poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4386 .



Forsyte Saga
proză [ ]
Volumul II - Vara târzie a unui Forsyte; Încătușați de lege

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [John_Galsworthy ]

2011-05-29  |     |  Înscris în bibliotecă de Enache Nicolae




VARA TÂRZIE A UNUI FORSYTE

"Prea scurt răgaz răstimpul verii are"

INTERLUDIU

În primul an al ultimului deceniu din veacul al nouăsprezecelea, în cea din urmă zi a lunii mai, pe la șase seara, bătrânul Jolyon ședea sub stejarul din fața terasei casei sale din Robin Hill. Aștepta să-l ciupească țânțarii pentru a se despărți de această strălucitoare după-amiază. Mâna lui slabă, brună, cu vine albastre proeminente, ținea o țigară de foi aproape terminată între degetele subțiri, cu unghii lungi — păstrase obiceiul de a le purta lungi, ascuțite și lustruite ca odinioară, pe la începutul domniei reginei Victoria, când era atât de distins să nu te atingi de nimic, nici chiar cu vârful degetelor. Fruntea boltită, mustața mare, albă, obrajii supți și bărbia-i lungă, slabă erau adumbrite de o pălărie de Panama veche, cafenie, care-l apăra de razele soarelui ce apunea.
Þinuta lui — ședea picior peste picior — dovedea seninătate și un fel de eleganță firească pentru un bătrân care, în fiece dimineață, își parfuma batista de mătase cu apă de colonie. La picioarele lui era întins un câine flocos, bălțat alb și cafeniu, corcitură de Pomeranian — câinele Balthazar; antipatia, de la început, dintre el și bătrânul Jolyon se transformase, de-a lungul anilor, în prietenie. Lângă fotoliul său se afla un leagăn, iar în leagăn ședea una din păpușile lui Holly — "Alice Proasta" — cu trunchiul căzut peste picioare și cu nenorocitu-i nas ascuns într-o fustă neagră. Stăpâna ei n-a iubit-o niciodată, de aceea îi era indiferent cum stătea. La marginea terasei pietruite începea pajiștea ce se așternea peste dealul care cobora chiar din dreptul stejarului și se întindea până la un câmp de ferigă; apoi se desfășurau semănăturile, până la marginea lacului, iar dincolo de ele era crângul. Priveliștea era "frumoasă, remarcabilă", după cum spusese Swithin Forsyte privind-o, cu cinci ani în urmă, când venise în trăsură cu Irene să viziteze casa. Bătrânul Jolyon auzise despre acesta ispravă a fratelui său, căci plimbarea aceea ajunsese celebră la "Bursa Forsyte". Swithin! Bietul băiat plecase dintre cei vii, murise în luna noiembrie a anului trecut, în vârsta de abia șaptezeci și nouă de ani. Cu acel prilej s-a reînnoit îndoiala membrilor neamului Forsyte, care credeau că vor trăi veșnic — îndoială care apăruse pentru prima oară la moartea mătușii Ann. Murise! Și n-au mai rămas decât Jolyon, James, Roger, Nicholas, Timothy, Julia, Hester și Susan! Iar bătrânul Jolyon se gândea: "Optzeci și cinci! Nu-i simt... numai când mă apucă durerea aceea".
Își scruta memoria. Nu-și mai simțise vârsta de vreo trei ani de zile, de când a cumpărat casa care-i purtase atâta ghinion nepotului său Soames și se mutase aici la Robin Hill. Parcă în fiecare primăvară întinerea de când trăia la țară cu fiul său și cu nepoții: June și cei doi nepoței din a doua căsătorie, Jolly și Holly. Aici, departe de larma Londrei și de croncăneala de la "Bursa Forsyte", fără Consilii de Administrație, într-o atmosferă încântătoare, viața nu era muncă, ci jucărie, deși era tot timpul ocupat cu desăvârșirea și înfrumusețarea casei și a celor douăzeci de acri din jurul ei, precum și cu satisfacerea capriciilor lui Holly și Jolly. Toate necazurile și amărăciunile strânse în inima lui de-a lungul acelei lungi și tragice întâmplări cu June, cu Soames și soția lui, Irene, și cu sărmanul tânăr Bosinney, s-au risipit. Chiar și June s-a scuturat, în cele din urmă, de melancolia ei, dovadă această călătorie în Spania pe care o face împreună cu tatăl ei și cu mama ei vitregă. După plecarea lor, casa a fost cuprinsă de o pace cu totul deosebită; senină dar pustie, căci ducea dorul fiului său. În ultima vreme Jo era pentru el o adevărată mângâiere și bucurie; bun băiat! Femeile însă, chiar și cele mai bune, îți calcă uneori puțin pe nervi, firește, fac excepție acelea pe care le admiri.
În depărtare cânta cucul; pe primul ulm de pe câmp uguia un porumbel sălbatic, și ce frumos crescuseră margaretele și piciorul cocoșului după ultima coasă! Vântul bătea dinspre sud-vest: ce aer încântător, plin de sevă! Își dădu pălăria pe ceafă, pentru ca soarele să-i cadă pe obraji și pe bărbie. Nici el nu știa de ce, dar astăzi simțea nevoia să fie cineva lângă el, dorea să privească o față frumoasă. Oamenii se poartă cu bătrânii de parcă ei n-ar mai avea nici o dorință. Și, cu filozofia — atât de puțin potrivită cu aceea a unui Forsyte — care de multă vreme pusese stăpânire pe sufletul său, gândi: "Pe om nimic nu-l îndestulează niciodată! Chiar când e cu un picior în groapă e în stare să mai dorească ceva!" Aici — departe de îndatoririle pe care i le impuneau afacerile — nepoții, florile, pomii, păsările de pe moșioara lui, fără a mai vorbi despre soare, lună și stele, toate îi spuneau ziua și noaptea. "Deschide-te, Sesam". Și Sesam s-a deschis, poate că nu știa nici el cât anume se deschisese. Fusese totdeauna sensibil la ceea ce oamenii de azi numesc pur și simplu "natură"; acum încerca însă un sentiment aproape religios, cu toate că nu-și pierduse obiceiul de a numi un apus de soare "apus de soare", o priveliște "priveliște", orișicât de profund l-ar fi emoționat ele. Dar, de la o vreme încoace, când privea natura, simțea o durere în suflet, în fiecare din aceste zile liniștite, senine, din ce în ce mai lungi, hoinărea, ținând-o de mână pe Holly; înaintea lor mergea câinele Balthazar, căutând cu îndârjire ceva ce nu găsea niciodată; urmărea cum se deschid trandafirii, cum mijesc fructele pe pomi, cum razele soarelui luminează frunzele de stejar și lăstarii din crâng, urmărea cum se desfac și strălucesc frunzele de nufăr și grâul argintiu, abia încolțit, de pe singurul său teren arabil; asculta cântecul graurilor și al ciocârliilor, asculta cum rumegau vacile de rasă Alderney, mișcând încet cozile cu smoc de păr în vârf. Și în fiecare din aceste zile frumoase, dragostea lui adevărată pentru toate acestea îl înjunghia în suflet... Poate că, în adâncul lui, simțea că nu mai are multă vreme pentru a se bucura de ele. Ideea că într-o bună zi, poate peste mai puțin de zece ani, poate peste mai puțin de cinci, i se va lua toata această lume, înainte ca el să-și fi consumat puterea de a o iubi, i se părea o nedreptate din partea naturii, nedreptate care îi întuneca orizontul. Chiar dacă după viața aceasta ar veni ceva, nu va fi ceea ce dorește el. Nu va fi Robin Hill, cu flori, păsări și fețe frumoase, care, chiar și acum, sunt prea puține în jurul lui! Pe măsură ce treceau anii, aversiunea lui pentru artificialitate crescuse; tradiționalismul său fanatic, de pe când avea șaizeci de ani și purta favoriți, din pură extravaganță, dispăruse. Acum nu mai prețuia decât trei lucruri: frumusețea, o purtare loială și simțul de proprietate. Dar, cea mai importantă era, totuși, frumusețea. Se interesase întotdeauna de fel de fel de lucruri, ba chiar și azi, putea citi încă The Times, dar în orice moment era gata să-l lase din mână dacă auzea o mierlă cântând. Parcă, totuși, purtarea loială și proprietatea îl mai oboseau; mierlele și apusul de soare nu-l osteneau niciodată, dar, în schimb, grija că nu se poate sătura de ele îi trezea un sentiment neplăcut. În strălucirea liniștită a serii ce se lăsa, privind floricelele aurii și albe de pe pajiște, îi veni un gând: vremea aceasta de seară semăna cu muzica din Orfeu, operă pe care o auzise de curând la Covent Garden. Frumoasă operă, nu ca aceea a lui Meyerbeer, nici chiar ca a lui Mozart, dar, în felul ei, poate chiar mai drăguță. Avea ceva clasic, ceva din epoca de aur, pur și melodios, iar Ravogli cântă "aproape tot atât de bine ca acelea de odinioară" — și aceasta era cea mai mare laudă pe care o putea el acorda. Dorul fierbinte pe care-l simțea Orfeu pentru frumusețea pe care o pierduse, pentru iubirea lui care coborâse la Hades, așa după cum pleacă frumusețea și iubirea din viață, același dor care răsuna și vibra în muzica aceea frumoasă plutea și în frumusețea rătăcitoare a lumii. Și, fără să vrea, bătrânul Jolyon lovi cu vârful ghetei sale cu elastic și talpă de plută coastele câinelui Balthazar, trezi animalul din somn și îl făcu să-și caute puricii. Căci, deși se presupunea că nu-i are, nimic nu-l putea convinge de acest fapt. După ce isprăvi, frecă locul pe care-l scărpinase de pulpa stăpânului său și se întinse din nou pe jos, cu botul peste căputa ghetei care îl supărase. Și deodată, în mintea bătrânului Jolyon se trezi o amintire, o față pe care o văzuse acum trei săptămâni la operă: Irene, soția distinsului său nepot Soames, "Proprietarul"! Cu toate că n-o mai întâlnise din ziua "reuniunii" care avusese loc în vechea lui reședință de la Stanhope Gate — când sărbătorise nefericita logodnă a nepoatei sale, June, cu tânărul Bosinney — o recunoscuse imediat, căci întotdeauna o admirase. Era o făptură foarte frumoasă. Auzise că după moartea tânărului Bosinney, a cărui amantă devenise în mod atât de condamnabil, îl părăsise pe Soames. Numai Dumnezeu știe ce-o fi devenit de atunci. Abia când i-a văzut obrazul — din profil — în rândul din față, și-a adus aminte, pentru prima dată în acești trei ani, că Irene mai este încă în viață. Nimeni n-a mai pomenit de ea. Totuși Jo îi spusese odată ceva, ceva ce-l indignase din cale-afară de tare. Pare-se că băiatul aflase de la George Forsyte — care-l văzuse pe Bosinney în ceața din ziua în care fusese călcat de omnibuz — ceva ce explica deznădejdea tânărului arhitect, un act săvârșit de Soames față de soția sa, un act josnic. De altfel Jo a văzut-o în acea după-amiază, după ce se răspândise vestea, a zărit-o doar o clipă, dar descrierea pe care i-a făcut-o bătrânului Jolyon a rămas neștearsă în amintirea lui: "sălbatică și pierdută". Iar a doua zi dimineață, June s-a dus la ea — și-a înfrânt sentimentele și s-a dus acolo — dar servitoarea, plângând, i-a povestit că stăpâna ei ieșise pe furiș noaptea din casă și dispăruse. În orice caz, tragică poveste! Un lucru era cert: Soames n-a mai reușit niciodată să o stăpânească pe Irene. Acum el locuia la Brighton, venea în fiecare zi la Londra și se întorcea înapoi cu trenul. Soartă bine meritată pentru un bogătaș! Căci dacă bătrânul Jolyon prindea necaz pe cineva — așa cum prinsese pe nepotul său — nu-i mai trecea niciodată. Încă și acum mai ținea minte sentimentul de ușurare cu care primise vestea dispariției lui Irene. Prea era greu de suportat gândul că trăia prizonieră în casa aceea în care fusese silită să se întoarcă, atunci când o văzuse Jo; dar se întorsese doar pentru o clipă, cum se întoarce un animal rănit la vizuina lui. Citise și ea afișul de pe stradă: Moartea tragică a unui arhitect. În seara aceea, la operă, fața ei l-a emoționat pe bătrânul Jolyon — era mai frumoasă decât o ținea el minte, dar semăna cu o mască în dosul căreia se petrecea ceva. Era încă o femeie tânără, să fi avut vreo douăzeci și opt de ani. Oh, da! Se prea poate să aibă acum un alt iubit. Dar la acest gând revoltător — o femeie măritată nu trebuie să iubească niciodată, chiar și o dată fusese prea mult — ridică piciorul și trase cu căputa drept în capul câinelui Balthazar. Animalul, deștept, se ridică și se uită drept în fața bătrânului Jolyon, parcă l-ar fi întrebat: "plimbare?"; iar bătrânul Jolyon îi răspunse:
— Hai să mergem, flăcău bătrân!
Ca de obicei, străbătând constelații de piciorul cocoșului și margarete, intrară în plantația de ferigă. Această parte a parcului, cu vegetație abia mijindă, a fost intenționat săpată mai jos decât nivelul pajiștii, pentru ca mai târziu, când feriga va crește, să ajungă la același nivel cu ea, dând astfel impresia de variație, atât de importantă în horticultură. Câinelui Balthazar îi plăceau mult stâncile și pământul, căci, uneori, găsea pe-acolo câte o cârtiță. Bătrânul Jolyon ținea în mod deosebit să treacă pe aici, deși plantația nu era încă frumoasă, dar știa că într-o bună zi va fi, și se gândea: "Trebuie să-l chem aici pe Varr ca să-și dea părerea, el e mai priceput decât Beech". Căci plantele, ca și casele sau metehnele oamenilor, cer să fie îngrijite de cei mai buni specialiști. Printre ferigi erau mulți melci, și când trecea pe acolo cu nepoții săi, le arăta câte unul, spunându-le povestea micului băiat care întrebase: "Mamă, prunele au piciorușe?" "Nu, puișor". "Atunci să știi c-am înghițit un melc mare". Iar când copiii săreau în sus și-l strângeau de mână, gândindu-se la melcul mare care cobora pe beregata micului băiat, bunicul clipea din ochi. După ce ieși din plantația de ferigă, deschise portița gardului de nuiele și păși pe cea dintâi pajiște, o suprafață mare, ce semăna cu un parc, din care se despărțise, printr-un zid de cărămidă, o grădină de zarzavat. Bătrânul Jolyon o ocoli, căci azi nu era dispus s-o viziteze, și coborî dealul spre iaz. Balthazar, care știa că pe acolo se află unul sau doi șobolani de apă, mergea înainte sărind, cu umbletul unui câine ce îmbătrânește și care face în fiecare zi aceeași plimbare. Ajuns la marginea apei, bătrânul Jolyon se opri, căci se mai deschisese încă un nufăr; mâine i-l va arăta lui Holly, dacă până atunci scumpa micuță se va vindeca de deranjamentul de stomac pe care l-a avut din pricina unei roșii mâncate la micul dejun — micile ei măruntaie erau foarte delicate. Acum, că Jolly plecase la școală — era în clasa întâi — Holly era cu el aproape toată ziua, de aceea astăzi îi lipsea foarte mult. Apoi, mai simțea și durerea aceea care în ultima vreme îl cam supăra: un mic junghi în partea stângă. Se întoarse și privi în sus, pe deal. Într-adevăr, sărmanul tânăr Bosinney a realizat ceva cu totul deosebit prin casa aceasta; ar fi ajuns departe dacă ar mai fi trăit! Oare pe unde o fi el acum? Poate că spiritul lui mai este încă pe aici, prin preajma ultimei sale lucrări și a tragicei sale iubiri. Sau poate că spiritul lui Bosinney s-a topit în infinit? Cine poate ști? Câinele își murdărise picioarele cu noroi! Porni spre crâng. Acolo erau cele mai frumoase zambile, cunoștea el un loc în care nu bătea soarele și unde ele înfloreau ca niște mici pete de cer, căzute jos printre pomi. Trecu pe lângă gardurile vacilor și cotețele de găini și merse pe o potecă îngustă în desișul de lăstari, pentru a ajunge la unul din acele locuri pline cu zambile. Balthazar, care mergea din nou înainte, scoase un mârâit ușor. Bătrânul Jolyon îl atinse cu piciorul, dar câinele rămase nemișcat, tocmai într-un loc strâmt, care închidea poteca; pe mijlocul spatelui său flocos, părul i se ridică în sus. Fie din pricina mârâitului și a părului care se zbârlise pe spinarea câinelui, fie din pricina senzației pe care o are omul când umblă singur prin pădure, bătrânul Jolyon simți un fior pe șira spinării. Aici poteca ocolea un buștean bătrân, acoperit cu mușchi; pe el ședea o femeie. Era cu fața întoarsă, iar el abia avu vreme să gândească: "N-avea voie să vină aici, trebuie să pun o tablă cu Intrarea oprită", și ea își îndreptă fața către el... Doamne, Dumnezeule! Era chiar aceea pe care o văzuse la operă, chiar femeia la care se gândise adâncauri! În clipa aceea nu mai văzu nimic deslușit în jurul său — stranie senzație, parcă ar fi fost un spirit — poate că era doar efectul razelor soarelui care cădeau pieziș pe fusta ei gri-mov! Apoi ea se ridică în picioare și se opri zâmbind, cu capul puțin aplecat într-o parte. Bătrânul Jolyon gândi: "Ah, cât e de frumoasă!" Nu rostiră nici un cuvânt și bătrânul, cu vădită admirație, pricepu motivul tăcerii ei. Nu încăpea îndoială că o aduseseră aici amintirile și nu avea de gând să încerce a se scuza prin explicații banale.
— Bagă de seamă să nu-ți atingă câinele rochia, are picioarele ude. Vino mai aproape!
Dar câinele Balthazar merse către musafir, care întinse mâna și îl mângâie pe cap. Bătrânul Jolyon îi zise:
— Deunăzi te-am văzut la operă, dumneata nu m-ai observat?
— Ba da, v-am văzut.
Răspunsul ei avea o nuanță de compliment, ca și cum ar fi însemnat: "Vă închipuiți că puteți trece neobservat"?
— Sunt plecați cu toții în Spania, continuă el brusc. Sunt singur aici și m-am dus cu trăsura la operă. Ravogli cântă frumos. Ai văzut grajdurile vacilor?
În situația aceasta atât de plină de mister și cu emoții atât de ciudate, instinctul îl mână spre acest petic de proprietate, iar Irene îl urmă. Trupul ei se legăna ușor, cu eleganța celor mai grațioase franțuzoaice; rochia ei avea reflexe de gris-perle. Zări două sau trei fire argintii în părul ei de culoarea chihlimbarului, care contrasta neobișnuit cu ochii negri și pielea albă. O privire bruscă, aruncată peste umăr din ochii ei catifelați, îl tulbură. Părea că vine de departe și din străfunduri, ca dintr-o altă lume, sau în orice caz de la o ființă care nu mai trăiește chiar pe pământ. O întrebă mecanic:
— Unde locuiești acum?
— Am un mic apartament în Chelsea.
Nu voia să știe cu ce se ocupă, nu voia să știe nimic, totuși îi scăpă întrebarea indiscretă:
— Singură?
Ea dădu din cap. Bătrânul Jolyon primi răspunsul cu ușurare. Și îi trecu prin minte că numai dintr-un capriciu al sorții nu este ea stăpâna acestui crâng și nu îi arată ea lui — ca vizitator — grajdurile.
— Toate sunt de rasă Alderney, mârâi el: vacile astea dau laptele cel mai bun. Privește-o pe asta, ce frumos animal. Hoo, Myrtle!
Vaca, roșiatică, cu ochii blânzi și negri ca ai lui Irene, stătea absolut liniștită, căci fusese mulsă mai adâncauri. Îi privea din colțul ochilor ei lucioși, blânzi, cinici, iar din buzele ei cenușii curgeau pe paie încet firișoare subțiri de bale. În lumina slabă din grajdul răcoros plutea miros de fân, vanilie și amoniac; bătrânul Jolyon zise:
— Trebuie să vii sus să iei masa cu mine. Trăsura mea te va duce apoi acasă.
Simți că în sufletul ei se dă o luptă; era firesc să se lupte cu Amintirile. Dar el simțea nevoia să stea lângă ea, o față atât de drăgălașă, un trup atât de încântător, o frumusețe! Fusese toată după-amiaza singur. Probabil că ochii lui trădau melancolie, căci ea îi răspunse:
— Mulțumesc, unchiule Jolyon. Cu plăcere.
El își frecă mâinile și zise:
— Strașnic! Hai să mergem sus!
Și porniră peste câmp, cu câinele Balthazar în frunte. Razele soarelui cădeau acum aproape orizontal pe fețele lor, iar Jolyon văzu nu numai firele de argint din păr, ci și mici dungulițe, destul de adânci, pe obrazul ei, tocmai suficiente pentru a-i pecetlui frumusețea de medalie — semnul distinctiv al omului care nu-și împarte viața cu alții. "Am s-o conduc peste terasă", gândi el, "n-am s-o primesc ca pe-un musafir de rând".
— Și cu ce te ocupi toată ziua?
— Dau lecții de muzică, și în afară de asta mai am și alte preocupări.
— Muncă! zise bătrânul Jolyon, ridicând păpușa din leagăn și netezindu-i fusta neagră. Nu-i așa că nu există ceva mai frumos? Eu acum nu mai lucrez. Am îmbătrânit. Și ce alte preocupări mai ai?
— Încerc să ajut femeile căzute în nenorocire.
Bătrânul Jolyon nu prea înțelegea.
— Căzute în nenorocire? repetă.
