poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5788 .



Incognito la Buchenwald
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Eliade ]

2006-03-07  |     |  Înscris în bibliotecă de Nicole



Mircea Eliade

INCOGNITO LA BUCHENWALD


Pentru Sibylle

Se adunaseră toți în fața ferestrei. Tăceau, ca și cum s ar fi silit să pară indiferenți, privind ninsoarea. Și deodată tresărind, Maria da Maria începu să șteargă geamul cu palma stângă, apropiindu și fruntea și clipind repede din pleoape ca să vadă mai bine. Cineva se trudea să deschidă poarta. Atunci o văzu și Făgădău. Călcând anevoie, dar fără șovăială, printre troiene, înainta o femeie îmbrăcată într o manta de ploaie, cu cizmele înalte până aproape de genunchi. Un șal a cărui culoare nu se mai putea distinge îi acoperea aproape în întregime figura. Curând o auziră pe verandă, ciocnin du și cizmele militărește, ca să le scuture de zăpadă. Ieronim deschise larg ușa și, pentru că necunoscuta rămăsese nehotărâtă în prag, îi apucă brațul și o trase înăuntru. Apoi închise ușa împingând o cu piciorul. Femeia îl privi zâmbind, cu o neașteptată lumină în ochi.
— Dumneata ești Ieronim Thanase? întrebă.
— Eu sunt.
— E adevărat că ai un câine savant?
Ieronim începu să râdă.
— Nu unul, spuse. Am doi!
— Atunci, știu cine ești, reluă femeia și începu să și scoată atent, fără grabă, mănușile. Astă vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor, ca să i distrezi...
— Așa e. Ba chiar, o dată...
— Ieronim! îl întrerupse Maria, apucându i brațul. Nu e nevoie să intri în amănunte...
— Purgare non est necesse! adăugă cineva.
Necunoscuta își scutură de câteva ori, cu gesturi scurte, pletele și zâmbi din nou.
— Te cunosc bine, spuse. De aceea am îndrăznit să te caut pe o vreme ca asta, deși nu știi cine sunt. Eu sunt Marina Darvari.
— Nu. Nu cred că ne am cunoscut.
— Dar nu e vorba de mine. E vorba de o fetiță, un fel de nepoată de a mea. O fetiță bolnavă, într o odăiță întunecată și umedă, și nici o păpușă, nici un ursuleț, nici o jucărie, din toate câte i au dăruit rudele și vecinii, nu o mai face să râdă...

Numai rouă dacă ar bea,
Cu cenușă, scrum de stea...

