor nu se știe, se prea poate, dar dacă a fost așa, acest fapt s-a pierdut în adâncimile fără memorie ale timpului. Nu există planetă în schimb care să ne permită viața și să nu aibă printre locuitorii săi cel puțin un thespian. În privința asta suntem extrem de versatili, putem trăi în aproape orice condiții începând cu prima până la ultima planetă dintr-un sistem solar. Suportăm temperaturi de mii de grade, atât pozitive cât și negative, suntem în stare să asimilăm toate elementele cunoscute.

Thespienii nu pot face dragoste cu femeile lor decât o singură dată în viață. O a doua încercare ar conduce la ceva mai cumplit decât moartea. Chiar și așa nu vă închipuiți că prima și singura dată când facem sex e o mare plăcere, dimpotrivă e un lucru extrem de dureros și de neplăcut pentru ambii parteneri. Pentru mulți dintre noi durerea e atât de insuportabilă, încât deseori renunțăm să ne reproducem chiar dacă asta înseamnă sfârșitul genelor noastre. Femeile thespiene care rămân totuși gestante nasc maxim doi copii, însă în ultimele milioane de ani astfel de cazuri au fost extrem de rare. Nici nu e de mirare ca suntem pe cale de dispariție. Faptul că rasa noastră încă mai există se datorează în mare măsură duratei noastre îndelungate de viață, ea oscilând undeva între 400 și 500 de mii de ani.

Dacă până acum ne considerați ciudați, nu vă grăbiți să ne judecați, componenta noastră cu adevărat bizară abia acum urmează. Pentru a putea muri trebuie să fim singuri, ca animalele. Dar dacă lor le e suficient un loc retras: o gaură în pământ, o scorbură, un tufiș ascuns, un cotlon ferit, o noapte fără lună, noi avem nevoie de cel puțin o planetă pentru a putea face asta. Trebuie să fim complet singuri pe o întreagă planetă fără nicio altă formă de viață, inteligentă sau nu, pe suprafața sa. Deja văd cum ridicați din sprâncene cu o privire care ar spune: Dumnezeule, ăștia sunt nebuni de-a dreptul! Dacă le e așa de greu să moară, de ce să mai moară? Nu e mai bine să trăiești? Într-adevăr, întrebarea e perfect justificată, dar n-ați aflat încă totul.

Din ziua în care ar fi trebuit să murim, și n-am făcut-o, corpul ne este supus unei suferințe cumplite și permanente. Din acea zi începe o transformare lentă și din păcate ireversibilă. O descompunere continuă până la celulă, până la atom. Dar tragedia, și o tragedie e într-adevăr, stă în cumplitul stadiu de existență pe care am ajuns să-l atingem în evoluția noastră atât de excentrică: un stadiu în care, pe măsură ce ne dizolvăm în păcuri siderale, fiecare fragment al nostru, oricât de mic, până la ireductibil, reușește să păstreze cumva întreaga conștiință a ansamblului. Suntem reduși la milioane de ființe microscopice, unicelulare și totodată purtătoare de conștiință, și mai mult decât atât înscrise în testamentul suferinței. Incapabili de acțiuni concentrate, atomii noștri veșnici subzistă în temnița durerii hrănindu-se din propria conștiință, scoși astfel din ciclul reciclării universale. Gunoieri cosmici ne ocolesc în drumul lor continuu între viață și moarte. Suntem prinși undeva între ele, niciodată vii, niciodată morți, incapabili să ne salvăm, cu amintirea sau chiar prezentul unei dureri continue, rafinate și fără orizont.

Acum că stiți ce ne așteaptă în lipsa unui mormânt găsit la timp, vă închipuiți probabil cum arată întreaga noastră viață: o vânătoare solitară dupa un loc funerar prin labirintul de nebuloase, vis și oase al Universului. Atunci când în periplul nostru, mai dăm de câte-un semen ce și-a găsit o casă și totodată un cavou, mai zăbovim la el câte o mie de ani, la o poveste. Thespienii se simt între ei la distanțe de ani lumină, simt și duhoarea celor morți, o duhoare ce umple galaxii. O trecere scurtă, dătătoare de speranță. Și apoi luăm iar calea vidului, în fortărețele noastre zburătoare, lăsând în urmă dâre de viață.

Aceste rânduri le-am scris azi, în ziua în care m-am născut. O să așez cândva acest mesaj în burta unei sticle și-o voi lăsa să cadă în negrul vast al spațiului. În apele lui fără umbre va rătăci neștiută, până când valuri de timp se vor sparge odată cu ea de țărmul altor conștiințe. Dintre cioburile verzi, briza va salva atunci un praf ciudat având miros de mirodenie. Urcând pe nări, mirosul se va insinua în gânduri. Din gânduri în mlaștinile sângelui. Iar de acolo către noua viață...




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!