poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1971 .



Ana
proză [ ]
continuare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2008-11-05  |     | 



Dragă Ana,
Nu mai știu nimic de tine de când am plecat și după cum am socotit, dacă totul a fost bine, am un nepot sau o nepoată acum.
Și vreau să-ți spun, că m-am împăcat cu gândul care mă zbuciuma în ultimul timp de n-aveam somn și sunt liniștit. Îmi vine totuși să-ți zic și acum că n-ai făcut bine, măcar aici la adăpost de ochii tăi reci ca gheața, când primesc critici.
Încerc să-mi închipui cum o fi arătând copilașul sau cum arăți tu, săraca de tine.
Despre mine îți scriu că, în cele din urmă am ajuns aici, în Italia după cum poți vedea singură, din poza pe care v-am trimis-o. Clădirea ce o vezi în spatele meu e Domul din Milano și e deosebit de frumoasă. Aici ...parcă aș fi în altă lume și sunt tentat să uit de toate dacă nu mi-aș aminti pentru ce am plecat de acasă.
N-o să m-apuc acum să-ți povestesc prin câte am trecut și ce nebunesc mi-a părut gândul meu în unele clipe.
Un singur lucru însă țin să-l împărtășesc cu tine pentru că mi s-a întâmplat ceva pe cât de ciudat pe atât de minunat.
(Pe lângă faptul că sunt aici, bineînțeles).
Am fost prins și reîntors la graniță. Dar nu m-am descurajat și-am pornit iar. Am rătăcit printr-o pădure în Iugoslavia din care, n-am crezut că o să mai ies viu. O săptămână am mers în neștire, trei zile fără să mănânc altceva decât fructe și rădăcini în cele din urmă. Ajunsesem să nu-mi mai pese de nimic. Nu-mi era frică de animalele pădurii, care oricum mă ocoleau ca pe o arătare, ci mi-era frică doar de oameni. Mă înnebunea ideea că m-ar fi putut prinde din nou. Nu mi-au făcut nimic dar mă aduceau din nou la graniță și ca s-o iau de la capăt în starea în care eram...nu cred că aș mai fi avut curaj.
N-aveam nici un punct de reper și de la un timp n-am mai putut merge. M-am așezat într-o poiană ca-n visele alea frumoase și-am adormit în iarbă rugându-mă să se întâmple orice numai să găsesc un capăt. Am visat o femeie venind spre mine dar din cauza soarelui nu-i vedeam fața. M-a mângâiat pe cap iar eu m-am simțit ca un copil mic și neajutorat. O căldură mi-a cuprins pieptul de ziceam că-n loc de inimă am foc. Mi-a zis că sunt la capătul drumului și-am crezut c-o să mor. Îmi venea să-i zic de mama, că o să fie tare tristă dacă n-o să mă mai vadă dar nălucirea s-a topit parcă în desișul pădurii și m-am trezit auzind glasuri de oameni. Nu știu de ce, nu mai eram speriat.
Erau doi pădurari. Nu înțelegeam ce spun dar le-am simțit prietenia din ochi.
M-au dus în satul lor și mi-au dat să mănânc. Pentru o clipă, gustul mâncării lor care se aseamănă bine cu a noastră, mi-a amintit din nou de mama. Mi-au dat lacrimile și-am plâns, am plâns dovedit de toată frica pe care am tras-o, cu dor de tihna casei noastre.
Nu știu de ce suntem noi așa sensibili. Poate pentru că mama ne-a ținut cât a putut ea, la adăpost de răul lumii și a fost mereu lângă noi când ne-a durut ceva.
Și-apoi nu-mi ieșea din minte visul meu. Încă mai simțeam în piept căldura aceea neobișnuită.
Prin semne, arătându-i spre icoana lor din perete, am încercat să-i explic unei bătrâne care îmi tot punea în farfurie și mă privea cu milă. Dar nu cred că m-a înțeles că doar se uita la mine ca la un copil pierdut și regăsit.
Am rămas surprins însă, peste două zile când trecând prin sat, am văzut biserica lor ce purta hramul Fecioarei Maria. Și-acum mă trece un fior...n-am fost singur nici o clipă, Dumnezeu mi-a vegheat calea.

