poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3065 .



Fără
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ariobarzanes ]

2008-03-22  |     | 



FÃRÃ


Mă numesc Christian Petersen. Poate că acest nume îmi convine prea puțin, poate că mă satisface și mă descrie, n-aș putea să o spun. Esențial nu e numele meu, și nici faptul că nu îmi place. Esențial e că ieri am împlinit 50 de ani. Poate că de fapt nici asta nu contează prea mult: ar fi trebuit să constat faptul cu o oarecare precizie după promptitudinea cu care ridurile mi-au luat fruntea cu asalt, sau după lipsa de siguranță a privirii, care are nevoie de multe încercări pentru a desluși oamenii care, din păcate, mă înconjoară fără să le-o cer. Nu e vorba de prieteni, și nici de nevastă- nu e greu de spus că n-am nimic din toate acestea. Nu. Vorbesc despre străinii a căror prezență mă agasează. De pildă, despre vecinul din față.
E drept, de unde ar putea să știe el ce efect au acrobațiile lui erotice cu lumina aprinsă în fața unui bărbat singur și flămând care a uitat ce înseamnă o sănătoasă erecție de dimineață? Ce aș putea eu să-i spun, cum să-i explic că mă scârbește frumusețea și prospețimea femeilor pe care nu le pot atinge, dar care îmi invadează universul cu urletele lor? Aș vrea să pot măcar să închid ochii, dar până și visele m-au trădat. Ieri noapte m-am zvârcolit în așternutul meu, pătând cearșaful cu salivă, asudând din toți porii deși tremuram de frig. Să-mi fi acoperit șoldurile? La ce bun? Mi-aș fi dorit să pot simți pe șalele mele căldura coapselor acelei femei, mi-aș fi dorit pentru mine toate îmbrățișările, toate atingerile ale căror delicii le culegea el, și asta doar în virtutea dreptului său de naștere ulterioare zilei în care eu am venit pe lume. Mărturisesc! M-am bucurat să descopăr că nu mai am vise. M-am bucurat să aflu că fantezia a încetat să mai existe în ceea ce eu mai numesc acum viața mea: altfel nu știu cum aș fi putut trece peste noaptea de ieri.
Poate singurul avantaj pe care l-am dobândit din această amputare a animalului din spatele șlițului meu e că astăzi sau ieri (ce să mai spun despre mâine?) nu mai reacționez la pasul avântat, ca de defilare, al damelor de pe stradă. De fapt, nici nu mai există dame, cu atât mai puțin femei, pentru un bărbat care descoperă pe zi ce trece că el însuși există din ce în ce mai puțin, din orice punct de vedere.
Aș spune că mă orbește obscenitatea tinereții celor din jurul meu. Nici măcar: compatrioții mei întru vârstă îmi sunt la fel de dezagreabili: îmi seamănă. Preocupările lor unice referitoare la buna funcționare a rinichilor sau la nepoții care au luat o bronșită mă agasează în egală măsură. Ar trebui să-mi fac un titlu de glorie din supravegherea cu o constanță care nu mă mai îngrețoșează a bunului mers al mersului afară; poate că ar trebui să mă consider înnobilat de favoarea pe care medicul meu personal mi-o arată. Dar tocmai asta mă îngrozește: că îmi supraveghez micțiunile, că îmi țin sub control urina și că unicul moment în care mă întâlnesc cu penisul meu este acela al în care îl scutur cu multă atenție, căutând să scap de acele jenante ultime picături, care acum se lasă din ce în ce mai mult așteptate, asta în vreme ce singurele analize de colorit le fac asupra nuanțelor gălbejite ale jalnicului lichid astfel rezultat.
Îmi pierd și răbdarea- și mă întreb uneori dacă n-o fi tocmai efectul lungii așteptări pe care o am în față, sau poate mai degrabă o consecință a și mai lungilor așteptări ale trecutului. Am încetat să mai zâmbesc, am încetat să mai visez, mă mulțumesc să grohăi satisfăcut atunci când intestinele mele sunt pline sau goale, proaspăt golite, nu mai știu să apreciez tinerețea decât sub forma steak-ului iar singurul contact pe care îl mai am cu sângele este atunci când îl donez cu oarece zgârcenie pentru analize.
Spuneam că mi-am pierdut răbdarea, și mă întreb uneori dacă am avut-o vreodată. Dar în nici un caz nu o mai am astăzi. Ieri, de pildă, mă aflam la băcănie. Doream să cumpăr niște ouă, un strop de vin, coloniale, puțină pâine și niște scrumbie. Domnișoara de serviciu la casă m-a privit scurt, profesional. Pentru ea eu nu eram decât 10x2000=20000, 30000, 15000, 2x3000=6000, 25000, în total 96000, nu aveți 1000 vă rog ca să vă dau 5000? Ba da, stați puțin, să caut… și evident că timpul trece, pentru că scormonirea buzunarelor nu este o ocupație pe care să o execuți cu toată acuratețea necesară la bătrânețe, mai ales… Grăbiți-vă, vă rog…aveți sau nu… In spatele meu coada se formase deja și se lărgea și în vreme ce îi întindeam triumfător hârtia cu poza acelui vestit poet, i-am simțit ochii ciuruindu-mă, scurt, ca o rafală de mitralieră, de undeva de sus, de la înălțimea celor 23 de ani pe care privirea ei îi arăta. Degetele, care tremurau pe hârtia mototolită, s-au dezarticulat dintr-o dată, găurite parcă de șuvoiul de reproșuri prost spuse, neformulate, am început să hârâi în coșul pieptului, simțeam nevoia să tușesc, să elimin toată spuma verde a tutunului adunat atâția ani, o priveam și eu uimit, neînțelegând ce se petrecuse, și dacă se petrecuse ceva, totuși, nu voiam decât să rămân un 10x2000=2000, nu voiam să-i văd zâmbetul și secundele treceau, voiam să-i zdrobesc fața dintr-o dată, să urlu, ha, acum cum o să mai rânjești, fără dinți, dar tot ce-am putut să spun a fost „Îmi pare rău, la vârsta mea, mă iertați, vă rog,”, stingherit, ca și ea, de altfel, acum, când nici eu și nici ea nu înțelegeam ce se petrecuse, și dacă se petrecuse ceva, dacă trecuse timpul sau pur și simplu mi s-a părut mie, sau poate îi părusem ciudat, excentric, sau poate era la capătul unei zile stupide și monotone de muncă, în care tot ce făcuse fusese să numere banii și să zâmbească unor imbecili, și m-am simțit dintr-o dată stupid și imbecil, strângând la pieptul meu scorojit botul rânjind de scrumbie, cu căpătâiul ițindu-se în spatele sticlei de vin. Pierdusem un tempo, și pentru o clipă îmi sărise țandăra, însă rezultatul, în loc de revolta fulminantă, în loc de scandalul justificat, de revoluția care avea să mă restaureze în titlul de om, rezultatul a fost ilar: mi-am dorit să rămân ceea ce nu încetasem să fiu, o lungă socoteală de cifre, o adunare, o scădere a bugetului meu, o înmulțire a paraziților care îmi tulbură existența, și în final am rămas ceea ce nu încetasem să fiu: fiul risipitor al unor cohorte ambițioase de cifre.