recită melancolic un tânăr cu fruntea larg descoperită. Apoi, înclinându se, adăugă: Numele meu e Petru Lorinț. Student în anul III. Conservator și Facultatea de Litere.
Marina îl privi adânc, cu gravitate, ca și cum și ar fi cumpănit bine răspunsul, apoi își plecă fruntea.
— E adevărat, spuse. Poate că nici nu ți dai seama cât este de adevărat!... Dar nici măcar ninsoarea, chiar acolo, la fereastră, nu o mai impresionează. Stă, de zile și nopți, stă cu ochii deschiși, uscați, pironindu și privirile în tavan. Nici o lacrimă... În câteva zile va împlini opt ani, adăugă după o clipă de tăcere.
Dintr o singură privire, întrebător, Ieronim îi cercetă pe toți. Apoi se hotărî.
— Va fi greu, spuse. Câinii nu i țin aici. E prea frig, și n am ce să le dau de mâncare. Ar trebui, deci, să mă duc să i iau, și apoi să găsesc o sanie sau vreo mașină, sau poate un camion de la teatru. Pe zăpada asta, îi omor sigur, și i omor degeaba...
Marina începu să și descheie, absentă, nasturii de sus de la manta. Îi privi pe rând, oarecum la întâmplare, apoi întrebă:
— Dar voi ce credeți? Doctorii, ei, nici măcar nu știu ce are. Dar voi? Voi credeți că va scăpa cu viață?
Se strânseră și mai aproape unul în altul și izbucniră toți, ca o singură voce, puternică, stranie, profundă:
— Va trăi! Va trăi! Va trăi!
Maria întoarse capul spre Ieronim.
— Corul! exclamă solemn Ieronim. Ei alcătuiesc Corul. Singurul Cor autentic pe care l avem azi în București. Singurul care ar putea fi comparat cu Corul tragediilor grecești...
O clipă, Marina păru că luptă să și înece un suspin, dar, își dădură seama, nu era decât respirația ei curioasă, aritmică, întretăiată de pauze lungi, în care parcă și ar fi reținut răsuflarea. Se îndreptase spre jilțul cu spătar înalt, rezemat de perete.
— Vă cred, spuse așezându se. Sunteți toți tineri, și tinerii nu se înșală niciodată atunci când e vorba de viață...
Maria apucă iar brațul lui Ieronim.
— Ai auzit ce a spus? A spus: când e vorba de viațăl Am putea începe așa. Ieronim, chiar așa cum s a întâmplat...
Ieronim înălță din umeri.
— Ar fi prea frumos, spuse. Adică, ar părea prea frumos...
Ceilalți se strânseră din nou lângă el, turburați și totodată însuflețiți.
— Ar putea avea dreptate, spuse Făgădău. În orice caz, să încercăm...
— Am sigur dreptate, exclamă Maria. Și spectatorii ar descoperi, treptat, că nu e vorba de o fetiță bolnavă, ci de altceva, infinit mai grav, că e vorba de...
Se întrerupse brusc, roșind vinovată. În clipa următoare se afla lângă Marina.
— Doamnă, începu, luându i mâna. Vreți să ne faceți un serviciu? Un foarte mare serviciu? O să vă explic îndată despre ce este vorba. Doar o clipă...
O trase ușor după ea, îndreptându se spre ușă. O ajută să și încheie nasturii de sus ai mantalei și îi înfășură șalul deasupra capului.
— Să nu răciți, spuse. Deși nu va dura mai mult de un minut. Ieșiți pe verandă, vă scuturați cizmele ca și cum le ați scutura de zăpadă, apoi intrați. Și când Ieronim vă deschide ușa, îi puneți aceleași întrebări.
— Ce fel de întrebări?
— Ce ați spus adineaori: Dumneata ești Ieronim Thanase? E adevărat că ai un câine savant?... Și celelalte. Nu sunt multe...
Deschise ușa și o împinse cu emoție pe verandă.
— Tăcere! șopti fără să întoarcă capul. Apoi, către Ieronim: Acum, Ieronim, fii gata. Ușa!...
Când o deschise, ninsoarea răbufni cu putere în odaie. Iritat, pentru că Marina rămăsese în prag, Ieronim îi apucă brațul și o trase înăuntru. Scoțându și absentă șalul, Marina îl privi, zâmbindu i cu neașteptată căldură, aproape cu dragoste, și totuși, parcă silindu se să și păstreze o anumită gravitate.
— Dumneata ești Ieronim Thanase?
— Eu sunt.
— E adevărat că ai doi câini savanți? Pardon! E adevărat că...
— N are nici o importanță, o încurajă Maria. Continuați!...
— E adevărat, spuse Ieronim.
— Atunci știu cine ești... Astă vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor...
— E absurd! izbucni Ieronim. N are nici un sens!
Corul rosti încet, aproape în șoaptă, dar mustrător: Sensul îl creăm noi, Ieronim. Sensul îl revelăm noi, prin spectacol. Prin Spectacol, Ieronim, fără început și fără sfârșit!
Întorcându se către Marina, Ieronim începu să râdă:
— Ați ghicit că e vorba de începutul unui spectacol experimental. Dar...
— Așa începe și acolo, îl întrerupse Făgădău. Mai precis: așa ar putea începe și acolo, dacă vom ști...
— Și mai precis: dacă vom izbuti să înțelegem ce s a întâmplat acolo, continuă Maria.
— Eu, personal, știu ce s a întâmplat, reluă Făgădău. Am trecut și eu pe acolo.
— Băiețaș, îl amenință Maria, purgare non est necesse! Spune ce ai de spus, scurt și concis. Arată ne!
Făgădău se depărtă câțiva pași, apoi se întoarse brusc, încruntat, cu o privire sălbatecă, înfigându și pumnii în șolduri. Părea un alt om.
— Tu ești ăla care, așa și pe dincolo?! strigă el cu un glas sălbatec, izbucnit parcă din gâtlej, îngroșat de tutun și alcool.
— Eu sunt, răspunse Lorinț.
— Este adevărat că aveți aici, la numărul 18, unul care se pretinde făcător de minuni?
— N a spus niciodată că e făcător de minuni.
— Dar atunci ce mă sa pretinde că este? Fakir? îmblânzitor de șerpi?
— El spune că e Boddhisattva...
Ieronim ridică exasperat amândouă brațele în sus:
— Nu! Nu! Nu! Pur și simplu, nu poate începe așa! Deocamdată, uităm tot, și apoi încercăm altceva.
Maria o ajutase să și descheie nasturii de sus ai mantalei, silind o apoi să se așeze în jilț.
— Numele meu este Maria Daria Maria, dar mi se spune Maria da Maria. Eu nu fac parte din trupa lui Ieronim, eu sunt muzicantă. Violoncelistă. Dar mă fascinează ideea lui. Închipuiți vă că...
— Cred că am înțeles ceva, o întrerupse Marina. Scena se petrece într un lagăr de concentrare și de exterminare; să i spunem, Buchenwald...
Maria da Maria întoarse brusc capul către ceilalți și i privi speriată.
— Dar cum ați ghicit? Ați aflat de la cineva?
Marina își scutură din nou pletele, apoi își netezi prelung fruntea cu palma dreaptă.
— Nu. Nu mi a spus nimeni nimic. Dar mi se pare evident: gesturile, tonul vocii, vocabularul...
— Ați auzit? Ați auzit? strigă Făgădău.
— Dar nu înțeleg ce are a face Buchenwaldul cu Boddhisattva, adăugă Marina.
Câțiva începură să râdă, tinerește, fericiți, căutându și unul altuia privirea.
— Dacă doamna ne asigură că va fi discretă, să i spunem? îi întrebă Ieronim.
— I am spus deja esențialul, vorbi cel mai vârstnic dintre ei.
Blonziu spălăcit, cu mici pete roșietice pe obraz, era îmbrăcat cu un palton vechi, mult prea lung pentru statura lui.
— Eu sunt Valerian și mi se spune că sunt cel mai înțelept, adăugă. Ieronim s a gândit la Boddhisattva pentru că a voit să detașeze problema libertății din contextele în care a fost dezbătută până acum — iudeo creștin, existențialist, marxist — și s o plaseze într o altă perspectivă, într o perspectivă nouă. Și ca să nu spună de la început că este nouă, a camuflat o sub un termen exotic: Boddhisattva... Așa este, Ieronim?
— Cam așa, răspunse Ieronim, zâmbind melancolic. Pentru că, Doamnă, continuă întorcându se către Marina, noi, câțiva, am ajuns mai demult la concluzia că numai prin teatru, adică prin spectacol (incluzând, evident, mimul, coregrafia, corul), numai prin spectacol am putea izbuti să arătăm că, deși condiționați și îngrădiți din toate părțile, noi, ca și contemporanii noștri din celelalte țări și continente, nu suntem asemenea șoarecilor prinși în cursă...
— Chiar dacă cineva e gata să ne stropească cu gaz și să ne dea foc, adăugă Valerian.
— Și vă rugăm să păstrați această imagine, interveni Fă gădău, căci Buchenwald asta înseamnă: locul unde oamenii au fost prinși și carbonizați ca șoarecii într o cușcă stropită din belșug cu gaz... Iartă mă, Ieronim, adăugă. Acum, spune înainte...
— Ar fi multe de spus, reluă Ieronim. Dar dacă, așa cum credem noi, numai spactacolul poate arăta că oamenii din zilele noastre nu sunt în situația șoarecilor prinși în cursă, trebuie să precizăm modalitatea libertății de care dispun. Este evident, bunăoară, că într o situație limită, ca la Buchenwald, libertatea nu poate fi decât interioară. Așadar, aproape imposibil de verificat de ceilalți din jur. Pe de altă parte, acea libertate interioară absolută nu se dobândește ușor. În fond, cucerirea ei este tot atât de dificilă pe cât este cucerirea libertății exterioare, bunăoară evadând dintr o închisoare modernă...
Fata se apropie și-l bătu pe umăr.
— Fiind cea mai tânără, se adresă Marinei, sunt considerată și cea mai nepricepută. Deși am un nume frumos: Sofia Speranția. Dar, Ieronim, adăugă repede, pentru că vorbim de libertate și afirmăm că nu suntem asemenea șoarecilor prinși în cursă, ce ne facem acum, în cazul acesta: e vorba de o fetiță bolnavă pe care câinii tăi ar face o să râdă, și poate i ar grăbi însănătoșirea. Și, totuși, uite, numai pentru că ninge întruna de aseară, nu putem face nimic! Iar dacă va ninge toată noaptea asta, chiar dacă ți se va da camionul teatrului, tot nu vei mai putea ajunge până la ea... Stă departe, doamnă? întrebă întorcând capul.
— Destul de departe, răspunse Marina. Dar nu vă mai gândiți la ea, adăugă ridicându se din jilț. M ați liniștit voi. Știu, acum că nu se va întâmpla nimic. Și îndată ce se va potoli ninsoarea...
Se întrerupse pe neașteptate și și opri privirile în fundul sălii, unde se distingea, anevoie, un perete curios reparat, care părea o ușă blocată cu scânduri, bătute una peste alta, oarecum la întâmplare.