Am ajuns în Trieste ca și cum aș fi mers la oraș...nimeni nu te întreabă nimic. Am văzut marea pentru prima dată dar n-o să-ți spun cum arată pentru că ai s-o vezi cu ochii tăi și vreau să ai cel puțin surpriza pe care am avut-o eu. Știi că noi doi ziceam că e o nebunie fuga oamenilor la mare...să se pârjolească ca să aibă de ce se plânge. Ei...nu-i chiar așa...ai să vezi...
În Italia am tras tot la o biserică și-acolo am întâlnit români. Cel pe care-l vezi în poză, e tot din Moldova și e aici cu toată familia.
M-a luat la el acasă, deocamdată însă nu am de lucru, fac curățenie, spăl vasele îi ajut pe ei dar în curând mă vor lua pe șantier.
Abia aștept acea zi...
Aici, la biserică, se strâng tot felul de lucruri:haine, jucării, încălțăminte. Am un raft plin cu de toate pentru tine dar vei mai aștepta până voi avea bani să ți-l pun.
Deci n-are rost să-ți faci griji, sunt pe mâini bune și simt speranța în fiecare pas pe care-l fac în această țară.
Promit să vă scriu cât de curând.
Dănuț


De două zile lacrimile Anei n-au încetat să izvorască din ochii ei obosiți.
Mintea, care până atunci îi întemnițase parcă sentimentele, a pierdut războiul pentru ceva vreme.
Și sufletul, slobod de opreliștile ei,le-a dat drumul, cum ar da norii drumul ploii, după o secetă cumplită.
Au înconjurat-o durerile fizice, neputința, iubirea și teama și-și făceau de cap răvășind-o ca pe o pasăre prinsă-n zbor de ghearele uliului.
Iar ea nu mai voia să și le reprime, le acceptă împăcată redându-le dreptul la existență în ființa ei.
De fapt ce e viața dacă nu tot acest amestec de sentimente contrarii uneori echilibrate, alteori haotice?
Durerile operației pe care o suferise, abia se domoliseră făcând loc unei sensibilități exacerbate specifice proaspetelor mame.
Suferise mult în aceste trei zile și lipsa banilor îi acutizase suferința. Orice calmant, orice formă de atenție...costa.
Și-a mușcat buzele până la sânge de durere în prima noapte. Își simțea partea de jos a corpului devastată.
A plâns cu ochii ațintiți la geam încercând să nu geamă când uterul tăiat se contracta ritmic ....
Și-și repeta în gând ca-ntr-un cântec improvizat de ea:
"am un fiu... durerea o să treacă, am un băiat....durerea o să treacă..."
Avea un băiat, așa-i spuseseră infirmierele care veneau și-i schimbau gheața de pe burtă.
Lângă ea în salon nu mai era decât o femeie care deja mergea, ceea ce a încurajat-o.
Era blondă și avea o voce domoală. Îi uda mereu buzele și-o mângâia pe frunte, ca pe o soră mai mică.
-Cum te cheamă?
-Ana.
-Ana...ai un băiat. E frumos, l-am văzut mai înainte îi dădeau cu biberonul. E mofturos, nu-i place, te așteaptă pe tine.
Ana plângea. Durerea se amesteca cu emoția și cu iubirea iar când plângea se simțea amoțită.
-De ce plângi? N-ai voie, o să-ți vină să tușești și-o să ți se rupă operația. Nu mai plânge, am eu grijă de tine și de micuțul tău.
Ea, îngăimă printre sughițuri:
-Mama...nu știe de operație...de aceea nu a venit...mulțumesc pentru tot ce faci.

Mama Anei a apărut în cadrul ușii isterică, ca o furtună.
-Draga mea fetiță chinuită. Am stat ca o proastă acasă în timp ce pe tine te-au tăiat...te-au distrus. Ce-o să te faci tu mamă, cu burta tăiată...
Îi e milă de maică-sa. O vede din ce în ce mai îmbătrânită și-un junghi îi gâdilă inima.
"Are o mulțime de riduri în jurul ochilor...înainte nu le avea. Când au apărut oare?"
Stă întinsă-n pat și-i simte mirosul de țară, de mamă... de parcă se despărțiseră de o veșnicie. Nu-i mai e însă rușine.
-Ai văzut băiatul?
-Da. Cu ajutorul a două sticle cu vin și o găină grasă, l-am văzut înaintea ta.
Ana zâmbește și își simte mușchii feței ciudat de întinși.
-Dormea, continuă maică-sa. Păturica lui e cea mai proeminentă din tot salonul, semn că e voinic ștrengarul. E frumos ca tine...copilul meu necăjit!
Maică-sa a plecat după ce a schimbat-o și-a oblojit-o, înfoindu-se toată la asistentele care veneau prea târziu să-i schimbe perfuzia.
Ana a adormit mângâiată de vocea ei caldă și s-a trezit spre seară, căutând-o din priviri, la fel cum o căuta odinioară când pleca în tabără și trebuia să se despartă de ea.
-Nu mai e...a plecat. Au dat-o afară scorpiile astea. A zis că o să rămână în oraș la o mătușă de-a voastră și o să se întoarcă mâine. Þi-a lăsat bani și scrisoarea asta.

