meandre 78- Casa Republicii

Mihai a ajuns să lucreze la Casa Republicii și nu știa care ar fi fost motivul real. Oare se întâmpla din nou ca el să fie pedepsit că și-a făcut meseria cu exactitate și intransigență?
Era la acest loc de muncă sub titulatura de „detașat„ așa că legalitatea aparentă era asigurată.
Activitatea era vastă și laborioasă. Chiar dacă trebuia să asigure hrana la câteva mii de oameni asta nu-l speria. În fond pe timpul cutremurului avusese o situație similară. Activitatea de asigurare a hranei nu era un lucru simplu. Fixurile erau diverse dar dacă făceai scheme și calcule, aveai șansa ca fiecare grup de militari să primească hrana la timp și la locul necesar. Îi era și groază de ce s-ar fi întâmplat ca să greșească acele calcule și să se trezească cu militari veniți la o sală de mese și să nu fie mâncare sau pâine.
În primul rând era problema că militarii concentrați mâncau un alt meniu decât militarii în termen. Această situație crea o altă obligativitate, anume că în același timp, în aceeași sală de mese, nu aveai voie să servești meniuri diferite. Trebuia să asiguri, în funcție de efective și de orele de servire, spațiile cu capacitatea suficient pentru grupul respectiv. Dar să nu uităm că militarii serveau trei mese pe zi, că locuri de cazare, cu săli de mese, erau douăzecși una și că militarii lucrau în trei schimburi. Era foarte important acest amănunt pentru că erau loturi care serveau masa de dimineață la dormitoare dar altele la Stadionul Republicii, sub tribune. Nu este de neglijat în acest puzzle că militarii din schimbul de noapte serveau masa de dimineață, seara, la ora 20,00, masa de prânz la ora unu noaptea și masa de seară la ora opt dimineața. Mihai pleca dimineața pe jos din Drumul Taberei la Casa Republicii la ora trei și jumătate, ca la ora patru și un sfert să fie la Casa Republicii. Ajuns acolo trebuia să ia efectivele de la biroul care se ocupa de repartizarea forței de muncă și să facă repartizările pe meniuri, ore, tipul de militari( militari în termen sau concentrați), amplasarea sălilor de mese dar și de capacitatea lor.
Telefoanele la fabricile de pâine și comenzi pe locații, comenzi la furnizorii de hrană unde trebuia să țină seamă de necesar dar și de capacitățile unităților furnizoare. Femeile care asigurau distribuirea hranei mai furau din alimentele de gustare, pateu de ficat, mezeluri , etc. dar și din hrana preparată, scoțând carne din cazanele cu mâncare. Lupta era enormă dar și faptul că nu dorea să bage pe nimeni în pușcărie îi dădeau stări dintre cele mai rele. Seara, după ora 22,oo ajungea acasă flămând și obosit. Cădea frânt ca apoi, a doua zi să o ia de la capăt. Mai prindea femei care furau mâncare, le mai certa, se mai făcea că nu le vede dar un binevoitor l-a turnat că nu ar fi vigilent. A fost retrogradat în funcție scriptic dar munca era aceeași. În cele din urmă, prin octombrie a revenit la unitatea de bază.
Munca de aprovizionare la serviciul alimente, în cazarmă, părea o bagatelă față de Casa Republicii.
În penultima zi de muncă la acea construcție imensă, Mihai a găsit printre ruine și stive de materiale de construcție un cățel șoricar. Privea atent la coloanele de pe fațada clădirii amintindu-și de câte ori fuseseră construite și demolate. Ceaușescu nu avea vedere în plan și atunci , propunerile pentru coloane erau executate în mărime naturală, acolo, pe locul unde trebuiau să fie la final. Ceaușescu alături de Elena Ceaușescu optau pentru o variantă și erau construite toate coloanele în varianta aceea. Vederea de ansamblu nu îi satisfăcea așa că era demolat totul și refăcut un alt model.
Cățelul, șchiopătând de o labă din față era urmărit de o haită de câini maidanezi. Toți câinii din curțile demolate erau de acum liberi, prin București, căutându-și mâncare, și nu erau puțini. Supraviețuirea determina lupte aprige.
Mihai a luat cățelul în brațe și i-a gonit pe ceilalți. Jurai că este Patrocle din Dumbrava Minunată. Era aceeași rasă cu cei doi căței cu care se plimba dimineața din curtea din vecini. Fetele s-au bucurat peste măsură când l-a dus acasă.
-Tati, cum îl cheamă?- a întrebat Floricica.
-Chiar, ce nume îi dăm?-a întrebat și Mona.
Teodora l-a primit cu drag și câinele i s-a cuibărit la picioare.