Apoi se cutremură la gândul că ea voia să spună exact ce ar fi înțeles și el prin aceste cuvinte. Ajută adică pe Magdalenele Londrei! Ce preocupare îngrozitoare și sinistră! Dar curiozitatea fiind mai mare decât reticența lui naturală, întrebă:
— Cum adică? Ce faci pentru ele?
— Nu prea mare lucru. N-am bani de prisos. Nu le pot da decât simpatie și câteodată mâncare.
Fără să vrea, bătrânul Jolyon duse mâna la portofel. Apoi o întrebă grăbit:
— Și cum ajungi la ele?
— Mă duc la spital.
— Spital! Pfu-u-u!
— Ceea ce mă doare mai mult este că aproape toate au fost odată frumoase!
Bătrânul Jolyon netezi păpușa.
— Frumusețe! strigă el. O, da! Tristă ocupație! și porni spre casă.
Prin ușa cu geamlâc, cu rulourile pe jumătate lăsate, trecu întâi el, apoi o pofti în camera în care, de obicei, studia ziarul The Times și paginile unei reviste de agricultură, cu ilustrații enorme, reprezentând sfeclă și alte asemenea lucruri, material bogat pentru picturile lui Holly.
— Peste o jumătate de oră luăm masa. Poate vrei să te speli pe mâini. Am să te conduc în camera lui June.
O văzu privind ager în jurul ei; s-o fi gândind poate la schimbările care s-au produs aici de când fusese ea ultima oara în această casă, cu bărbatul ei, sau cu iubitul ei, sau poate cu amândoi, cine ar fi putut spune? Tot trecutul era învăluit în întuneric și el dorea să rămână așa. Dar ce schimbări! Și când ajunse în hol, spuse:
— Fiul meu Jo este pictor, după cum știi, el are mult gust. Firește că nu se potrivește cu al meu, dar l-am lăsat să facă cum a vrut.
Ea stătea nemișcată, cu privirile rătăcind prin hol și prin sala de muzică, transformate acum într-o singură piesă, sub marele luminator. Vizitatoarea îi făcu bătrânului Jolyon o impresie stranie. Oare încerca să evoce pe cineva din umbra acestei încăperi scăldată toată în gris-perle și argint? El ar fi preferat culori mai vii și mai solide, tonuri aurii. Dar Jo avea gusturi franțuzești și de aceea coloritul încăperii era umbrit, întrerupt doar ici și colo de o mică rază albastră sau roșie, și îți dădea impresia că totul e învăluit în fumul țigaretelor pe care le fuma mereu băiatul lui. Nu era tocmai ceea ce visase el! El ar fi atârnat pe pereți acele multiple capodopere de natură moartă, în rame aurite, pe care le cumpărase pe vremea când se prețuia cantitatea. Dar unde erau tablourile lui? Vândute pe nimica! Căci acel ceva, care îl deosebea de ceilalți membri ai familiei Forsyte, l-a făcut să țină pas cu vremea, ferindu-l să se lupte pentru a le păstra. Dar în biroul lui mai avea încă tabloul intitulat Bărci pescărești olandeze în apusul soarelui.
Încet, căci îl durea într-o parte, porni împreună cu ea sus pe scări.
— Toate acestea sunt camerele de baie și alte dependințe. Le-am îmbrăcat complet în faianță. Camerele copiilor sunt una lângă alta. Aceasta este a lui Jo și a soției lui. Odăile comunică între ele. Dar cred că-ți mai aduci aminte.
Irene dădu din cap. Trecură mai departe, pe galerie, și intrară într-o încăpere mare, cu un pat îngust și multe ferestre.
— Aceasta este a mea, zise el.
Pereții erau acoperiți cu fotografiile copiilor și cu schițe în acuarelă. Apoi adăugă, cu oarecare timiditate:
— Sunt făcute de Jo. Priveliștea e minunată. Când e vreme senină, poți vedea tribuna cea mare de pe hipodromul de la Epsom.
Soarele apusese în spatele casei și peste priveliște se așternuse o ceață de lumină, emanația acelei zile lungi și însorite. Se vedeau abia câteva case, dar câmpurile și pomii străluceau aievea, până departe, în vale.
— Regiunea se schimbă, zise el brusc, dar totuși va rămâne pe loc și după ce noi nu vom mai fi. Uită-te numai la sturzii aceia: dimineața, cântecul păsărilor este atât de dulce! Mă bucur c-am scăpat de Londra.
Obrazul ei era aproape lipit de fereastră și tristețea din expresia ei îl izbi. "Cum aș vrea s-o fac fericită! se gândi el. Frumoasă fată, dar atât de tristă"! Și ridicând ulciorul cu apă caldă, ieși pe coridor.
— Aceasta e camera lui June, zise, deschizând ușa de alături și puse ulciorul jos; cred că vei găsi acolo tot ce-ți trebuie.
Și după ce închise ușa, se întoarse în odaia lui. În timp ce-și peria părul cu periile lui mari, cu mâner de abanos, și își ștergea fruntea cu apă de colonie, căzu pe gânduri. Femeia aceasta venise într-un mod cu totul straniu; un fel de fantomă misterioasă, chiar romantică, venită parcă pentru a împlini dorința lui de-a avea pe cineva lângă el, de a vedea o față frumoasă... Oricum ar fi fost, i se părea că fusese trimisă pentru a-i potoli dorul. Și, stând în fața oglinzii, își îndreptă trupul care se ținea încă destul de drept, trecu cu peria peste mustața lui mare, albă, își șterse sprâncenele cu apă de colonie și sună.
— Am uitat să spun că o doamnă va lua masa la noi. Bucătăreasa trebuie să pregătească ceva mai deosebit, apoi trebuie să-i spui lui Beacon să pregătească landoul și doi cai pentru ora zece și jumătate, spre a o conduce în oraș chiar în această seară. Domnișoara Holly a adormit?
Servitoarea răspunse că nu crede. Bătrânul Jolyon trecu pe galerie, se furișă în vârful picioarelor spre odaia copiilor și deschise ușa ale cărei țâțâni poruncise să fie întotdeauna unse perfect, pentru a se putea strecura seara la ei fără a fi auzit.
Dar Holly adormise și era culcată ca o Madonă în miniatură, în genul acelora pe care pictorii de odinioară nu le puteau deosebi de Venus, după ce isprăveau tabloul. Genele lungi, negre, îi umbreau obrajii. Pe fața ei citeai pace desăvârșită, probabil că micul ei stomac era în ordine. Și bătrânul Jolyon, stând în camera aproape întunecată, o privi cu adorație. Fețișoara ei era atât de fermecătoare și atât de solemnă și dulce! Capacitatea lui bine cunoscută de a trăi prin cei tineri era mai mult decât satisfăcută. Ei reprezentau pentru el viața lui viitoare, poate că era singura viață de dincolo de mormânt pe care păgânismul lui sănătos o admitea. Această mică făptură avea toată viața înaintea ei, iar în vinele-i subțiri curgea sângele lui, o parte din sângele lui. Era mica lui tovarășă pe care o va face fericită cât îi va sta în putință, pentru ca să nu cunoască altceva decât iubire. Inima i se umplu de fericire și ieși, străduindu-se să nu-i scârțâie ghetele de lac. Ajuns pe coridor, îl cuprinse un gând nesăbuit: "Ce-ar fi dacă și ea ar ajunge în starea despre care îi vorbise Irene? Femei, care toate au fost odată fetițe mici ca și aceasta ce doarme alături!... Trebuie să-i dau un cec; nu pot suporta nici măcar să mă gândesc la ele", își zise. N-a suportat niciodată să se gândească la acele sărmane femei declasate: imaginea lor rănea prea mult rafinamentul pur din miezul ființei lui, ascuns sub straturile așternute de simțul de proprietate. Da, rănea în mod dureros ceea ce era cel mai profund înrădăcinat în sufletul său: iubirea de frumos care făcea și acum să-i tresară inima la gândul că va petrece o seară în societatea unei femei frumoase. Coborî, trecând prin ușile cu arcuri, spre partea din spatele casei. Acolo, în pivniță, avea un vin scump, prețuit la cel puțin două lire sterline sticla, un Steinberg Cabinet, mai bun decât orice Johannisberg care a trecut vreodată prin gâtlejul unui om. Un vin cu un buchet desăvârșit, dulce ca o piersică, adevărat nectar! Scoase o sticlă și, mânuind-o ca pe un nou-născut, o ridică în fața ochilor pentru a o privi la lumină. Sticla, de culoare caldă, cu gâtul subțire, învăluită în haina ei de praf, îi produse o adâncă plăcere. Trecuseră trei ani de când le mutase aici, de la oraș, și vinul avusese vreme să se așeze; trebuia să fie în stare perfectă! Cumpărase sticlele acestea de treizeci și cinci de ani. Slavă Domnului, mai avea încă cerul gurii în bună stare, și își cucerise dreptul de a bea un vin bun. Ea va ști să-l prețuiască: nu există nici urmă de aciditate în toate cele douăsprezece sticle. Șterse sticla, trase dopul cu mâinile lui, puse nasul la capul sticlei, îi inhală parfumul și se întoarse în sala de muzică.
Irene stătea lângă pian; își scosese pălăria și eșarfa de dantelă, astfel încât i se putea vedea părul, de culoarea aurului, și paloarea gâtului. Văzând-o în fața pianului de lemn de trandafir, în rochia ei gri, bătrânul Jolyon avu senzația că se află în fața unui tablou frumos.
Îi oferi brațul și porniră cu solemnitate. Încăperea era atât de mare, încât douăzeci și patru de persoane puteau mânca într-însa comod. Acum însă nu era așternută decât o mică masă rotundă. Bătrânul Jolyon, simțindu-se singur la masa aceea mare de sufragerie, care îl întrista, dispusese să fie scoasă și înlocuită cu una mică, până la întoarcerea fiului său. Aici avea el obiceiul să mănânce singur, întovărășit doar de două Madone ale lui Rafael, în reproduceri foarte bune. În aceste zile frumoase de vară, ora de masă era singurul ceas mohorât din toată ziua. Cum niciodată nu fusese mâncăcios, ca grasul acela de Swithin, sau ca Sylvanus Heythorp, sau Antony Thornworthy — prietenii lui de pe vremuri — masa luată de unul singur, sub privirile celor două Madone, era o ocupație prea tristă, de aceea trecea repede peste ea, pentru a ajunge la cafea și țigară, care îi dădeau mai multă bucurie. Dar astă-seară era cu totul altceva! Ochii lui clipeau când o priveau, de cealaltă parte a mesei. Vorbi despre Italia și Elveția, povestindu-i despre călătoriile lui, și alte întâmplări pe care nu le mai putea istorisi fiului sau nepoatei sale, căci ei le cunoșteau. Un auditor proaspăt era de mare preț pentru el; de altfel niciodată n-a ajuns ca acei bătrâni care bat neîncetat câmpii amintirilor. Cum oamenii nesimțiți îl oboseau întotdeauna, se ferea, instinctiv, să-i obosească pe alții și, curtenitor din fire, era deosebit de atent când stătea cu o femeie frumoasă. I-ar fi plăcut să afle ceva despre ea, dar, cu toate că murmura și zâmbea părând că ascultă cu plăcere tot ceea ce îi povestea, bătrânul Jolyon o simțea învăluită într-o misterioasă izolare, care constituia jumătate din farmecul ei. Niciodată nu putuse suferi femeile care dau din umeri și își dau ochii peste cap, vorbind în neștire; nici pe acelea cu gură rea, care pronunța mereu sentințe și pretind că sunt atotștiutoare. El aprecia o singură calitate la o femeie: farmecul; și cu cât era mai liniștită, cu atât îi plăcea mai mult. Iar aceasta avea farmec, iar vraja ei era dulce ca soarele de după-amiază de pe dealurile și văile din Italia, care îi plăcuseră atât de mult. Apoi senzația că și Irene trăia singură, izolată, îl făcea să se simtă și mai aproape de ea, să găsească în ea o ființă a cărei societate o dorea în mod cu totul neobișnuit. Când un bărbat este foarte bătrân și nu mai aleargă în cursa vieții, îi place să fie ferit de rivalitatea tinereții, căci încă ar vrea să fie primul în inima frumuseții. Astfel, sorbind vinul de Rin, urmărea buzele ei și se simțea aproape tânăr. Dar și câinele Balthazar ședea culcat, urmărind buzele ei, însă în inima lui simțea un dispreț profund când conversația lor se oprea și se auzea clinchetul paharelor verzui, pline cu un lichid auriu, pe care el nu-l putea suferi.
Când se întoarseră în sala de muzică, începuse să se întunece de-a binelea. Și, cu țigara în gură, bătrânul Jolyon zise:
— Cântă-mi ceva din Chopin.
După țigările pe care le fumează și după compozitorii care le plac, poți cunoaște structura sufletească a oamenilor. Bătrânul Jolyon nu fuma țigări tari și nu suporta muzica lui Wagner. Lui îi plăceau Beethoven și Mozart, Haendel, Gluck și Schumann, iar din anumite motive tainice, îi plăceau și operele lui Meyerbeer. Dar în ultimii ani fusese sedus de Chopin, întocmai cum, în pictură, îl cucerise Botticelli. Își dădea bine seama că, cedând acestor gusturi, se abate de la idealurile epocii de aur. Poezia acestor doi artiști nu era ca aceea a lui Milton, Byron și Tennyson; ca a lui Rafael și Titian; ca a lui Mozart și Beethoven. Ascunsă în dosul unui văl, poezia lor nu te izbea în față, ci degetele ei îți alunecau între coaste și acolo se mișcau, se încolăceau și-ți topeau inima. Și, cu toate că niciodată n-a fost convins că aceste senzații sunt sănătoase, nu-i păsa deloc atâta vreme cât putea privi picturile unuia și asculta muzica celuilalt.
Irene se așeză la pian, sub lampa electrică cu abajur gris-perle, iar bătrânul Jolyon, picior peste picior, trăgând încet din țigara de foi, se așeză într-un fotoliu din care o putea privi. Irene întârzie câteva momente cu mâinile pe clape, gândindu-se, desigur, la ce anume să-i cânte, apoi începu. În sufletul bătrânului Jolyon se născu o bucurie tristă, care nu semăna cu nimic pe lume. Încetul cu încetul fu cuprins de visare, întreruptă doar de mișcarea mâinii lui pentru a scoate țigara din gură, la intervale foarte lungi, și a o pune din nou la loc. Irene era aproape de el, vinul de Rin era în el, ca și mireasma tutunului; dar tot acolo mai era și o lume scăldată în soare, care fusese învăluită, pe nesimțite, în lumina lunii, lacuri cu cocostârci și cu copaci ce păreau albăstrii deasupra apei, și trandafirii roșii-vișinii, și câmpuri cu levănțică pe care pășteau vaci albe ca laptele și — în umbră — o femeie cu ochii negri și gâtul alb, zâmbind cu brațele deschise: iar prin aerul care parcă era numai muzică, o stea căzu și se opri în cornul unei vaci. Deschise ochii. Splendidă bucată; cânta bine, tușeu de înger! Apoi îi închise din nou. Se simțea miraculos de trist și fericit, așa cum se simte omul când stă sub un tei în plină floare. Nu voia să mai retrăiască o dată propria lui viață, dorea numai să stea pe loc, să se încălzească la zâmbetul acestei femei și să soarbă parfumul ei. Brusc, își trase mâna: câinele Balthazar se ridicase și o lingea.
— Splendid! zise. Mai cântă-mi tot din Chopin!
Ea începu să cânte din nou. De data aceasta îl izbi asemănarea dintre ea și "Chopin". Mlădierea pe care o văzuse în mersul ei se simțea și în interpretarea ei; iar Nocturna pe care o alesese se potrivea cu întunecimea suavă a ochilor ei și cu lumina reflectată de părul ei, care era ca razele de aur ale lunii. Era, într-adevăr, fermecătoare, dar nici ea, nici muzica aceea nu avea nimic din Dalila. O spirală albastră, lungă, se înălță din țigara lui și se risipi. "Așa ne stingem și noi! cugetă el. Și frumusețea se mistuie! Oare nu mai rămâne nimic?"
Irene se opri din nou.
— Dorești ceva de Gluck? El avea obiceiul să compună într-o grădină însorită, cu o sticlă de vin de Rin alături de el.
— Da, da! Cântă-mi ceva din Orfeu.
În jurul lui se iviră iar câmpuri cu flori de aur și argint, forme albe ce se legănau încoace și încolo. Peste tot era vară. Valuri-valuri se revărsau în sufletul său dulceața și regretele. Căzu puțin scrum din țigară, și scoțând batista de mătase pentru a-l scutura, simți miros de tutun și apă de colonie. "Oh! gândi el, vară târzie — asta-i tot!" Apoi zise:
— Nu mi-ai cântat Che faro!
Ea nu răspunse, nici nu se mișcă. Bătrânul Jolyon simți ceva — o tulburare stranie. Deodată văzu cum se ridică de la pian și întoarce capul. Îl cuprinseră remușcările. Ce neghiobie săvârșise! Desigur că și ea, ca și Orfeu, căuta pe cel pierdut în acest loc al amintirilor! Și, tulburat până în adâncul sufletului, se sculă din fotoliu. Ea se dusese la fereastra cea mare, în celălalt capăt al sălii. Ușurel, o urmă. Brațele ei erau încrucișate peste piept, obrazul îi era alb ca varul. Foarte emoționat, îi zise:
— Vino, vino, iubita mea!
Vorbele îi scăpaseră fără să vrea, căci erau acelea pe care i le spunea lui Holly când o durea ceva; dar de data aceasta avură un efect dezastruos. Ea desfăcu mâinile, își îngropa fața în palme și izbucni în plâns.
Ochii bătrânului Jolyon — adânciți în orbite de bătrânețe — se ațintiră asupra ei. Se vedea că e rușinată peste măsură pentru că-și pierduse cumpătul, ceea ce nu se potrivea cu ființa ei atât de stăpânită și liniștită. Se vedea că nu i se mai întâmplase niciodată să izbucnească așa în fața unei alte ființe.
— Haide, haide! șopti el, și, întinzând reverențios mâna, o atinse.
Ea se întoarse, își luă mâinile de pe obraz și le puse pe pieptul lui. Bătrânul Jolyon stătea nemișcat, ținând o mână slabă pe umărul ei. Ce bine i-ar face dacă și-ar descărca odată sufletul! Iar câinele Balthazar, zăpăcit, se ridică pentru a-i studia mai îndeaproape.
Fereastra era încă deschisă, perdelele nu fuseseră trase, ultimele raze de lumină de afară se amestecau, timid, cu acelea ale lămpii ce ardea înăuntru. Venea un miros de iarbă cosită de curând. Cu înțelepciunea pe care i-o dăduse viața lui lungă, bătrânul Jolyon nu spuse nici o vorbă. Cu timpul, chiar și durerea își leapădă amarul; numai timpul vindecă tristețea — timpul care vede cum trec toate, cum o emoție ia locul alteia; timpul așterne liniște peste toate. Apoi îi veniră în minte vorbele: "După cum cerbul suspină după șuvoaie reci"... Dar pentru el nu mai însemnau nimic. Apoi, simțind miros de violete, își dădu seama că Irene își usucă lacrimile. Ridică bărbia, își lipi mustața de fruntea ei și simți cum întregul ei trup e cuprins de un freamăt și tremură asemenea unui pom care-și scutură stropii de ploaie. Își lipi buzele de mâna lui, ca și cum ar fi spus: "Acum a trecut totul! Iartă-mă!"
Sărutarea pe care i-o dădu îl liniști în mod ciudat pe bătrânul Jolyon; o conduse înapoi la locul de unde plecase atât de tulburată. Iar câinele Balthazar, care se ținea după ei, depuse la picioarele lor osul unuia din cotletele pe care le mâncaseră.
Pentru a șterge cât mai bine amintirea celor petrecute, nu putu născoci ceva mai bun decât porțelanurile. Astfel o conduse încet de la un dulap la altul scoțând de-a rândul piese de porțelan de Dresda, Lowestoft și Chelsea. Cu mâinile lui slabe, pline de vine, cu pielea cam pistruiată, atât de îmbătrânite, le întorcea pe toate fețele.
— Asta am cumpărat-o la Jobson, m-a costat treizeci de lire. E foarte veche... Câinele ăsta își lasă oasele peste tot!... Pe cana asta de marinar am pus mâna la licitație când distinsa pușlama, Marchizul, a ajuns cu cuțitul la os. Dar tu nu-ți mai aduci aminte. Iată o piesă frumoasă din Chelsea. Ia spune-mi, ce crezi că este?
Simțea că, având atâta gust, ea se interesa cu adevărat de aceste lucruri și asta îl ușura. De altfel, știa că nimic nu odihnește mai bine nervii decât o piesă de porțelan.
În sfârșit, când se auzi zgomotul roților de la trăsură, îi zise:
— Trebuie să mai vii; trebuie să vii la dejun, atunci am să ți le pot arăta pe toate la lumina zilei și ai s-o vezi și pe scumpa mea nepoțică — e adorabilă micuța... Câinele ăsta pare să te fi îndrăgit!
Într-adevăr, Balthazar, simțind că Irene se ridicase pentru plecare, își freca spinarea de piciorul ei. Apoi Jolyon, ieșind cu ea prin portic, îi zise:
— Într-un ceas și un sfert vei fi acasă. Primește, te rog, aceasta pentru "protejatele" tale; și îi strecură în mână un cec de cincizeci de lire. Văzu cum ochii ei se luminară și o auzi șoptind:
— Oh! Unchiule Jolyon!...
Un fior de bucurie străbătu întreaga lui ființă. Banii aceștia însemnau un mic ajutor pentru una sau două făpturi necăjite, dar poate că, datorită lor, Irene va mai veni. Își vârî mâna prin fereastra cupeului și i-o strânse încă o dată pe a ei. Trăsura porni. El se opri în loc, privind luna și umbra pomilor, și gândi: "Ce noapte dulce! Ea..."!


