poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1360 .



Țipătul înalt al gâștelor sălbatice -fragment -
proză [ ]
-epica entropica -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apeiron ]

2022-04-11  |     | 





Volumul I

Dedic aceste rânduri celor ce nu mă cunosc… întrucât cei cunoscuţi mie fie că nu mai sunt, fie că nu îşi reamintesc.
La modul aproximativ privind totul, cele evocate aici sunt o dovadă că, dacă nimeni nu-i profet în ţara lui, atunci, reducând aria pragmatică la eul lumesc, nimeni nu-i perfect în pielea lui. Fie pentru că zarurile geneticii au picat strâmb, fie pentru că împrejurările adaugă abuziv la eroare. Mai exact, la Rău, ca normă a statisticii existențiale, ca progres cinic al fatalităţii…
Şi, din rău în mai rău, TOTUL, în lumea-cea-fără-de-cuviință, tinde să devină un fel de Turn Babel, ameninţat oricând cu prăbuşirea în tenebre.
- Anonimul -

Aceasta nu e o carte în sensul acceptat al cuvântului. Nu intenționează, adică, să speculeze comercial curiozitatea telenovelistică a ipoteticului cititor și nici să stârnească interesul academic al cine știe cărui hermeneut, preocupat exclusiv de stilul și structura scriiturii, în genere.
Aceasta-i o simplă poveste – desigur lipsită de interes și abilitate retorică – a unui personaj care s-a perindat, hăt vreme, prin ceea ce, printr-o noțiune relativă, se numește ”lume”.
- Confidentul -

A spus Herr Schrödinger: „Organismul se hrănește cu entropie negativă”. Și asta până când dublul helix personal se va sparge în fermionii și bosonii constituenți. Din acel moment, între micul și marele univers, din istoria biologică a individului, distanța devine nulă. Căci șarpele cuantic Ouroborus își va înghiți coada.
Altcum, muritorilor, sunteți ridiculi!
- Amicul –



PARTEA ÎNTÂIA


„Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură.”
M. Eminescu

„Scriu, însă nu-mi fac iluzii. În ultimă instanță,
scriu ca să-mi fac curaj.”
Augustin Buzura


Am găsit un manuscris. Într-un tomberon. Sună a potriveală din condei, nu? Aşa pare. Dar fie că sunt crezut au ba, acest fapt este real. Îl puteţi pune, totuşi, pentru a vă proteja suspiciunile, sub beneficiu de inventar. Oricum, chiar şi fără minimumul de credibilitatea necesar, îl voi reproduce în totalitate, cu micile modificări ce mi s-au impus. Anume, corecturi dictate de unele expresii mai stângace care grevau asupra coerenţei frazei, precum şi ceva greşeli gramaticale. Se pare că autorul anonim neglija din pură neatenție această ultimă exigenţă. Spun asta, pentru că sunt diverse situaţii, prezente în manuscrisul original, care ies în afara oricărei suspiciuni cum că ciudatul scrib ar fi suspect de neștiinţă a regulilor ortografice.

Scrisul, ca aspect caligrafic, era egal, uşor aplecat spre stânga, cu litere frumos rotunjite, ceea ce, susţin grafologii, tră-dează un spirit sensibil, înclinat spre o interpretare artistică şi reflexivă a realităţii.
Caiet studenţesc, dictando, îmbrăcat în coperte negre, cartonate. Dar nu unul obișnuit ci, se pare, lucrat artizanal, căci era cam de vreo trei ori mai voluminos decât cele standard. Grafie măruntă, densă, parcimonioasă, încât uneori a trebuit să folosesc și lupa pentru a distinge unele cuvinte. Așa se explică de ce, desfășurat pe paginile unei cărți, a putut umple atâtea file. Probabil că autorul anonim a ținut să-și concentreze întreaga viață într-o singură suflare, adunând alandala toate secvențele fulgurante din memoria-i puțin ordonată.
Aşa cum picase – printre cârpe, sticle de plastic, coji de pepene, hârtii mozolite – artefactul era întredeschis la prima filă. Mi-am aruncat ochii întâmplător, incitat în subconştient de o amintire: aceea a caietelor mele din studenţie, exact de aceeaşi formă şi nuanţă.
Când să plec, m-am oprit brusc în loc şi m-am întors, căci remanenţa retiniană, care înregistrase, cu viteza unui blitz, unele rânduri din bizarul caiet, desfăcut la primele pagini, mi-a impus citirea lor mai atentă.