— Dacă nu e vorba de o întâlnire cu adevărat importantă, spuse Manole subliniind cu înțeles cuvântul, te rog să mai ai puțină răbdare. Așa ceva n ai să întâlnești pe acolo, pe la Charlottenburg, de unde vii tu...
— Ca să fiu foarte sincer, spuse Condurachi, acum vin de la Zürich.
— Trebuie să sosească dintr un moment într altul, continuă Manole. A spus că vine exact după un an, și atât cât cunosc eu, adică foarte puțin, nu mă îndoiesc că va veni... Dacă ți e cald, adăugă, scoate ți haina...
Condurachi se apropiase de tablou.
— Nu, nu mi e cald, spuse. Dar nu văd ce ar mai putea schimba, ce ar mai putea adăuga. Este pur și simplu perfect. Evident, eu nu mă pricep în pictură...
— Nici eu, îl întrerupse Manole. Dar m a fermecat îndată ce am dat cu ochii de el.
— E cel mai frumos corp de femeie pe care l am văzut vreodată, în pictură, în sculptură sau în realitate. Se întoarse către Manole și-l întrebă zâmbind: Dar ce a spus, Generăleasa? Cum de l a acceptat?
Manole începu să râdă:
— La asta nu ne gândisem. Și, evident, numai aici, în salon își are locul. Ce folos să l fi atârnat într una din odăile noastre, unde nu intră nimeni? Ei bine, când s a întors Generăleasa și a dat cu ochii de tablou, a înlemnit. Nu știam ce să credem: îi place, nu i place? Și deodată a exclamat: „E foarte frumos, e admirabil. Dar nu l putem ține aici..." „De ce? am întrebat o. Pentru că e un nud de femeie?" Ea s a uitat curios la mine, după obiceiul ei, și mi a spus: „Manolache, eu nu mă sperii de un cur de femeie, așa cum nu m am speriat, în tinerețea mea, nici de un cur de bărbat!... Dar știi că pe aici se vântură atâția copii..." Într un fel, avea dreptate, adăugă Manole. Și atunci, ne am înțeles ca de sărbători, când vin rudele și copiii, să acoperim tabloul cu o perdea, așa cum acoperim oglinda...
— În fond, îl întrerupse Condurachi, aproape că nu mai poți spune că e un nud de femeie. E mai degrabă un corp de zeiță...
— Așa spunea și ea, Zamfira, când mi l a arătat. „Vă aduc o zeiță în casă", spunea. Rămase o clipă pe gânduri, apoi începu din nou să râdă: De altfel, așa ne am cunoscut. Eram aici, cu Luchian, și auzim soneria. Am deschis eu. O femeie necunoscută, de vreo cincizeci de ani, aproape sărăcăcios îmbrăcată și totuși, nu știu cum să spun, cu mult gust. Părea suferindă, obosită; de abia izbutea să zâmbească. Și totuși avea ceva nobil și, cum să spun, „enigmatic" în figura ei. „Maestrul Manole Antim? întrebă. Am auzit că sunteți oameni cu stare și că vă plac lucrurile frumoase. Nu vreți o zeiță? Nu e vorba de o zeiță din Antichitate, ci una din zilele noastre. Acum zece ani, am fost la nunta ei..." Făcu semn unui tânăr care rămăsese afară și pe care nu l văzusem când deschisesem ușa. Tânărul intră, ne salută timid și, proptindu și tabloul de genunchi, începu să i desfacă sforile. Apoi a scos pânza cu care fusese acoperit și s a dus să rezeme tabloul de jilțul Generălesei. Luchian și cu mine am împietrit. „E cu câțiva centimetri mai scundă decât originalul, ne a spus. Când am văzut o ultima oară, zeița împlinise optsprezece ani și avea doi metri patruzeci și cinci."
— Adevărat? exclamă Condurachi.
— Nu, astea făceau parte din, mă rog, să zicem „misterul" ei. Inventa tot felul de întâmplări stranii, așa cum își inventase nu știu câte nume și pseudonime. O chema, de fapt, Zamfira, dar prietenii îi spuneau Marina. Ea pretindea că, de fapt, nu e pictoriță, că adevărata ei vocație e sculptura.
— Zamfira și mai cum? îl întrerupse Condurachi.
— Bănuiesc că o cheamă, sau a chemat o, Darvari.
Condurachi clătină neâncrezător din cap:
— N am auzit niciodată de o sculptoriță sau o pictoriță cu acest nume.
— Evident că nu. Pentru că, am aflat mai târziu, de altfel cu totul întâmplător, că la expoziții își semnează operele cu fel de fel de nume sau pseudonime. Și cum nu prea vrea să vândă — nu vinde decât la străini, sau în orașele de provincie — e necunoscută...
— Curios! exclamă Condurachi apropiindu se din nou de tablou. Atunci de ce a venit să vă ofere Zeița?
Manole începu să se plimbe, cu mâinile la spate, parcă ar fi vrut să și ascundă nervozitatea.
— Dacă e adevărat ce ne a spus, lucrurile s ar fi petrecut așa. Vărul ei, Dragomir, avea nevoie urgentă, adică în două, trei zile, de o anumită sumă. Ea l a asigurat — evident, a recunoscut în fața noastră că l mințise — l a asigurat că avea de încasat nu știu câte mii de lei de la niște comenzi mai vechi și că nu are de făcut altceva decât să ceară clienților să elibereze cecurile pe numele lui. Nu știu ce a crezut și cât a crezut acest Dragomir. Îți repet ce mi a spus ea: că s a suit în trăsură cu vreo patru cinci lucrări — acesta era, ne a asigurat, singurul tablou, restul, sculptură — și s a dus la câteva adrese, de oameni cu stare, dar nu colecționari de meserie. Și, evident, prețurile erau atât de derizorii, încât n a avut nici o dificultate. Pretindea că știa de noi, că cineva din familia ei cunoscuse pe nu știu cine din familia noastră; bref, ne a oferit Zeița. Prețul era cam tot atâta cât trebuie să fi fost costul ramei...
E de necrezut! exclamă Condurachi.
— Dar, evident, a pus această condiție: că va veni după un an...
Se îndreptă grăbit spre tablou și din spatele ramei desprinse cu grijă o hârtiuță.
— Uite, scris chiar de mâna ei: 12 iulie 1930. Și azi suntem în 12 iulie 1931...
Văzându l că se uită nervos la ceas, Manole adăugă:
— Fă un efort și mai stai încă cinci, zece minute. N are să ți pară rău...
Condurachi se așeză resemnat în fotoliu și și căută tabachera.
— Numai de s ar ține de cuvânt și ar veni, spuse.