II

Două zile de ploaie și apoi vara blândă și însorită se arătă din nou. Bătrânul Jolyon se plimba și povestea cu Holly. La început se simțise mai înalt și plin de vigoare proaspătă; apoi nu-și mai găsi locul. Aproape în fiecare după-amiază intrau în crâng și mergeau până la buturugă, unde bătrânul Jolyon își zicea: "Uite că nu-i aici! Firește că nu-i aici!" Apoi se simțea mai puțin înalt, și abia își trăgea picioarele urcând dealul spre casă, cu mâna pe coastele din stânga. Din când în când, în cugetul său se năștea gândul: "Oare să fi fost aici, sau am visat?", și stătea cu privirile rătăcite în gol, în timp ce câinele Balthazar căsca ochii la el. Desigur, nu va mai veni! Scrisorile care-i soseau din Spania le deschidea cu mai puțină emoție. Ei nu se vor întoarce până în luna iulie; și oricât de ciudat ar părea, simțea că le suportă bine lipsa. În fiecare zi, la masa de seară, își încorda ochii și privea spre locul în care șezuse ea. Dar nu era acolo; și privirile lui rătăceau mai departe, în gol.
În a șaptea după-amiază se gândi: "Trebuie să merg în oraș să-mi cumpăr niște ghete". Porunci lui Beacon să înhame caii și plecă. Trecând, dinspre Putney spre Hyde Park, gândi: "Aș putea foarte bine trece prin Chelsea, să-i fac o vizită"! Și prin fereastra cupeului, strigă vizitiului:
— Du-mă la adresa la care ai condus-o pe doamna aceea deunăzi seara.
Acesta întoarse către el obrazul lui lat, roșu, și cu buzele ude îi răspunse:
— Doamna în gri, domnule?
— Da, doamna în gri.
Despre ce alte doamne mai putea fi vorba?! Ce cap sec. Trăsura se opri în fața unui mic bloc cu trei etaje, în care erau apartamente închiriate.
Casa era așezată destul de aproape de râu. Cu un ochi de cunoscător, bătrânul Jolyon văzu că erau case pentru care se plătea o chirie mică. "Cred că o costă cam 60 de lire pe an", gândi el. Intră și-și aruncă ochii pe tabelul locatarilor. Numele de "Forsyte" nu se găsea nicăieri, dar în dreptul apartamentului C, de la etajul I, scria: "Doamna Irene Heron". Ah! Își luase din nou numele ei de fată! Asta îi făcu oarecum plăcere. Urcă încet scările, simțind o durere ușoară într-o parte. Se opri o clipă în loc înainte de a suna, ca să se odihnească un pic și să-și potolească emoția. Probabil că nu era acasă! Și-apoi, el trebuia să se ducă să-și cumpere ghete! Îl năpădiră gânduri negre. Ce să facă cu ele la vârsta lui? N-o să apuce să le uzeze nici pe toate acelea pe care le are.
— Doamna e-acasă?
— Da, domnule.
— Anunță-l pe domnul Jolyon Forsyte.
— Da, domnule, poftiți înăuntru.
Bătrânul Jolyon se lăsă condus de o fată foarte tânără, care probabil n-avea mai mult de șaisprezece ani; intră într-un salon mic ale cărui ferestre aveau storurile trase. Se afla aici un pian din acelea care se găsesc de obicei într-o vilă, iar în rest camera nu prea avea mare lucru, în afară de un parfum vag și... bun-gust. Bătrânul Jolyon stătea în mijlocul camerei, cu țilindrul în mână, și-și spunea: "Cred c-o duce foarte prost". În oglinda de deasupra căminului își revăzu reflectat propriul chip. Un chip de om bătrân. Auzi un foșnet și se întoarse. Irene se afla atât de aproape încât bătrânul Jolyon era cât p-aci să-i atingă fruntea cu mustața, tocmai pe sub firele de argint din părul ei.
— Am venit în oraș și m-am gândit să trec pe la dumneata, să te întreb cum ai sosit acasă în seara aceea.
Și, văzând că-i zâmbește, se simți deodată ușurat. Poate că, într-adevăr, se bucură că-l vede.
—Vrei să-ți pui pălăria și să vii să faci cu mine o plimbare în parc?
Dar în timp ce ea se dusese să-și pună pălăria, bătrânul Jolyon se încruntă. Parcul! James și Emily! Doamna Nicholas sau vreun alt membru al distinsei lui familii ar putea fi pe acolo, fudulindu-se în sus și în jos. Și, după aceea, s-ar porni pe o cleveteală și le-ar umbla limba ca o moară de vânt, că l-au văzut împreună cu ea. Mai bine nu! El nu voia să reînvie la "Bursa Forsyte" ecourile trecutului. Scutură un fir de păr alb de pe reverul redingotei lui închise până în gât. Își netezi cu mâna obrajii, mustățile și bărbia pătrată. Simțea că sub umerii obrajilor i se săpaseră niște gropi adânci. În ultima vreme nu prea mâncase mult, ar fi bine să ceară și el un tonic de la secătura aceea care a îngrijit-o pe Holly. Dar Irene se întoarse și, când se suiră în trăsură, îi zise:
— N-ar fi mai bine să ne ducem în Kensington Gardens și să ne așezăm acolo pe-o bancă? Și adăugă clipind: Acolo nu se fudulește nimeni în sus și-n jos, ca și cum ea ar fi pătruns gândurile lui ascunse.
Coborâră din trăsură, intrară în frumosul parc și se îndreptară agale către apă.
— După cum văd, ți-ai reluat numele de fată. Nu-mi pare rău.
Ea își strecură brațul pe sub al lui:
— Unchiule Jolyon, oare June m-a iertat?
El răspunse blând:
— O, da, da, desigur, de ce nu?
— Dar dumneata m-ai iertat?
— Eu? Eu te-am iertat de îndată ce-am văzut cum stau lucrurile.
Și se prea poate c-o iertase. El, instinctiv, ierta întotdeauna greșelile oamenilor frumoși. Irene răsuflă adânc.
— N-am regretat niciodată, n-am putut. Unchiule Jolyon, dumneata ai iubit vreodată mult de tot?
La această întrebare bizară, bătrânul Jolyon deschise ochii mari și privi înaintea lui. Să fi iubit el oare cu adevărat? Nu-și amintea. Dar ar fi vrut să i-o spună tinerei femei care-și rezema mâna pe brațul lui, și a cărei viață fusese, într-un fel, frântă de tragicul ei amor. Și se gândi: "Dacă te-aș fi întâlnit când eram tânăr, poate că și eu, și eu, mi-aș fi pierdut mințile". Și îl cuprinse dorința de a evada în generalități.
— Iubirea e un lucru ciudat, zise, adeseori e fatală. Grecii, nu-i așa?, au făcut din iubire o zeiță; și pot să-ți spun că au avut dreptate, dar pe atunci ei trăiau într-o epocă de aur.
— Phil îi adora.
Phil! Cuvântul acesta îl cutremură, căci deodată, cu capacitatea lui de a pătrunde dedesubturile lucrurilor, înțelese de ce era atât de caldă cu el. Dorea să vorbească despre iubitul ei. Fie! Dacă aceasta îi face plăcere! Și zise:
— Ah! îmi închipui că avea talent la sculptură.
— Da. Iubea echilibrul și simetria. Iubea pe greci pentru că se dăruiseră cu tot sufletul artei.
Echilibrul! Dacă-și aducea bine aminte, tânărul acela nu avea deloc echilibru; iar în ceea ce privește simetria — era destul de bine făcut, nu încape îndoială; dar avea ochii atât de ciudați și umerii obrajilor atât de proeminenți! — Simetrie?
— Și dumneata ești din epoca de aur, unchiule Jolyon.
Bătrânul Jolyon întoarse privirea către ea. Oare își bătea joc de el? Nu, ochii ei erau atât de suavi și catifelați! îi făcea oare un compliment? Dar ce interes avea? Doar nu se putea aștepta la nimic din partea unui flăcău bătrân ca el.
— Asta era părerea lui Phil despre dumneata. Adeseori îmi spunea: "Dar nu-i pot spune niciodată că-l admir".
Ah! Din nou aceeași temă. Iubitul ei mort; dorința ei de a vorbi despre el! O strânse de braț, jumătate supărat pe acele amintiri, jumătate recunoscător, căci își dădea seama că ele constituiau legătura strânsă între ea și el.
— Era un tânăr foarte talentat, mârâi el. E cald; de câteva zile nu mai suport căldura. Hai să ne așezăm.
Ocupară două scaune sub un castan ale cărui frunze late îi apărau de strălucirea liniștită a soarelui de după-amiază. Era o plăcere să stea aici, s-o privească și să simtă că Irene e bucuroasă că e împreună cu el. Și dorința de a o face și ma bucuroasă, pe cât îi stătea în putință, îl îndemna să continue
— Îmi închipui că ție ți s-a dezvăluit așa cum eu nu l-an cunoscut niciodată. Þie ți-a dat tot ce a avut mai bun. Ideile lui despre artă erau puțin cam noi pentru mine; înghiți cuvântul "moderne".
— Da; dar întotdeauna spunea că dumneata ai un adevărat simț al frumosului.
Bătrânul Jolyon gândi: "Pe dracu, spunea!", dar răspunse clipind din ochi:
— O fi spus! Căci altfel n-aș sta aici cu tine.
Iar ea, când zâmbea din ochi așa ca acum, era fermecătoare!
— El era de părere că dumneata ai o inimă care nu îmbătrânește niciodată. Phil era un bun cunoscător de oameni.
Bătrânul Jolyon nu se lăsă sedus de aceste complimente eXprimate în trecut, care veneau din dorința ei de a vorbi despre iubitul ei mort; nu, deloc; totuși, îi făcea mare plăcere să le asculte, căci Irene era o desfătare pentru ochii și pentru inima lui care, într-adevăr! n-a îmbătrânit niciodată. Să nu fi îmbătrânit oare pentru că el n-a iubit niciodată cu desperare și și-a păstrat întotdeauna, spre deosebire de ea și iubitul ei, echilibrul și simțul pentru simetrie? Da! El are și acum, la optzeci și cinci de ani, puterea de a admira frumusețea! Și gândi: "Dacă aș fi pictor sau sculptor! Dar sunt un flăcău bătrân! Grâul se coace numai când bate soarele".
O pereche cu brațele înlănțuite trecu pe iarba din fața lor, tocmai la marginea umbrei aruncate de castanul sub care ședeau. Razele soarelui luminară cu cruzime fețele lor tinere, palide, neîngrijite, aspre. Deodată bătrânul Jolyon zise:
— Urâți mai suntem noi, oamenii! Mă miră când văd cum iubirea învinge și asta!
— Iubirea trece peste orișice!
— Așa cred oamenii tineri, mârâi el.
— Iubirea nu cunoaște vârste, nu are margini și n-are moarte.
Obrazul palid îi strălucea, pieptul i se înălța și cobora, ochii ei erau mari, negri și suavi, semăna cu Venus trezită la viață! Dar acest elan produsese imediat reacția cuvenită și, clipind, Jolyon îi zise:
— Așa este! Dacă ar avea margini, nu ne-am fi născut; căci, zău, multe avem de pătimit din pricina ei!
Apoi își scoase țilindrul din cap și îl șterse cu manșeta. Pălăria aceea mare și incomodă îi încingea fruntea; în zilele din urmă simțise adeseori un val de sânge năvălindu-i în cap; nu mai avea circulația de odinioară.
Ea ședea tot cu privirile rătăcite și deodată murmură:
— E destul de ciudat că eu mai sunt în viață.
Atunci el își reaminti cuvintele lui Jo: "Sălbatică și pierdută".
— Ah, da! Fiul meu te-a zărit o clipă în ziua aceea.
— Era fiul dumitale? Am auzit o voce în vestibul; pentru o secundă am crezut că era Phil.
Bătrânul Jolyon văzu că buzele ei tremurau. Își apăsă mâna peste ele, apoi o lăsă în jos și continuă, liniștit:
— În noaptea aceea m-am dus pe malul Tamisei o femeie m-a oprit, trăgându-mă de rochie. Mi-a vorbit despre ea. Când omul află cât suferă alții, se rușinează.
— Una din acelea?
Ea dădu din cap. Iar el se cutremură de oroare, de oroarea care cuprinde pe un om care n-a cunoscut lupta cu deznădejdea Și, aproape fără să vrea, mârâi:
— Vrei să-mi povestești și mie?
— Îmi era indiferent dacă trăiesc sau mor. Când ajungi în­tr-o asemenea stare, soarta nu mai dorește să te ucidă. Femeia aceea s-a ocupat de mine vreme de trei zile, nu s-a mișcat de lângă mine nici un moment. Eu nu aveam bani. Iată pentru ce fac acum eu, la rândul meu, tot ce pot pentru ele.
Dar bătrânul Jolyon gândea: "N-avea bani!" Există oare destin mai amarnic? În sărăcie erau învăluite toate celelalte necazuri.
— Ce bine era dacă veneai la mine! De ce n-ai venit?
Irene nu răspunse.
— Probabil pentru că numele meu era Forsyte. Sau, poate, din pricina lui June? Dar acum, cum te descurci?
Fără să vrea îi măsură din ochi trupul. Te pomenești că și acum era... Și totuși nu era slabă, nu, într-adevăr!
— Oh! Cu venitul meu de cincizeci de lire pe an, am tot ce-mi trebuie.
Răspunsul acesta nu-l liniști; nu mai avea încredere. Și Soames! Dar simțul lui de dreptate l-a oprit să-și condamne nepotul. Desigur că Irene ar fi preferat să moară decât să primească un ban de la el. Cu toate că pare atât de dulce, undeva în ființa ei trebuie să fie tărie, forță și fidelitate. Dar ce i-o fi venit tânărului Bosinney să se lase călcat de omnibuz și s-o părăsească așa, fără nici un ajutor?!
— De acum încolo, trebuie să vii la mine ori de câte ori ai nevoie de ceva, altfel mă supăr foc. Își puse pălăria-țilindru și se ridică. Hai să luăm un ceai. Am spus leneșului aceluia de vizitiu să tragă undeva cu caii, să-i lase să se odihnească un ceas și apoi să vină să mă ia de la locuința dumitale. Acum o să luăm o birjă; eu nu mai pot umbla pe jos ca pe vremuri.
Plimbarea aceea până la marginea parcului Kensington îi făcu o deosebită plăcere; sunetul glasului ei, strălucirea ochilor frumusețea delicată a unui trup fermecător ce se mlădia alături de el... Ceaiul pe care l-au luat la "Ruffel" în High Street a fost o desfătare, și plecă de acolo cu o cutie mare de bomboane de ciocolată pe care o legăna pe degetul lui cel mic. Întoarcerea la Chelsea, cu țigara fumată în birjă, a fost o bucurie. Irene i-a făgăduit că va veni la el duminica viitoare și îi va cânta din nou la pian; îndată s-a gândit că va culege garoafe roșii și primii trandafiri pentru a-i oferi când va pleca înapoi în oraș. Era o bucurie pentru el să-i facă puțină plăcere și ei, dacă un flăcău bătrân ca el mai poate face o plăcere!
Când sosiră la Irene acasă, trăsura lui îl aștepta. "Asta seamănă cu vizitiul meu, când am nevoie de el, vine totdeauna prea târziu!" Bătrânul Jolyon intră un moment pentru a-și lua rămas-bun. Micul vestibul întunecos al apartamentului ei mirosea neplăcut a paciuli, și pe o bancă lipită de perete — de altfel singura mobilă — văzu șezând o femeie. O auzi pe Irene spunând încetișor:
— Iartă-mă numai un minut.
După ce închise ușa micului salon, el întrebă:
— Una din protejatele dumitale?
— Da; acum, grație dumitale, pot s-o ajut.
Oprit în picioare, Jolyon privea fix și își mângâia bărbia aceea a cărei fermitate speriase atâta lume pe vremuri. Gândul că acum ea este în contact nemijlocit cu această lume proscrisă îl mâhnea și-l înspăimânta. Ce putea face Irene pentru ele? Nimic. Cel mult se murdărește și intră în bucluc. Apoi zise:
— Bagă de seamă, draga mea! Lumea interpretează totul cât se poate mai rău.
— Știu.
Zâmbetul ei liniștit îl dezarma.
— Atunci, pe duminică, mârâi el. La revedere.
Ea îi întinse obrazul ca s-o sărute.
— La revedere, îi spuse încă o dată, și ai grijă de dumneata. Ieși fără a se uita la femeia de pe bancă.
Se întoarse acasă pe drumul care trece prin Hammerswith, pentru a se opri la un negustor pe care-l cunoștea, și comandă pentru ea două duzini din cel mai bun vin de Burgundia, care să-i fie trimis la domiciliu. Poate că și ea simte nevoia să ia câteodată un întăritor! Abia când ajunse în Richmond Park își aduse aminte că venise în oraș pentru a-și comanda o pereche de ghete și se miră c-a putut avea o idee atât de nesăbuită.


