poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1371 .



Țipătul înalt al gâștelor sălbatice - fragment -
proză [ ]
Continuare Vol I, partea întâia

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apeiron ]

2022-04-14  |     | 




(Confidentul) Apoi continua aşa:

(Anonimul) Pe la douăzeci şi doi de ani, m-am trezit, brusc, într-o lume străină. De fapt, povestea începuse cu puţin timp mai înainte, din armată, dar cum am considerat că episodul fu-sese pasager, am avut puterea să-l depășesc. Doar că, odată revenit în ceea ce credeam a fi libertate, m-am trezit că marea confuzie în care mă prăbuşisem s-a transformat în coșmar. Astfel, pus în situaţia de a-mi continua drumul în pârdalnica de viaţă, am rămas paralizat sufleteşte. Ţin minte că mă bătea gândul să mă sinucid. Cu chibrituri stinse-n spirt! Vârstă critică? Slăbiciune morală? Singurătate auto/devoratoare? Colapsul psihic agresiv, produs de mai multe circumstanţe, nu îmi mai îngăduia prezenţa pe pământ. Obosisem amarnic, mă scârbisem profund, devenisem o alcătuire placidă de mo-luscă, o entitate flască, deconectată de la cuplul energetic al vieţii şi al sorţii. Într-o lume complet debusolantă, în care intrasem neavizat, fără paşaport de adaptabilitate, mi se părea superfluu, absolut inutil şi falimentar să insist în a-mi mai târâi hoitul împovărător de la un capăt la celălalt al unei existenţe complet insipide.
Cu ce scop?
Cu ce justificare paradigmatică?
Cu ce ideal?
Finalmente, după mai multe avataruri şi lucidităţi ezitante, am reuşit să trec peste moment – poate din inerție, poate din lipsă de voinţă, poate din abandon metafizic – dar nu fără sechele psihotice.
Târâş-grăpiş, mi-am reluat mersul, şonticăind amarnic şi impunându-mi cu anasâna reguli incomode, indigeste, dar necesare. Altfel, mă dezintegram de la sine. Am făcut bine, am făcut rău? Habar n-am! Cred că am comis doar un gest inerțial, de vietate datoare impulsului vitalist care ne animă către cine ştie ce scopuri obscure, planificate de către cine ştie ce entitate, la fel de obscură, dar implicită datului natural.
Cu vremea, am trecut prin multe evenimente, al căror rost nu am reuşit să-l disec, să-l justific. Dramatice au ba, îmi e greu să o spun cu siguranţă, ci doar să încerc a descrie, la modul neutru, impasibil, cele întâmplate pe drumul sinuos de la naştere la dispariţie, pe care rătăcim toţi – morali sau ticăloşi, sublimi sau abjecţi, oameni sau neoameni!

Ei bine, m-am gândit să vorbesc despre toate astea.
Despre toate ale mele şi despre toate celelalte, în care m-am risipit, devoalându-mi gândurile, neputinţele, infirmită-ţile pragmatice – deşi gestul pare a fi de o desăvârşită inu-tilitate.
Cărui îndemn interior – sau nu numai – îi dau ascultare? Poate pentru a mă înscrie, cu propriul meu insemn, în catalogul perimat al lumilor iluzorii, așa, din pură fantezie.

Și, iată, scriu… şi scriu mecanic, fără plan, fără hotărâre, fără orgoliu de stil, fără motivaţie subterană, fără un imbold interior mai special. După care, voi abandona conse-cinţa materială a acestei îndeletniciri gratuite, debarasând-o nimicului suprem, indiferenţei universale a infinitudinii.
Şi transfinitudinii.
Şi inconceptitudinii.
Care ar fi sensul, utilitatea, atunci?
Inexistente.
Optez doar pentru o tribulaţie oarbă, ţâşnită din subliminal, a unui spirit comun. O palidă făptuire omenească, amestecată în multitudinea de fapte omeneşti, nimic altceva.

S-a vrut să fie o carte? Nicidecum.
Căci…
…a scrie o carte – fie şi una relativ reuşită, după criteriile de valorizare ale celor calificaţi în atare poveste – îmi pare a fi cea mai gratuită întreprindere, cel mai derizoriu lucru posibil! Și cel mai artificial. O întocmire cu iz consumist.

Poate că m-a bântuit o vreme și pe mine ideea asta. După care am renunțat deîndată. Am gândit că preferabil ar fi un solilocviu fragmentar, ca o înșiruire anapoda de gânduri răzlețe, ca un mozaic de vorbe însoțitoare, cum e viața însăși. Fără aranjamente tehnice speciale, fără scop bine conturat, fără vanitate, fără glorie! Fără… literatură! O simplă conversație autistă cu mine însumi.
Trivial spus: un fel de proces-verbal… scris!