Dar nu disper. Important este că am ajuns acasă, singur, cu jalnicul meu pachet. Mă pregăteam pentru un festin: ce Dumnezeu! odată în viață împlinește omul 50 de ani. Va fi un praznic pe cinste, mi-am spus. Praznicul nenuntitei mele vieți, praznicul a 50 de ani în care nu am realizat nimic, aniversarea a nenumăratelor mii de gânduri pe care le-am nutrit de-a lungul unei lungi contemplări. Ce să mai spun? Că scrumbia ar fi trebuit să-mi stârnească setea așa cum afrodiziacele trezesc în semenii mei pofte pe care eu nu le cunosc, pe care eu nu le mai cunosc sau pe care nu vreau să le mai cunosc! Am început să beau în dușmănie, oftând atunci când vedeam în fața moaca stresată a medicului de mâine care îmi va examina tensiunea… ce să mai spun de sumarul de urină… Da, aveți ficatul cam încărcat, presupun unele complicații neplăcute în viitor, vă recomand …(urmează titlurile) cât și o porție din acest ceai…
Bla…bla …bla... E sigur totuși că aș muri să nu mai aud aceste cuvinte care nu sunt cotidian, încă, dar vor deveni, curând… Îmi priveam mâinile scorțoase ca hârtia în care se lăfăise până atunci scrumbia mea, ușor unsuroase, dar uscate, aș fi putut să le simt atingerea, dură ca șmirghelul, ca o zgârietură, ca o tăietură în adânc și îmi venea greu să cred că aceleași degete trecuseră în fugă peste fața mea în aceeași dimineață, îmi venea greu să cred că, unse cu săpun, chiar, au putut să alerge ca ielele peste ochii mei, descântându-mă fără să mă în-cânte, și încă și mai greu mi-era să concep că ar fi fost posibil ca ele cândva să fi arătat altfel. Când am sfâșiat cu ură placenta arătându-mi lumii fața pe care aș fi preferat să o țin pentru mine nu-mi pot închipui că am arătat altfel decât acum. Poate că eram bărbierit, cred, dar calviția mea trebuie să fi fost la fel de pronunțată. Ce să mai vorbesc de miopie! Și aș putea paria că nici nu mergeam mai bine, dar acesta e un loc comun, de la Oedip citire. Un simplu efort de imaginație și ziua de ieri, care m-a surprins clătinându-mă, agățându-mă cu ghearele și cu dinții de cei patru pereți din care eu nu mai vedeam nici unul, sau poate doar unul, privind fix înainte(și asta pentru că mi-era rușine să admit că nu mai admiteam nimic din ceea ce îmi mobilase viața cu doar câteva clipe înainte), ziua de ieri din care nu-mi amintesc decât că nu-mi mai aminteam nimic, pierdut undeva între conștiință și un flaps gentil al memoriei, senzația aceea de rupere, de ruptură, de spargere a filamentelor superîncinse, tras pe spate de un păr imaginar, de o greutate pe care niciodată nu o mai simțisem atât de reală, ziua de ieri, care m-a văzut angrenat în marșul funebru al tuturor abandonurilor și lașităților, cu ce-ar putea fi diferită ziua de ieri de acea zi în care , probabil am început să merg? O fi oare un spor de memorie? Atunci, ca și acum, nu îmi aminteam de nimic. Într-un sens, pot să spun că acum trăiesc într-un perpetuu prezent, aflat cum sunt sub teroarea trecutului. Poate că acum îmi strunesc mai bine picioarele, rahitice și albicioase? Ași, nici măcar! Singura diferență se află în intervalul de timp scurs, dar…nu cred că mai are vreo importanță. Aș vrea să cred în așa ceva, dar gândurile care mă obsedează acum depun mărturie despre o existență încă neîmpăcată cu sine. Poate că ar fi fost așa dacă m-aș fi sinucis acum zece ani, dar totuși nu cred că aș fi putut da un sens anilor care se scurseseră și anilor care s-au scurs. Asta e: viața mea s-a dus dracului și nici măcar numele pe care îl port nu mă caracterizează. Cred că mi-a fost pus de un autor farseur de proză scurtă, în vreme ce alerga cu buricele degetelor pe tastatura răsunătoare a unui calculator demodat. Sau poate că eu însumi îmi bat joc de mine acceptând să îl port? Cine poate ști? Poate că acest nume al meu mi-a fost hotărât încă de la naștere- și iată-mă întors in illo tempore , la acea zi, din nou atunci!… Dar pentru numele lui Dumnezeu! eu nu mă gândesc la acea zi, ci la alta, o cu totul alta, în care voi fi uitat cu totul să mai merg, o altă zi în care nici nu va mai fi nevoie să mai merg, sau poate că… poate că voi fi pentru prima dată în viața mea purtat pe umerii a patru bărbați remarcabili?
Tot ieri seară: ideea că ceva s-a întâmplat, că nimic nu va mai fi ca înainte, că ar trebui să accept că eu însumi nu mai sunt ca înainte m-a străpuns până la înroșire în spatele fiecărui gând. Pentru prima dată de când îmi puteam aduce aminte, omisesem să strig „Prezent” la apelul, de data aceasta disperat, ai mușchilor contractați. Mai mult decât atât: dezertasem, ieșisem din frontul temeinic organizat de atâția ani, și această absență nemotivată mă înfiora. Dacă se va mai întâmpla? Dar dacă-ceea ce e și mai groaznic- nu se va mai întâmpla pentru că nu va mai avea cum să se întâmple? Sau dacă celulele care mă compun se vor revolta așa cum se revoltă astăzi pielița aproape dureros de transparentă a palmelor? Cine-mi va putea garanta că nu mă voi năpusti urlând asupra mea, că nu voi încerca să dobor această supremație, care, iată, în clipele cele mai importante, lipsește la apel? Sau dacă, absența nu a fost doar nemotivată ci și dorită? Dar atunci cum să-mi explic încrâncenarea cu care m-am târât până în pat, sau chiar faptul, terifiant, că îmi amintesc de ea?