III

Micile fantome ale trecutului, care năvălesc în viața unui om bătrân, niciodată nu și-au arătat mai puțin chipul decât în aceste șaptezeci de ceasuri câte mai erau până duminică. În locul lor a apărut duhul viitorului, purtând pe buze vraja necunoscutului. Acum bătrânul Jolyon nu mai era neliniștit, nu se mai ducea la buturugă, deoarece știa că ea va veni la masă. O masă este ceva minunat prin faptul că este un lucru foarte cert, care înlătură toate îndoielile din lume, căci nimeni nu renunță la mesele cotidiene decât din motive care depășesc voința lui. Adeseori se juca cu Holly pe pajiște, o învăța cricket, căci se apropia vacanța și trebuia să fie pregătită pentru a juca în partidă cu Jolly. Căci ea nu era o Forsyte, dar Jolly era, și cei din neamul Forsyte trag vârtos în minge până la vârsta de optzeci și cinci de ani, când abia se resemnează. Câinele Balthazar era, bineînțeles, de față și se culca cu burta pe minge ori de câte ori putea, iar băiatul care strângea mingile alerga de i se făcea fața ca o lună plină la vremea secerișului. Și pentru că timpul de așteptare se scurta, fiecare zi i se părea mai lungă și mai fericită decât cea din ajun. Vineri seara luă o pilulă pentru ficat, căci îl durea cam tare într-o parte; cu toate că durerea era tocmai în partea opusă ficatului, el nu cunoștea leac mai bun. Dacă cineva i-ar fi spus că și-a creat emoții noi în viață și că aceste emoții nu-i făceau bine, ar fi avut de întâmpinat privirile pătrunzătoare și cam sfidătoare ale ochilor săi cenușii ca oțelul, adânciți în orbite, care păreau a zice: "Eu știu mai bine decât oricine ce am de făcut!" Și, într-adevăr, așa a fost întotdeauna și așa va fi și de aici încolo.
Duminică dimineața, pe când Holly era cu guvernanta la biserică, el vizită straturile de căpșuni. Acolo, însoțit de cănele Balthazar, examină îndeaproape plantele și reuși să găsească, în cele din urmă, cam două duzini de căpșune coapte. Nu-i făcea bine să se aplece, de aceea fruntea i se înroși și-i veni amețeală. După ce așeză căpșunele, într-o farfurie pe masa din sufragerie, se spălă pe mâini și-și șterse fruntea cu apă de colonie. În fața oglinzii, băgă de seamă că slăbise. Ce "tras prin inel" fusese el în tinerețe! E frumos să fii zvelt — el n-a putut suferi niciodată oamenii grași — dar parcă obrajii îi erau prea scofâlciți! Ea va sosi cu trenul de douăsprezece și jumătate și va veni pe șosea până la ferma lui Gage, de acolo va intra în crâng și apoi va urca dealul. După ce intră în camera lui June pentru a vedea dacă este apă caldă, porni întru întâmpinarea ei, foarte agale, căci îi bătea inima. Aerul adia miresme dulci, ciocârliile cântau și tribuna cea mare de pe hipodromul de la Epsom se vedea deslușit. Splendidă zi! Desigur că așa fusese și ziua aceea în care Soames — cu șase ani în urmă — îl adusese acolo pe tânărul Bosinney pentru a alege locul înainte de-a începe să clădească. După cum îi spusese adeseori June, Bosinney a fost acela care a stabilit locul exact în care avea să ridice casa. În zilele din urmă se gândise mult la acest tânăr, parcă spiritul lui s-ar fi aflat, într-adevăr, în preajma ultimei lui lucrări, sperând, poate, s-o vadă pe Irene. Bosinney, singurul bărbat care posedase inima ei, căruia îi dăruise, cu atâta încântare, întreaga ei ființă! Firește că, la vârsta lui, omul nu-și mai poate închipui asemenea lucruri, totuși gândul acesta îi trezi o stranie și vagă durere, parcă ar fi fost fantoma unei gelozii impersonale; dar, în același timp, încercă și un sentiment mai generos, mila pentru o iubire care s-a stins atât de curând. Da, da! Înainte de a intra în pădurice se uită la ceas: era abia douăsprezece și un sfert, mai avea de așteptat douăzeci și cinci de minute! Dar, cotind pe potecă, o văzu șezând pe buturugă, tocmai pe locul în care o întâlnise prima oară. Își dădu atunci seama că venise cu un tren mai de dimineață și că de cel puțin două ore ședea acolo, singură, pierduse deci două ceasuri în care ar fi putut sta cu ea! Ce amintire o leagă atât de mult de această buturugă? Pe obraz i se puteau citi toate gândurile, căci Irene zise imediat:
— Iartă-mă, unchiule Jolyon; aici, în locul acesta, mi-am dat seama pentru prima oară.
— Bine, bine; locul te așteaptă ori de câte ori dorești să vii. Arăți puțin cam "londonez"; dai prea multe lecții.
Îl supăra gândul că era silită să dea lecții. Lecții la o grămadă de fete tinere care, cu degetele lor groase, ciocănesc gamele pe pian!
— Și unde dai lecții? întrebă.
— Majoritatea în familii evreiești, din fericire.
Bătrânul Jolyon deschise ochii mari. Pentru toți cei din neamul Forsyte, evreii treceau drept oameni ciudați și suspecți.
— Ei iubesc muzica și sunt foarte amabili.
— Așa se cuvine să fie! Zău!
Îi luă brațul, la urcuș îl cam supăra încă într-o parte și zise:
— Ai mai văzut vreodată ceva atât de frumos ca aceste flori? Uite, așa cum le vezi au înflorit peste noapte.
Ochii ei păreau că zboară peste câmp, așa cum zboară albinele după flori și miere.
— Doream să le vezi și tu, de aceea nu i-am lăsat să dea drumul vacilor la păscut în locul acesta.
Apoi, aducându-și aminte că ea venise aici pentru a vorbi despre Bosinney, ridică mâna arătându-i ceasul de pe turnul ce se ridica deasupra grajdurilor.
— Cred că el nu mi-ar fi îngăduit să pun ceasul acela; după câte-mi amintesc, el n-avea noțiunea timpului.
Dar Irene îl strânse de braț și vorbi mai departe despre flori. Bătrânul Jolyon își dete seama că o face ca el să nu simtă că venise aici pentru a vorbi despre iubitul ei mort.
— Cea mai aleasă floare pe care ți-o pot arăta, îi zise cu un fel de triumf, este mica mea nepoțică. Acum trebuie să se întoarcă de la biserică. Are ceva ce mă face să mă gândesc la tine!
Nu i se păru deloc curios să se exprime astfel, în loc de-a spune: "Ai ceva ce mă face să mă gândesc la ea".
— Dar iat-o!
De sub stejar, Holly venea spre ei în goană, urmată de aproape de guvernantă, o franțuzoaică bătrânicioasă, care își distrusese stomacul cu douăzeci și doi de ani în urmă, pe vremea asedierii Strasbourgului. La vreo doisprezece pași de ei, fetița se opri pentru a-l mângâia pe Balthazar, ca și cum numai pentru asta ar fi alergat ea așa. Bătrânul Jolyon, care știa ce se petrece în capul ei, zise:
— Uite, scumpa mea, aceasta este doamna cu rochie gri de care ți-am vorbit.
Holly se ridică și se uită la ei. Îi privi clipind din ochi; Irene zâmbea, iar Holly, care la început o scrutase cu gravitate, zâmbi timid. Copilul acesta avea simțul frumosului, știa pe cine are în față! Când le văzu sărutându-se, inima lui se umplu de bucurie
— Doamna Heron, Mam'zelle Beauce. A fost frumoasă predica, Mam'zelle?
Acum, că nu mai avea mult de trăit, singura parte din liturghie care-l mai interesa era predica, deoarece avea legătură cu viața. Mam'zelle Beauce întinse niște degete de păianjen îmbrăcate într-o mănușă neagră de piele de căprioară. Ea fusese în serviciul celor mai distinse familii, și ochii ei, cam triști în fața gălbuie, păreau a întreba: "Ești bine c-r-r-r-escută"? Căci ori de câte ori Holly sau Jolly făceau ceva ce nu era pe placul ei, lucru care se întâmpla destul de des, le spunea: "Copiii Taylor nu făceau niciodată una ca asta, erau atât de bine c-r-r-r-escuți". Jolly îi ura pe copiii Taylor; Holly era grozav de mirată cum de nu poate ajunge și ea ca ei. Bătrânul Jolyon o socotea Mam'zelle Beauce "o mică făptură ciudată și uscată".
Masa fu foarte reușită; ciupercile pe care le culesese chiar el din pivnița de ciuperci, căpșunele alese de el și încă o sticlă de Steinberg Cabinet îl umplură de-o anumită spiritualitate aromată, dându-i convingerea că a doua zi va avea puțină eczemă. După masă se așezară sub stejar și băură cafea turcească. Nu-i păru deloc rău când Mademoiselle Beauce se retrase, pentru a-și scrie, ca în fiecare duminică, scrisoarea către sora ei, al cărei viitor fusese pus în primejdie de un ac pe care-l înghițise mai demult. Acest eveniment era povestit în fiecare zi copiilor, pentru a-i învăța să mănânce încet și să mestece bine pentru a digera bucatele. La picioarele băncii, pe o pătură, se jucau Holly și câinele Balthazar, sâcâindu-se reciproc. Iar bătrânul Jolyon, picior peste picior, la umbră, își gusta cu desfătare țigara, privind-o pe Irene care ședea în leagăn. Era o silueta ușoară, gri, ce se legăna încet, cu buzele întredeschise, cu ochi negri și suavi sub pleoapele puțin lăsate, pe care, ici și colo, juca o pată de soare. Părea mulțumită; desigur, vizita aceasta i-a făcut bine! Egoismul vârstei nu-l prinsese încă în ghearele lui, căci încă mai găsea plăcere în plăcerile altora și înțelegea că, deși ceea ce dorea el era foarte important, nu era chiar totul
— E liniște aici, îi zise; nu trebuie să mai vii dacă găsești că e plictisitor. Dar pentru mine e o plăcere să te privesc. În afară de fața ta, singura care-mi face plăcere e aceea a scumpei mele Holly.
Din zâmbetul ei, bătrânul Jolyon pricepu că lui Irene îi plăcea încă să fie admirată, și asta îl liniști.
— Să știi că nu sunt vorbe goale; n-am spus niciodată unei femei c-o admir fără să fi fost adevărat. De fapt, nici nu știu dacă am spus vreunei femei c-o admir, în afară de soția mea, iar și asta a fost demult de tot; de altfel, nevestele sunt atât de ciudate!
Tăcu, apoi deodată continuă:
— Avea obiceiul să-mi ceară să-i spun asta mult mai des decât o simțeam, dar n-aveam ce-i face.
Pe fața lui Irene apăru o tulburare neobișnuită și, speriat că poate a spus un lucru dureros pentru ea, continuă repede:
— Când scumpa mea Holly se va căsători, nădăjduiesc că își va găsi un bărbat care să înțeleagă sensibilitatea femeilor. Atunci eu n-am să mai fiu; dar în căsătorie sunt cam multe lucruri alandala și tare n-aș vrea să se lovească de ele. Și, când își dădu seama că în loc să dreagă lucrurile le stricase și mai rău, adăugă: Câinele acesta te va zgâria.
Urmă un răstimp de tăcere. La ce s-o fi gândind această frumoasă creatură a cărei viață era distrusă: care terminase cu dragostea și care era, totuși, făcută pentru iubire? Poate că într-o bună zi, când el nu va mai fi în viață, își va găsi un alt bărbat, nu atât de zănatic ca tânărul acela care s-a lăsat călcat de omnibuz. Ah! dar bărbatul ei?
— Soames nu te supără niciodată? întrebă.
Ea dădu din cap. Și brusc, fața i se crispă. Căci, cu toată dulceața, avea în ea ceva de neînduplecat. Și prin mintea lui trecu o licărire de lumină și se gândi la aversiunea sexuală care nu cunoaște îndurare. Gândirea lui se formase în mentalitatea de a începutul epocii victoriene — era mult mai veche decât cea actuală — și nu se gândise niciodată la lucruri atât de primitive.
— Asta mă liniștește, îi zise. Azi se vede tribuna cea mare. Vrei să facem o plimbare?
O conduse prin grădina de flori și fructe, pe lângă ale cărei ziduri exterioare se înșirau, în plin soare, piersici și nectarine; pnn grajduri, vie, în pivnița unde se cultivau ciuperci, printre straturile de sparanghel, în grădina de trandafiri, în chioșc — bal se duse chiar și în grădina de zarzavat pentru a-i arăta mazărea verde, cu boabe mărunte, pe care Holly le scotea cu atâta plăcere din păstăi, iar apoi le culegea, cu limba, din palma ei arsă de soare. Îi arătă multe lucruri frumoase, în timp ce Holly și câinele Balthazar se jucau înaintea lor, sau veneau din când în când lângă ei pentru a nu fi trecuți cu vederea. Aceasta a fost una din cele mai fericite după-amieze ale vieții lui, dar era cam obosit, de aceea a fost bucuros când s-a putut așeza în sala de muzică, unde Irene i-a servit ceaiul. Venise în vizită o mică prietenă intimă a lui Holly, o copiliță blondă, cu părul tuns scurt, băiețește. Cele două fetițe se jucau prin casă, pe sub scări, pe scări și jos, în galerie. Bătrânul Jolyon o rugă din nou să-i cânte ceva din Chopin. Ea îi cântă studii, mazurci, valsuri, până când cele două fetițe se apropiară, încet-încet, se așezară la capătul pianului — un cap brun și altul blond, aplecate înainte, în ascultare. Bătrânul Jolyon le urmărea.
— Dansați ceva amândouă?
Sfioase, cu pași greșiți, începură. În ritmul valsului săltau, se învârteau, serioase, dar nu prea îndemânatice, ocolind de câteva ori fotoliul său. El le privea, și fața celei care cânta se întorcea zâmbind către micile dansatoare, iar el gândi: "Unul din cele mai frumoase tablouri pe care le-am văzut vreodată". O voce zise:
— Holly-i-i! Mais enfin! Qu'est-ce que tu fais là? Danser, le dimanche! Viens donc!
Dar fetițele se refugiară lângă bătrânul Jolyon, știind că el le va salva, și se uitară în ochii lui, în care se citea deslușit că "fusese prins".
— Cu cât e mai bună ziua, cu atât e mai bună fapta, Mam'zelle! Eu sunt de vină. Haide, puișorilor, duceți-vă repede la ceai.
Și după ce plecară, urmate de câinele Balthazar, care nu scăpa nici o masă, se uită clipind la Irene și zise:
— Ei, asta este! Spune și tu dacă nu sunt dulci! Ai și tu fetițe atât de mici printre elevii tăi?
— Da, trei. Două dintre ele sunt foarte drăguțe.
— Frumoase?
— Drăgălașe!
Bătrânul Jolyon oftă; el nu se putea sătura de copiii mici
— Scumpa mea Holly adoră muzica: într-o bună zi va deveni pianistă. Vrei să fii drăguță și s-o asculți cum cântă, și apoi să-mi spui părerea ta?
— Firește că vreau.
— Probabil că n-ai vrea să...
Dar nu mai rosti cuvintele "să-i dai lecții". Ideea că ea dădea lecții îi era neplăcută; dar dacă ar fi acceptat, ar fi putut-o vedea în mod regulat. Ea se ridică de la pian și veni spre fotoliul lui:
— Aș face-o cu mare plăcere, dar ce mă fac cu June? Când se întorc?
Bătrânul Jolyon își încreți fruntea.
— Nu vin înainte de mijlocul lunii viitoare. Dar ce importanță are?
— Ai spus că June m-a iertat, dar nu va uita niciodată, unchiule Jolyon.
Uitare! Trebuie să uite, dacă dorește el. Dar, drept răspuns, Irene dădu din cap.
— Știi bine că nu poate; omul nu uită niciodată! Mereu trecutul acela blestemat! Și puțin supărat, dar hotărât, spuse:
— Bine; vom vedea.
Îi vorbi un ceas, sau poate și mai mult despre copii și nenumărate alte fleacuri, până când sosi trăsura pentru a o duce acasă. După ce plecă, se întoarse în fotoliul său, și netezindu-și obrajii și bărbia, visă la ziua care-a trecut.
În aceeași seară, după masă, se duse în biroul său și luă o coală de hârtie. Câteva clipe stătu pe loc, fără să scrie, apoi se ridică și se apropie de tabloul intitulat Bărci pescărești olandeze în apusul soarelui.
Nu se gândea la pictura aceea, ci la viața lui. Hotărâse să-i lase și ei ceva prin testament, căci nimeni și nimic pe lume nu răscolise atât de adânc liniștea gândurilor și amintirilor lui. Astfel îi va lăsa și ei o parte din bogăția lui, din aspirațiile, acțiunile, însușirile, înfăptuirile lui — adică tot ceea ce realizase această bogăție. Îi va lăsa, de asemenea, o parte din tot ceea ce el nu gustase în viață, pentru că și-o trăise după principii sănătoase și înțelepte. Ah! Ce pierduse oare? "Bărcile pescărești olandeze" nu-i dădură răspuns. Se duse până la ușa de sticlă, dădu la o parte perdelele și o deschise. Se stârnise vânt, și una din frunzele de stejar din anul trecut, uscată, care scăpase de mătura grădinarului, se târa cu un foșnet ușor, de-a lungul terasei pietruite. Se însera. În afară de acest zgomot delicat, domnea o liniște adâncă; dinspre heliotrop venea un miros plăcut, fusese udat mai adineauri. Un liliac trecu în zbor. O pasăre își cânta ultimele triluri. Tocmai deasupra stejarului apăru cea dintâi stea. Faust, la operă, și-a vândut sufletul pentru câțiva ani de tinerețe. Nebună idee! Asemenea târguri nu se pot face, și asta era o adevărată tragedie! Omul nu se poate reînnoi nici pentru iubire, nici pentru viață și nici pentru altceva. Lui nu-i mai rămăsese decât să se bucure de frumusețe de la distanță, atât cât va mai putea, și apoi să-i lase ceva prin testament. Dar cât? Atmosfera de libertate și pace din această noapte la țară nu era nimerită pentru a face socoteli, de aceea se întoarse în birou și se duse spre cămin. Pe el erau așezate câteva statui de bronz la care ținea el cel mai mult: Cleopatra cu șarpele la piept; Socrate; un ogar care se juca cu puii lui; un bărbat puternic care ținea câțiva cai în frâu. "Acestea rămân", cugetă el, și o durere adâncă îi străpunse inima. Acestea aveau o mie de ani de viață în fața lor!
"Cât să-i lase lui Irene?" În orice caz, atâta cât să-i ajungă pentru a nu îmbătrâni înainte de vreme, pentru a se feri cât se poate mai mult de brazdele de pe obraz și firele cenușii care i-ar mânji părul strălucitor. El poate va mai trăi cinci ani. Atunci ea va fi bine trecută de treizeci. "Cât?" În vinele ei nu curgea nici o picătură de sânge de-al lui! Fidel principiului pe care îl avusese în viață ,de patruzeci de ani încoace, și poate și mai mult, adică de când s-a căsătorit și a întemeiat acea așezare misterioasă, familia, în mintea lui apăru ideea: "Nici o picătură de sânge străin nu are dreptul la nimic!" Deci, acest gând era un lux din partea lui, o extravaganță, un răsfăț pornit din fantezia unui om bătrân, una din prostiile pe care le fac bătrânii când cad în mintea copiilor. Adevăratul lui viitor îl reprezentau cei de un sânge cu el, și în ei va trăi el mai departe după ce va muri. Se întoarse de la bronzuri și se opri pentru a privi fotoliul său vechi de piele, în care a fumat atâtea sute de țigări. Și, deodată, i se păru c-o vede șezând acolo, îmbrăcată în gri, parfumată, dulce plină de grație, cu ochii negri îndreptați către el. Ei, aș! Nici nu-i păsa de el; ea nu se gândea decât la iubitul ei pe care l-a pierdut. Dar, cu sau fără voia ei, Irene intrase în viața lui frumusețea și grația ei îi dăruiau bucurie. Nimeni nu are dreptul s-o poftească la el și s-o roage să-i cânte la pian în timp ce-o privea, fără a da ceva în schimb. În lumea aceasta plăcerea se plătește. "Dar cât?" În definitiv, el avea destul; fiul său și cei trei nepoți ai săi nu vor simți lipsa unei frânturi din averea lui. El a agonisit singur aproape fiecare penny; deci, poate să lase cât poftește, are dreptul să-și permită această mică plăcere. Se întoarse la birou. "Am s-o fac", gândi el. "Lasă-i să creadă ce-o vrea. Am s-o fac!" Și se așeză.
"Cât?" Zece mii, douăzeci de mii — cât? Măcar dac-ar putea cumpăra cu banii aceștia un an, chiar și numai o lună de tinerețe. Și, înfiorat de acest gând, scrise iute:

"Dragă Herring,
Te rog întocmește un codicil la testamentul meu, care să aibă următorul cuprins: «Las nepoatei mele Irene Forsyte, născută Heron, nume pe care-l poartă actualmente, cincisprezece mii de lire sterline libere de orice taxă de moștenire»
Al dumitale, Jolyon Forsyte."

După ce închise și pecetlui plicul, se întoarse la fereastră și răsuflă adânc. Era întuneric, dar pe cer străluceau multe stele.


IV

Noaptea, la ora două și jumătate, se trezi din somn; știa din lunga lui experiență că această oră intensifică până la panică toate gândurile negre. Dar tot experiența îl învățase că, la ora obișnuită — opt dimineața — deșteptarea îi va arăta că panica aceea fusese nebunie. Gândul care luase proporții nemăsurate în noaptea aceea fusese că, dacă se îmbolnăvește — lucru verosimil la vârsta lui — n-o va mai putea vedea. De aici nu mai era decât un pas până la gândul că n-o va mai putea vedea nici după ce se vor întoarce din Spania fiul său și June. Cum ar putea justifica el dorința de a sta în preajma unei femei care a furat — la ore atât de mici omul nu-și mai prea măsoară cuvintele — logodnicul lui June? Logodnicul acela era mort; însă June era o făptură mică și încăpățânată; nu era rea la suflet, dar încăpățânată ca un catâr și — într-adevăr! — era o ființă care nu uită! Către mijlocul lunii următoare ei se vor întoarce. Avea abia cinci săptămâni pentru a se bucura de această nouă preocupare care îi umplea zilele ce le mai avea de trăit, întunericul nopții îl făcu să vadă foarte deslușit că sentimentul său era absurd. Admirație pentru frumusețe — dorința arzătoare de a privi pe aceea ce-i desfăta ochii, la vârsta lui, ce nebunie! Și totuși, nu găsea alt argument pentru a-i cere lui June să îndure răscolirea unor amintiri atât de dureroase; și cum să facă pe fiul său și pe soția fiului său să nu-l socotească foarte bizar? Nu-i mai rămânea decât să se furișeze din când în când la Londra, lucru istovitor pentru el; și apoi cea mai mică indispoziție îl va împiedica să meargă acolo. Ședea culcat, cu ochii deschiși, strângând din dinți la această perspectivă, zicându-și că e un nebun bătrân, în timp ce inima îi bătea tare, ca apoi să i se pară că se oprește și nu mai bate deloc. Înainte de a readormi, prin crăpăturile jaluzelelor, văzu zorile, auzi păsările ciripind, cocoșii cântând și întâmpină dimineața obosit, dar bine dispus. Mai erau cinci săptămâni până să înceapă grijile; la vârsta lui, o eternitate! Dar panica din timpul nopții lăsase urme: întărise voința unui om care făcuse întotdeauna tot ce-a vrut. O va vedea atât de des cât va dori! De ce să nu se ducă chiar el în oraș, la avocatul său pentru a face cu mâna lui codicilul la testament, în loc să dispună prin scrisoare? Poate că ei i-ar face plăcere să meargă la operă! Dar va merge cu trenul, căci nu vrea ca grăsanul acela de Beacon să râdă de el. Servitorii erau așa de proști; și apoi, foarte probabil, cunoșteau toată povestea aceea a lui Irene cu Bosinney; servitorii știu totul, și ceea ce nu știu bănuiesc. În aceeași dimineață îi scrise:

"Scumpa mea Irene,
Mâine trebuie să vin în oraș. Dacă-ți face plăcere să mergi la operă, vino să luăm masa împreună, liniștiți..."
Dar unde? Au trecut zeci de ani de când el nu mai mâncase la Londra în altă parte decât la clubul său sau într-o casa particulară. Ah, da! hotelul acela "șic" de lângă Covent Garden...
"Lasă-mi o vorbă mâine dimineață la «Piemont Hotel», ca să știu dacă e cazul să te aștept acolo la ora 7 seara.
Al tău, cu tot dragul
Jolyon Forsyte

