poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2139 .



Visul II
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2017-06-23  |     | 



Mașina celor doi străbate de câteva ore o autostradă.
Nina se foiește agitată.
- Ce s-a întâmplat, nu-ți place peisajul? A fost ideea ta să ocolim. Te bosumflezi degeaba.
- Ba nu mă bosumflez deloc, doar mă gândeam și privindu-te, nu mă puteam decide dacă să-ți spun sau nu.
Într-adevăr peisajul e monoton, o câmpie stearpă se întinde cât vezi cu ochii, nici o umbră, nici un copac, doar suprafața imensă și plată, îmbinată cu cerul lipsit de nori.
Satele, care răsar timid la capătul pustiului, sunt mici și izolate. În fața porților vopsite strident, pe bănci de lemn, stau săteni toropiți de căldură. Majoritatea sunt bătrâni, poate prea bătrâni ca să mai fie prinși de intriga unui program tv sau prea sătuli de repetiția vieții și-atunci, își spune ea, ies la porți și privesc înspre trecut.
Doi copii mărunți și arși de soare fug apatici după o minge, dispărând pe o uliță îngustă. La marginea satului un cârd de gâște se bălăcesc într-un iaz. Apa are nuanțe verzui.
- Mihnea noi doi suntem reali? Te-ai gândit vreodată că poate există și o altă realitate? Până și știința...
- Nina nu începe iar. Nu înțeleg de ți-ai bate capul cu probabilități. Despre ce altă realitate vorbim? Unde e, arată-mi! Demonstrează-mi măcar un exemplu palpabil. Și dacă ar fi să fie, ce relevanță ar avea pentru noi? Ar complica inutil o lume care deja nu face altceva decît să-și complice fiecare trăire, căutând explicații ridicole și absurde. Sunt un om al prezentului și cred că imaginile privite cu coada ochiului vor apărea întotdeauna deformate.
Realitate e ziua de azi, tu și eu, peisajul acesta pustiu prin care trecem și de care, odată ce ne vom desprinde, va înceta să fie, dincolo de acest moment nu mai e nimic. Și pe cînd tu nu vei putea să-mi demonstrezi niciodată că există o dimensiune paralelă, eu ție, într-o zi, cine știe cum, îți voi putea arăta ascunzișurile acestei realități.
Nina zâmbește, privindu-și sandalele ei roșii. Îi plac mult. Și infatuarea cu care vorbește el îi place, chiar dacă ar vrea să-i mai spună că nu poate cuprinde în discursul lui toate aspectele unui subiect atât de vast. Nu-i va spune, însă.
- Hai să ascultăm muzică, e prea gol câmpul ăsta și nu se mai termină.
Melodia e veselă și-ncep amîndoi să cânte. Peste geamul lăsat al mașinii, Nina își întinde brațele, își scoate capul și strigă versurile pustiului. Părul ei lung și negru flutură ca o eșarfă, învăluindu-i chipul. Autostrada pare fără sfârșit. Soarele e abia la jumătatea zilei.