Hotărât lucru, logica rece, logica albă, logica pare a fi cel mai înverșunat dușman pe care îl am. Nimeni și nimic nu mi-a întors vreodată lumea cu fundul în sus în măsura în care propriile mele gânduri ordonate rațional reușesc mereu să o facă. Nici măcar…Dar nu are rost să insist despre acest „nici măcar”.
Mi se înconvoaie spinarea iar nopțile mi se par prea lungi. Adevărul e că am uitat cum e să dorm. Ghemuit în pat, închid ochii la căderea întunericului, mă avânt ca o suliță în somnul cel dulce(O, bunule Homer! Tu cum reușeai să mai dormi din când în când?), închid ochii și cad pe spate, cad în spate într-un leșin din care mă trezesc înconjurat de bale, mi-e sete- și tocmai atunci mai tânărul meu vecin consideră că s-a deschis sezonul împerecherilor! Mă aplec după sticla de apă, televizorul toarce mai departe, a, să nu uit, sumarul de urină, pășesc așezându-mi șmecherește după ureche scufia roșie de noapte…și mă cârcesc în patul de unde pare că descind. Cine dracu’ a mai spus că e plăcut să mori în patul tău? Îl simt cum își înfige arcurile în coastele mele umilite, și mă înconvoi tot mai mult spre dreapta- și asta numesc ei plăcere! Dar atunci ce altceva? Să mă duc ca un bou care a uitat că nu mai poate trage la jug și căruia amnezia i-a extirpat antica castrare din memorie ca pe un obiect inutil specific reproducerii, să mă duc, așadar, ca un bou care a uitat cum e să îți bâzâie muștele între coarne, să mă duc și să dau din cur, pardon, din fese, toată noaptea într-un disco bar și asta ca să îmi exhib coarnele bourești și penele de cocoș în fața vreunei vaci cu trei cocoașe? Dar nu făceam asta nici pe vremea când mai știam să trag la jug! Sau poate că ar trebui să dau din cur, pardon, din fese, agățat de umerii aceleași vaci ca de o barcă de salvare? Mai tânărul și deloc lipsitul de aplomb vecin al meu ar spune că da, aici e adevărata plăcere. Că nu mai are rost să aștept, că nu mai trebuie să aștept… Doamne, cât am să mai râd cum am să hohotesc, cum am să urlu, cum am să behăi de atâta râs, până când o să mă înece tusea ca și acum , până când zorile mă vor extrage din negurile nopții pentru a mă reda cețurilor unor dimineți pe care nu le mai doresc. Rectific: cu care nu știu ce să mai fac!
Poate că ar trebui să scriu o carte! Sigur: nu doriți să aflați secretul bătrâneții veșnice? întrebați-l pe acela care nu a fost tânăr niciodată și veți avea un succes garantat. pentru numai 154999 puteți afla tainele părului alb sunând la 018989 bla bla bla… Ironic e că aș găsi suficient de mulți proști care să o citească și încă și mai mulți care să o citeze! Ba poate chiar și un editor! Din păcate lipsește prostul care să o scrie- numai de nu m-aș răni cu acidul care mi se scurge ca și lichidul seminal din creier după o copulație reușită.
Dar cu toate acestea mă doare spatele. Oasele din plastic au început să mă doară atunci când stau drept. E-adevărat că m-am lăsat de fumat și am eliminat astfel pierderile de calciu. Dar e tot la fel de adevărat că mă doare spinarea, m-am săturat să mă tot târăsc în spate de parcă aș fi un rănit, m-am săturat și această saturație a luat deja forme vecine cu urletul. Mă plimb pe picioarele mele, e drept. Sunt propriul meu parazit- dar organismul gazdă îmi strigă acum că situația trebuie să înceteze, cu orice preț, chiar cu prețul propriei sale distrugeri, pentru că eu, parazit sau nu, rămân totuși la comandă. Cât despre paraziți, vreau să spun că niciodată nu am înțeles menirea și rostul aceluia care distruge singurul loc unde se simte acasă. Însă iată că există și paraziți pe care eliminându-i cu sau fără defecație ajungi să uiți că mai exiști. Ca mine, de altfel. Simt nevoia să mă înconvoi și în afara patului. Să mă înconvoi atunci când stau drept. E o contradicție, știu, iar naturii, naturii mele în special, nu-i plac contradicțiile. Să fie acesta izvorul durerii? Nu, nu cred.
Mă ia gura pe dinainte și uit ceea ce voiam să spun.
Există undeva prin însemnările mele de acum mulți ani câteva rânduri pe care parcurgându-le recent le-am putut identifica cu o precizie milimetrică într-o întâmplare care s-a produs de curând. Povesteam atunci, cu înflăcărarea specifică vârstei de douăzeci de ani, despre o femeie care mi-a impregnat o noapte întreagă cu parfumul ochilor ei, al cărui zâmbet mi-a inversat polaritatea sucitului meu univers și căreia totuși nu i-am adresat nici un cuvânt. Să mai amintesc de gesturi? Cei bătrâni povestesc despre eterna istorie care altă treabă nu are decât să se repete, ca o precupeață care își năucește auditoriul, mereu diferit, cu aceleași istorii despre nepoți și prețuri care urcă, despre tensiunea care coboară, la fel ca și simțul moral… E amuzant să-mi privesc colegii de contingent așteptând schimbarea trupelor într-o garnizoană pentru a le debita aceleași fabule care îndatorează. Dar eu? Mă rog, și eu fac la fel. Însă nu despre acest fapt vorbeam. Ci despre istoria care se repetă, despre textele greu de interpretat pe care le redescoperi la tot pasul. Și despre femei. Despre acea femeie… De ce trebuie ca oricare din femeile cu care intrăm în contact să fie „acea femeie”?…Ce le face să fie altfel, rămânând totuși mereu la fel? Tânăra pe care am privit-o cu fascinație preț de o noapte acum treizeci de ani nu diferea cu nimic de cealaltă, cealaltă de acum trei zile, cealaltă care avea totuși picioarele lungi prinse într-o mătăsoasă pânză de păianjen, neagră, la fel ca și ochii ei, la fel ca și zâmbetul ei întunecat pe care trebuia să-l privesc și să-l admir oriunde îmi petreceam privirea derutată! Nu, nu aveau nimic deosebit una față de cealaltă, dădeau naștere acelorași repulsii și dureri de șale, poate mai puțin acute atunci, aceleiași spaime, aceleiași dorințe și aceleiași dureri… Ce le-ar fi putut deosebi? Oricum detaliile de suprafață nu le-am aflat niciodată, și nici nu aveam cum să le aflu. Oricum le priveam pe amândouă la punct fix, ca hipnotizat, ca aflat în pragul aceleiași treziri la cap de hibernare, mă opinteam hulpav și cătrănit către miezul problemei, către mijlocul drumului comun, către zona unde dorințele merg în triunghi încoace și-ncolo, și… Pe asta de-acum trei zile am văzut-o privindu-mă sugestiv atunci când a ieși din sala plicticoaselor discursuri despre democrație, ieșind discret timp de câteva minute, și-apoi ce-o mai fi făcut? Nu știu! Ros de frică și de îndoieli, ironizându-i cu viclenie de vulpe prostul gust(- ce-o fi găsit la mine?), rememorând detaliile verighetei purtată cu sarcasm pe aceeași mână stângă care mie îmi era altădată tovarășă de căpătâi în drumul meu spre dimineață…am lăsat să treacă timpul la fel ca și expresia feței ei, răsturnată brusc în dezamăgire la întoarcere, și m-am mulțumit să-mi ascult vocea îngroșând aspecte sensibile(!) ale triumfului modelelor occidentale. Istoria se repetă? Poate că da, poate că nu… Dar mă doare într-adevăr spatele, iar buzele mi s-au uscat. Nu voi înceta, cred, să îmi așez saliva pe chelia capului de pat, iar oasele mă vor chema în permanență spre pământ, se pare, și nici nu văd cum pot continua să vorbesc în aceste condiții, cu atât mai mult cu cât „celelalte” revin redundant în discursul meu, pe care îl credeam eliberat de obsesii și de spaime chiar dacă presărat ubicuu cu frustrări. N-am uitat-o nici pe aceea de acum douăzeci de ani, nici pe asta de acum trei zile și nici nu vreau să o uit.
