poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2097 .



Calcă-le fără milă!
proză [ ]
Cubul de Zahăr

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [nic pop ]

2012-01-09  |     | 



El îi face semn să treacă prin spărtura unui gard putregăios, gata să se prăvălească cu tot cu ei. Și aproape că se împiedică de cel care ar trebui, vezi bine, să le permită să treacă de scândurile dezbârnate. Acesta se scutură de zăpadă, înfofolit până la ochi în fular, deși barba nu tocmai îngrijită îi iese de sub fular pe piept parcă în așteptarea țurțurilor. Dincoace de gard noaptea e și mai albă decât în oraș pomenindu-se într-o grădină cu copacii albi de zăpadă. Nu ninge, nu suflă vântul. Omătul doarme. Băiatul se îmbrățișează cu cel apărut ca de sub zăpadă. Ba chiar se îmbrățișează de două ori, peste umărul stâng și peste umărul drept, fără ca purcelușul congelat să fie lăsat din mână și participând astfel și el la îmbrățișare, o îmbrățișare în trei.
- Luați-o tot înainte, li se spune. După tufele de trandafir, are cine să vă întâlnească și să vă îndrume mai departe. Trecere frumoasă!
Și omuleanul se retrage în umbra gardului, dacă nu cumva chiar sub gard.
- Săracul boschetar, îl compătimește ea, a ajuns să încurce „petrecerile” cu „trecerile”.
- Cine, el să încurce? Glumești? Ne-a dorit chiar ce-ai auzit: trecere frumoasă!
- O!
Le ia ceva timp ca să-și dea seama că ceva mai încolo, după tufele de trandafir, e un imens perete alb, căruia nici nu i se văd marginile pe sus și nici prin părți. Și ce mici și neimportanți se simt la baza acestui perete! Dar iată că se deschide o ușă albă. contopită cu panorama, și o femeie în albastru, cu umerii goi, li se înclină a bun venit îndemnându-i să intre. Dincolo trebuie să pășească de-a lungul unui coridor ocupat pe toată lungimea de înghesuiala a sute sau poate mii de perechi de încălțăminte. Și fiecare pereche e îndreptată cu vârfurile înainte. Toată încălțămintea se uită înainte. Parcă ar fi niște gângănii atrase de-o rază de lumină. Și de bună seamă, la capătul coridorului printr-o ușă batantă puțin întredeschisă se zărește dincolo o înfiripare de lumină de zi. Dora se apleacă să-și scoată cizmele.
– Ce faci? Noi suntem doar în trecere pe-aici. Nu se cade să ne descălțăm. Pe aici se merge cu încălțăminte peste încălțăminte, talpă peste talpă… Hai, calcă-le fără milă! Asta le face plăcere.
Și ea pășește alături de el călcând strâmb, împiedicat, peste sandale, pantofi, adidași, papuci, șlapi, bocanci, ciubote, cizme soldățești, cizme de damă, cizme pescărești, galoși, mocasini, ghete și chiar opinci scorțoase... Apoi ușa se deschide împinsă parcă numai cu respirația, trec dincolo pe o pajiște verde ce se întinde în coborâre până foarte departe, unde nu-i decât cer albastru iar în largul cerului crește o Planetă de-o prospețime mai vie decât tot ce e viu pe pământ.
– Să ne-așezăm pe iarbă, îi șoptește el.
În fața lor e un spațiu deschis pe distanțe enorme și singura explicație care îi trece ei prin cap e că băiatul i-a făcut surpriza să o aducă la Planetariu. Mai ales că pe aceiași pajiște pe care stau ei acum mai pot fi văzuți stând pe iarbă, la mari depărtări ce-i drept, bărbați, femei, copiii, oameni bătrâni și foarte multe perechi îmbrățișându-se parcă la nesfârșit. Ceea ce nu poate înțelege ea însă e faptul că de pe marginile îndepărtate ale pajiștii se aruncă câte cineva în largul cerului, fără să se prăbușească în jos, zburând tot înainte cu mâinile desfăcute în părți, unii în haine albe, alți cu pardesiuri sau trenciuri desfăcute în loc de aripi, iar alții plutesc goi goluți, înaintând cu ușurință spre Planeta aceea vie și proaspătă ca miezul unei dimineți de iunie, iar cei care se duc într-acolo lasă în urma lor o nețărmurită bucurie ce se simte în jur peste tot. Ea mângâie purcelușul congelat lăsat între ei pe iarbă. O face și pentru a se convinge cu propriile simțuri că nu visează, insistând asupra firicelelor de gheață dintre urechile lui, firicele foarte reci și care, dacă ea ar fi în vis, ar trezi-o. „Într-adevăr, între noi era, parcă-l văd, un purceluș congelat, își va aminti ea în seara tragediei. Era înghețat bocnă și uite-atâta de mic! Eu îl mângâiam de-mi îngheța palma, dar nu se topea, nu dădea nici un semn că ar putea să se dezghețe vreodată. Se dezgheța numai puțin pe la ochi de-ai fi zis că plânge.”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!