Insert 1
……………………………..…………………..……………………………………………….
(Păi, încerc să cuprind mental mulţimea… mulţimilor de tipărituri, prezente şi trecute, care zac neumblate în marea magmă demografică a lumii şi realizez deodată imensa deșertăciune de a crede în rostul şi utilitatea acestor munţi de vorbe
Ce fojgăit infernal, în tăcerea lor… sarco/grafică!
Ce bazar al deşertăciunii omeneşti!
Ce balast verbiastic!
Cine se omoară să le răsfoiască? Să le ia în serios? Zero virgulă zero… zero… procente din miliardele de fiinţe bipede, zumzăitoare, scotocind prin imensul muşuroi planetar!
Te simţi atât de mic şi inutil, tu, mâzgălitorule de hârtie, încât derapezi fatalmente în infinitul cuantic al dezagregării!)
.....................................................................................................................................................

(Confidentul) Interesantă ideea inserturilor! Ele, cum am spus, vor urma pe tot parcursul scrierii. Le văd ca pe un mod de a dilata discursul înspre teme relativ detaşate de firul aparent al naraţiunii. Completează, cumva, şi formatul destructurant, secvenţial al acestei încropeli. Adaugă un pigment contemplativo-cogitativ discursului. Ademenește atenția ipoteticului cititor cu varii ofer-te de lectură.
Desigur, acestea-s doar presupuneri, prejudecăți ale unei minți pedante, excesiv de analitice, înclinată spre ideea că orice gest are un vector intențional implicit. Îmi asum observația, pentru a nu-mi compromite obiectivitatea și bunele intenții.
Așadar, să abandonăm divagațiile și să purcedem la lec-tură!...

(Anonimul) Dar, înainte de toate, ei bine, apuc să constat că, după toate aparenţele, am un creier, pe care, totuşi, nu aş vrea să-l reproduc, multiplicându-i aberaţiile simpatice. Valabile, desigur, numai pentru mine, pentru limitele orizontului meu de cunoaştere. Vreau doar să-l antrenez. Atât cât îi va mai fi dat să supravieţuiască.
De ce?
Să cuteze a merge pe frânghie – între da şi nu; între a şti şi a nu şti; între a fi şi a nu fi.
Să înveţe a se feri de sordid, atât al sinelui, cât şi vizavi de cel al minţilor împotmolite în propriile lor paradigme. Indiferent cât de cultivate ar fi acele minţi. Ba chiar să se ia de guler, în mica sa găoace cogitativă, cu scorţoşii care le posedă, oricât de arogant minor ar părea să fiu eu, posesorul lui neautorizat: un anonim complet lipsit de bagaj informaţional, adică de orizont interpretativ, adică de capacitatea de disecare a realului: modestă, inoperantă, falimentară. Eu – un accident genetic al marii supe primordiale, numită: ”facere”!

Insert 2
............................................................................................................................................................
(Am trecut prin astă lume. Am fost martorul și participantul direct al multelor întâmplări care mi s-au ivit în drum. Concluziile mele, relativ la toate acestea, au avut, mai degrabă, conotații negative.
Așa a fost, și nu altfel. Sigur, m-am întrebat dacă are vreo importanță ceea ce gândesc eu despre asta. Sunt suficient de lucid să spun că nu prea. Atunci, la ce bun să le rostesc? În fapt, ipocrizia drăgălașă, consumul optimist al aparențelor sunt preferințele cotidiene ale bujugaiului uman. Scepticismul, an-goasa, în schimb, sunt respinse apriori, fără drept de apel. Individul, în marea lui deflagrație vitalistă, vrea fericire la pachețel, imnuri înălțătoare, celebrări festiviste, nu psalmi cenușii despre lumea ternă, mohorâtă, sublunară, împotmolită într-o vermigație homofagă. În fond, fericirea viermelui nu diferă prea mult de cea bipedului sapient, decât ca volum, nu și ca esență.

Îmi dau perfect de bine seama că, jucând cartea neagră a pesimismului, nu doar că voi fi blamat cu vehemență, dar mi se vor aplica aprige exigențe – altcum, foarte laxe, atunci când e vorba de vederile în roz asupra existenței – exigențe care îmi vor diseca discursul până la sânge și-l vor anatemiza fără milă.
............................................................................................................................................................