O să priceapă că nu dorea decât să-i facă o mică plăcere; căci gândul că ea ar putea ghici cum tânjește după bucuria de a o vedea îi displăcea profund. Nu se prea cuvenea ca un om atât de bătrân să se abată într-atât de la stilul vieții lui pentru a privi frumusețea, mai ales la o femeie.
Călătoria din ziua următoare, deși scurtă, apoi vizita la avocatul său îl obosiră. Era și cald, așa că, după ce se îmbrăcă pentru seară, se întinse pe canapeaua din camera lui de la hotel pentru a se odihni puțin. Trebuie să fi avut un fel de leșin, căci după ce-și reveni, avu o senzație foarte ciudată și se sculă cu destulă greutate pentru a suna. Cum? Trecuse de ora șapte! Probabil ea îl aștepta și el era încă aici. Dar, brusc, amețeala îi reveni și fu silit să se întindă din nou pe canapea. Auzi vocea servitoarei:
— Ați sunat, domnule?
— Da, vino aici; n-o putea vedea deslușit, căci avea un nor în fața ochilor. Nu mă simt bine, adu-mi niște săruri de mirosit.
— Da, domnule, zise ea cu vocea speriată.
Bătrânul Jolyon făcu un efort.
— Nu pleca. Du-te până la nepoata mea, o doamnă care așteaptă jos, în hol, o doamnă în gri. Spune-i că domnul Forsyte nu se simte bine — din pricina căldurii. Îi pare foarte rău; dacă nu va coborî la timp, este rugată să nu-l aștepte cu masa.
După ce fata plecă, amețit, gândi: "De ce i-oi fi spus o doamnă în gri? Poate că e îmbrăcată altfel. Săruri de mirosit"! Cu toate că nu mai leșină, nu-și dădu seama cum a ajuns Irene să stea lângă el, ținându-i sărurile la nas și împingându-i o pernă sub cap. O auzi spunând, speriată:
— Dragă unchiule Jolyon, ce s-a întâmplat?
Simți, vag, apăsarea dulce a buzelor ei pe mâna lui; apoi inspiră adânc din săruri și deodată le simți tăria și strănută.
— Ha! nu e nimic. Cum ai ajuns aici? Du-te, te rog, jos și ia masa; biletele sunt pe masa de toaletă. Peste un minut am să-mi revin complet.
Simți mâna ei rece pe frunte, mirosi parfum de violete, ezitând între plăcerea de a fi îngrijit de ea și hotărârea de a se face bine.
— Uite! Ești îmbrăcată în gri! îi zise. Ajută-mă să mă ridic.
Când se văzu în picioare, se scutură.
— Ce mi-o fi venit să leșin așa?
Și merse încet spre oglindă. Ce mutră cadaverică! Dar în spatele său, vocea lui Irene șopti:
— Nu trebuie să cobori, unchiule. Trebuie să te odihnești.
— Da' de unde! Un pahar de șampanie mă va reface imediat. Nu se poate să scapi opera din pricina mea.
Dar călătoria de-a lungul coridorului fu penibilă. Ce covoare aveau ăștia în hotelurile acestea moderne, atât de groase, încât te poticnești la fiece pas! În lift băgă de seamă că Irene era îngrijorată și îi zise, încercând să zâmbească:
— Frumoasă gazdă, n-am ce zice!
Când liftul se opri, ea îl sprijini de scaun, căci altfel ar fi căzut. După supă și un pahar de șampanie, se simți mult mai bine și începu să se bucure de această boală care o făcuse să se poarte atât de cald față de el.
— Mi-ar fi plăcut să fii fata mea, îi zise deodată; și văzând zâmbetul din ochii ei, continuă: La vârsta ta nu trebuie să te îngropi în amintiri; ai parte de ele din belșug când ajungi la vârsta mea. Frumoasă rochie ai — îmi place linia ei.
— Mi-am făcut-o singură.
Ah! O femeie care știe să-și facă singură o rochie nu și-a pierdut interesul pentru viață.
— Grâul se coace cât mai bate soarele, îi zise; și bea, te rog, paharul acesta. Aș vrea să-ți văd obrajii îmbujorați. Nu trebuie să ne irosim viața; n-are nici un rost. Astă-seară apare o nouă Margaretă; să sperăm că nu va fi grasă. Iar Mefisto — eu nu-mi pot închipui ceva mai îngrozitor decât un actor gras jucând rolul diavolului.
Dar, în cele din urmă, tot nu s-au dus la operă, căci, după ce s-au ridicat de la masă, îl apucară din nou amețelile, iar ea insistă să stea liniștit și să se culce devreme. Când s-a despărțit de ea, la intrarea hotelului, după ce plătise unui birjar s-o ducă la Chelsea, se mai așeză o clipă pentru a se bucura de amintirea cuvintelor ei: "Ești atât de bun cu mine, unchiule Jolyon!" Cum? Dar cine n-ar fi? I-ar fi plăcut să rămână în oraș încă o zi pentru a o duce la Grădina Zoologică, dar două zile petrecute cu el ar plictisi-o, desigur, de moarte! Nu! Trebuia să aștepte până duminica următoare să-i dea lecții lui Holly, numai pentru o lună. Și atât și tot e ceva. Mica Mam'zelle Beauce n-o să fie mulțumită, dar va trebui să înghită. Închise vechiul lui clat apăsându-l de piept și se urcă în lift.
A doua zi dimineață luă o birjă și porunci să-l ducă la gara Waterloo, luptându-se cu dorința de a spune: "Du-mă în Chelsea". Dar prea avea mult bun-simț. Și apoi, în afară de aceasta, se simțea cam slăbit și nu voia să riște să-și piardă din nou cunoștința ca în seara trecută, departe de casă. Mai era și Holly care-l aștepta, pe el și ceea ce era în geamantan pentru ea. Nu că scumpa lui ar fi fost interesată — doar era toată numai afecțiune! Apoi, cu cinismul cam amar al omului bătrân, se gândi o clipă dacă nu cumva și Irene era atât de drăguță cu el din vreun interes oarecare? Nu, nici ea nu făcea parte din acel soi de oameni. Dimpotrivă, biata făptură avea prea puțin simț practic nu știa cum să-și ungă pâinea cu unt, n-avea simț de proprietate. Și, în afară de acestea, el nu suflase o vorbă despre acel codicil și nici n-avea de gând s-o facă — ajunge zilei bucuria ei.
La gară îl aștepta trăsura cu Holly, care abia îl putea stăpâni pe câinele Balthazar, iar dezmierdările lor făcură din drumul până acasă o întoarcere triumfală. Restul acelei zile frumoase și calde, ca și cele ce-i urmară, a fost plin de pace și mulțumire; se odihnea la umbră, în timp ce razele soarelui, ce zăboveau mult pe cer, revărsau aur peste pajiști și flori. Dar joi seara, când luă masa singur, începu a număra ceasurile; mai erau șaizeci și cinci până când va coborî în vale pentru a o întâlni din nou în micul crâng și pentru a se întoarce peste câmp alături de ea. Se gândise să consulte un doctor pentru leșinul pe care-l avusese, dar era sigur că acesta va insista să stea liniștit, să nu aibă emoții și alte asemenea; iar el nu avea de gând să se lase legat de picioare, nu voia să i se vorbească de boală, chiar dacă ar fi suferit de ceva; nu era momentul să i se vorbească despre asta, acum când în viața lui apăruse o nouă preocupare. De aceea, în scrisoarea către fiul său, avu grijă să nu pomenească despre ceea ce i se întâmplase. Căci așa ceva i-ar face să se întoarcă imediat! Bătrânul Jolyon nu a avut timp să se întrebe dacă tăcerea lui se datora grijii de a nu tulbura plăcerea lor sau pentru a nu și-o tulbura pe a lui.
În seara aceea era în birou; își isprăvise tocmai țigara și moțăia ușor, când auzi un foșnet de rochie și simți parfum de violete. Deschise ochii și o văzu, îmbrăcată în gri, în picioare, lângă cămin, cu brațele deschise. Ceea ce era mai ciudat, însă, era că, deși brațele acelea nu păreau a cuprinde ceva, erau totuși îndoite în jurul gâtului unui om, iar capul ei era dat pe spate, buzele întredeschise și ochii închiși. Ea dispăru de îndată, și în locul ei rămase căminul cu statuetele lui de bronz. Dar bronzurile acelea și căminul nu fuseseră acolo când o văzuse pe ea; nu fusese decât ușa căminului și peretele! Se ridică, clătinându-se tulburat. "Trebuie să iau o doctorie", gândi el; "se vede că nu mi-e bine". Inima îi bătea prea iute, avea o senzație de apăsare în piept; se duse la fereastră și o deschise pentru a răsufla. Undeva, în depărtare, lătra un câine; nu încape îndoială că era unul din câinii de la ferma lui Gage, dincolo de crâng. Era o noapte minunată, liniștită, dar întunecată. "Am ațipit", se gândi; "asta e tot! Totuși, pot jura că aveam ochii deschiși!" Drept răspuns, auzi un sunet ce semăna cu un suspin.
— Ce-i asta? spuse cu vocea aspră. Cine e aici?
Duse mâna în dreptul inimii pentru a-i mai potoli bătăile și ieși pe terasă. Ceva moale se strecură pe lângă picioarele lui. "Ș-ș-ș-t!" Era un pisoi mare, cenușiu. Apoi gândi: "Tânărul Bosinney semăna cu un pisoi! El era acela pe care ea... pe care ea l-a... Și acum e tot a lui!" Se duse până la marginea terasei și privi în jos, în întuneric; abia putea vedea petele albe ale margaretelor, presărate pe pajiștea necosită. Azi aici, mâine pe cealaltă lume. Apoi răsări luna, care vedea toată lumea, tineri și bătrâni, vii și morți, și nici nu-i păsa de ei! În curând vine și rândul lui. Pentru o singură zi de tinerețe ar da tot ce-i mai rămăsese de trăit! Se întoarse din nou cu fața spre casă. Privi ferestrele de la camerele copiilor. Scumpa lui mititică o fi adormit. "Sper că n-o va trezi din somn câinele acela!" gândi. Ce ne-o fi făcând să iubim, și ce ne-o fi facând să murim? Trebuie să mă duc la culcare!"
Și, pășind pe pietrele de pe terasă, care în lumina lunii păreau cenușii, se întoarse în casă.
Un bătrân trebuie să-și petreacă zilele visând la vremurile frumoase de odinioară. O asemenea preocupare nu-i dă nici fierbințeală și nici emoții, e ca soarele de iarnă cu raze palide. Carapacea bătrâneții rezistă bine la valurile memoriei. Căci omul bătrân trebuie să fie neîncrezător față de prezent, iar de viitor trebuie să se păzească. Dacă stă la umbră deasă, poate privi soarele strălucitor, dar razele lui să nu-i atingă decât vârful ghetelor! Arșița soarelui de vară nu-i pentru el! Soarele de toamnă — de vară târzie! — e singurul de care se mai poate bucura. Trăind astfel, cu prudență, se va stinge ușor, încetișor, pe nesimțite; iar într-o bună zi, în zori, pe când toată lumea doarme, nerăbdătoarea Natură îl va strânge mai tare în brațe, îi va tăia răsuflarea, și omul își va da sufletul. Iar pe piatra funerară se va scrie: "Mort în plină putere!" Da! Un Forsyte care-și respectă principiile poate trăi chiar și după moarte.
Bătrânul Jolyon admitea toate aceste teorii, dar, acum, în sufletul său ardea o flacără neforsyteiană. Căci, de când lumea și pământul, stă scris: "Un Forsyte nu trebuie să iubească frumusețea mai mult decât rațiunea și nici plăcerea mai mult decât sănătatea" ...Dar în ultima vreme zvâcnea ceva în ființa lui și fiecare zvâcnet îi rodea carapacea vieții, subțiind-o neîncetat. Mintea lui ageră era conștientă de bătăile inimii lui, dar în același timp știa că nu le poate domoli. Ba chiar dacă ar fi putut, bătrânul Jolyon nu le-ar fi împiedicat. Și totuși, dacă cineva i-ar fi spus că trăiește din capitalul ființei lui, l-ar fi doborât cu privirea. Nu, nu! Nu se cade să trăiești din capital! Crezul unei vieți trecute este mai puternic decât realitățile prezentului. Pentru bătrânul Jolyon a trăi din capital a fost și era păcat de moarte, de aceea n-ar fi îngăduit nimănui să vorbească astfel cu el. Plăcerea e sănătoasă, iar frumusețea îți face bine s-o privești; să trăiești din tinerețea celor tineri e bine — și făcea el oare altceva?
Cu metoda pe care o avusese toată viața, își organizase și acum timpul. În fiecare marți pleca cu trenul la oraș; Irene lua masa cu el și se duceau apoi la operă. În fiecare joi se ducea cu trăsura la oraș; vizitiul cel gras, împreună cu caii, trăgeau într-altă parte, el se întâlnea cu Irene în Kensington Gardens, iar după ce o conducea acasă, își lua trăsura și se întorcea acasă la timp, pentru cină. Inventase pretextul că în aceste două zile avea treabă la Londra. Miercurea și sâmbăta venea Irene pentru a da lecții de pian lui Holly. Cu cât plăcerea de a sta cu ea devenea mai mare, cu atât devenea mai atent la conveniențe și se purta ca un unchi prietenos. Într-adevăr, nici sentimentele lui nu depășeau această realitate — căci, oricum, era un om bătrân. Și totuși, dacă ea întârzia, era din cale-afară de îngrijorat. Dacă cumva nu venea, ceea ce s-a întâmplat de două ori, ochii săi se întristau ca aceia ai unui câine bătrân, și noaptea nu putea dormi.
Astfel a trecut o lună — o lună de vară pe câmpuri și în inima lui, cu arșița verii și cu osteneala ei. Cine ar fi crezut acum câteva săptămâni că bătrânul Jolyon va aștepta reîntoarcerea fiului său și a nepoatei sale cu un sentiment ce semăna cu spaima? Săptămânile acestea cu vreme minunată îi dăduseră o libertate încântătoare, redobândise acea independență de care se bucură un bărbat înainte de a întemeia o familie; și apoi mai era această nouă prietenie cu o ființă care nu-i cerea nimic, care îi rămăsese tot timpul cam necunoscută, vrăjindu-l prin misterul ei. Era ca și cum ar fi băut vin, el, care de atâta vreme băuse numai apă, încât aproape uitase tulburarea pe care vinul i-o produce în vine și amețeala pe care i-o dă în creier. Florile aveau culori mai vii, miresmele, muzica și razele soarelui aveau o valoare reală, nu erau deloc reminiscențe ale bucuriilor din trecut. Acum avea pentru ce să trăiască, ceva ce-l mâna neîncetat spre planuri de viitor. Trăia, dar nu privind în urmă; iar deosebirea între aceste două stări era enormă la un om de vârsta lui. Plăcerile mâncării care, la un om cumpătat ca el, nu avuseseră niciodată rol important, își pierduseră orice valoare. Mânca puțin; nu știa ce mănâncă; slăbea cu fiecare zi ce trecea și părea din ce în ce mai ostenit. Devenise din nou "tras printr-un inel"; iar la acest trup slab, fruntea lui masivă, cu tâmplele scobite, îi dădea mai multă demnitate decât avusese el vreodată. Își dădea foarte bine seama că ar trebui să consulte un doctor, dar libertatea îi era prea dulce. El nu-și putea permite să se răsfețe cu accesele în timpul cărora abia putea respira și cu durerea dintr-o parte, căci ar fi însemnat să plătească asta cu libertatea lui. Să se întoarcă la viața vegetativă pe care o dusese între revistele de agricultură cu fotografii de sfeclă în mărime naturală, înainte ca această nouă preocupare să fi apărut în viața lui — nu! Depăși apoi și rația de țigări îngăduită. Fumase întotdeauna două pe zi. Acum fuma trei și uneori patru țigări, așa cum fumează omul când e plin de spirit creator. Dar adeseori se gândea: "Trebuie să renunț la tutun și la cafea; trebuie să renunț la plecările în oraș". Dar nu făcea nimic din toate acestea; nu exista nimeni în preajma lui care să fi avut autoritatea de a-i atrage atenția, și acesta era un privilegiu din cale-afară de mare. Poate că servitorii se mirau, dar — firește — rămâneau muți. Mam'zelle Beauce era prea preocupată cu propria-i digestie și prea "bine c-r-r-rescută" pentru a face vreo aluzie de ordin personal. Holly nu avea încă ochiul format pentru a percepe schimbarea din înfățișarea bunicului ei, care era, pentru ea, o jucărie și un zeu. Nu rămânea decât Irene care să-l roage să mănânce mai mult, să stea culcat în ceasurile calde ale zilei, să ia un tonic și așa mai departe. Dar nu-i spunea că tocmai ea e pricina slăbiciunii lui — căci omul nu vede dezastrul pe care-l produce el însuși. Un om de optzeci și cinci de ani nu are pasiuni, dar frumusețea care face să răsară pasiunea lucrează după vechiul ei meșteșug, până când moartea închide ochii care tânjesc după ea.