—... Îndată ce se va potoli ninsoarea, repetă Marina absentă, vin eu cu o mașină bine încălzită. Mașina unui prieten din corpul diplomatic...
Parcă de abia acum își dădu seama cât e de vastă și de ruinată sala. Se îndreptă încet către cămin și-l privi cu atenție. Sub cenușă, se mai zăreau resturi din jăratic, pâlpâind brusc, la răstimpuri, când, pe sub ușă, ajungea până aici viscolul, în gura căminului rămase, doar pe jumătate carbonizat, un picior de lemn, neașteptat de gros. Când întoarse mirată capul, Ieronim zâmbi.
— Credeți că e picior de masă? întrebă. Nu. Picioarele de masă le am ars săptămâna trecută. Acesta e picior de cuier. Cel mai gros cuier din tot cartierul. Mândria Generălesei!...
Marina tresări, parcă ar fi pătruns o deodată frigul, și și încheie nasturii mantalei, până sus. Apoi porni mai departe, de a lungul pereților goi, cu zugrăveala căzută, cârpită pe alocuri cu cartoane și jurnale nepriceput lipite.
— Dar ce o să faceți într o zi, două? Nu mai aveți nimic de ars. Nu puteți arde și aceste câteva scaune care v au mai rămas!...
Ieronim începu să râdă; părea deodată foarte bine dispus.
— Mai sunt destule lucruri prin celelalte încăperi, și arăta vag cu brațul în jurul lui. Iar în pod a mai rămas câte ceva; pachete cu cărți și ziare, lăzi vechi și alte nimicuri. Știți, adăugă coborând glasul, casa ar fi trebuit să fie dărâmată astă toamnă. Dar s au ivit anumite încurcături... În orice caz, la primăvară nu mai scapă. Au de gând să construiască aici un imobil de douăsprezece etaje.
Marina îl ascultase fascinată, fără să și poată desprinde privirile de buzele lui.
— Dar până atunci? întrebă. Până atunci, ce o să faceți? Iarna de abia a început...
Ieronim ridică din umeri.
— Aici nu mai locuiește nimeni. Venim doar pentru repetiții. Fiecare dintre noi avem, pe unde a dat Dumnezeu, câte un pat cald...
— Și, totuși, trebuie să vă adunați aici, pentru repetiții, reluă Marina privind melancolic în jurul ei.
— Mai avem, v am spus, diferite obiecte combustibile. Și chiar aici, uite, acolo, vedeți, ne a mai rămas dulapul. E un dulap cum nu s a mai făcut altul de o sută de ani. L a adus un unchi al meu din Bavaria. Are vreo patru, cinci sute de kilograme. Ne încălzește cel puțin o săptămână...
Dar Marina nu l mai asculta. Se apropiase, grăbind ușor pasul, de colțul din stânga, de lângă ușă. Acolo, peretele părea mai bine conservat. Doar câteva crăpături adânci, înălțându se către tavan. Și, în mijloc, o suprafață mai puțin decolorată, cu marginile aproape regulate. Numai când se apropie la câțiva pași, își dădu seama că se înșelase. Peretele era tot atât de zdrențuit ca și restul sălii.
— Dar de ce Buchenwald? întrebă ea pe neașteptate, cu un glas surprinzător de puternic. Ce știți voi de Buchenwald?
— Nu, nu, doamnă! o întrerupse Marcian. Vă rog să mi iertați tonul, dar așa sunt eu, arțăgos din fire. Oricare dintre noi, astăzi, înțelegem esența și mesajul Buchenwaldului. Dar nu asta e problema. Problema începuse să v o explice Ieronim, adineauri, când, din nefericire, a intervenit cine nu trebuia să intervină...
— Băiețaș, fii atent la ce spui, îl mustră Maria da Maria. Nu suntem singuri.
— Cer iertare celor în drept, continuă Marcian scoțându și brusc ochelarii și așezându i în buzunarul de sus al paltonului. Dar dacă doamna a fost acceptată în secretele spectacolului nostru, măcar să afle esențialul. Anume, ce spunea Ieronim: că libertatea interioară este aproape întotdeauna irecognoscibilă. Să ne închipuim că se aflau acolo, printre condamnații la incinerare, sfinți, martiri, Boddhisattva numiți i cum veți voi. O dată ce, din caritate, din dragoste pentru semenii lor au refuzat soluția, să i spunem magică, a miracolului — porți deschise ca prin farmec, ziduri abolite etc. — și au acceptat, aparent, condiția celorlalți, cum și ar fi putut arăta altfel libertatea pe care...
— Ia priviți! întrerupse Maria da Maria, ridicând brațul.
Făgădău călcă apăsat, grav, parcă ar fi avut cizme de campanie, cu mâinile în șolduri. Se opri în fața unui tânăr înalt, slab, cu ochii adânciți în orbite.
— Tu ești ăla care, așa și pe dincolo, ziceai că ești fachir?
— Poți fi și fachir, dar asta nu mă mai interesează. În India, în China, în Japonia, mi ar fi spus Boddhisattva.
— În orice caz, făcător de minuni. Atunci, fă minunea, s o văd și eu.
— Am făcut o, și de mai multe ori. Ultima oară erau doi doctori acolo, trimiși special de la Centrală. S au convins și ei. Nu simțeam fierul roșu, nici măcar pe limbă, și când mi au curățat una din coaste cu bisturiul le am spus să fie atenți, căci mă gâdil...
Făgădău îl plesni cu cravașa, invizibilă, și tânărul începu să și șteargă liniștit sângele de pe obraz.
— Minunea e, reluă Făgădău, că nu știi ce te așteaptă.
— Ba știu foarte bine: crematoriul. Dar ce folos, dacă nu vei fi și dumneata acolo, să mă vezi cum am să tremur, zgâlțâit de frig, și o să mi suflu în pumni ca să mă încălzesc...
Ieronim se apropie de ei și i întrerupse cu blândețe:
— De ajuns pentru azi. Doamna va vedea restul la premieră. Și, să sperăm, va înțelege...
— Am înțeles mai mult decât vă închipuiți voi, vorbi grav Marina. Am înțeles, bunăoară, că cel căruia voi îi spuneți Boddhisattva va muri carbonizat, dar va muri liber. Și e probabil că, dacă n ar fi fost un Boddhisattva, și ar fi dovedit libertatea și altfel, în chip public: bunăoară, scuipând în obraz pe comandantul lagărului.
— Este extraordinar! exclamă Ieronim. Cum ați ghicit? Asta făcea parte, până de curând, din scena de adineaori: după ce i spune că lui îi va fi frig în crematoriu — căci, evident, pentru el se alesese pedeapsa maximă: incinerarea de viu — după ce i spuse asta, îl scuipă în obraz. Dar ne am dat seama că asemenea reacție, eroică, nu se potrivește unui Boddhisattva, după cum nu s ar fi potrivit, bunăoară, lui Isus sau unui martir creștin...
Marina îl ascultase cu o neașteptată emoție, privindu l adânc în ochi.
— Îmi place de voi că vă trudiți să respectați adevărul istoric, spuse. Dar când v am întrebat: De ce Buchenwald? mă gândeam la altceva. După cât am înțeles, pentru Ieronim, și pentru voi toți, spectacolul își propune să reveleze spectatorilor nu numai scopul suprem — cucerirea libertății interioare — dar și mijloacele prin care această libertate poate fi cucerită.
— Exact! spuse Ieronim.
— Dar atunci v ați ales episodul cel mai greu de ilustrat, continuă Marina. Știm toți ce s a petrecut la Buchenwald, chiar dacă nu știm, și nu vom ști niciodată, eroismul sau sfințenia anumitor victime. Dar cum o să arătați mijloacele prin care a fost cucerită libertatea interioară?
Toți începură să aplaude, entuziasmați. Fericit, emoționat, cu obrajii îmbujorați, Ieronim se întoarse către ei:
— Să i spunem? exclamă. Nu, nu putem să i spunem!...
— Nu avem dreptul, vorbi, cu o senină gravitate, tânărul înalt și slab. Numele meu este Petru Petrovan, adăugă adre sându se Marinei. Sunt poet. Dar din deznădejde, căci sunt și tuberculos, am devenit actor. Evident, așa cum înțelege Ieronim că trebuie să fie adevăratul actor...


— Ea trebuie să fie, șopti Manole când auzi soneria. Nu ți am spus eu că vine?
Deschise ușa și nu și putu ascunde surpriza. Din prag, îi zâmbi Marina, așa cum fără îndoială fusese ea cu cincisprezece, douăzeci de ani mai înainte. Era îmbrăcată tinerește și totuși sobru. În mână avea un buchet de trandafiri roșii.
— Pentru stăpâna casei, pe care n am avut încă plăcerea s o cunosc, spuse.
De abia după ce, încurcat, așezase buchetul pe una din măsuțe, rezemându l de o enormă scoică de mare, Manole își dădu seama că nu făcuse prezentările.
— Inginerul Ștefan Condurachi, pronunță el rar, intimidat, încercând să fie solemn. Locuiește mai mult în străinătate. Doamna Zamfira Darvari...
Marina zâmbi absentă, cu privirile ațintite asupra tabloului. Se îndreptă spre el agale, oprindu se la răstimpuri ca să l contemple.
— E cu adevărat o zeiță, începu Condurachi. Și după câte mi a povestit Manole, există, în carne și oase.
Marina se întoarse și l privi surprinsă, parcă atunci ar fi dat cu ochii de el.
— Sper că mai trăiește încă. Dar nu mai avem vești de la ea. De când a plecat din țară, acum unsprezece ani, n am mai primit nici o veste. E drept că nu prea știa să scrie; dar soțul ei era un filolog desăvârșit, vorbind și scriind perfect românește...
Manole făcu câțiva pași spre ea și o întrebă, timid:
— Dar soțul dumneavoastră? L ați regăsit?
Marina încercă să și ascundă zâmbetul, melancolic și totuși amuzat.
— Încă nu. El m a așteptat zece ani. Tot atâta am să l aștept și eu...
Manole roși și începu să și frece mâinile.
— Atunci, să vă ofer ceva? O cafea? O dulceață? Îmi pare atât de rău că nici de data aceasta Generăleasa nu este acasă.
— Nu, mulțumesc. Am venit doar să schimb tabloul... V am adus, la alegere, un nud de Bonnard, altul de Pătrașcu și câteva marine de Iser, aproape singurele pe care le a făcut.
Când întoarse din nou capul și l văzu pe Manole, izbucni în râs.
— Dar nu vi l iau de tot! exclamă. Vi l înapoiez la anul...
— Și totuși, doamnă, interveni Condurachi, nu văd ce ați mai putea adăuga sau schimba. Este pur și simplu perfect. Este o capodoperă!
— Mulțumesc, spuse Marina, mulțumesc foarte sincer. Dar nu cred că voi schimba ceva. Am nevoie de Zeiță, o nevoie personală, adăugă coborând ușor glasul.
Manole o privea stânjenit, neștiind ce să facă cu mâinile.
— Ne am învățat cu ea, cu Zeița, spuse în cele din urmă. Ne va lipsi...
— Un an trece repede, îl întrerupse Marina. Și când veți vedea ce vă aduc în loc!...
Traversă repede salonul, deschise ușa și, după câteva minute, se întoarse însoțită de o foarte tânără pereche.
— Proaspăt logodiți, îi prezentă ea.
Apoi, tustrei, cu mare grijă, începură să desfacă sforile și să scoată tablourile, unul după altul, din pânzele cu care fuseseră acoperite.


