poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1726 .



Neuitarea
proză [ ]
în amintirea bunicilor mei...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2008-12-08  |     | 



Era una din puținele ierni pe care le petreceam la țară.
Satul unde se născuse mama era în conștiința noastră atât de departe și atât de diferit față de orașul nostru încât pe lângă faptul că era o adevărată aventură traversarea țării cu trenul personal, odată ajunși acolo, scăpați de lanțurile invizibile ale educației urbane, ne dezlănțuiam ca niște pui de sălbatici.
Acolo unde fructele creșteau liber și existau din belșug în fiecare curte, unde câmpurile se legănau înmiresmate în bătaia unui vânt blând, puteai alerga desculț până te usturau tălpile, te puteai tăvăli în iarba înaltă ce te ascundea de lume, puteai țipa până rămâneai fără suflu-n plămânii ce respirau un aer curat...puteai face orice...cui îi păsa de educație? Copiii la țară erau încă o binecuvântare.

Stau acum și-mi fug prin fața ochilor goi de realitate, acele imagini parcă de ieri...parcă din altă viață, la adăpost de ploaia târzie ce s-a pornit să înnece parcă orice impuls de a ieși la plimbare, toropită de căldură și dacă nu reușesc să cad pradă somnului de duminică...pot depăna liniștită amintiri. Lângă mine o cafea aburind.
Să mă întorc însă.

Iarna în satul bunicilor e în mare parte prilejul odihnei binemeritate după trei anotimpuri de muncă intensă. Pe de altă parte spiritul nemuritor(trag speranță) a sărbătorilor de iarnă adună tinerii care, încă din vreme, își scot din lăzile mari, odihnite în podurile caselor, costumele populare bine puse la păstrare alături de covoare țesute și goblene care n-au mai încăput prinse în pioneze pe pereții de lut ai caselor.
Se fac verificări drastice tuturor componentelor ce alcătuiesc imaginea de ansamblu și încep repetițiile. Acestea se desfășoară într-o locație din centrul satului căreia azi i-am spune ironici, cu oarecare înfumurare de orășeni "clubul țăranilor" dar care se numea cândva "Căminul Cultural", denumire ce implica bineînțeles seriozitatea membrilor.

Ziua satul îngropat cel mai adesea în zăpezi bogate freamătă zbuciumat de zgomotul tăietorilor de lemne. Sunetele clare, ritmice, "poc-poc", cutreieră în voie dându-se parcă pe derdeluș de pe un deal pe altul.
Liniștea serii vine odată cu dezlănțuirea ninsorii. Hornurile ridică fuioare de fum, ici-colo, peste tot, de parcă i-ar cânta iernii din fluiere uriașe.
Luminile de la ferestrele caselor se zăresc fantomatic datorită vântului care, ca un valet al reginei Iarnă, îi poartă vijelios suflarea înghețată transformată în fulgi fugăriți ce se înghesuie în stratul moale parcă pentru a-și ține cald unul altuia.
Atunci bicele flăcăilor rup în șfichiuiri multiple, pornite deodată din mai multe colțuri, acea liniște parcă pentru a-i aminti lui Dumnezeu că jos, în căsuțele lor efemere, în sătucurile lor brăzdate de drumuri, cu copaci despuiați de frunze, cu ape înghețate, cu copii a căror obraji roșii dau culoare tabloului..acolo...există suflare divină dăruită de El.

Casa bunicilor era tocmai în fundătură. Așa se zice capătului satului.
Intrai în sat pe șosea asfaltată de regimul comunist, ajungeai cu un efort substanțial și cu ochii scăldați în numeroase culori care împodobeau casele, pe Dealul Bisericii. Îți făceai evlavios trei cruci largi, mulțumeai Domnului că ai ajuns sănătos până acolo, te înfiorai de liniștea cimitirului pe lângă care aveai de trecut și de unde ți se părea mai tot timpul că ființe fantomatice te petrec cu ochi uitați de viață și-apoi în față se întindea curată o cărare lată căreia nu-i vedeai sfârșitul de parcă ar fi dus în altă lume. Și ducea credeți-mă! Cerul, care inițial părea jos datorită dealului care-și arcuia nefiresc de mult burta pământie, odată ce înaintai...devenea tot mai mare, mai larg, mai luminos de-ți venea să te arunci (ipotetic vorbind) în el ca-ntr-o apă senină.