Orașul în care ajung în cele din urmă, pare nefiresc de calm. E trecut de amiază și o căldură sufocantă stoarce trupurile trecătorilor care, transpirați, par că se deplasează mașinal, intersecântu-se absenți, ca-ntr-o scenă de film mut.
În jurul unei fântîni arteziene, plasată în plin soare, în mijlocul unei pieți, pe băncile din fier, cu picioare arcuite, zac răstigniți oameni sleiți, cu ochii fixați într-un punct de pe cer.
Ai spune că așteaptă cuminți teleportarea în lumea de dincolo, într-atât de concentrați sunt! Trece un avion, mare lucru, își spune Nina, muindu-și degetele în apă.
- La ce te gândești?
Venind din spate, ea nu putea să-l vadă și tresare. De ciudă, își moaie din nou mâinile în apă și-l stropește. El râde, fără să se șteargă. Ecoul vocii lui se risipește invizibil, înghițit de spațiul larg.
Fără motiv, rămân un timp să privească stolurile de porumbei împrăștiați prin piață. Soarele apune lent, căzând obosit după blocuri.
- Vine noaptea, unde dormim, întreabă Nina.
- Vom găsi un hotel, toate orașele au măcar unul.
În mașină e cald, aerul uscat o sufocă. Respiră des, dar senzația persistă. Trebuie să se distragă.
Acordurile unei orchestre țâșnesc vesele de după un colț de stradă.
- Privește Mihnea, e o nuntă, hai să ne oprim puțin.
- Nu cred că ar fi o idee bună, încă nu am găsit un loc de dormit. Nu-mi place când depind de întâmplare, trebuia să fi prenotat totul din timp.
- Te rog! Stăm puțin, uite ce veseli sunt!
Nina fuge, târându-l după ea, energia ei e molipsitoare, îl cuprinde și fără să-și dea seama se trezește dansând cu o femeie care râde într-una. Se chinuie să-i cuprindă mijlocul voluminos, dar mîna-i alunecă mereu pe suprafața vastă, acoperită de un material lucios și înfierbântat.
Nina dansează și ea cu cineva, perechi asudate de efort îi despart, Mihnea îi zărește din când în când rochia roșie tresărind prin mulțime și-i vine să râdă, văzând-o cum țopăie, zbuciumându-se caraghios. Și felul în care îi face cu ochiul sau îl atinge de cîte ori se intersectează, îl incită teribil. Se simte copleșit de dorința de a o smulge din mijlocul mulțimii pentru a o purta într-un loc unde să fie doar ei doi. Nimic n-ar mai rămîne din rochia ei roșie țopăitoare. I-ar auzi glasul răgușit cerându-l, iar el ar chinui-o, da, i-ar plăcea s-o chinuie puțin, măcar cât să-i vadă pupilele albastre strălucind de dorință. Cu acest gînd, zâmbind, se desprinde de doamna lucioasă, încercând să ajungă la ea.
Nina, însă, cunoaște acea privire și fuge, hohotind spre intrarea restaurantului.
Cîțiva nuntași surprind jocul și se precipită să le facă loc, în timp ce sunetul spontan al unui tunet surprinde mulțimea adunată afară. Se creează haos, paharele cad de pe mese suflate de vântul imprevizibil al furtunii de vară, iar nuntașii speriați că-și vor distruge ținutele de gală, se îngrămădesc dezamăgiți spre interior.
E deja seară, flash-urile fulgerelor spintecă cerul, ei doi, strâns îmbrățișați ca-ntr-o scenă de final de film, privesc dezlănțuirea ploii.
- Și n-am avut timp nici să găsim unde vom dormi, spune el.
- Vom dormi în mașină, răspunde ea.
- Veți dormi la mine, le spune un bătrân. Am o pensiune modestă la cîțiva pași de aici.

În camera mică și discret mobilată, Nina se lasă să cadă, cu brațele răsfirate deasupra capului, pe pat. Zgomotul ploii se-aude înfundat, Mihnea cântă la duș, ea se gândește la golurile din memoria ei. O clipă închide ochii și-i pare că cineva îi ciocăne în tâmple. Sunetul vibrează, dureros.
E oboseala, își spune, abandonîndu-se somnului.
Și fruntea ei încruntată va fi deja relaxată când bărbatul o va săruta, șoptindu-i:
- Dormi, draga mea, mâine vom răsturna mitul realităților din mintea ta.