Scria:

Foarte important să ai un spaţiu liber de orice intru-ziuni, în care să te aduni liniştit, să te intuieşti, să te cerni în sita translucidă a gândului; să încerci să alegi partea cea mai credibilă din tine, sămânţa germinativă a unei noi prefaceri a sinelui. E ca o năpârlire, ca un ritual de reconvertire, în care pierzi până şi dimensiunile minimale ale propriei conştiinţe.
Şi să te cuibăreşti, degajat, în noul cocon, în care te reproiectezi ingenuu. Deodată, ceea ce ţine îndeobşte de chipul destins al sinelui, se transformă, reconfortant, într-un univers seducător, cu o infinitate de virtualităţi. Te simţi ca o particulă elementară, pierdută în statistica aleatorie a cosmo-sului. Un quark!

După care, brusc, într-un fel de fragmentarium aleator, a trecut la o înduioşătoare descriere cu iz amoros:

Am trecut, azi, pe lângă o casă. O casă veche, de pe uliţa satului în care mi-am petrecut copilăria şi o parte din adolescenţă. Acolo şedea, demult, o fată care îmi plăcea. Abia intraţi în jubilaţia pubertăţii, cu instinctele trezite avan la viaţă, ne cam făceam ochi dulci. Era în luna mai – timp al miracolului, când lumea înflorea în sine, iar sufletele căpătau transparență de fluturi. Ea şedea de partea cealaltă a gardului, urcată pe un trunchi căzut de copac; eu, de partea astălaltă, în drum. Şi le tot conversam, din ce în ce mai erotic.
În jur, totul părea să îmbrace o atmosferă de basm. Căci ne întâlneam îndeosebi seara, când plopii foşneau în adierea depărtărilor şi cerul începea să-şi adune felinarele pe boltă, broaştele să fărâmiţeze aerul în brădişul lacului din vale, minusculii cântăreţi ai ierburilor să vibreze simfonic în jurul nostru, mireasma florilor de salcâm să ne mângâie cu efluviile ei înnebunitoare – ce mai, idilă în toată regula, bună să fie pusă în emoţionante romane de dragoste!
Azi aşa, mâine aşa… cu timpul, sentimentele intraseră în inflorescenţă şi, până la urmă, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am ajuns la ea, în camera dinspre drum, într-o după-amiază lascivă. Se nimerise să fie singură-singurică acasă. Nebunie fără margini!... ne-a luat apa, ca pe nişte copii lipsiţi de minte. Ne-am alintat ce ne-am alintat şi, hei, am devenit amanţi. A scos un mic strigăt de uimire alertată când am pătruns în intimităţile ei fierbinţi, neîncepute, după care m-a strâns în braţe cu mare pasiune.
A durat o veşnicie îmbrăţişarea noastră. Flămânzi unul de altul, ca nişte pui de tigri, înlănţuiţi într-un dans ludic, se făcuse seară, uitaserăm de toate, când, deodată, încă hrănindu-ne cu dragostea cea aromitoare, auzim o chemare în curte. Ne-am desprins unul de altul cu graba urmei sonice a glonţului şi, abia am apucat să facem asta – eu, să mă ascund după uşă, ea să-şi tragă iute cearceaful peste jăraticul, încă nestins, al trupului, mimând somnul – că o babă şi-a vârât, precipitată, capul pe geam, mişcându-l ca pe un periscop cu lentilele aburite, în semi/întunericul odăii. Era baba Didina. Voia să vadă dacă e cineva acasă. Amețiți de narcotica noastră dăruire, nu am avut minimala prudență de a face astfel încât să nu fim surprinși în plin freamăt erotic. Am scăpat ca prin urechile acului de consecinţele neplăcute
ale poveștii.

Cum spuneam, am trecut, azi, pe lângă casa cu pricina. Un excavator imens îşi întindea mâna gigantică, ucigaşă şi o făcea una cu pământul, încărcând-o într-o basculantă. Totul se surpa, se sfărâma, se aneantiza într-o trombă de praf exploziv şi un vacarm de scrâşnete dureroase, de parcă umbrele împreunate ale sufletelor noastre tinereşti, încă rezidente prin încăperea aceea pustie, fuseseră strivite de forţa dură a acelui monstru metalic. Am simţit o dureroasă strângere de inimă. Ia te uită, mi-am zis, şi se mai spune că dragostea, în sine, este veşnică! Până când vine un buldozer, asistat de o basculantă, şi reduce totul la neant! Fie şi simbolice doar, acele maşinării, oarbe, letale, destructive (căci, altcum, existența în sine este mult mai subtilă: foloseşte, în general, argumente imateriale, insidios corozive, pentru a-şi activa funcţia entropică), fie şi aşa, zic, rezultatul e acelaşi: zero absolut. Şi nici măcar o vagă urmă materială nu mai rămâne din trecerea noastră prin lume! Poate, doar, o amintire suavă, de album, pur incidentală.

