poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1448 .



Țipătul înalt al gâștelor sălbatice - fragment
proză [ ]
- epica entropica -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apeiron ]

2022-04-02  |     | 




„Sexul este unul din cele 9 motive pentru reîncarnare; celelalte 8 sunt neimportante”, zice o „cugetare” din colecțiile aforistice, Murphy. Negreșit, le dau dreptate! Ca atare, nu putea să treacă mult, fără să-mi apară în drum altă nimfă? Uite că apăru! Fir-ar să fie, mi-am zis, am nimerit în lanul cu femei, mă rog, altfel spus: în paradisul feromonilor! De ce taman acum? Ironia sorții…

Mă roagă pretenarul, care mă ajuta la zugrăveală, să îi repar televizorul unei cunoștințe de-ale lui. Puteam să-l refuz? Așa că mi-am luat geanta cu scule și m-am… ”prezantat” la ușa apartamentului, unde urma să îmi ofer serviciile de depanator. Și mi-a deschis o doamnă. Dar ce doamnă! ”La naiba… iar?! Lumea asta – mi-am zis – e bântuită numai de madone ispititoare și musai trebuie să-mi ațină mie calea?” A ieșit în capot și cipici, iradiind un jet de energie blasfemică, taman ca un generator bio/atomic! „Sărut mâna” , „Bună ziua”, „Am venit” , „Mă bucur. Poftiți!, aici e televizorul”. Am luat „obectu” în primire, l-am cercetat cu relativă atenție, deși simțeam în ceafă presiunea momentului, înfășurată în capotul de mătasă. El, televizorul, avea purici. Eu, depanatorul, aveam furnici pe șira spinării! Fiecare cu zoologia lui instigatoare, cum ar veni! Mă uit mai atent la „obectu”, zis defect. Cablul de antenă, scos! Măi să fie! Asta îmi cam mirosea a premeditare. Și întorc capul, discret, spre doamna, căutând confirmarea bănuielii mele. „Mda! Cre' că tubul catodic al dumneaei necesită o reparație urgentă”, mi-am șoptit în barbă, cu un cinism bine temperat!...

Căci ședea pe margine patului, sprijinită în mâini, așa, într-o poziție vag neglijentă, de divă impozantă. Adică picioruș peste picioruș, vai, pictate-n sacru tuș de către Însuși Infinitudinea Sa, Divinul, în timpul liber, când își exersa talentele artistice, din plictis teologic! Căci se profilau către sus, mai către sus, pe sub marginea capotului, pulpițele posesoarei, afișând un ucigaș potențial seductiv – mda, și ședea doamna așa, galeș, cu ultimul nasture cam desfăcut, încât…. ”Sfinte Atanase, făcătorule de plăci de gramofon Columbia, am să te șterg din calendarul religiei mele personale, corupătorule!”, glăsuit-am în sine-mi cu evlavie. Da, și ceva mai jos, pentru întregirea tabloului asasin, două gambe ronde, delicat rindeluite și alea, se expuneau, insinuant, privirii mele… depanatoare. ”Nu – mi-am zis în gându-mi scrijelit de ispită – am să-mi probez rezistența la tentații, de data asta!”