(Confidentul) Hm! Destul de greu să-ți ții echilibrul pe frânghia asta, a jocului dublu, anonimule! Și chiar dacă nu ai intenții ascunse față de abordarea subiectului, totuși, în subliminal, lucrurile tocmai astfel se petrec: ești și acolo, și aici – într-un salt cuantic bipolar, asemeni pisicii lu Schrödinger! Bântui la suprafața lucrurilor, faci compromisuri cu lumea aparentă, dar, în jocul dublu al corespondențelor transcendență-contingență, ești imposibil de localizat, de descris.
Poate nu ai înțeles pe deplin acest lucru, poate doar ți se ițește ideea asta la nivel de intuiție, din când în când, dar îți spun (da, îți spun ție, cel ce ți-ai creat propria realitate, îndreptându-ți fața spre chipul din oglindă), îți spun că ești și nu ești în același timp, în același spațiu.
Deci lumea, ca lume, în care rătăcești DOAR cu gândul care CREEAZĂ, este o invenție.
Nu, nici măcar ficțiune, ci o INVENȚIE!
TU EȘTI O INVENȚIE!
EU SUNT O INVENȚIE!
NOI SUNTEM NIȘTE INVENȚII!
Și, implicit, tot ce simțim sunt niște INVENȚII!
Plăsmuire? Imaginație?
Travestiurile infinite ale ființei, ca ființă, sunt eterne.
Ele există atâta vreme cât convenția jocului dublu se res-pectă.
Ai descins din sămânța cosmică, numită quark, în marea de quarcuri a dublei ipostaze, în care ai glisat perpetuu „între” și „întru”; vei imploda înapoi, în quarkul pe care statistica aleatorie (moira, fatuum, soartă etc.) ți l-a rezervat. Atât și nimic mai mult.
Așadar, să asumăm scrisul, ca și cum am fi în realitatea percepută de noi, ca realitate!
Continuă, deci!

(Anonimul) Da, acesta-i ieşirea mea intempestivă în afara grani-ţelor proprii, numai pentru a mă legitima încercării de limpezire a sinelui. Dar păstrându-mi poziţia strategică, interioară, din care cercetez neînţelesul. Nu ştiu ce voi reuşi, poate să-l preschimb în „neînţelesuri şi mai mari”! Dar nu am variantă, dacă am hotărât să nu mă disip înainte de a privi, cu vederea-mi înceţoşată, acel ceva care mi-a muncit gândurile tot drumul, prin stepa nemărginită a incertitudinii.
Căci, până la urmă, în viaţa asta bramburită nu ai fost decât ceea ce-ai gândit. Avea dreptate filozoful ăla: cugeţi, deci exişti! În rest, nu eşti decât un papiţoi de cârpă, supus nevoilor stringente ale propriului hoit, rătăcitor prin lume.
Uneltele mele? Simpla voinţă – poate şi intuiţie?... de a desluşi cele ascunse ale firii, fie şi lipsit de exerciţiul specific, adesea răstălmăcit de către cei ce se cam joacă, deseori, de-a speculaţia exotică, arborescentă.

Acum, complet gratuit, m-am apucat şi eu să inoportunez hârtia. Ştiu că nu poate fi o scriere în adevăratul sens al cuvântului. Nu are nici măcar minimumul necesar pentru a putea fi socotită o mâzgăleală orgolioasă. Dar e cântecul meu de lebădă – chiar dacă subţire, mediocru, non/impresionabil, necompetitiv – e cânticelul meu de vietate subdiviză şi, deci, are tot dreptul de a se naşte între multe altele poveşti, cu mult mai bine ticluite şi mult mai importante. Pot să invoc, eventual, doar legitimitatea civilă a dorinţei de a nu muri fără replică. Direcţionată către absurdul indigerabil, căruia i-am fost victimă naivă, în propria-mi viaţă.
Iată-mă-s, deci, expus aici, dezasamblat în elemente-le-mi componente. Mă destăinui, lăsându-mi libere gândurile şi zicerile confuze, oricând amendabile, şi de către oricine.
(De către oricine, cine?)

Ei, şi?
Sunt doar un spor, luat de vântul nimicniciei!
De ce aş avea inhibiţii reductive?
Zbor deasupra lumii, murmurându-mi ecoul ezitant, ca un zmeu al copilăriei, luat de vânt şi dus în necunoscut.
În fine, ceea ce eu spun aici, se cheamă exprimare de sine. Nimic în plus, nimic în minus. Nu clasific, nu evaluez, nu afirm categoric. „Mă îndoiesc, deci cuget”. Adică blufez în notă diletantissimă, întocmai ca un brav şi genuin vagabond al vorbei, liberă de orice constrângere, de orice rigori conceptuale. Fapt pe care-l asum din capul locului, ca pe o eroare nevinovată, pur amatoricească, străbătută de un oarecare aer speculativ, şi atât. Zică oricine ce va zice!

Oricine, cine?!... iarăşi întreb. De fapt, nu aştept niciun fel de părere, din partea nimănui, atâta vreme cât neg orice conexiune evaluatorie, orice contingență. Am orgoliul legitim, deloc complexat, al omului care-mi sunt cel ce sunt, în faţa conştiinţei personale – nude, total nepartizane.
Acesta să fie testamentul anonimiei mele asumate.
Inalienabile. In/anexabile.
Liberă, până la autoanulare.
Atât și nimic în plus.