Că, trecând din nou pe lângă curtea fostei case, devenită acum un fel de maidan în miniatură, năpădit de moloz și buruieni – rezidența fantomei nostalgice a trecutului – îmi vine să zic: „fată dragă, dulce fată, unde-i vremea de-altădată, când eram naivi iubiţi şi de graţii locuiţi, unde-i vremea cea senină, trupul tău rupt din lumină?, acum, iată, în neştire se-nmulțește, dragă fată, peste-a noastră dăruire, o cucută-nvolburată!”

Apoi, după o astfel de evocare sentimentală, a urmat o lungă digresiune de natură reflexivă! Ca un fel de intermezzo, care se va tot repeta de-a lungul întocmirii de față, și care nu aduce a premeditare, căci sunt inserate, din loc în loc, fragmentând naraţiune la nimereală. Așa că nu voi interveni nicicum în economia textului, ci voi reda întocmai conţinutul lui, căci, da, este foarte probabil ca aceste divagaţii analitice să nu fi fost concepute ca făcând parte dintr-un tot bine structurat, ci par doar nişte însemnări incidentale, impuse de capriciile sinuoase ale gândirii.
După care, anonimul autor – căci cu o astfel de denominație l-am acceptat, ca personaj – îşi continuă digresiunea, glisând brusc în altă zonă, care aduce a speculație filosofică de profan – comună, indistinctă, egotistă.

Iată ce scrie:

Nu mă uimeşte atât existenţa lumii din jur, cât propria-mi alcătuire. Îmi este imposibil să înţeleg de ce sunt atât de particular, de ce simt numai eu, pentru mine, ceea ce simt – durere, tristeţe, teamă, confuzie, separaţie netă între mine şi rest. Căci toate acestea sunt complet lipsite de posibilitatea – măcar minimă, aproximativă – de a le verifica coincidenţa conceptuală de specie, întrucât suprapunerea comparativă a gândurilor şi sentimentelor comune este imposibilă.
Rezonăm dubitabil doar prin echivalenţe îndoielnice.
În plus, cum de a fost posibilă întâmplarea de a fi?
Unde să se afle graniţa dintre fiinţa şi non/fiinţa mea?

Am cărat după mine, atâta amar de vreme, sentimentul ăsta schizoid, încât nu ştiu cum de nu m-am dezaxat. Prima mea trezire de conştiinţă, când nici nu deschisesem bine ochii către afară, a fost preponderent interogativă, dar confuză și, desigur, neformulată într-o expresie clară, inteligibilă. Ţin minte, cu precizie, acest lucru. Priveam în jur şi nu
înţelegeam…
…Acelea, toate – şi, acesta, eu!
Eu?! Cine, cum, de ce?
Care e rostul, care sensul? Gând fără cuvinte, uimire pură, venind din subteranele încâlcite ale eului, încă imatur.

M-am târât prin labirint, pe genunchi și pe coate, pâ-nă aici. Unde m-am hotărât să mă opresc din fugă şi să privesc, cu mai multă hotărâre, întru sinele-mi dezorientat, încercând disperate conexiuni exterioare, spre a-mi localiza și decoda perplexitatea. Poate-poate voi desluşi ceva.

Dar, iată, încă nu ştiu unde mă aflu, cu toată străduinţa mea speculativă; nici ce sunt, prin ce tranziţii personale am trecut de-a lungul existenţei mele greu decelabile.

Cam asta cuprindeau primele pagini şi m-am hotărât. Am luat caietul cu mine. L-am citit apoi cu o avidă curiozitate, ca pe cine ştie ce lucrare a unui autor cu faimă. Cât de ieftin ne aţâţăm şi ne direcţionăm interesul, uneori! La urma urmei, ce garanţie aveam că nu erau nişte extrase retorice, desprinse din cine ştie ce lecturi pasagere, dezvoltate, apoi, perifrastic? Dar nu – mai departe am văzut că jurnalul, sau ce-o fi vrut să fie, era serios întocmit şi cuprindea, strecurată printre multele consideraţii cu iz cogitativ, o poveste. Povestea simplă a unui necunos-cut care, desigur, a sfârşit anonim şi – după cum am constatat, citind – cam dezamăgit de ceea ce văzuse şi trăise, în trecerea lui sinuoasă prin lume.