Ca de obicei, așa cum făceau de câte ori simțeau că nu mai e nimic de spus, nimic de încercat, se strânseseră toți în fața ferestrei. Priveau ninsoarea. Nu se mai distingeau decât stâlpii verandei și, câțiva metri mai departe, aproape de stradă, bradul. Dar nu îndrăznea nimeni să plece. Treptat, sala se încălzise din nou și, unul câte unul, se întorceau de la fereastră, apropiindu se de cămin. Valerian, cel dintâi care își scosese paltonul, încercase chiar un început de poem.
— Un dulap, doar atât! șoptise. Un vechi, bătrân și obosit sau, poate, înțelept? — dulap..."
Ieronim îl sfărâmase cu mare pricepere, în chip savant, mânuind aproape cu dragoste toporișca, blând, abil, concentrat. Când începuse să se înfierbânte căminul, Maria da Mana își întinse mâinile cât putu mai aproape de flăcări, frecându le, mângâindu le.
— Eu știu la ce vă gândiți, vorbi ea deodată, fără să întoarcă capul. Și de aceea nu ne reușește nimic, nici nu spunem, nici nu arătăm. Nu vă e mintea la spectacol. Vă tot întrebați de ce ne a cerut ea să privim petele astea?
— Nu ne a cerut, o întrerupse Ieronim. Ne a spus doar atât: că dacă am ști cum să privim petele acestea...
— Cum să le privim și să le înțelegem, completă Făgădău.
— Petele acestea decolorate de soare și adâncite de umezeală...
— A spus altfel: „sensibilitate" de umezeală...
— În orice caz, nu ne a cerut nimic, continuă Ieronim. Nici nu i am fi îngăduit, de altfel, să ne ceară ceva... Dar, la un moment dat, am avut impresia că mă privește ironic, poate cu oarecare milă, poate chiar sarcastic, ca și cum ar fi vrut să spună: „Vă pierdeți tinerețea cu himere, vă riscați talentul încercând tot felul de experiențe, când aveți aici, în fața voastră, aceste pete decolorate de soare și de igrasie..."
Se apropiaseră de zid, privindu l atent, concentrat, clipind uneori din ochi, mișcându și încet capetele când spre stânga, când spre dreapta, ca să surprindă toate nuanțele posibile. Erau pete fără forme precise care și modificau contururile după unghiul din care erau privite. Doar crăpătura care se înălța aproape în diagonală către tavan își păstra direcția și adâncimea, oricum ar fi fost privită.
— Decolorate de soare și de igrasie, repetă visător Lorinț. Atunci am înțeles. Asta a vrut să ne spună: aveți aici modelul exemplar al uniunii contrariilor, umezeala și soarele, adică Apa și Focul...
— Ar fi fost prea banal. Trebuie să fie altceva.
— Am citit odată o poveste cu un rabin din Cracovia, care visa mereu o comoară, începu Făgădău.
— O știe toată lumea, îl întrerupse Ieronim. Se dusese s o caute nu mai știu unde, poate la Varșovia, și până la urmă descoperă comoara chiar la el acasă, sub cenușa căminului. O cunoaște toată lumea, repetă, povestea rabinului din Cracovia... Doamna aceasta, Marina Darvari, a vrut să spună altceva. Dar, poate ca să se răzbune că nu am introdus o în anumite secrete ale spectacolului, a vrut să pară cât mai enigmatică și mai oracular misterioasă: „Dacă ați ști voi, dacă voi ați ști cum să le priviți, cum să priviți petalele acestea" etcetera, etcetera, etcetera.
— Dar vezi că a reușit, îl întrerupse Maria da Maria. Nu recunoaștem, dar fiecare din noi numai la asta ne gândim: enigmatică și oracular miraculoasă, cum prea bine spui, dar ce a vrut să spună?
— Eu recunosc foarte sincer, reluă Ieronim, că, oricât ar fi de absurd, enigma aceasta mă obsedează. Dacă a făcut vreo aluzie la trecutul mai mult sau mai puțin misterios al casei acesteia sau la trecutul familiei mele, nu mă interesează. Le cunosc toate câte s au întâmplat și, deși le păstrez amintirea, nu mă interesează. Sunt singurul — sau ultimul, cum vreți să spuneți — supraviețuitor al familiilor Antim Calomfir Thanase, dar faptul acesta nu mă emoționează. Mă consider primul dintr o nouă dinastie. A doua, „descălecare" Antim Calomfir Thanase. Cu mine începe o nouă istorie, pe alt plan, mai înalt și mai creator. Puțin îmi pasă de enigmele sau nostalgiile care se leagă de trecutul acestei case, sau de trecutul familiei mele. Nu mă interesează decât viitorul, așa cum cred eu că l putem împlini trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc și ursită deznădejdii...
Îl ascultaseră toți cu frunțile sus, emoționați.
— Asta am învățat și noi, învățând să ne închipuim închiși la Buchenwald, spuse Petru Petrovan. Nu există altă cale de mântuire.
— Eu evit termenul „mântuire", îl întrerupse melancolic Ieronim, pentru că ar putea da loc la confuzii. Orice tip de mântuire presupune credința într un mântuitor. Respect, și chiar invidiez pe cei care cred într un mântuitor, dar eu n am fost dăruit cu asemenea credință. Și atunci a trebuit să caut altceva, pentru că fără libertate n aș putea trăi...
— Dar, Ieronim, exclamă Marina, v am vorbit eu despre trecut astfel decât un mijloc, și cel mai la îndemână, de a trăi exclusiv în prezent?
O priveau toți, surprinși, nedumeriți. Marina înaintă încet către ei, ca un personaj dintr un film mut de la începutul veacului, îmbrăcată cu o blană de astrahan, cu un buchet de violete în mână. Dacă nu i ar fi recunoscut glasul, n ar fi crezut că este ea, Marina, atât părea de tânără. Și în locul cizmelor militărești, avea o pereche de șoșoni îmblăniți, așa cum nu mai văzuseră până atunci.
— Dar cum ați intrat? o întrebă Ieronim izbutind să nu și trădeze emoția.
— Eu v am vorbit exclusiv de prezent, continuă Marina. Și când v am spus să învățați a privi petele acestea, n am vrut să spun decât atât: învățați să le priviți așa cum sunt acum, pur și simplu așa cum sunt ele în clipa de față, și atunci veți înțelege.
Se apropie de Maria da Maria și, cu un zâmbet, îi oferi buchetul de violete.
— În fond, adăugă Marina, v am propus o altă variantă a spectacolului vostru cu libertatea care se poate cuceri chiar la Buchenwald. E drept, o variantă mai puțin spectaculară.
Își opri o clipă ochii asupra Mariei, care rămăsese cu buchetul de violete în mână, neîndrăznind să l miroasă.
— O să mai vin pe la voi, reluă Marina, și o să stăm de vorbă. Acuma trebuie să mă duc, căci sunt așteptată. Am trecut să vă spun doar că fetița noastră râde și se joacă, și ar vrea să i facem un om de zăpadă, chiar acolo, în fața ferestrei. Și i am făgăduit că o să i l facem...