Mi se întâmplă uneori să hoinăresc în timpul nopții, dar acesta e un amănunt fără importanță. N-aș vrea să insist asupra lui, comentariile nu-și au rostul. Sigur, îmi face plăcere să iau o gură de aer curat, dar poate că ar fi suficient să deschid geamul. Însă eu vreau mai mult. Plecat în explorarea exteriorului, mă întreb uneori ce mă aștept să găsesc? Mă izbesc cu plămânii de aerul rece al serii și îmi vine să urlu, să-mi urlu groaza de a mă întoarce acasă și îndoiala de a merge înainte… îmi aud pașii pe caldarâmul carotidei și continui să merg unde văd cu ochii… Da, mi se întâmplă uneori să hoinăresc în timpul nopții. Am ajuns deja o prezență în zona în care stau… probabil că aș fi deja recunoscut dacă cineva ar fi putut să mă vadă- dar să fim bine înțeleși: eu ies pentru că vreau să întâlnesc pe cineva, și ies noaptea tocmai pentru nu vreau să întâlnesc pe nimeni… Poate că am întâlnire cu destinul, poate că nu mă așteaptă nimic, dar… toate acestea sunt fenomene de importanță secundară pe lângă patul meu, bolnav de iremediabilă tristețe, contagios ca o boală venerică, mustind de transpirația obscenă a vârstei a treia… Sincer? Mi-aș dori să merg într-o zi la tradiționalele mele cumpărături și acolo… Ei, da… Asta ar fi o revoluție, o adevărată schimbare ….să mă opresc ca hipnotizat în fața unor ochi pe care nu i-am mai văzut niciodată și să admir pentru o clipă…

… In ziua aceea ai pus telefonul în receptor cu mai multă violență decât de obicei. Ai fi vrut ca ostilitatea ta pentru acela care îți vorbea să nu mai fie un secret pentru nimeni, dar din păcate contemplai cu vădită neplăcere camera goală din jurul tău. Þi-ai schimbat gândurile și atitudinea odată ajunsă în fața oglinzii: într-adevăr, carnația încă plină a obrajilor îți făcea plăcere, la fel ca și țesătura fină a sângelui în felul lor brutal de a străbate pomeții… Ti-ai zâmbit, o clipă, și ai dat să intri în camera de baie. La dracul! Iar sună… nu-i nimic…n-ai să răspunzi, ai să-l ignori, continuând să zâmbești, întărind alene tonalitatea fadoului care se revarsă cu brutală generozitate în jurul tău… Uitând ce începuseși te îndrepți către primul dulap, căutând rochia aceea pe care tot timpul te-ai întrebat de ce ai cumpărat-o, la urma urmei nu ai purtat-o niciodată. Te-ai balansat de pe un călcâi pe altul, ai așternut-o deasupra pieptului, lăsând-o să cadă în valuri, ai dat din cap și ai încercat o piruetă… Telefonul s-a oprit. Nu-i nici o pagubă, va suna din nou. Să-l scoți din priză? De ce nu! Dar stai, mereu ți-ai spus că rochia asta merge perfect cu pantofii pe care… da, știi deja, nu i-ai purtat niciodată, și te întrebi de ce. Ei bine, așa ai avut chef. Merită să le faci o probă, pentru ziua de azi care e leită cu cea de ieri și nu diferă cu nimic de cea de mâine. Îți privești pașii șovăitori, îți spui că ar trebui schimbat ceva în ținuta ta, și te întrebi: oare cine o fi fost? Sigur, mai întâi a fost oul, deși unii eretici continuă să creadă că ar fi putut fi găina. Cum așa? Găina e doar de genul feminin? Amuzată, realizezi că ai o pereche de pantofi în mâna dreapta și că ai ajuns din nou în fața oglinzii. De ce toate aceste preparative? Trebuie să ieși undeva? Da, adevărat: cotidianul nu te va cruța niciodată, trebuie să ieși la cumpărături, trebuie să cumperi lapte și margarină pentru că, nu-i așa, astăzi ți-ai propus să mănânci tort, și va trebui să-l gătești mai întâi. Cu ce începi? Cu pantofii sau cu rochia?…

…Deci, mi-ar fi plăcut să ies în cursul zilei. A, trebuie că sunt admirabil, inundat de valuri întregi de sudoare, cu cele câteva fire de păr umede în apogeul țestei mele, însetat, sau și mai rău, sătul, sătul de ploaia care cade de câteva zile, pătrunzând într-un bar ca o vijelie, așezându-mă la o masă pentru a cere o cafea (da, știu, doctore, tensiunea…) și așteptând să mă usuc cât de cât, așteptând să se oprească ploaia, scuturându-mi sângele, ba nu, lacrimile, ba nu, hainele (așa da!), gustându-mi cafeaua în tăcere și lăsându-mi gândurile să alunece în neștire la ceea ce s-ar fi întâmplat acum trei zile dacă și mai ales la ceea ce nu se va întâmpla în nici un caz mâine… mârâi amintindu-mi că va trebui să mă opresc la magazinul din colț, același magazin unde mă așteaptă (uite vezi!