*

- Domnișoară Nina, e trecut de șapte...
Ciocăniturile puternice o fac să sară din pat buimacă. Huruitul prelung al unui tunet zguduie geamurile, făcându-le să vibreze ca de cutremur.
De-afară se-aude ropotul ploii, în cameră se simte umiditatea și e încă aproape întuneric din cauza vremii.
Nina aleargă la ușă, ștergându-și fruntea transpirată.
- Gata Marine, m-am trezit, mulțumesc din nou pentru efort.
- Din ce în ce mai greu, Nina, ar trebui să te duci la un control, se poate trata, altfel cine știe, poți surzi de tot. Auzi ce vreme e afară, iar tu cu bicicleta, asta nu e o meserie de femei, eu aș...
- E târziu deja, scuză-mi impolitețea, dar trebuie să plec. Vorbim când mă întorc.
Îi vede dezamăgirea, dar n-ar fi prima dată, știe ce gânduri are și n-are timp să-i mai explice că nu e atât de disperată de sărăcia ei, încât să se compromită, chiar dacă el e proprietarul.
Scoate agenda și scrie cîteva zeci de minute cu înfrigurare, rostind cuvintele cu voce tare, de parcă în acest mod ele ar deveni reale. Sau măcar semnificația lor.
Apoi deschide la fel de agitată duapul de unde își ia în fugă hainele de muncă. Diseară va trebui să spele, altfel mîine va rămîne descoperită.
Traversează prima stradă cu pași repezi.
Azi merge pe jos, umbrela e aproape inutilă, ploaia torențială i-a îmbibat deja pantofii, tălpicii au devenit cocoloașe și-i chinuie tălpile, va trebui să și-i scoată cumva, când va ajunge la poștă.
Ușa de sticlă clămpăne enervant de tare când ea intră. Toți întorc capul pentru cîteva clipe, dar nu reacționează, e doar o colegă, încă nu au de ce să se enerveze.
În urma pașilor ei rămîn pete de apă. Picături șiroind se scurg și din umbrelă, jalnică imagine, își spune Nina, intrând în oficiu.
Cât timp ea sortează plicuri, ploaia se oprește, norii se retrag spre capătul orașului sau al lumii poate, ar fi tot una pentru unii, în timp ce comunitatea, însuflețită de răcoarea și prospețimea dimineții începe să mișune pe străzi, cu sau fără motiv.
Traseul începe de la primărie, în geamurile căreia Nina se privește trecând. Nimic de văzut, își spune. Oricum s-ar privi, reflecția ei e banală, fapt ce-o enervează tocmai pentru că nu se poate obișnui cu ea, astfel.

Un clopot electonic bate strident din turnul clădirii și o voce anunță maiestuos ora nouă. Nina repetă mesajul, zâmbind în același timp portarului care-i răspunde tot cu un zîmbet, dar în poziția cuvenită de portar, cu mîinile la spate și corpul drept, chiar și cînd ea-i spune că nici pentru primărie, nici pentru el nu are nimic.
Sfârșitul de săptămână e de vină, Ioane, tu stai drept și nu te pune pe râs că te dau ăștia afară, îi mai șoptește ea, imitându-l.
Trece apoi pe lîngă el fără să mai întoarcă privirea, e deja trafic și nu-și permite să fie neatentă. Coboară, însoțită de un grup de copii în mahala unde trebuie să lase ziarul „Vremea” în fiecare zi, bătrânului doctor, fost ginecolog, renumit în oraș nu doar pentru competență ci și pentru multiplele aventuri cu „obiectul muncii”.
Dinspre capătul străzii răzbate ascuțit mirosul de fum al sobelor de la casele țigănești, câteva, scăpate încă de planurile revoluționare ale primarului.
De-acolo, Nina urcă pe o stradă alternativă, pentru a lăsa o mulțime de plicuri la supermarket și-apoi se întoarce în oraș, pe rutele zilnice.

Același glas maiestuos, după bătăile electronice de rigoare, o anunță că e ora prânzului chiar cînd ea, ușurată de majoritatea sarcinilor, sună la poarta impozantă a unei vile abia construite, unde locuiește fosta ei profesoară. Aici poposește mai mult, stând de vorbă despre nimicuri frumoase cu proprietara cu care, de ceva timp, a legat un început de prietenie. De fiecare dată când, din șezlongul comod cu ceașca de cafea în mână, privește spre frumoasa ei grădină, Ninei îi vine să-i spună tot acestei femei raționale și totuși caldă, dar ceva o împiedică. Poate ideea că e ca și cum ar arunca pe umerii femeii o răspundere în plus, prin faptul că aceasta va încerca, cu siguranță, să o înțeleagă.
Așa că-și bea cafeaua, mulțumește și merge mai departe.
Canicula s-a reîntors, pantofii s-au uscat și-așa țepeni au început să-i facă bătături.

Clopotul anunță ora cinci.
Geanta ușurată de povară, îi alunecă de pe umăr, la fiecare mișcare, dar ziua ei de muncă s-a sfârșit.
Se oprește într-un parc, se așează pe o bancă și-și aprinde o țigară. La umbra deasă a castanilor, inspirând prelung primul fum, Nina se gîndește la primul ei vis.
S-a trezit pur și simplu cu el, cu Mihnea. Era ziua în care s-au mutat împreună. Ea, buimacă, ascultându-l fără să înțeleagă unde se află și ce se întâmplă, apoi el explicându-i că în urma accidentului ei a hotărât să stea mai mult împreună, pentru că e amnezică și are nevoie de ajutor, nu că nu ar fi puternică sau aptă să-și continue cariera, dar un accident e ceva serios, iar el o vrea aproape și-n siguranță. Pentru acest lucru a adus chiar și o menajeră, își puteau permite, amândoi câștigau suficient.