Ca amănunt interesant: îşi începe această poveste, făcând consideraţii extrem de sceptice, încărcate de un acut pesimism existenţial, și o sfârşeşte la fel, trăgând amare şi incriminante
concluzii despre periplul omului prin viaţă. Cel puţin, în ceea ce-l priveşte.
Ciudăţenia e că, între începutul şi sfârşitul scrierii, are dese momente de discurs relaxat, chiar hazliu pe alocuri. Încât sentimentul care rămâne, după lectură, este acela al unei bizare dihotomii sufleteşti, semănând cu un fel de sandviş picant de viaţă consumată.

Dar, oare, jurnalul e chiar jurnal sau doar o simplă născo-cire? O capcană stilistică, poate?... Plec, totuşi, de la premiza că totu-i real, că are francheţea faptului petrecut, altfel ar trebui să mă resemnez în ideea unei insipide invenţii literare, ca atâtea altele, fapt pe care – am observat în conţinutul scrierii – nici autorul anonim, admiţându-i autenticitatea, nu-l prea înghite.
Dacă accept o astfel de premiză, nu pot să nu constat, cu oarecare amărăciune, că povestea a ajuns într-un… tomberon!

La urma urmei, câte astfel de poveşti nescrise nu sfârşesc aşa? Dar cine s-a obosit să le consemneze în vreun fel? Sau, dacă a făcut-o, au rămas în stadiul de crochiu, uitat pe undeva, prin vreun scrin, acoperit de praful amnezic al timpului. Altele, mult mai puţin interesante, mai superficiale, mai aduse din condei sau inventate, pur şi simplu, au ajuns între paginile unei cărţi, dar coafate abil, după anume reţete de compunere, cu pronunţat iz literar, iar nu ca fapt de viaţă. Simple parade retorice, cu un silnic discurs ficţional, suferind de o foarte scăzută doză de pertinenţă.
De multe ori se folosesc, drept leitmotiv, vieţi exemplare, şi alea trecute printr-un filtru de purificare, un pic festivist, un pic apologetic, teatral, când indivizii care dispar în neant trebuie cumva salvaţi din abatorul indiferenţei unanime, pentru că, deosebiţi fiind aceştia cât au trăit, ne decorează, întru perenitate, orgoliile de humanoizi. Altfel spus, ne împăunăm mediocrităţile suferinde cu excepţiile speciei. În felul ăsta, lespedea grea a uitării, trântită peste fiecare, va purta o fărâmă din gloria celui dus.
Din păcate, deseori, spiritul comun – mai puţin patetic şi atent la astfel de ritualuri reabilitante – ne aruncă boarfele din timpul vieţii, de-a valma, într-un tomberon oarecare. Şi nici vorbă de simbol care să fie gravat, prin recuperare homo/arhivistică, pe frontispiciul faptelor celebre. Trăieşte şi crapă liniştit!... pot spune, parafrazând, sub forma unui foarte cinic aforism, un îndemn vechi („carpe diem!”), care să reconsidere, în mod realist, circumstanţele.

Şi, totuşi, pura întâmplare care a făcut astfel încât acest solilocviu să ajungă în mâinile mele, poate fi socotită un mic act de reparaţie morală. Îmi cer scuze acestui om, aflat dincolo de timp şi spaţiu, pentru că nu ştiu cine a fost, decât din ceea ce istoriseşte. Poate că-l judec greşit, uneori; poate că-l înalţ în propria-mi consideraţie, alteori, dar eroarea poate fi scuzabilă, căci, fie şi în conjucţie directă cu biografia unui om fiind, nu există certitudinea asiguratorie că-l conspectăm fără eroare. Prin urmare, fie-va-mi spusele iertate, nepretinzându-mă nici clarvăzător, nici jude infailibil.

Da. O biografie perisabilă, eşuată în ghena de lut a derizoriului, poate fi, prin tristă echivalare și compensaţie, povestea, puţin modificată, a oricărui individ din restul biosferei, potenţial modelat pentru atare traumă existenţială. Cea de faţă, unică în felul ei, prin încrengătura faptelor, dar, mai ales, complexitatea gândurilor însoţitoare, a fost recuperată. Ce ne costă să o expunem? Un mic efort de acceptare a eventualităţii că, o viaţă povestită – sau, mai degrabă, rememorată accidental, în notă alegorică (pare că!) – este un prilej de a reflecta asupra propriei noastre treceri prin lume. Jurnalul avea şi un fel de motto, cu-prinzând o reflecţie interesantă:

Omul – această pedestră industrie de celule reactive, acest conglomerat arborescent de senzaţii macre!
Această imposibilă aventură a conştiinţei, care se zbate, cu disperare, între întâmplare şi destin, între libertate şi coerciţie, între neînţelegere şi resemnare, sfârşind în infinita anomie minerală a universului.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!