- te așteaptă și pe tine cineva) domnișoara aceea tânără pe care nu o mai poți suporta, pentru obișnuitele efemerinde… mă opresc gâfâind cu lingurița în mână: zgomotul mi se pare suspect de artificial, ca și urletul pescărușilor din parcul unde am stat aseară vreo trei ore, citind sub felinar, singur, respirând cu greutate în fața unicei bucurii pe care mi-am permis-o în acea zi. Era straniu felul în care mă înfășurasem în întuneric ca într-o hlamidă pătată ici și colo de lumina unui felinar jegos, reflectată mizerabil de petele albe și fosforescente de mătreață care îmi cădeau din moalele capului, straniu era și felul în care băgam aerul în plămâni ca într-un cimpoi, scoțându-l afară în șuierături lungi și stridente, ritmice, punctate uneori de accese de tuse, și tot straniu era și zgomotul pașilor mei de conte însingurat, rătăcit din alte secole, plătind mărturia vechimii prin delicatul colier de dantelă închipuit de zbârciturile pielii din jurul gâtului… Priveam îndelung și mirat în față, uluit de prezența ciudată a locului în care mă aflam, deschis tuturor posibilităților, în aer liber, și totuși… mă simțeam acasă. Sigur că după colț nu mă aștepta toaleta mea, și nici nu mă voi culca în patul lipit de perete, dar mă simțeam totuși acasă, priveam prin fereastra deschisă cerul, priveam prin despărțiturile ochilor ca printr-un ecran de sticlă prin care mintea mea ieșise să ia aer, zguduit de tusea violentă a celor patruzeci de țigări pe care le devoram într-un etern și perpetuum mobile… priveam către urletele pescărușilor, către cordonul verzui de frunze care mă despărțea de cer, printre mărgelele fine ale pleoapelor obosite, încrâncenându-mă să rămân treaz… în mijlocul domeniului meu… Mă simțeam liniștit, gata pentru o clipă să pun capăt certei mele cu lumea, gata să semnez un armistițiu cu mine însumi, sau mai bine, gata să mă întorc pentru o clipă acasă…

… Intr-adevăr, rochia asta merge bine cu pantofii pe care o să-i porți astăzi pentru prima oară, nu că ar fi vreo ocazie deosebită, sau, poate, cine știe, ar trebui să te întâlnești cu cineva, ci pentru că te-ai hotărât în sfârșit să îi încerci și tu știi foarte bine că ai tot dreptul să o faci. Nu ai să o îmbraci, încă, pentru ți se pare tentant să te întinzi molatecă, să te lași pe spate și să aprinzi o țigară, să slobozești alene fumul prizonier către tavan, să privești în gol către norișorii albăstrui. Iar sună… Fir-ar… Împingi cu un bobârnac jumătatea decapitată de țigară în scrumieră și aștepți, cu calm, să treacă. Ai să poți plonja din nou în gândurile tale, ai să poți din nou să fantazezi la ziua aceasta care nu promite nimic deosebit celor aproape patruzeci de ani pe care îi ai, și care să va sfârși în mod plăcut cu o simfonie a gusturilor, cu o delicată atingere a papilelor gustative, cu un val nesfârșit de frișcă pe care… ei, la dracu… pe care ai s-o mănânci, împreună cu toate bunătățile pe care le ai în program. Apoi? Apoi ai să stingi lumina, ai să desfaci sticla de vin, cu aceeași fermecătoare stângăcie ca întotdeauna, ai să te apleci ușor, cabrându-ți crupa ca să poți recolta minunații tăi pantofi, ai să te tragi brusc pe spate ca să-ți dai jos rochia și în această ținută comodă, ascunzând în tine râgâitul satisfacției ușor obținute, ai să petreci o seară ca toate celelalte de până acum, cu sentimentul că nu ești reflexia în oglindă a unei jumătăți de scoică care s-a pierdut zdrobită de patina timpului. Evident, nu te formalizezi, bei direct din sticlă, foarte masculin, deși nu ți se potrivește, dar nu-i nimic, pentru asta este responsabil scenaristul amețit care ți-a scris replicile și didascaliile, tu ai cu totul alte preocupări la ora aceea. Dar să nu anticipăm, să ne lăsăm purtată de fumul noii țigări pe care am aprins-o, profitând de neașteptata liniște care ne-a înconjurat. Îți privești picioarele, acolo unde genunchii fac o curbură minunată pe care tu n-ai putut niciodată să o guști, și constați că mai încă o brumă de respect pentru trupul tău, tovarăș deloc trist al propriei tale decadențe. Mai bine nu încerca să îți imaginezi că totul s-ar putea desfășura și astfel. Nu ai pierdut niciodată gustul riscurilor, întemeiate sau nu, dar nu are nici un rost să te gândești că tocmai astăzi, și tocmai la prânz, în chiar magazinul de la colțul străzii unde locuiești o să apară… o să te întâlnești cu… o să…E mai sigur să treci cu vederea această speranță, și să lași deoparte întrebarea cu privire la utilitatea acestei irosiri. La urma urmei, picioarele tale și-au păstrat delicioasa formă dintotdeauna, în ciuda exceselor, iar sânii… Mai bine să nu vorbim despre ei. Þi s-ar face poftă… Nu, mai bine să nu vorbim despre ei...



…Nu, nu am mai vorbit despre nimic. Un armistițiu? De ce? Mă simțeam pierdut, abandonat, robinsonizând pe insula mea, căutând rotunjimile zilei de joi, uscăciunea nopții de miercuri și tocmai când mă apropiam de sâmbăta salvatoare dau peste postul după amiezii de vineri... Dar de ce să mint? Mă simțeam bine, în sfârșit, nu-mi mai simțeam gâtul hârâind, sau , mai bine zis, reușeam să îl ignor, nu mai simțeam nimic, nici măcar urletul de cristal lovit al pereților ceștii, mintea mi se învolbura în mișcarea circulară a linguriței, eram anesteziat, îmi primisem doza de eter, nu-mi mai trebuia nimic... doar să îmi aud pașii sfâșiind pavajul, să îmi aud picioarele târșiindu-se pe cer, într-adevăr, nu-mi trebuia mult. Încetasem să urlu, încetasem să sper. Aveam tot ce îmi trebuia ca să pot face în condiții avantajoase. Redevenisem eu. Nu mă mai interesa ce s-ar fi putut întâmpla după colț.