Of, Doamne!...nu o să pot uita niciodată bucuria cu care moșmăiam zăpada cu pașii noștri șovăielnici și neînsemnați. Nici chinul...
..."mamă, nu pot scoate picioruțul...am rămas aici..."
râsul mamei când ne vedea cum după ce reușeam să ne dezlipim constatam uimiți că cizma rămăsese captivă și țipam îngroziți că am rămas desculț.
Tata îl lua pe fratele meu mai mic, îl arunca în spate, după gât, pe mine în brațe și cu celălalt frate de mână și ca un adevărat războinic se aburca cu noi într-un icnet pe coasta dealului.
Noi ne zbenguiam ca niște apucați și-atunci cu înjurătura lui mucalită "tu-vă ministerul mă-tii"...ne arunca în zăpadă. Ne rostogoleam chiuind ca niște bulgări și-ajungeam uzi, cu fularul înghețat de aburii răsuflării și de mucii pe care nu ne mai chinuiam să-i mai ștergem.
Hotarul...hm!...hotar îi ziceam unei movile de pământ de la capătul livezii...
...îl vedeam când începeam să scâncim că nu mai putem, că o să vină noaptea și poate am rătăcit drumul și-or să ne mănânce lupii...
Bunica ne aștepta acolo și când îi vedeam ca prin ceață ființa micuță ivită parcă din pământ în fața ochilor, știam că am ajuns.
Treceam pe lângă ea și năvăleam ceată de cotropitori nevinovați în căsuța mică și caldă unde după ce mâncam, adormeam pe apucate care pe unde ne învingea somnul.
Căsuța bunicii...trei camere și-o bucătărie și de vară și de iarnă.
Cămeruța noastră...un divan înalt, o sobă de care se sprijinea divanul, o măsuță o perdea de maci cusută de bunica pe care nu am cum s-o uit din descrierea mea...și-atât.
A! Și radioul, indiscutabil obiect așezat la mare cinste pe o etajeră meșteșugită de bunicu'.

În iarna despre care vorbesc am văzut pentru prima dată căprioare și iepuri de câmp. Din păcate în neființă, cu ochii larg deschiși, cu blana împestrițată de pete sângerii, lungiți în hol, într-o ordine perfectă, unul după altul.
Mi-era frică de ei și-așa morți cum erau.
Bunicul era vânător renumit în sat iar iarna era prilejul cu care și ceilalți vânători burtoși cu fețe roșii, cu cartușiere și haine verzi, cu pălării decorate cu pene de fazan, se adunau la un pahar de vin "de butuc" și depănau obișnuitele lor povești pe care eu și pisica, pitite după sobă într-un locaș anume pentru ființe plăpânde și leneșe, le ascultam până adormeam una-n brațele alteia legănate de râsul acelor oameni desprinși parcă din poveștile pe care le citeam eu în orașul meu rece și profund industrializat.
Bunica fierbea în oale de tuci carnea de vânat pâna apa scădea iar apoi în sosul ăla punea untură de porc și condimente numai de ea știute și înfiripa o friptură a cărei aromă crea ca revoltă o mulțime de salivă-n gură și zgomot de broaște în stomac.

Ce ființă desprinsă din conștiința noastră se poate asemui unui bunic? Blândețea vorbelor, asprimea palmelor care te mângâie cu grijă conștient de fragilitatea copilăriei tale, poveștile și mâncărurile lor, plăcintele și cozonacul de care doamna Tincuța a scris atât de frumos azi...toate acestea cu ce să le compari pentru a le putea da uitării?

Mă lua bunicu' și mă așeza pe genunchi și-i controlam fiecare bătătură din palme.
" Asta de la ce e bunicule?"
Avea un deget tăiat de gater și mă doare parcă și-acum în suflet imaginea ciotului lui făcut pământ acum.

-Bunicule de ce ai părul alb?
-Ei...Licuța bunicului, e poveste lungă.
-Hai spune-mi-o și mie, te roooog!
Părinții împreună cu frații mei erau plecați la bunica de pe tată. Eu rămăsesem zălog la ei...
..."cum să pleci și să nu-mi lași măcar unu'?
Eu eram bucuroasă...bunica de pe tată era singură și la ea în casă domnea o resemnare și-o tristețe prin camere de-ți era și frică și-mi venea mereu să plâng.

Și bunicu' începe:

-Află zgâtie, că pe vremea când eram mai tânăr oleacă, de la hotar în sus nu era lan de porumb cum vezi tu vara când vii. Ãsta l-a făcut comuniștii și-n locul lui era o blană de pădure ce unea câteva sate.
Verile ieșeai din casă și intrai direct în răcoarea ei binecuvântată. Când înfloreau teii, lumea era parcă adormită de cele rele. Își zâmbeau unul altuia iar duminica se adunau la cămin, chemau fanfara din Valea Mare și încingeau niște hore de se ridica colbul ca norul peste sat. În timpul săptămânii erai sclav la C. A. P. dar duminica erai doar a lui Dumnezeu și-a familiei.
Iarna lumina se împuținează Păr-Lung și nopțile erau ale jivinelor care bătuceau poteci până pe prispa casei. Și asta nu oricând ci mai ales când ningea necontenit și zăpada se așeza în troieni înalți de săpai tunel prin inima lor că altfel nu aveai cum să ieși din casă.
-Cum bunicule...da' te sufoci fără aer!
-Nu te sufocai...n-auzi? Că dacă ningea mult doar nu stăteai să te astupe, săpai ca o cârtiță. Luptai cu lopata și ieșeai la lumină.
-Și de asta ai albit?
Bunicu' râde iar eu mă minunez de gura lui știrbă cu gingii trandafirii.
-Nu de asta, îți spun eu acu' de ce.
Am plecat de dimineață pe-o asemenea vreme de iarnă în satul unde stătea Valența, mătușă-ta, să-i duc și ei niște vânat ș-o sticlă cu rachiu lu' neisprăvitul de unchi-tu'.
Am plecat de la ea târziu să fi fost amiază cu o plasă de mere roșii și cu o căciulă nouă de oaie. Mergeam mândru nevoie mare pe marginea pădurii, când în față apăru o movilă de pământ, socotii eu, așa cum arăta dezgolită de albul zăpezii.
Îmi fac de lucru și sar de pe un dram de mal direct pe ea. Dar mă minunai îndată când am auzit un schelăit bunicule,...de-am simțit căciula nouă cum se ridică în vârful capului.
O jivină cu ochi de sticlă rânjea la mine, mârâind sălbatic.
-Ce-i aia jivină bunicule?
-Un lup bunicule...un lup mare cum nu mai văzusem niciodată de unde și gândul nătâng de a-l asemui cu o movilă.
-Și ce-ai făcut, nu te-a mâncat?
Bunicu râde iar și mi se face ciudă, mi se pare că râde de mine.
-Nu te-a mâncat știu că dacă te mânca nu mai erai aici acu' dar nu te-a mușcat?
Fața lui devine serioasă deodată de parcă abia atunci mintea lui realiza gravitatea situației prin care trecuse.
-Așa sperietură n-am tras nici în război măcar. Am rămas nemișcat. El se uita la mine, eu la el. Frigul îmi înghețase urechile și mă-ntrebam de ce ..că doar aveam căciulă.Într-un târziu el a cedat primul, s-a întors cu spatele și-a fugit spre pădure.
Pesemne sărindu-i în spate așa, cu cojocul din blană negru, înfofolit și arțăgos l-am speriat luîndu-l pe nepregătite, din somn.
Am ajuns acasă înghețat, n-am îndrăznit să mă uit în urmă sau să duc mâna la cap să văd de-i căciula la locul ei ori ba. N-o simțeam deloc, îmi degeraseră urechile.
-Și-o aveai?
-O aveam bunicule dar era pe vârful capului ia părul stătea țepos albit deodată de atâta spaimă.
Bunica intră și prinde ultima frază.
-Și-ai venit fără mere și fără căciulă "chilea lu' Dumitru" ce ești.
Ai băut cred că pe la vreo vădană în satul ăla și ți-au rămas toate acolo și-acu' sperii fata cu povești să viseze urât la noapte.
Vino Licuța să-ți facă bunica Tatăl Nostru să te păzească de visele rele.
Iar tu...du-te și vezi să fie apă peste noapte că n-ai să urci pe întuneric după ce te-ai șprițuit bine să cazi, păcatele mele, în fântână.

Am adormit atunci și-am visat un câmp cu mere roșii pe zăpadă...

Așa-l certa mereu bunica pe el iar noi râdeam de cicăleala ei și credeam "că-l persecută"...așa se chema cuvântul .
Dar n-o s-o uit cu câtă durere la petrecut pe ultimul drum, așezată în carul cu boi, lângă sicriu, ținându-i "piciorușele" să nu se legene din cauza denivelărilor. Cum plângea pe pieptul lui...
..."Costică, Costică...cui mă lași omule...că n-o să am liniște până n-o să vin lângă tine".

Inima mea s-a strâns și-acum ca o stafidă...ei nu mai sunt nici unul...se odihnesc în lumea lor, cu trupurile rămase în cimitirul pe lângă care am trecut ca o străină, pe drumul pe care l-am urcat fără oprire, să ajung la hotar...din care n-a mai rămas nimic, să caut casa și s-o găsesc mică, uitată-n paragină, să intru și să mai văd poze în care-mi zâmbesc ființe dragi din altă lume, și să-mi opresc ochii pe portretul mare încadrat în ramă aurie în care zâmbește plină de tinerețe, cu păr lung și rochie albă...
...mama...
Mă plec să-i sărut fruntea de sticlă și-i spun printre lacrimile ivite deodată...
..."mi-e dor de tine mamă!"
Iar ea parcă-mi răspunde:
"Aici mă găsești mamă...cu ei cine să stea, sunt bătrâni mamă!"

Mă gândesc și-acum cu aceleași lacrimi în ochi ...că timpul chiar n-are nici o putere când e vorba de asemenea amintiri..
Mă gândesc dacă fiul meu, bietul meu fiu ce înaintează spre o lume rece și complicată, va putea să-și mai hrănească sufletul cu astfel de amintiri...
În mod sigur nu...și-atunci rămân doar cărțile singurele, de unde el, dacă va vrea, va afla ...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!