Acum plânge cu ochii la chipul din poză. I se părea că fratele ei slăbise prea mult. "Cum o fi reușit să treacă el atâtea granițe? De bună seamă...doar Dumnezeu i-a fost alături."
Noaptea se așternuse peste spital și doar scârțâitul ușilor vechi sau hohotele bruște de râs ale asistentelor de gardă mai spărgeau liniștea.
Au rămas numai ele două în salon. Femeia blondă care s-a recomandat Simona, îi povestește Anei evenimente fericite din viața ei.
Aceasta stă și ascultă, cu capul înclinat spre ea să-i privească fața... îi plac poveștile oamenilor de parcă s-ar hrăni cu fericirea lor.
Simona o întreabă după un moment de pauză:
-Tu cum l-ai cunoscut pe...
-Pe cine?
-Pe tatăl lui Andrei?
Ana nu simte nimic. Sau poate simte mireasma ierbii, într-o după-amiază de duminică când s-au iubit ascunși de lume într-o pădure din capătul satului. Acea zi considerase ea că a fost definitorie pentru evenimentele ce tocmai se desfășurau.
-Terminasem liceul, începu ea timid. Și până să dau la facultate am zis că ar fi bine să muncesc peste vară în oraș. Cu sprijinul școlii am fost repartizați pe la magazine.
El...venea în fiecare zi să bea un suc la chioșcul de lângă noi. Nu-mi plăcea că-mi zisese că pierd timpul cu cărțile. Dar avea alt farmec...era jovial...te prindea cu tot felul de glume sau cu felul în care se plângea de viața lui. Peste o lună ne-a trimis acasă, nu ne puteau ține fără carte de muncă. Am continuat să ne întâlnim la țară, venea de două ori pe săptămână. În ultimul timp însă se schimbase...poate de aia m-am hotărât să mă duc să văd cu ochii mei...și-așa s-a terminat.
N-a durat decât două luni dar mi-a dat impresia că e hotărât să dureze o veșnicie...Se implicase în viața mea, a insistat să-mi cunoască familia, le-a promis că o să fim împreună... Eu, ce știam? Mai nimic, a fost primul bărbat din viața mea.
Cunoști expresia "îți ia mințile"... cam la fel s-a întâmplat cu mine. Totul s-a petrecut prea repede și nu mi-a dat timp de gândire...Nici nu știu dacă am avut timp să-l iubesc... poate din acest motiv nu mai simt nimic acum... cine știe...
-Dar totuși de ce te-ai hotărât să păstrezi copilul?
-Toată lumea mă întreabă același lucru...poate pentru a mă pedepsi...poate pentru că eu n-aș fi putut ucide viața din mine spunându-mi că a fost doar o greșeală...
Simona tace uimită de raționamentul Anei. Și n-o înțelege. Cum să-și sacrifice ea tot, cu asemenea argument?
-Nu știu dacă hotărârea ta nu a fost pripită și-o să regreți mai târziu dar sigur știu că ai avut curaj iar copilul tău, pe care mâine te vei ridica și-l vei vedea, e o frumusețe ce nu merita să se piardă.
-N-am ce să regret, am făcut ceea ce am crezut. Restul...o să se întâmple...într-un fel sau altul...
Se gândea, spunând aceste cuvinte, la promisiunea fratelui ei și la timpul în care va reuși să fie pe picioarele ei, stăpână deplină pe propria-i viață.
Mai avea însă să mai dureze mult timp până atunci...
Oftă chinuindu-se să se ridice cât de cât, pregătindu-se sufletește pentru întâlnirea de a doua zi...întâlnirea cu fiul ei...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!