.... Te pregătești pentru marea sărbătoare, tortul e gata și lumânările de asemenea, totul e pregătit, numai că ce va urma deseară nu se deosebește cu nimic de ceea ce a fost ieri, nici măcar nu știi ce doare cel mai tare, urletul tău zgârcit sau oglinda ridată, și dacă nu cumva tocmai asperitățile argintate ale vocii tale și surâsul rubicond al pletelor care nu mai sunt demult blonde ( au fost oare brune?) constituie limita directă a ceea ce ai încetat de mult să mai fii. Ai ajuns o babă? Nu, nicidecum, nu ai fost și nici nu vei fi niciodată o hoașcă bătrână, o sperietoare de ciori, un corp zbârcit și o minte fracturată, mâini hărtănite cu violență de anii care trec, de anii pasageri din ce în ce mai încărcați de bagaje… Nu, poate altele, ție nu ți se va întâmpla, îți declari cu oboseală același refren care te ține în viață de când ți-a venit prima menstruație și ți s-a părut că încep să-ți crească sânii. Nu, nu o să ți se întâmple asta tocmai ție, nu vei ajunge un morman de gânduri înghesuite într-o carapace mucegăită, nu acesta e cadoul pe care ți-l oferi ție, cu frenezie, tot la fel cum încă delicioasa curbură a genunchilor e cadoul pe care o să-l oferi zâmbind celui care va ști să cumpere de la magazinul tău cu autoservire… Þii steagul sus, alungând fiorii acri de nerăbdare, te întorci de fiecare dată de unde ai plecat… Da, nu ți se va întâmpla tocmai ție, nu se poate, nu are cum, ai să te bați pentru asta, ai să râzi și ai să urli, îți vor străluci ochii și îl vei dezbrăca în continuare din priviri pe mizerabilul tânăr cu acel fund rotund și probabil cărnos în care tu n-ai să-ți înfigi unghiile niciodată… sau cine știe… Da, nu o să ți se întâmple asta tocmai ție…
Dar de ce tocmai acum… dar cum se face că după ce ai pregătit cu atâta acribie totul… ai uitat lucrul cel mai important… Să pui mâna pe telefon –nu, asta era ieri sau alaltăieri… nu, nu… Cum de ai putut uita tocmai sticla de vin, sticla de vin alb, de vin galben, acel galben auriu și ușor rumen, metastatic, exploziv și dulce, acel vin, contrapunctul lungilor tale nopți de oboseală, înghesuit și dulceag ca și corpul tău la treizeci de ani, ca și pletele tale după ce ai ieșit din baie, sticla de vin pe care ți-ai dorit-o cu plăcerea perversă a fiecărei rememorări, a fiecărei ceremoniei trucate la care ai fost martoră, ceremonii Ku Klux Klan fade și seci uneori, aprinse și pătimașe alteori, deși finalul albicios îți era cunoscut de la început… ceremonii rămase fără urmări și fără urmași, ca și marșul unor armate de barbari spre inima unui Imperiu de gheață, întotdeauna stopat în ultimul moment de vreun general isteț și inutil sau de mâna rozalie a unei prințese ofticoase… Niciodată nu ai întrebat de ce, acceptai să fii invitată fără nazuri, replicai acid uneori, spumos de alte câteva ori, refuzai șampania (ce Dumnezeu! –orice ritual are o limită, și nu o să fii tocmai tu aceea care va salva lumea prin repetarea factice a unor gesturi) dar așteptai să vezi punctul de vedere al celuilalt, care era și al tău, scurtând așteptarea sau lungind agonia, oferindu-ți buzele cu decență, privind amuzată sfâșierea rochiei cele mai noi dar uitând de pantofii decoltați care zac întotdeauna în colțuri diferite, și apoi acea apropiere aproape întotdeauna aspră, și de ce să fi întrebat de ce? Nu va deveni totul clar odată cu zorile sau poate mai devreme, în ciuda tuturor sforțărilor lui și în ciuda tuturor urletelor tale, al urletelor sacadate și lipsite de răsuflare pentru că ele erau atunci răsuflarea însăși sau pentru că-ți pierduseși suflul, draga mea, nu-i așa că o vei lua de la capăt și niciodată nu vei întreba de ce, de ce ești mereu prădată și de ce iei mereu totul până la capăt, și de ce de fiecare nu-ți rămâne nimic, decât amintirea gălbuie a acelui vin dulceag, ca și corpul tău, elegant în sticla cu gâtul lung, cețos ca orice alcool revărsat cu regularitatea unei delte… Cum ai putut uita sticla de vin?
Nu-i nimic, îți spui e încă deschis peste tot… Ai putea să cobori să-l cumperi, deși ți-ar fi plăcut să-ți fie adus… telefonul? Nu, asta era ieri, ca și cafeaua la pat, ca și micul dejun pe tăvi colorate în fel și chip în mijlocul cărora strălucea aburul amărui de cafea, cafeaua pe care ajungeai de fiecare dată să o bei rece și tocmai asta îți plăcea, și tocmai aici era sensul sărbătorii pe care nu îl vei regăsi azi, mereu altul, întotdeauna un altul, la fel de diferit ca și pantoful stâng de cel drept, la fel de lung și de prelung ca și tocurile cui, din ce în ce mai lungi pe măsură ce tensiunea se acumula cu fiecare tort, cu fiecare escapadă la mare sau (mai rar) la munte, cu fiecare buchet de flori pe care nu ți-a plăcut să-l primești împreună cu zâmbetele acre sau stupide, dulci, prea dulci sau demidulci, ca și paradele de prieteni la care asistai în fiecare an, mereu alții, întotdeauna alții, ca și vorbele amestecate și răzgâiate, ca și incidentele hârâite, cadourile identice și proxime…
Te-ai desprins de pe canapea de acum, deja, și ai început să cobori scările odată ce micul și monotonul ritual de închidere a stagiunii a fost îndeplinit…