-Pichi, hai la mama! Hai să-i dea mama de mâncare!
După ce a mâncat, Pichi s-a cuibărit pe o canapea și a adormit adânc, simțind că nu-l poate ataca nimeni.
Teodora lucra la Tehnoimport. Chiar dacă făcea muncă de contabilitate a acceptat să fie încadrată la „muncitori“ pentru a nu-i fi restructurat postul.
Și la ea existau probleme la serviciu ca dealtfel peste tot.
Toți cei cu funcții de conducere erau cu siguranță ofițeri de securitate. Uneori venea câte un curier cu câte o geantă cu bani și fetele erau încuiate într-un birou ca să numere dolarii care reprezentau contravaloarea unor facturi pe care erau scrise niște produse dat în realitate erau arme sau componente. După numărătoare erau controlate ca apoi să reintre în rutina de fiecare zi.
Mihai a dorit să o scoată din acea „șerpărie„ și cu mare greutate a reușit să o mute la o unitate militară de construcții, geamănă cu a lui Mihai, la Tunari, pe centură.
Regimul normal de serviciu îi dădea o oarecare stare de echilibru.
Se reluaseră cafelele de dimineață cu șeful lui și schimbul de informații despe ce mai spunea Europa Liberă și Vocea Americii.
Bunicul lui Mihai se mutase din cartierul Grivița Roșie și ocupase la început un apartament cu două camere, într-o lizieră de pădure, aproape ce Comandamentul Aviației, nu departe de Parcul Privighetorilor.
Nici viața bunicului, pe care Mihai îl apela cu acel „tata Ion „ , nu fusese ușoară. Refugiul din timpul războiului, de la Iași la Lovrin, mersul pe front cu trenul-baie, munca grea ca montator de vagoane și de locomotive, creșterea a doi băieți și întreținerea lor la liceu nu a fost simplă, mai ales că soția lui era casnică.
Bătrânul nu se simțea bine și Mihai mergea aproape zilnic în vizită, singur sau cu Teodora. Bibina, cea de a patra nevastă a lui, era o femeie curată, gospodină dar apucătoare și rea de gură. Cât timp bătrânul fusese în putere,o mai potolea cu câte o ceartă sau cu câte o bătaie. Acum el zăcea pe patul de moarte.
Mihai încerca tot timpul să-l revigoreze, îl ținea de vorbă, îl antrena în tot felul de activități dar el zâmbea și-i spunea:
Mă, tu nu vezi că nu mai pot. Gata! Mi-am trăit traiul , mi-am mâncat mălaiul! Tu să ai grijă de fata asta, că tare mi-e dragă. Și să ai grijă de Floricica! Păcat că nu a văzut-o mă-ta , mare.
Teodora zâmbea și-și ștergea o lacrimă pe furiș.
Într-o zi Mihai l-a găsit inconștient. L-a dezbrăcat și i-a uns escarele cu cremă, l-a îmbrăcat la loc și s-a întins lângă el în pat, ținându-i palma uriașă și bătătorită, în palma lui.
Mihai încerca să-i transfere din energia care și așa îi prisosea dar nu vedea nici măcar o ameliorare. Într-o zi, venind direct de la serviciu l-a găsit aproape inconștient. Bibina îi uda buzele cu apă iar el, cu ochelarii bifocali pe nas, stătea cu fața în sus , aproape inert. Mihai și-a dat vestonul jos și s-a întins pe pat lângă bătrân. I-a prins din nou palma și șoptit, a început să-i vorbească:
-Mă tată, toată viața ne-ai ajutat, pe Rică , pe jean , pe mine. Acum trec printr-o perioadă mai grea. Nu am cu cine să mă sfătuiesc iar tu mă lași?Te rog ajută-mă așa cum i-ai ajutat pe toți, toată viața ta. Pe Rică, taică-meu, l-ai scos din pușcărie, pe Jean te-ai zbătut și l-ai scăpat. Eu m-a decurcat singur în lupta asta cu societatea...
Deodată bătrânul a deschis ochii.
-Ce-i mă? Nu mor caii când vor câinii! Tu ai fost la serviciu? Să nu dea dracul să nu mergi la muncă! Ești militar! Ce fac fetele tale? Ce face Teodora?
-Femeie!- a strigat cu glas moale bătrânul-i-ai dat lu ăsta ceva să mănânce? Poate că-i e foame1
Bibina a băgat capul pe ușă, uimită.
-Nu i-am dat, omule! Nu a vrut.
-Mamă, pune-ne câte un strop de supă că mâncăm amândoi în bucătărie.
Mihai l-a sprijinit pe bătrân ca să se ridice în capul oaselor ca apoi, sprijinit, bătrânul să-și ia papucii și să ajungă la bucătărie...