Vâr eu antena în locașul ei, apăs butonul de pornire și tiviul o ia din loc, fără purici pe ecran. Doar furnicile mele stăruiau, pervers, pe traseul spate-jos, ceafă-sus și retur! „Nu, n-o să calc greșit de data asta. Am să rezist pornirii păcătoase, sfinte Atanase!” „Gata, doamnă, s-a rezolvat problema.” , „Vaaaiii, ce bine!... mă plictiseam singură, în casă. E ca un prieten: mai auzi una, alta, îți mai trece timpul. Altă distracție nu prea mai ai în ziua de azi.” Am înțeles: doamna îmi transmitea, în cod Morse-afectiv, tradus pe loc, prin subtile și delicate sugestii, că ar avea nevoie de oarece dixxx-tracție, oleacă mai variată. Singurică, singurică… „Dar de ce sunteți singură, doamnă?”, o întreb, cu un început timid de curiozitate. Soțul nu văăă…? ” , „Ei, cu serviciul lui e mai tot timpul plecat.” , „Departe?”, îmi dă ghes curiozitatea aia, cam perversă, să aflu. „Nu foarte departe, la 40 de km, dar pleacă dimineața, devreme, pe bicicletă, și vine seara, foarte obosit. Uneori nici nu ne vedem, când sunt și eu în ture.” , „Mda – gândii compasiv – tristă soartă!”. Și dau să plec. „Vai, dar nu mi-ați spus cât face?” , „Ce să facă, doamnă?” , „Păi, reparația dumneavoastră.” , „Vai doamnă, își scoase, la lumină, căpșorul șturlubatic ipocrizia din dotare, cum aș putea pretinde? E serviciu contra serviciu; cunoștința dv. mă ajută la…” , „Știu, mi-a spus. Dar nu mă cunoașteți?... că eu vă cunosc. V-am văzut de mai multe ori, avem, la servici, holul comun.” „Da?!”, mă uimii eu, cu un plus de interes, nu tocmai nevinovat. „Da, eu sunt telefonistă, dar sunt singură în camera aia pe care scrie: .” Remarcasem, într-adevăr, trecând prin fața ușii ăleia, interdicția, dar nu-mi pusesem întrebări inutile: era interzis, și gata! „Da? Și ce faceți acolo?” , „Nu am voie să spun, dar bănuiți, cred.” Cred că bănuiam, dar asta nu schimba cu nimic situația. Doar nu era cine știe ce agentă secretă doamna, de care trebuia să mă cam feresc. „Nu vă costă nimic, doamnă.”, îi spun, încercând să-mi reprim gândul că mă aflam într-un loc în care tocmai ce mi se oferea, pe tavă, o prăjiturică delicioasă, iar eu mă făceam că nu mi-e foame. „Dar, măcar o prăjiturică, ceva, să serviți… m-aș simți oarecum să… să mă refuzați”, o aud ciripind în continuarea gândului meu, ca un ecou telepatic. Și nici nu termină bine, că dă fuguța alături, ca o păsărică în rut, de unde se întoarce, radioasă, cu niște prăjiturici pe o tavă și un pahar cu vișinată. ”Prăjituri cu vișinată, la naiba, ce combinație!”, mi-am zis, dar n-am făcut nazuri și am servit din platoașul doamnei. Mă rog, un alt platoaș, mult mai delicios, se oferea și mai alături, lângă tăviță, dar eram hotărât, da, eram hotă… și iar îmi cade privirea în jos, la marginea capotului, din care, hm!, mai dispăruse un nasture, evadat suspect din cheutoare. Probabil, urmare a efortului de a găsi tăvița cu prăjituri. Mic incident tehnic! „Vă place?”, murmură pisicește doamna, privindu-mă cu toată dulceața prăjiturelelor, adunată la un loc, în ochișori. „Da, foarte bune, doamnă. Dar mult mai plă… (aci mă oprii o țâră în loc, reproșându-mi în gând: ”Ce faci, ce faci? Ai uitat de promisiunea făcută?… pe toți dracii!... dă-o-ncolo de promisiune blegoasă, mai bine o intromisiune sănătoasă, căci simt că sar pe geam, dacă o mai dau cotită. Și nici una, nici două, o-nșfac pe ddduamna… neconsulată, ca să zic așa, o dezbobocesc din capot – era complet goală, cum am bănuit, dealtfel! – o am trântit pe pat și am servit copios prăjiturelul ei mult delicios. Când pe față, când pe dos. La un moment dat, remarc un amănunt fefe șăgalnic: că avea pe buculițe – mă rog, diminutivul nu se prea potrivea, volumele reale fiind ceva mai generoase, dar m-a lovit nastalgia drăgălășeniei de odinioară! – avea, zic, pe cele dotări sferoidale, două gropițe patetico-simpatice! Oau, așa ceva nu mai văzusem. Atașau un plus de stimulent instinctului! Mă rog, am mai întârziat o vreme, după care am întins-o cu sărut-mânurile de rigoare, că nu se știa ce pană de bicicletă putea să-l întoarne din drum pe soțul cel prea ocupat, plecat în bejanie turistică.

La vreo câteva zile, mă pomenesc, către miezul nopții, cu un telefon: „Ce faci? Dormi?” (deja eram intimi!), „Nu, nu dorm și nici altceva nu fac.”, îi zic. „Nu ai și tu ceva treabă pe la servici, că eu am.”, mă informează, cu toată mierea din glas, strecurată pe firul telefonic. ”Am, nu am, trebuie să-mi fac!”, îmi auzii comentariul interior și mă dusei la serviciu. Noaptea! Nici nu știam ce să-i spun portarului, dacă mă întreabă ce și cum. Văd eu. Ceva defecțiuni pe la redresorii de curent continuu. Daaa'… continuu, continuu!... Mă rog, portarul visa, în gheretă, la cine știe ce partidă de… amor! Ei na, acum și tu!... chiar toată lumea are preocupări din astea păcătoase, sfinte Atanase?! Unii sunt mai pocăiți!... Am trecut pe lângă cerber, am urcat în sala redresorilor, care torceau bucuroși la două sute douăzeci de volți, presimțind, parcă, ce avea să se petreacă. Mă opresc în faţa uşii secrete şi bat uşor. Îmi deschide. „Vin acum.” „Te aștept.”