…După un lung tur fără ghid printre ruinele orașului părăsit de două sute de ani în care trăiești, după o lungă defilare de străzi și mașini cacofonice, după o scurtă detenție în cușca fără gratii căreia i se mai spune și tramvai (pentru Dumnezeu? – de unde familiaritatea aceasta deșănțată, de unde atingerile acelea, aproape pipăite, de unde vine excesiva toleranță reciprocă într-un tramvai la oră de vârf? De unde mă cunosc oamenii aceia, cum se face că împărțim dintr-o dată aceiași amantă care ne unește, aceiași părinți care ne despart, aceleași impudice palme pe umăr și ghionturi în coaste, rezultate dintr-o dulce substituție, patul meu cu arcuri deșirate pare să fi făcut loc unei pături sociale noi, adunătura asta de imagini jigărite ale divinității… De unde mă cunosc toți? De ce mă felicită astfel fără să mă întrebe? Și cine sunt… ei? Nu le ajunge că respirăm aceleași parfumuri, că inhalăm mereu aceleași suave și puhave emanații de umanitate? Ușurel, acolo este piciorul meu… Nu, nu l-am pus înadins acolo, nu, nu l-am abandonat și nici nu te aștepta tocmai pe tine, maimuțoiule… iar presiunea la care îmi supui vasele de sânge nu numai că nu mă sperie, ci mă revoltă, îmi incendiază fiecare nerv, cu atât mai mult cu cât vâlvătaia asta e întreținută viager, pardon, pasager, de puturoasa și răpciugoasa ta răsuflare… Dar dă-te odată la o parte, nu vezi că e un altul la rând?), după o altă paradă a pașilor agitați și rapizi, care sunt și ai mei dar mai lenți și mai măsurați un pic, după stropul de apă la care am tânjit toată ziua, mă îndrept spre casă, măsurându-mi oboseala și cuantificându-mi energia, din ce în ce mai puțin cinetică și din ce mai puțin potențială, potențându-mi resursele anemice, pofta famelică de mâncare și apetența pe cale de dispariție pentru sexualitate… Un zeu ghiduș și ironic, un farsor prin excelență îmi călăuzește fără nici o îndoială fiecare mișcare prin acest labirint, acolo unde firele epice se țes dincolo de pereții care învăluie strigătele de nepătruns ale consătenilor mei, unde glasurile sterpe ale dimineților se amestecă între ele pentru a mă ameți, pentru a mă doborî înainte de vreme, prea devreme, poate, măcinat de alerta avansare a cancerului fiecărui gând, de somnul invadator al fiecărui nerv, a fiecărui ev proaspăt al opiniilor mele, renăscute din propria-mi cenușă, mă îndrept spre apartamentul… Refuz să mai privesc cerul… pe punctul de a lăcrima, ironic și el, ca un crocodil obosit de un festin prelungit unde veselul văduv al cadavrului meu sunt chiar eu… Mărșăluiesc ca un fantasin fantasmagoric și fantasmatic prin plasmatica alcătuire a celor care nu sunt –slavă Domnului- eu, pas după pas, picior după picior. De ce aș mai privi cerul? Să fi venit oare marea clipă? Marele moment? Acel strop de piper, acea fărâmă de sare care să dea gust orelor pierdute în fața pernei, cu fața la perete, cu spatele la zid, acel condiment e oare prezent acum, în sfârși? Cine poate ști? La urma urmei, pașii mei de trecător pierdut, anost și anodin, se pierd și ei în aglomerația lipsită de nerv a unui oraș pustiu, mort, risipitor, părinte al furiilor reci și revoltelor sumbre…
Și de ce oare nu s-ar putea schimba totul azi? Acum?… Pe loc… Ah, îmi vine să râd, marea trecere, emfatica mare trecere, secunda de pe urmă sau secunda dintâi, gândul apofatic al înfățișării necesare în fața ultimelor instanțe… Învățat să cred că ultimul tribunal al gesturilor mele sunt eu, ar trebui să mă las oare impresionat acum de simboluri, de forme, de principii, de frici? Dar când mi-a fost mie frică? Dar când am întors eu spatele? Și în fața cui altuia dacă nu în fața mea, în acele momente de amăgire, în acea clipă când trupul meu m-a privit în ochi urlându-mi „Destul!”, și totuși nimic nu s-a întâmplat, dezamăgitorul nimic, funesta aprobare a repetiției fiecărei zile, a scurgerii timpului prin carotidă, prin aortă, a sistolelor seismice care zguduie acele ceasornicului și acele care mi se înfig în ochi în fiecare seară, în fiecare noapte, ca și lăncile care mi se strâng toate în șale, ca și ghiulele care au intrat în sfârșit în pântecele meu… Și nu s-a întâmplat chiar nimic? Nimic…
Mă izbesc haotic de aerul rece și aerul cald, fără să mă înalț, mârâind în fața cercului care se închide aici, lunga coadă de șarpe din fața orificiului micii băcănii din colț de unde o să cumpăr același vin și aceeași cafea, și aceleași țigări și aceleași ouă (ce Dumnezeu! Nu le schimbă nimeni niciodată?), aruncând priviri furișe la galantarul plin cu oameni din jurul meu, care de care mai ieftin și care de care mai eficient, mai bun, mai proaspăt, mai necruțător cu grăsimea și cu petele albe, am rămas numai eu singurul estet al încrâncenării, singurul bancher avid de acidulatele pete rozalii din obraji și spumoasele pete ușor negricioase de pe mâinile ca pergamentul, pergamentul în care de obicei barbarii învelesc scrumbia care nu a mai ajuns la mal, singurul colecționar de pete albe care supraviețuiesc doar în amintire, arse în efigie, roase de puhoiul ardent al vremurilor imemoriale care mă separă de dihania tristă și muribundă de dincoace de șliț, dihania primejdioasă care a încetat sau încetează să îmi guverneze viața, dihania care își dă duhul odată cu ultimele picături de vlagă pe care nu o mai am, dar ce Dumnezeu, sumarul de urină trebuie să fie gata și prezent până a doua zi… Nimic altceva decât un zâmbet pentru această dihanie, un zâmbet tandru și amical pentru vechiul meu tovarăș pe care nu știu ce l-ar mai putea reînvia, în nici un caz acrobațiile naturiste ale mai veselului și mai tânărului meu vecin, nimic altceva decât prețul necesar ritualului de împerechere cu tot cea ce am târguit azi, nimic altceva decât un surâs pentru doamna superbă din spatele meu care m-a împins ușor și fără consistență, cinicul nimic fără urmări, afară poate doar de pachetul de țigări care o să îmi scrâșnească curând între dinți, un surâs ingenuu și inocent, nu, nu-i nimic, nu face nimic, nu, nu ați reușit să mă răniți, dar nu are a face, poate date viitoare, da, într-adevăr, e greu în ziua de azi, când nu mai știi nimic despre ziua e mâine, și mârâi încă o dată „Mulțumesc!” în fața micii și timidei vânzătoare care nu pricepe ce s-a întâmplat, și nici de ce pieptul mi s-a umflat brusc, și nici de ce spinarea mi s-a îndreptat un pic, și nici de ce vocea a căpătat conținut și persoană, degajată deodată de orice deșeu al oricărei tinereți veșnice, și nici de ce fraza mea s-a lungit, și dacă așteaptă de la mine vreo explicație atunci se înșeală… Tot la fel cum eu însumi mă înșel, pentru că dihania aceea prietenoasă nu a murit și nici nu va muri când a are ea poftă să o facă, nu atâta timp cât mă poate incomoda un pic, la fel de mult ca și picioarele ușor îndepărtate ale doamnei în negru pe care le-am descoperit acum câteva secunde, cu tălpile lor micuțe și probabil delicate, tălpile care vor păși în curând spre ieșire dar niciodată spre intrare, și unde ar putea să intre? În vastul meu apartament, despărțit de lumea ei prin ceva mai mult decât patru pereți? Nu știu, e timpul să îmi iau scrumbia și să ies… Amândoi veseli, eu și scrumbia care se hlizește la mine, bălăngănindu-se grațios în învelișul ei de pergament, scrumbia care își ițește ilarul ei cap prin zidul hipocalcemic de ouă triste, undeva la baza turnului gălbui și demisec… Da, cam e timpul să ies…