— Când te ai întors? îl întrebă Manole.
— Acum câteva zile, răspunse Condurachi absent, preocupat. Ai auzit? A declarat și Franța război.
— Era de așteptat, spuse Manole. Dar ce ai? Pari obosit...
— Am prea multe pe cap. Dar să lăsăm asta... Voi cum o mai duceți?
Manole ridică din umeri.
— Ca toată lumea. Necazuri, boli, greutăți.
—Apropos, îl întrerupse Condurachi, încercând să zâmbească. Tot nu v a înapoiat Zeița?
Manole clătină din cap, parcă s ar fi întristat deodată, fără voia lui.
— Nu ne a înapoiat o, și nici nu mai sperăm să ne o înapoieze vreodată. Va trebui să ne mulțumim cu Bonnard, adăugă melancolic. Dacă nu cumva îl vom vinde. Ni s au oferit trei milioane...
— Dar pe ea, pictorița...
— Zamfira Darvari sau cam așa ceva. Pretindea că, în primul rând, ea e sculptoriță...
— Ai mai întâlnit o?
Manole clătină din nou din cap.
— Am întâlnit o de câteva ori, dar nu m a văzut sau s a făcut că nu mă vede. Era, o dată, cu un grup întreg...
—Tot atât de tânără și frumoasă? îl întrerupse Condurachi.
Manole îi puse mina pe umăr.
— Mon cher, n ai să mă crezi, a îmbătrânit îngrozitor. E de nerecunoscut! Ce mai încolo și ncoace, când am zărit o ultima oară, primăvara trecută, era o babă!