Dar ce a fost până atunci, se întreabă Nina, stingând țigara. Nimic. E doar un vis și viselor nu le trebuie logică.

Mergând agale pe străzile sufocate, se lasă purtată de furnicarul uman spre sediul poștei unde, după ce lasă mandatele de confirmare, își umple geanta cu hîrtii nefolositoare pe care le lasă apoi unei femei nevoiașe din același bloc. Nu știe la ce-i folosesc, poate pentru a face focul într-o sobă mică cu plită de gătit a cărei burlan scos înafară a înegrit sinistru pereții.
Nu are cine să o amendeze, cui i-ar păsa de aspectul unui loc unde înafară de poștași, gunoieri și polițiști, nimeni nu se aventurează nici măcar din curiozitate.
E un loc mort și deci inexistent pentru ceilalți. Pînă și cei dinăuntru cartierului par la fel. Umbre de oameni dizolvându-se tăcuți în mizerie.
Soarele apune, dispărând după zidurile părăsite ale fostei fabrici de mobilă când Nina intră în scara blocului unde ajunge odată cu dezlănțuirea aceluiași război periodic, dntre doi soți care ocupă un mic apartament aflat chiar lîngă garsoniera ei.
- Pleci, mereu pleci, golan nenorocit, m-ai păcălit și m-ai lăsat gravidă și-acum furi din casă și bei, iei mâncarea de la gura copiilor, tu i-ai vrut, uite-i sunt ai tăi, zdrențăroși și slabi, pentru că eu nu am cu cine să-i las să mă duc la muncă. Bețivule! Nenorocit de țăran, că dacă nu era mama să moară ca să ne lase casa, dormeam la mă-ta în șura cu vaci, nimic n-ai fost în stare să faci.
Bărbatul, clătinându-se periculos, încearcă să se apropie de ea, scrîșnind din dinți.
- Fă, taci din gură nu mă fă de rîs, de aia sunt bărbat, să beau sau de aia beau, că sunt bărbat. Mișcă-te în casă, că te dau cu capul de pereți de-ți rămîne tărâța acolo, nu ai de spălat? Spală, gătește, ai grijă de copii că de aia te-ai măritat.
Cine-i aduce doamnă, pardon, domnișoară, de mîncare, cine o îmbracă, cine o așteaptă când pleacă ore întregi, cine știe unde, poate la futut pisici, că oricum nici un bărbat nu s-ar mai uita la ea, i se adresează el, Ninei.
Mirosind puternic a băutură, înaintează, clătindându-se spre ea. După câțiva pași se împiedică și dezechilibrîndu-se, aproape o dărâmă, lipind-o de un perete.
- Ce are poștașul în geantă pentru Culiță? Ajutorul social, cucoană, cînd vine? De fapt nu-l aduci tu, e moș Brânzoi, tu nu ești decît o curvă cu pantaloni de poștaș.
Nina îl împinge, fără să-i răspundă, n-ar face decît să-l ațâțe, dar și-ar dori enorm de mult să fi fost bărbat și să-i pocească fața buhăită.
Ajunsă în casă, își așează dezgustată geanta într-un colț și se-aruncă de-a dreptul în patul îngust care acum, în acest moment al zilei, e totuși un refugiu. Încearcă să închidă ochii și să se relaxeze dar vocile celor doi, ajunși în casă, vibrează prin pereți direct în creierul ei. Nici măcar venirea serii nu temperează spiritele, vocilor deja cunoscute li se adaugă altele, venite inițial să consilieze, pentru ca mai apoi să se amestece în tonalitate și-n semnificație cu primele.
E aproape mijlocul nopții, când ea reușește să se lase stării ei. În surdină, prin pereții subțiri, din apartamentul vecin se strecoară scârțâitul jeluitor al unei manele pe care ea, însă, nu o mai aude până la final.





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!