Dar trebuia aranjat cumva locul de hârjoană. Am luat iute banca de serviciu, de la birou, și am dus-o după redresori. Bine dosit locul, deși precauția era inutilă. Cine putea să vină, la ora aia, acolo?!
A venit, în schimb, doamna. „Nu pot să stau mult, să nu sune cineva. Nu am motiv să spun că am stat la toaletă cine știe cât.” , „Bine, hai!” , ”Acolo?!” a exclamat contrariată. „Ne descurcăm noi cumva.” Am stat pe capătul băncii și am așe-zat-o în poziție de start, suta metri plat! Nu se vedeau gropițele alea simpatice din buculițe – poziție incomodă, semi/întuneric… – dar aveam imaginație din belșug. Puteam să suplinesc lipsa cu succes. La dracu, era înfăşurată în dres! „Veniși blindată, doamnă!” , „Îl dau acum jos.” Și, în grabă, eu ținând-o să nu cadă, ea forțându-se să se dezechipeze, aud deodată: ”târrr, pârrr!”, s-a sfâșiat dresul! „Scuze!”, bâiguii prostește. „Nu-i nimic.” Şi a continuat chiar ea cu sfâșiatul, astfel ca să devină pe deplin accesibilă. Ei, și redresorii torceau pe-a lor limbă… și doamna tremola, în măsura șaișpe-a patra! Un mic, dar vioi, concert simfonic de cameră, la vioară și contrabas, andante… andante, cu inserțiuni ale unor game majore, de nuanță electro-magnetică!...

Sărit de pe cremalieră am mai fost și eu, totuși! Deh, ale tinereții valuri! De câte ori mi-aduc aminte, pe lângă pornirea intempestivă de a izbucni în râs, mă încearcă și un sentiment vag-dureros al trecerii, al alcătuirii efemere, al stingerii insesizabile. Da, erai zmeu, te credeai etern, gustai din plin aroma îmbătătoare a realității, până când, deodată, te uiți în oglinjioara inimii și constați, cu adâncă tristețe, că abia amintirile dacă mai au ceva consistență în părerea de viață, în care… chiar să fi fost eu oare?, încep să mă întreb, iarăși, cu uimire!...

Insert 64
..............................................................................................................
(Totul pare a fi în regulă cu tine, cu uzina carnală, cum ar veni, cât încă te combustionează vivanta starea metabolică, fermentația hormonală și, pandant, iluzia binefăcătoare a satisfacției de a fi. Da, totul e perfect până când, hm!, începi să te farămi… De aici încolo te lupți, pe viață și pe moarte, cu demonii entropiei, care, treptat-treptat, te dezagregă până la stadiul de simplu mecanism biologic. Căci în clipa deșteptării devii dureros de lucid. Da, îți spui, mă credeam a fi un fel de buric al universului… când, deodată, am devenit o dărăpănătură de oase scâlciate, pe care atârnă zdrențele celulare ale unei paiațe.

Dar, până atunci, iluzia întreține arderea vitalistă, ca o flacără acetilenică, a cărei intensitate este susținută de oxigenul pompat, din belșug, în plămâni, de la tubul în care este dozată porția de vitalitate, pentru un timp limitat. Timp pe care nu-l evaluezi decât la înalte cote optimiste, câtă vreme ești indecent de tânăr, plin de emfază și aroganță, ambele inconștiente. Doar că… fugit ireparabile tempus și edax rerum, precum glăsuiau latinii. Și gata, ai îmbulinat-o, Oaie, lumea devine, deodată, fadă și ostilă pentru tine!)
..............................................................................................................

Lucrurile mergeau greu la reparația apartamentului. Mai greu decât m-am așteptat. Pereți descojiți, moloz, praf, scule de reparat etc. Reușisem să termin doar sufrageria, care era, cât de cât, locuibilă și unde-mi mutasem reședința.
Doamna cu televizorul mă sună la câteva seri, după „depanare”. „Știi, vorbeam așa… cu o prietenă, de-a mea… sentimentală… și spunea ea, la un moment dat, ce bine ar fi să stai acum la lumina veiozei, între cearceafurile parfumate ale unui pat, cu un bărbat tânăr și frumos lângă tine…” , „Idilică viziune, zic, dar care patul, care bărbatul?” , „Patul e aici, cu bărbatul vorbesc acum. Ce faci? Nu vii pe la mine?” , „Și bărbatu-to?” , „E de noapte.” , „Atunci am o propunere: vino tu la mine. Nu am cearceafuri parfumate, dar e un pat primitor și un bărbat disponibil” , ”Cum să vin singură așa de târziu?” , ”Bine, vin și te iau.”
Și am avut din nou prilejul să-i contemplu gropițele alea simpatice de pe fundul ei rotungior și ademenitor, când a luat poziția felinei din desenele lui Disney, care își scotea, una câte una, focoasele unghiilor din teacă… tiing… diiing-daaaa-ng!... tiing… diiing-daaaang!... pentru ca, apoi, să se lanseze spectaculos în direcția șoricelului țintă, setat să-i fie prins în fălcile acelei mâțe nemiloase. Eu nu eram șoricelul, în mod cert, ci impulsorul energetic, necesar startului.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!