Eleazar se opri brusc în mijlocul odăii.
— Mă asculți, sau preferi să te uiți pe fereastră?
— Te ascult, spuse Lorinț, dar nu mă pot reține să nu privesc pe fereastră. Niciodată toamna nu fu mai frumoasă...
— Atunci, hai în grădină, să vorbim despre altceva.
Lorinț se reașeză în fotoliu.
— Nu, nu, ți am spus foarte sincer, mă interesează. Pentru că, ori eu nu înțeleg nimic, ori tu faci, undeva, vreo confuzie...
— Nu fac nici o confuzie. Þi am citit și fragmentele din scrisoarea lui Adrian. Totul a pornit de la petrecerea aceea, când două din fete s au îmbătat, și, voind să se ducă undeva au alunecat și au căzut în mijlocul salonului și încercând zadarnic să se ridice, cu rochiile lor scurte și subțiri, îți dai seama ce a fost și ce s a văzut. Mai ales că și ceilalți, noi toți — cu excepția lui Adrian și a Leanei — eram mai mult sau mai puțin beți. Viki a voit să le ajute, dar amețită cum era și, încercând să le ridice pe amândouă deodată, s a împiedicat și au căzut grămadă, toate trei, și acum nu mai îndrăznea nimeni să le ajute, pentru că ele se prăpădeau de râs rostogolindu se pe covor, și cine știe ce ar fi urmat dacă Elefterescu nu s ar fi ridicat brusc în picioare, palid, tremurând ușor de emoție, exclamând: „Așa s a întâmplat și cu prințul Siddharta!"
— Ce l apucase? întrebă amuzat Lorinț.
— Citise o viață a lui Buddha, și de atunci, de câte ori avea prilejul, la birou sau la petreceri, numai de asta ne vorbea: Cum a văzut el, prințul Siddharta, într o zi, pentru întâia oară, un bolnav, și apoi, în altă zi, tot pentru întâia oară, un mort... știi povestea. Noi o știam toți, pentru că ne o povestise de nenumărate ori, o știau și fetele. Și e probabil că și au adus aminte de gravitatea cu care ne povestea Elefterescu — oh! de câte ori, și aproape întotdeauna cu aceleași cuvinte — și au adus aminte de gravitatea cu care ne povestea „Marea Plecare", evident cu majusculă, noaptea în care Siddharta și a părăsit familia, palatul și haremul. Cum a văzut el atunci, traversând gineceul, cum a văzut toate concubinele dormind dezgolite, în fel de fel de posturi grotești și impudice, și această ultimă, supremă viziune a Eternului Feminin i a fost de mare folos lui Siddharta, când prințul a devenit ascetul Gautama...
— Văd că ți a rămas și ție bine întipărită în minte viața lui Buddha, îl întrerupse Lorinț.
— Dar cui nu i a rămas, din toți prietenii și colegii lui? ne a repetat o până la exasperare.
— Și fetele de pe covor?
— Asta începusem și eu să ți povestesc, reluă Eleazar. Foarte probabil că și au amintit și ele „Marea Plecare" și scena din gineceu. Și atunci au început să râdă și mai isteric, tăvălindu se pe covor, jucând puțin teatru, încercând să pară lubrice, iar Vera i a strigat: „Siddharta! s au împlinit scripturile. Acum e momentul să lași totul și s o pornești spre Himalaya!"... Elefterescu rămăsese în picioare, tot atât de palid, ca o statuie, doar buzele îi tremurau. Și apoi Elvira, care era lângă el la masă, destul de amețită și ea, a început să plângă și i a strigat: „Siddharta! Eu sunt soția ta, prea iubita Yasodharta, pe mine nu mă lași!..." „Ba să plece, trebuie să plece, să și împlinească destinul!" strigau fetele de pe covor, rostogolindu se provocatoare. Cineva din capul mesei, nu mai știu cine era, a voit să intensifice spectacolul și s a dus repede să stingă luminile. Toți au început să exclame, să strige, să cânte, să râdă. Parcă ar fi fost o „orgie" din acelea pe care le citeau părinții noștri prin romane. Unii strigau: „Lumină! Să se facă lumină!" Alții repetau refrenul: „Apoil! A poil!..." Toate acestea n au durat mai mult de două, trei minute. Dar când s au aprins luminile, Elefterescu dispăruse. Și așa a început...
Lorinț își îndreptă din nou privirile pe fereastră, apoi ridică din umeri.
— Nu văd legătura cu ce vrem să facem noi, mai precis, legătura cu spectacolul lui Ieronim.
— Atunci n ai ascultat bine când ți am citit fragmente din scrisoarea lui Adrian. Pentru că, am uitat să adaug, când s au reaprins luminile și ne am dat seama că Elefterescu dispăruse, Adrian s a ridicat, și el foarte palid, și ne a făcut semn cu brațele, dar zadarnic, căci larma nu s a potolit. Dar eu l am auzit bine, eram destul de aproape, la masă, și mi era milă de Leana, căci părea speriată, deznădăjduită... Cunoști povestea lui, adică a lor, cu Orfeu și Euridice?
— O cunosc, bineânțeles.
— Adrian se afla acum într una din perioadele lui de luciditate, și ne bucurasem toți auzind că scrisese din nou... În sfârșit, nu asta voiam să ți spun acum. Voiam să ți spun că l am auzit pe Adrian. Încerca să ne convingă de gravitatea întâmplării. „Eu rămân occidental, spunea, eu am mitologia care mi a fost ursită, dar știu ce înseamnă să ți se reveleze mesajul unui mit. Dacă Elefterescu și a relevat secretul mitului care l obsedează, nu mai scapă. Ori își urmează modelul, cu riscurile pe care le implică, ori îi rezistă, și atunci e strivit!..."
— Bine, dar îl cunoaștem toți pe Adrian, îl întrerupse Lorinț. El e poet, și traduce tot ce se întâmplă în jurul lui prin mitul lui personal.
— Dar nu e vorba numai de asta, reluă Eleazar, de cât a fost el de impresionat de dispariția lui Elefterescu. E vorba de ce spune Adrian în scrisoarea de astă vară, din care ți am citit fragmente. Nu știu cum a auzit el, acolo unde era, de spectacolul vostru, dar Adrian a recunoscut imediat legătura: totul a pornit de acolo, de la petrecerea aceea. Pentru că a doua zi, la birou, când ne am întâlnit cu Elefterescu, am început să l tachinăm: „Tot pe aici, Siddharta, tot pe aici, printre curve și bucureșteni?" Evident, a încercat să râdă, dar am simțit că e ceva schimbat în el.
— Schimbat? se miră Lorinț. În ce sens?
— Simțea, poate, că ce se întâmplase cu o noapte mai înainte ar fi putut avea o anumită semnificație. Þi am spus: citise viața lui Buddha.
— Bine, bine, îl întrerupse nerăbdător Lorinț. Dar nu văd legătura cu ce facem noi...
Eleazar începu să se plimbe cu pași mari prin odaie, ca și cum ar fi încercat să și potolească exasperarea. Se opri brusc în fața lui Lorinț.
— Nu e vorba acolo de un Boddhisattva și de Buchenwald?
Celălalt ridică din umeri.
— Într un anumit fel, e vorba și de asta. Dar Ieronim prezintă lucrurile cu totul altfel. În primul rând, nu e nimic, nici măcar o aluzie, în legătură cu Siddharta, care a devenit Gautama Buddha, și toate celelalte. Cel căruia i se spune Boddhisattva, pentru că n avem cum să i spunem altfel — îți repet, nu vrem să facem din el un sfânt sau un martir în sensul creștin al termenului — cel căruia i se spune Boddhisattva, este un fost inginer, pacifist, și deci antinazist, închis, ca și atâția alții, la Buchenwald.
Eleazar îl ascultase impasibil, cu un zâmbet sarcastic în colțul buzelor.
— Încerc să mă rezum, începu el când celălalt își întoarse iarăși capul spre fereastra deschisă. Atunci, când s au întâmplat toate astea, nu se știa nimic de Buchenwald. Era în toamna lui 1939. Războiul abia începuse. Dar, cu timpul, ne am convins că Elefterescu luase în serios buddhismul. Citea orice carte care i cădea în mână și începuse să ne exaspereze cu teoriile lui...
— Ce fel de teorii?
— Teoriile lui buddhiste, ce citise el în cărți. Dar mai ales asta: că, spunea, să presupunem, chiar așa în glumă, să presupunem că un nou Buddha, un Boddhisattva, s ar afla printre noi. Cum l am recunoaște?
— Începe să devină interesant! exclamă Lorinț. Să auzim mai departe.
— Eram sigur că, dacă ai să mă asculți cu atenție, ai să vezi imediat legătura. Deci, cum l am recunoaște? Pentru că nu se va reîncarna într o familie princiară, și nici nu va părea de la început un geniu sau un sfânt. Va fi un om ca toți oamenii. Va face armata, va avea o meserie, și chiar dacă nu se va căsători, va trăi și el ca toți ceilalți. Dar, evident, reîncarnându se ca să aducă mesajul salvării, sau al eliberării, spune i cum vrei, va fi silit, la un moment dat, să predice, să și proclame, în chip public, mesajul.
Tăcu brusc, îndreptându se către fereastra deschisă, apoi se întoarse și se opri în fața lui Lorinț.
— Ei, și aici îl încurcam noi cu întrebările noastre. Mă rog, îi spuneam, oricât de mult ar semăna el cu oricare dintre noi, atunci când va începe să predice, își va revela identitatea. Va fi deci recunoscut ca un Boddhisattva.
— Și ce vă răspundea?
— Nu prea știa ce să răspundă. Teza lui era că poate — recunosc că spunea întotdeauna: poate — poate una din filozofiile, gnozele sau sectele religioase, sau creațiile artistice contemporane, camuflează noua versiune a salvării, formulată pentru epoca noastră și în termeni accesibili culturii noastre, formulată, proclamată, spunea, de un Boddhisattva.
— Foarte interesant, spuse Lorinț, căzând pe gânduri. Dar ești sigur că menționa, alături de filozofii și gnoze religioase, creațiile artistice contemporane?
Eleazar ridică încurcat din umeri.
— După atâția ani, nu mai pot repeta exact vorbele sau expresiile lui. Evident, adăugă, el citea mai mult filozofie și istoria religiilor...
— Și acum spune mai departe. Ce s a întâmplat cu el?
— Cu Elefterescu? A murit pe front, în primele zile ale războiului, prin iulie 1941...
— Păcat! exclamă Lorinț, ridicându se brusc din fotoliu. Era un om interesant. I ar fi plăcut lui Ieronim... Dar vreau să te asigur că, deși o fi auzit de el, de acest Elefterescu, Ieronim nu s a inspirat din „cazul" lui. Spectacolul e construit într o perspectivă cu totul diferită.
— Dar ideea că un nou Boddhisattva va fi fatalmente camuflat și, deci, anonim? Asta de unde a luat o? Þi am citit adineauri fragmente din scrisoarea lui Adrian.
— Știu, știu, continuă Lorenț. Dar, repet, chiar dacă auzise de ideea lui Elefterescu, de imposibilitatea de a recunoaște un Boddhisattva contemporan. Spectacolul este altfel construit și urmărește altceva.
— Anume ce? îl întrerupse iritat Eleazar.
— Nu am dezlegarea să ți spun. Pot adăuga numai un lucru : corul, dansul, muzica, luminile sunt tot atât de importante pe cât sunt dialogurile. Ce ți se spune, ți se arată, și acest fel de spectacol este cu totul nou. În fond, reluă după o pauză, gânditor, nici nu știu dacă îl mai putem numi „spectacol" în sensul curent al cuvântului.
Se pregătea de plecare, dar parcă nu se îndura să se despartă de grădina pe care o vedea prin fereastră.
— Niciodată toamna... murmură el încet.
— Bine, înțeleg, vorbi calm Eleazar, vreți să fie marea surpriză a sezonului. Dar spune mi măcar cum începe.
Lorinț îl privi mirat, cu un zâmbet enigmatic.
— Îți spun și totuși ai să crezi că nu ți spun adevărul. Dar adevărul este că nu există început!
Eleazar izbucni în râs.
— Îți bați joc de mine!
— Sau poate există, continuă Lorinț, dar dacă nu l am găsit. Să nu crezi că nu l am căutat. Îl căutăm și acuma. Dar cum să recunoști adevăratul început, când spectacolul se întemeiază pe cel mai banal mister, banal în sensul că ne lovim la tot pasul de el și în fiecare zi? Dar, în sfârșit, ar fi prea multe de spus!...


Când o văzu de departe, călcând apăsat și totuși cu eleganță, în cizmele ei militărești, printre troiene, sub ninsoarea care cădea necontenit de trei zile, Maria da Maria își înfășură fularul în jurul capului, ca un turban, și ieși s o întâmpine. Se întâlniră în fața verandei.
— Doamnă, șopti Maria, vă rog să nu intrați acum, că de abia a început repetiția, și Ieronim e nebun de fericire, e de nerecunoscut. Spune că de data aceasta...
Marina își șterse fără grabă fulgii care i se așezau molatec pe obraji și zâmbi.
— De aceea venisem și eu, să i spun doar atât: că nu e nevoie să caute începutul, pentru că îl va găsi de la sine, fără nici un efort.
De abia atunci Maria da Maria își dădu seama că plânge.
— De ce te uiți așa la mine? o întrebă Marina. Pentru că plâng sau pentru că ți se pare c am îmbătrânit peste noapte?
Nu i lăsă timp să răspundă.
— Ah! dacă aș ști să răspund la întrebarea aceasta, câte alte răspunsuri nu ne ar cere să le mai întrebăm o dată, și apoi încă o dată, încă o dată...