Recunosc, am făcut ceva eforturi să mă dezbar de complexul de inferioritate care-mi paraliza voinţa de a întreprinde un astfel de demers aparent ridicol; să mă deloghez de sentimentul minimalizator că-s un neica-nimeni, rătăcit printre picioarele mai-marilor gândirii şi expresiei. Până când am realizat că orice gânganie are drept la existenţă şi, desi-gur, la exprimare, fie ea şi cumva lipsită de relief apreciativ.
Şi, mai ales, de notorietate.

Dar ce e notorietatea?
Faimă întreţinută, conivent, de către trâmbiţaşii entuziaşti ai fastului retoric – soldăţeii rasismului cultural, considerat a fi „de elită”. Fel de fel de culturnici scrobiţi, abuzând de rostire pentru propria-le plăcere suverană. Decorativă. Egotism lustruit cu alegații sterile, bune doar pentru a su-na frumos în urechea minţii. Priapici ai gândirii, împotmolită în concepte greu digerabile, complet inutile în plan practic. Caraghioşi care îşi sug degetul infantil al perpetuei dependenţe de sinele gonflat. La ce folosesc ăştia, totuşi? Doar pentru a-şi gâdila propriile subţiori, în extazul mistic al unui creier ambetat? Un semi/imbecil care cară apă la morţi e mult mai folositor decât un filfizon din ăsta care afectează cultură stil, mare consumator de surogate aristoice.

Insert 3:
.....................................................................................................................................................
(Să stau deoparte, să observ.
Să descriu.
Să las cuvintele să transporte semnificaţiile, sentimentele, judecăţile, fără nici o implicare colaterală. Ca şi cum aş fotografia, lăsând poza să reproducă naturalul. E o modalitate de comunicare. Fie şi cu neantul. Dar, în acelaşi timp, e ca şi cum un mort ar fixa perspectiva în ochii-i inerţi, căci, oricum, ceea ce se află în afară fiinţează şi fără participarea lui. În cazul ăsta, moartea există de dinainte de a apuca să rostim cuvintele: „eu îmi sunt!”.
Şi atunci ce ni se întâmplă în timpul a ceea ce credem că e viaţă?
…Perpetua recrudescenţă a iluziei?
…Soma cotidiană a nemuritorului, murit înainte de a se naşte?
Într-un cuvânt: om ma-ni pad-me hum, contur de aer, trup de fum?
Dar fie că materializez glasul interior care mă frământă, fie că tac ca o minerală non/senzitivă, dacă rezultatul acestor variante este de egală măsură şi importanţă, atunci de ce nu aş stârni şi eu, în spirit, un mic dans al lui Shiva, inducând rezonanţe aleatorii în eternitatea amorfă a indicibilului? La urma urmei, în infinitul concert universal al firii, niciun element nu este în plus sau în minus, ci doar o părticică infimă, dar legitimă, din întreg. Vezi monadismul.)
.....................................................................................................................................................

Altcum, am trăit minor, fără înalte aspirații către cine știe ce realizare personală. Lumea, ca lume, nu m-a impresionat așa de tare, încât să doresc a-i cuceri admirația, pre-țuirea, favorurile, în vreun fel sau altul, cu poza mea celebră. Doar ce mi-am murmurat propriul cântec, înmănușat în mine însumi.
Și chiar dacă m-am debranșat, din când în când, de la propriile-mi combustii, evadând în exterior, ei bine, tot reticent, pasiv, lăturalnic am rămas, în universul meu obscur, indetectabil.

Ori că aşa, ori că altfel, mărturisesc, în versurile pe care le expun mai la vale, resortul interior care m-a determinat să mă apuc de o atare poveste.
Pot fi socotite, eventual, şi ca un fel de motto, ori ca rezumat la cele prezente în acest solilocviu insignifiant, încercând astfel a prinde esenţa straniei întâmplări prin care am trecut, timp de-o respiraţie, numită „viață”! Destinată a fi ca un fulger scurt, greu reperabil. Și extrem de cinic. Un fel de... licăr cinic, da, o secvență efemeră a sinelui, prinsă într-un fel de joacă monstruoasă, numită suflare de om.

Adică viaţa mea, în care am fost singur administrator, singur responsabil, singur pătimitor. De aceea, zic:

“Toate-s vechi şi nouă toate” *
De la ou la vietate,
De la quark la infinit,
De-cu-zori pân’ la zenit,
Şi-ntre-aceste toate, eu,
Cu acest cuvânt al meu,
Vag, ascetic, fără rost:
Fel de-a fi, făr’ să fi fost,
Fel de-a spune, făr’a spune,
Fie rele, fie bune,
Câte-au dat să mi se-ntâmple
Întru viaţă şi-ntre tâmple,

Ci nu-s guru, stând pe-un nufăr –
Scriu tăcând, gândesc şi sufăr!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!