Nu știi de ce ți-e frig, de ce te strângi și te cuibărești mai bine între faldurile hainei, în nici un caz pentru că a plouat azi (tocmai azi! De ce azi? De ce ție?), și nici de ce stratul de azot e azi mai răcoros decât de obicei, cu atât mai puțin de ce nimeni nu îți zâmbește și nimeni nu îți remarcă existența (de parcă asta ar avea vreo importanță!). Mergi, și atât, fără direcție în căutarea vechiului tău prieten pe care nu e nevoie să îl suni, ci doar să îl ridici în mâini. În afară de mersul tău nimic nu ți se pare atrăgător, în nici un caz balta care rânjește după colț, în fața micii alimentări, cu o firmă colorată, unde regăsești vechiul gardian al ușii batante, și iată-l, mândru și rigid impozant pe raftul său, ținându-și rangul, mereu acolo, în spatele tuturor acelora care te despart de el… Pentru doar câteva momente, însă… Rămâne așadar de celebrat nunta dintre tânăra care ai fost și bătrânul vin care este, metamorfoza celor câteva hârtii într-una singură, o sticlă și un conținut, și te grăbești un pic, repezindu-te să plătești la casă, pentru a ajunge cât mai repede acasă… Și ce mai contează ceilalți, cu atât mai puțin personajul ăsta bizar care te intrigă puțin, obosit, camuflat în spatele unor cearcăne lungi, ușor grizonat, dar impozant în felul său, destul de înalt… Îl găsești atrăgător? Nu, nu știi, poate doar interesant, te miră întrucâtva lejeritatea zâmbetului pe care ți-l întoarce (tu l-ai lovit și el îți zâmbește… Hai să fim drepți, nu asta te miră, e ceva obișnuit…), până și mâinile lui par că îți zâmbesc, și asta te face să te simți bine, ușor reconfortată de acum… Îți va spune ceva? Nu știi, dar ești sigură că are ceva de spus, sau mai bine, că ar putea să o spună elegant, și la urma urmei de ce nu… Pare ceva mai bătrân decât tine? Sau poate doar un pic mai înalt?
Nu ai timp de el, căci iată că ți-a venit rândul, și trebuie să oferi micul tău obol pentru zeul pe care ai de gând să îl adori în seara, pentru zeul care se va uni cu tine, pentru harul anilor săi de maturitate care se vor pogorî asupra ta, dar poți să privești pentru un moment corpul înalt care se îndepărtează.
Da, e cam răcoare afară, și te cuibărești zgribulită în largile falduri ale hainei, profitând de acest moment de respiro pentru a privi în jur, descoperind că totul a rămas exact acolo unde fusese când ai dispărut în măruntaiele micului magazin, că până și el e tot acolo, aprinzând alene o țigară, contemplând ceva (ce? o altă femeie? Pe cine? Ești numai tu aici…), îl găsești interesant, mai ales acum , când ți se pare că îl cunoști, și te miri de felul în care trenează proza gândurilor tale în drumul spre regăsirea unui moment, cu siguranță că l-ai mai văzut înainte și nu știi unde, poate chiar azi, sau poate acum câteva zile, este evident că l-ai mai văzut cândva, poate chiar pe drum, sau poate că la una din plictisitoarele reuniuni la care a trebuit să te duci, dar ce contează?… Poate că ar trebui să te apropii și să îți ceri scuze, ai dat totuși buzna peste el, și nu îți stă în fire. Da, poate că ai să o faci, cu un glas strident și grav, și mergi un pic în întâmpinarea lui… Ești sigură acum că te privește, te înroșești dar continui să mergi spre el… Atâta doar că el se întoarce, și se îndepărtează încet dar sigur…
E o seară cu totul specială, îți spui, pentru seamănă cu cea de ieri, pentru că în sfârșit porți acei pantofi, iar rochia… Da, picioarele tale sunt tot la fel de frumoase, și tot la fel de netede… iar sânii… să nu mai vorbim de ei, ți se face poftă… Mai bine să nu vorbim despre ei…

Trebuie să recunosc că întortocheatul și delicatul bolero izvorât din mugurele de jar al fiecărei țigări pe care o fumez îmi umple plămânii și inima cu o inimaginabilă bucurie, plăcere a rememorării… Un alt spațiu, un alt timp, acel timp în care mi-ar fi plăcut să mă aflu, atunci, cu acel surâs și acel glas răgușit și distorsionat, cu vintrele care zbierau „Vreau”, cu brațele care mă înconjurau pentru a mă păstra și cu ochii strălucitori, părul dat pe spate, prăbușit sub ardoarea serii. Îmi face plăcere acum să mă regăsesc pe mine atunci, pe mine cel de atunci și să regăsesc că atunci nu eram singur (am fost vreodată? Nu știu, dar voi fi…), să regândesc acel balet fix… Ciudat! De ce unele femei sunt, totuși, acea femeie?… Ea o fi fost? Cine… a, uite-o, doamna în negru căreia i-am zâmbit prostește… La dracu, se pare că avem același drum, vine spre mine… Nu, nu am de gând să o văd trecând, în nici un caz să o văd plecând, mi-e puțin frică… Ar trebui să îi spun ceva? Să zâmbesc iarăși?
Nu știu, știu doar că aș fi putut scrie o carte despre secretul bătrâneții veșnice, ca un bou care a uitat că nu mai poate trage la jug, ca o matahală prietenoasă, am să plec să mă împreunez cu cei patru pereți din care e construit micul meu univers, acolo unde nu mă așteaptă nimic, acolo unde nici eu nu vreau să mai aștept nimic, nici măcar pe mine, în logica albă și în logica rece a tot ceea ce mă înconjoară, a fumului albăstrui și a grației arcurilor frânte de saltea. Care probabil că a rămas undeva în spatele meu…

BUCURESTI
22.03.2001-29.10.2002

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!