De câteva zile, ploua mărunt, mohorât, ca printr o ceață fumurie. Ieronim se opri pe trotuarul din fața casei și și scoase absent bascul din buzunarul macferlanului. Rămase câteva clipe cu bascul în mână, privind cum cei trei lucrători de pe acoperiș se pregăteau să zvârle în curte fâșiile mari, aproape pătrate, de tablă ruginită. Își potrivi bascul, trăgându l ușor pe frunte. Apoi căută cu ochii un loc pe unde ar putea traversa strada, printre băltoace și noroiul amestecat cu ulei negru pe care l lăsaseră camioanele. Ultimul camion, încărcat cu giurgiuvele, fierărie și blocuri de piatră, îl întâmpinase, cu puține minute mai înainte, la colțul străzii. Grăbise atunci pasul, crezând că va ajunge prea târziu. Dar se liniști de departe. Casa părea încă întreagă, deși fără treptele scării de la intrarea principală, fără uși și cu ferestrele ca niște mari orbite speriate. Doar când ajunse, pe trotuar, chiar în fața porții, își dădu seama că odăile din fund dispăruseră, lăsând să se vadă, stingher, un perete cu tapetul albăstrui, de mult zdrențuit, și sus, la etaj, restul scării de lemn care ducea în pod.
Mai cercetă o dată, cât de departe izbuti să pătrundă cu privirile prin ploaia măruntă, dar nu întâlni decât aceeași stradă îngropată în noroi, pe alocuri înecată în băltoace. Aproape că nu auzi zgomotul bucăților de tablă: căzuseră pe molozul din curte. Dar în clipa următoare își dădu seama că bradul fusese retezat și că încercaseră chiar, deși fără succes, să i smulgă rădăcinile. Alte două camioane goale se opriră, fumegând, în fața casei, și Ieronim căută un alt loc, ca să poată privi mai bine. Câțiva lucrători cu căști de metal apăruseră din spatele casei. Ploaia se întețise, și ceața începu să semene cu o negură, înecăcioasă, cu gust de fum.
— Eram sigură că am să te găsesc aici, auzi chiar în spatele lui glasul Marinei.
Întoarse brusc capul, enervat, dar se trezi, fără voia lui, zâmbind. Marina îl privea în ochi, râzând, cu fața luminată de o bucurie copilărească, parcă i ar fi făcut o farsă.
— Cum ai știut? o întrebă.
Marina se hotărî să și deschidă umbrela, dar o ținea mult aplecată spre stânga, ca să l poată vedea.
— Am trecut pe aici azi dimineață, când tăiau bradul, spuse. Cred că nu ți pare rău, întrebă repede, cu un aer vinovat în priviri.
Ieronim ridică din umeri, apoi își apăsă bascul pe frunte.
— De ce să mi pară rău? spuse întorcând capul spre casă. Era de mult o ruină. Până și șoarecii o părăsiseră...
— Întrebam așa, cum am învățat la școală, dar și din anumite romane, reluă Marina după o lungă tăcere. Trecutul. Urmele sfinte ale trecutului...
— O parte din viața mea care se duce, o întrerupse Ieronim, copilăria și adolescența mea, îngropate pentru totdeauna, fără urme etcetera, etcetera...
Și pentru că îl vedea că privește visător brațul macaralei care se pregătea să lovească peretele cu tapetul albăstrui. Marina adăugă:
— Etcetera, etcetera! Ai dreptate. Orice viață, oricât ar fi ea de nobilă, de unică, se poate rezuma, la un moment dat, prin această formulă: etcetera, etcetera...
— Suntem de perfect acord, spuse Ieronim continuând să urmărească manevra macaralei.
— Dar, dar mi e teamă că deși ai înțeles, totuși nu ți dai seama unde trebuie să ducă această înțelegere...
Se întrerupse, așteptând să se risipească ecoul prăvălirii unui zid întreg, care luase cu el jumătate din încăperile rămase încă în picioare.
— Să nu ți mai fie teamă, vorbi Ieronim, știu unde duce acest fel de înțelegere. Știam asta de mult. Ce nu înțelesesem încă era legătura...
Cu toate că ploaia se întețise din nou, praful răzbătea încet, persistent, până la ei. Ieronim începu să tușească și, zâmbind, parcă tot mai bine dispus, își căută batista.
— Legătura? întrebă târziu Marina.
— Da, legătura între lucruri și evenimente, toate câte se întâmplă în jurul nostru...
Camionul se împotmolise chiar în fața lor. Șoferul își zvârli mucul de țigară pe care îl păstrase în colțul gurii, înjură și făcu semn cu brațul unui lucrător din curte.
— În fond, continuă Ieronim, cu o voce caldă, schimbată, privim și de data aceasta petele de pe zid, petele pe care ni le ai arătat astă iarnă. Multă vreme n am înțeles ce voiai să spui. Dar, acum cred că încep să înțeleg.
— Numai atât? îl întrerupse Marina, hotărându se brusc să închidă umbrela. Numai să înțelegi?
— Așteaptă, continuă Ieronim zâmbind, făceam doar istoria descoperirii mele...
Camionul se urni brusc, și Ieronim începu să și șteargă, cu o copilărească încântare, stropii de noroi de pe bărbie.
— Lecția era prea simplă, de aceea mi au trebuit două luni ca s o înțeleg. Nu mă întrerupe, te rog, adăugă precipitat, cu o bruscă exaltare în glas. Ai vrut să ne spui un lucru pe care, în ceea ce mă privește, îl știam de mult, dar nu făcusem încă legătura cu petele de igrasie de pe zid. Ai vrut să ne spui că oricând și oriunde putem fi fericiți, adică liberi, spontani, creatori. Nu e nevoie de peisaje paradisiace, nici de prezențe nobile și înălțătoare, de muzică angelică și celelalte. Aici, ca și oriunde în altă parte, oricând, în orice împrejurare, dacă știm cum să privim, și înțelegem, atunci...
— Ieronim! șopti Marina, Ieronim!
Nu simțise când încetase ploaia și se ridicase negura înecăcioasă, și cerul se limpezise, înălțându se și parcă totodată adâncindu se. Privea înfrigurat lumina, tot mai puternică, mai sclipitoare, care se răspândea deasupra orașului, prefăcând clădirile în imense cristale, asemenea unor nesfârșite flăcări de aur și de pietre scumpe. Cristalele se înălțau, apropiindu se unul de altul, contopindu și pe nesimțite vâlvătaia.
— E adevărat! murmură Ieronim fără să și dea seama că vorbește singur. Știam că e adevărat! Așa au văzut și ei...
Îl orbea acum, și totuși nu clipea din ochi, îl orbea lumina, ca și cum orașul ar fi fost incendiat de o nefirească incandescență de gheață.
—... Știam că așa au văzut și ei, acolo. Acolo, la Buchenwald... Dar cum să le o arăți și celorlalți?! exclamă deodată, ridicând brusc glasul. Cum să le arăt că este aceeași lumină ascunsă pretutindeni, în toate lucrurile, cât ar fi ele de urâte? În orice pată de igrasie pe un perete în orice împroșcătură de noroi?
Își auzi atunci glasul și zâmbi încurcat. Inima începu să i se bată tot mai repede, apoi, pe neașteptate, se opri, și în acea clipă îl asurzi un trăsnet nesfârșit, izbucnit parcă din toate părțile deodată, și înțelese, dar fără să simtă că se cufundă pierzându se într o albă, suprafirească incandescență...
— Sunt nebuni! se auzi exclamând când dădu cu ochii de câțiva trecători zgribuliți, ascunși sub umbrele. Ce i a apucat?
Nedumerit, întoarse capul ca să i urmărească. Atunci Marina îl cuprinse în brațe și-l sărută pe amândoi obrajii. Lui Ieronim i se păru că întâlnește pentru întâia oară această femeie tânără, neînchipuit de frumoasă, așa cum nu mai întâlnise niciodată în viață, cum nu întâlnise nici în vis. O privea amuțit.
— Ieronim! șopti Marina. Știam că într o zi am să te regăsesc!
Chicago, martie 1974


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!