În prima zi din a doua săptămână a lunii iulie, primi o scrisoare de la fiul său din Paris, în care îl înștiința că sosesc cu toții vineri. Acesta era un eveniment care, pentru el, fusese tot timpul mai real decât chiar moartea; dar, cu nepăsarea impresionantă pe care natura le-o dăruiește celor bătrâni pentru ca să poată îndura totul până la sfârșit, bătrânul Jolyon a refuzat să-l realizeze cu adevărat. Acum însă nu mai avea încotro și trebuia să facă ceva. Nu mai concepea viața fără această nouă preocupare, dar câteodată te izbești și de lucruri pe care omul nu le poate concepe; și cei din neamul Forsyte au avut necontenit prilejul să constate asta pe pielea lor. Șezând în vechiul său fotoliu de piele îndoi scrisoarea, în timp ce mesteca între buze capătul unei țigări neaprinse. De mâine încolo, excursiile lui — de fiecare marți — în oraș încetează. Poate că va mai putea pleca o dată pe săptămână, pretextând că are de lucru cu omul lui de afaceri. Dar chiar și aceasta va depinde de starea sănătății lui, căci de acum înainte iarăși vor începe să se ocupe cu toții de el. Lecțiile! Lecțiile trebuie să continue! Ea va trebui să-și înghită scrupulele, iar June trebuie să-și pună sentimentele în buzunar. De altfel o mai făcuse o dată, a doua zi după moartea lui Bosinney; desigur că poate face din nou acum ceea ce făcuse atunci. Trecuseră patru ani de când suferise acea jignire; nu-i creștinesc să ții minte dureri atât de vechi. June avea o voință puternică, dar a lui era și mai puternică, deoarece lui îi fugea pământul de sub picioare. Irene era blândă și nu încape îndoială că va face aceasta pentru el; mai degrabă își va înfrânge reticențele ei explicabile, decât să-l facă pe el să sufere! Lecțiile trebuie să meargă înainte și, dacă aveau să continue, e salvat. În sfârșit, își aprinse țigara și începu să cugete cum anume le-ar putea prezenta faptele și cum le-ar putea tălmăci această stranie intimitate; cum ar putea învălui și acoperi, în fața lor, adevărul pur, că nu poate îngădui să i se răpească plăcerea de a privi frumusețea. Ah! Holly! Holly era îndrăgostită de ea, lui Holly îi plăceau lecțiile cu ea. Ea îl va salva, scumpa lui micuță! Și la această idee fericită se însenină și se minună c-a putut să-și facă atâtea griji și atâta spaimă. Nu trebuie să fie îngrijorat; întotdeauna după o asemenea stare se simțea cam slăbit, era o senzație curioasă, ca și cum și-ar simți trupul numai pe jumătate.
În seara aceea, după masă, i-au revenit amețelile, dar n-a leșinat. N-a vrut să sune, pentru că știa că ar începe de îndată agitația în jurul său și s-ar pune, eventual, în discuție plecarea lui de mâine. De ce oare când omul îmbătrânește, toată lumea din jurul lui țese o conspirație pentru a-i mărgini libertatea? Și numai pentru a-l mai ține în viață câtăva vreme! Dar cu un asemenea preț nu o dorea. Numai câinele Balthazar l-a văzut revenindu-și singur din această amețeală; el își urmărea îngrijorat stăpânul care se dusese la dulap pentru a bea un pahar de brandy, în loc să-i fi dat lui un biscuit. În sfârșit, când se simți în stare să urce, cu greu, scările, bătrânul Jolyon se duse la culcare. Și, cu toate că a doua zi dimineața se simți cam slăbit, ideea că va petrece seara cu ea îl învioră și îi dădu putere. Întotdeauna îi făcea plăcere să-i ofere o masă bună: bănuia că nu mănâncă destul când e singură; iar la operă, când vedea cum ochii i se luminează și strălucesc, cum pe buzele ei apare, fără să vrea, un zâmbet!... Ea nu avea prea multe plăceri, și astăzi e ultima seară în care îi poate oferi o distracție. Dar în timp ce-și pregătea trusa, se surprinse că dorea să scape de osteneala de a-și schimba hainele pentru seară și de sforțarea de a-i vorbi despre întoarcerea lui June.
În seara aceea, la operă, se reprezenta Carmen, și abia în ultimul antract îi spuse Jolyon vestea; o amânase în mod instinctiv până în ultimul moment. Ea o primi în liniște, ciudat; de fapt nici nu și-a putut da seama cum o primise, căci muzica aceea capricioasă reîncepu, impunându-le tăcere. Fața ei era acoperită de o mască, masca aceea în dosul căreia se petreceau atâtea lucruri pe care el nu le putea vedea. Îi trebuia timp, desigur, pentru a se gândi la vestea pe care i-o dăduse! N-avea de gând s-o zorească, deoarece tot va veni mâine după amiază la lecție și atunci, după ce se va fi obișnuit cu ideea, va vedea el ce gândește. În birjă au vorbit numai despre Carmen; el văzuse odinioară și reprezentații mai bune, dar nici aceasta nu fusese rea. Când i-a strâns mâna pentru a-i spune noapte bună, ea se aplecă și îl sărută pe frunte.
— Rămas bun, dragă unchiule Jolyon, ai fost atât de bun cu mine!
— Pe mâine, zise el. Noapte bună! Somn ușor!
Ea îi răspunse în șoaptă:
— Somn ușor!
Și din fereastra cupeului care pleca, o văzu cum întoarce capul după el și cum ridică mâna în semn de despărțire.
Găsi cu greu camera. Nu-i dădeau niciodată aceeași cameră și cu greu se putea obișnui cu aceste camere "nou-nouțe", cu mobile noi și cu covoare gri-verzui presărate cu trandafiri stacojii. Nu putea dormi și blestemata aceea de Habanera îi suna mereu în cap. Nu știa destul franțuzește pentru a pricepe cuvintele cântecului, dar îi cunoștea sensul, dacă avea vreun sens ceva țigănesc — sălbatic și greu de tălmăcit. Da, există în viața ceva care-ți răstoarnă toată prevederea și toate planurile, ceva ce face pe bărbați și pe femei să cadă în cursă. Și stătea așa, culcat cu ochii săi adânciți în orbite privind în bezna în care se legăna acel ceva greu de tălmăcit! Crezi că ești stăpânul vieții tale, dar iată că-ți scapă, și acel ceva te prinde de ceafă, te împingi încoace și încolo, pentru ca după aceea, de cele mai multe ori să stoarcă viața din tine! Așa o fi cu stelele, n-ar fi de mirare să le ia și pe ele, să le frece una cu nasul de cealaltă, apoi să le arunce, una într-o parte, alta în alta; căci viața nu se satură niciodată de farsele ei. În învălmășeala acestui oraș trăiesc cinci milioane de oameni și toți sunt la discreția acestei forțe vitale, ca o grămadă de boabe de mazăre mărunte și uscate care sar încoace și încolo pe masă, dacă dai cu pumnul în ea. El însă nu va mai sări multă vreme; ce bine are să-i prindă un somn bun și lung!
Ce cald era aici sus! Ce gălăgie! Fruntea îi ardea: ea-l sărutase tocmai în locul unde-l durea întotdeauna; chiar acolo ca și cum ar fi cunoscut locul exact și ar fi vrut să-i șteargă toată durerea prin sărutarea ei. Dar în loc s-o șteargă, buzele ei lăsaseră o pată de neliniște dureroasă. Niciodată nu-i vorbise cu asemenea voce până acum, niciodată nu făcuse gestul acela de despărțire și nici nu întorsese capul după trăsura cu care pleca el. Se ridică din pat și trase perdelele la o parte; camera lui dădea spre Tamisa. Aerul nu era prea proaspăt, dar acea apă lată, care curgea liniștită, veșnică, îl domoli. "Cel mai important este", cugetă el, "să nu devin pentru nimeni o povară. Am să mă gândesc la scumpa mea mititică și am să mă culc." Dar trecu multă vreme până când căldura și zgomotul acelei nopți londoneze se stinseră în scurtul somn al dimineții de vară. Iar bătrânul Jolyon abia ațipi puțin.
A doua zi, când ajunse acasă, se duse în grădina de flori și, cu ajutorul lui Holly, care știa să se poarte cu gingășie față de flori, adună un buchet mare de garoafe. Îi spusese că erau pentru "doamna în gri" — căci așa îi ziceau când vorbeau între ei. Le așeză într-un vas din biroul lui, căci acolo avea de gând să discute cu Irene — chiar în momentul sosirii ei — problema June și lecțiile de pian din viitor. Parfumul și culorile florilor îl vor ajuta. După masă se culcă, deoarece se simțea foarte ostenit, iar trăsura nu va sosi cu ea de la gară înainte de ora patru. Dar pe măsură ce se apropia ceasul, deveni din ce în ce mai neliniștit și se duse în odaia de lucru a copiilor, de unde putea vedea șoseaua. Jaluzelele erau lăsate. Holly și Mademoiselle Beauce erau și ele acolo, adăpostindu-se de arșița înăbușitoare a acestei zile de iulie și ocupându-se de viermii de mătase. Bătrânul Jolyon avea o antipatie firească împotriva acestor făpturi metodice, găsea că seamănă cu elefanții în ceea ce privea culoarea și capetele; și rodeau prea multe găuri în frunzele frumoase, verzi și — după părerea lui — aveau un miros îngrozitor. Se așeză liniștit lângă fereastră, pe o banchetă acoperită cu cint, de unde se vedea drumul și unde putea lua și puțin aer, iar câinele Balthazar — care în zilele calde prețuia cintul — sări lângă el. Peste pianină era o acoperitoare mov, decolorată, aproape gri, iar pe ea erau primele flori de levănțică, al căror parfum umplea încăperea. Cu toate că era răcoare, poate tocmai din pricina răcorii, pulsațiile vieții izbeau din plin simțurile sale care se stingeau. Fiecare rază de soare care străbătea prin crăpăturile jaluzelelor avea o strălucire supărătoare; câinele mirosea foarte tare; parfumul de levănțică era amețitor; viermii aceia de mătase, ridicându-și spatele verde-cenușiu, i se păreau înspăimântător de vii; iar capul lui Holly — cu părul ei negru — aplecat asupra lor avea o strălucire splendidă, ca mătasea. Când omul e bătrân și slab, viața e un lucru minunat, puternic și dur; parcă își bate joc de tine cu nenumăratele ei forme de manifestare și cu vitalitatea care pulsează în ea. Până în aceste câteva săptămâni nu simțise niciodată acea senzație ciudată, că o jumătate din ființa lui era purtată cu iuțeală de valurile vieții, iar cealaltă stătea pe mal urmărind acea înaintare în care nu poate interveni. Numai când era și Irene cu el își pierdea această dublă conștiință.
Holly întoarse capul, arătă cu micul său pumn ars de soare spre pian — căci nu era "bine c-r-r-rescut" să arăți cu degetul spre pian — și zise cu șiretenie:
— Uită-te la doamna în gri, bunicuțule; nu-i așa că e frumoasă azi?
Inima bătrânului Jolyon zvâcni, și pentru o secundă camera i se păru învăluită într-un nor; apoi se lumină, și îi zise clipind:
— Cine a îmbrăcat-o?
— Mam'zelle.
— Holly! Nu vorbi prostii!
A naibii franțuzoaică! Nu i-a trecut încă necazul că nu-i mai dă ea lecții de pian lui Holly. Dar n-are a face! Scumpa lui mititică era singura lor prietenă. Lecțiile erau lecții. Și nu va ceda pentru nimic în lume. Mângâie părul încins de pe capul lui Balthazar, și o auzi pe Holly spunând:
— Nu-i așa că după ce se întoarce mama nu se face nici o schimbare? Știi că ei nu-i plac străinii.
Vorbele rostite de fetiță l-au făcut parcă să simtă atmosfera aceea glacială de opoziție pe care o va avea în preajma lui și i-au dezvăluit toată amenințarea iminentă la libertatea pe care abia și-o găsise. Ah! Va trebui ori să se resemneze că este un om bătrân care depinde de grija și dragostea altora, ori să lupte pentru a-și menține această nouă și prețioasă prietenie; dar lupta îl obosea de moarte. Se uită la ceasul lui, bătrân și subțire ca și el; îl purta de cincizeci de ani. Trecuse de ora patru! Sărută pe Holly în creștet, trecu mai departe și coborî în hol. Voia să pună mâna pe ea înainte de a urca la lecție. La primul zgomot al roților ieși în ușă și văzu că trăsura e goală.
— Trenul a sosit, domnule, dar doamna n-a venit.
Bătrânul Jolyon îl măsură aspru de jos în sus, ca și cum ochii lui ar fi vrut să alunge curiozitatea grăsanului aceluia, pentru a nu vedea amarnica dezamăgire pe care o simțea.
— Foarte bine, îi zise și se întoarse în casă. Se duse în biroul său și se așeză, tremurând ca varga. Ce-o fi însemnând asta? Să fi pierdut trenul? Știa el prea bine că nu acesta era motivul. "Rămas bun, dragă unchiule Jolyon!" De ce "rămas bun" și nu "noapte bună"? Și apoi mâna care făcea gesturile acelea! Și sărutul ei! Ce înseamnă asta? Deodată îl cuprinseră spaima și o enervare violentă. Se ridică și începu să măsoare cu pași mari covorul turcesc dintre fereastră și perete. Adică, are de gând să-l părăsească! Era convins — și nu se putea apăra. Un om bătrân care dorește să privească frumusețea! Era ridicol! Vârsta îi închisese gura, îi paralizase puterea de luptă. El n-avea dreptul la căldură și viață, el n-avea dreptul la nimic în afară de amintiri și tristețe. Nu putea să discute cu ea; căci chiar și un om bătrân își are demnitatea lui. Nu se putea apăra! Fără a ține seama de oboseală, păși în sus și-n jos vreme de un ceas, trecând pe lângă vasul cu garoafe pe care le culesese și care, prin parfumul lor, își băteau parcă joc de el. Dintre toate lucrurile greu de suportat, cel mai greu e să-ți simți voința zdrobită, mai ales când ai fost un om care a făcut întotdeauna ceea ce a vrut. Natura l-a prins în mrejele ei, și acum, ca un pește nenorocit, se învârtea și înota încoace și încolo, izbindu-se de ochiurile plasei fără să găsească o gaură, o ieșire. La ora cinci i se aduse ceaiul și o scrisoare. Pentru o clipă, nădejdea se trezi în sufletul lui. Tăie plicul cu cuțitul de unt și citi:

"Scumpul meu unchi Jolyon,
Îmi vine foarte greu să-ți scriu ceva ce te-ar dezamăgi, dar ieri-seară am fost lașă pentru a ți-o spune. Acum, că June se întoarce, simt că nu mai pot veni la voi pentru a-i da lecții lui Holly. Anumite lucruri sunt prea profund înrădăcinate pentru a putea fi uitate. Pentru mine a fost o mare plăcere să te văd atât pe dumneata, cât și pe Holly. Poate că am să te mai întâlnesc când vei veni în oraș, cu toate că sunt convinsă că nu-ți face bine; văd că te obosești prea mult. Cred că trebuie să stai liniștit atâta vreme cât mai ține căldura, și acum, după ce se întorc fiul dumitale și June, ai să fii atât de fericit!
Îți mulțumesc mult, mult de tot, pentru cât ai fost de bun cu mine.
Cu tot dragul, a dumitale.
Irene."

Deci, așa stau lucrurile! Nu-i făcea bine să aibă nici o plăcere și nici să se bucure de ceea ce îi era cel mai scump; nu-i făcea bine să încerce a scăpa de senzația că sfârșitul e inevitabil, că moartea se apropie cu pași furiși, ce abia se aud. Nu-i făcea bine! Nici Irene nu văzuse că tocmai ea îi dădea o nouă preocupare în viață, că ea întruchipa toată frumusețea pe care simțea c-o pierde încetul cu încetul!
Ceaiul se răci, țigara rămase neaprinsă; și el continua să străbată încăperea cu pași mari în sus și-n jos, zvârcolindu-se între demnitatea lui și setea de viață. Nu putea îndura să fie stors de viață așa, pe nesimțite, fără a spune măcar o vorbă, să trăiască așa, cu voința în mâinile altora, încălcată de grija și de dragostea lor apăsătoare. Nu, așa ceva nu putea îndura! Voia să vadă ce efect va avea dacă îi va spune adevărul — adevărul că dorește mai mult s-o vadă decât să trăiască tânjind. Se așeză la biroul său vechi și luă un toc. Dar nu putea scrie. Îl revolta să-și pledeze cauza în felul acesta; s-o roage să vină ca să-și încălzească ochii privind frumusețea ei. Era ca și cum ar mărturisi că a căzut în mintea copiilor. Nu putea face una ca asta. De aceea scrise următoarele:

"Am sperat că nu vei îngădui ca amintirea rănilor din trecut să stea în calea plăcerii și a beneficiului meu și al micii mele nepoate. Dar oamenii bătrâni învață să renunțe la bucuriile lor; ei sunt siliți s-o facă, trebuie să renunțe — mai devreme sau mai târziu — chiar și la dorința de a trăi și poate că, cu cât o fac mai devreme, cu atât e mai bine.
Cu tot dragul,
Jolyon Forsyte."

"Amarnic", gândi el, "dar n-am ce face. Sunt ostenit". Pecetlui plicul și-l introduse în cutie, pentru poșta de seară. Când îl auzi căzând, gândi: "Iată cum trece tot, tot ce speram!"
În seara aceea, după masa de care abia se atinse, după țigara pe care o fuma numai pe jumătate, căci îi venea amețeală, se urcă încet la etaj și se duse pe furiș în dormitorul copiilor. Se așeză pe banca de la fereastră. Lampa de pe masa de noapte ardea și putea vedea fața lui Holly, cu o mână sub obraz. Un cărăbuș, apărut înainte de vreme, bâzâia în foița cu care acoperiseră gura căminului; iar în grajd, unul din cai dădea neîncetat din picioare. Să dormi așa, ca un copil! întredeschise jaluzelele și privi afară. Luna tocmai răsărea, era roșie ca sângele. Nu văzuse niciodată o lună atât de roșie. În ultimele licăriri ale soarelui de vară, pădurile și câmpurile se așterneau și ele pentru somn. Iar frumusețea, ca o fantomă, se plimba. "Am avut o viață lungă", cugeta, "am avut aproape tot ce-a fost mai bun din toate lucrurile. Sunt un nerecunoscător; am avut parte de frumusețe la vremea mea. Sărmanul Bosinney a spus că am avut simțul frumosului. Astă-seară se vede un chip de om în lună!" Trecu un fluture de noapte, apoi altul și iarăși altul. "Doamna în gri!" închise ochii. Îl cuprinse sentimentul că nu-i va mai deschide niciodată; adânci acest simțământ, se lăsă dus de el; apoi, cu un fior, se scutură și-și desfăcu pleoapele. Nu încape îndoială că se petrece ceva prost cu el, ceva foarte prost. Trebuie să cheme un doctor, așa nu mai merge. Acum, nu mai avea importanță! Jos, în crâng, trebuie să fi pătruns luna, aruncând umbre; iar acele umbre sunt singurele care nu dorm. Nu mai sunt păsări, flori sau insecte; se mișcă numai umbrele. "Doamna în gri!" Umbrele se cațără pe buturuga aceea și șușotesc între ele. Ea cu Bosinney? Ce idee smintită! Broaștele și vietățile mici șoptesc pe acolo! Ce tare ticăie ceasul aici în cameră! Acolo, afară, în lumina acelei luni roșii, totul era din altă lume. Dar și aici, înăuntru, cu mica lumină a lămpii, cu ceasul care ticăie și cu capotul guvernantei atârnat de colțul paravanului, înalt, ca silueta unei femei, era o altă lume. "Doamna în gri!" Deodată îl cuprinse un gând straniu: "Să fi existat oare? Să fi venit ea vreodată la el? Sau poate că nu era decât emanația iubirii lui nemărginite pentru frumusețea de care trebuie să se despartă în curând? N-o fi numai o fantomă gri, cu reflexe de mov, cu ochii negri și cu o coroană de păr ca chihlimbarul, care umblă pe aici în lumina lunii și în zorii zilei, la vremea când înfloresc zambilele? Ce era ea, cine era ea, o fi existat oare?" Se ridică și stătu o clipă în picioare, strângând în mână pervazul ferestrei, pentru a redobândi o senzație reală; apoi porni în vârful picioarelor spre ușă. Se opri la capătul patului, iar Holly, ca și cum și-ar fi dat seama că privirile îi sunt ațintite asupra ei, se mișcă, oftă și se ghemui mai strâns, parcă se apăra. Merse mai departe în vârful picioarelor și ieși din coridorul întunecat; ajunse în camera lui, se dezbrăcă și se opri, în cămașă de noapte, în fața oglinzii. Ce momâie — cu gropi în tâmple și cu picioare subțiri! Ochii săi priviră cu îndrăzneală chipul din oglindă, și pe fața lui apăru o expresie de mândrie. Toate se uniseră pentru a-l doborî, chiar și imaginea lui din oglindă, dar el încă nu era dărâmat! Intră în pat și rămase multă vreme culcat, fără a dormi, încercând să se resemneze, deși știa prea bine că frământarea și dezamăgirea îi făceau foarte rău.
Dimineața se deșteptă atât de abătut și fără putere, încât trimise după doctor. După ce acesta îl ascultă, făcu o mutră lungă cât brațul și îi recomandă să stea în pat și să nu mai fumeze. Aceasta nu era prea greu, n-avea pentru ce se scula din pat, și când se simțea bolnav, tutunul își pierdea întotdeauna gustul. Petrecu toată dimineața zăcând moleșit, cu storurile lăsate, răsfoind ziarul The Times, fără a citi prea mult, câinele Balthazar stând întins lângă patul său. O dată cu prânzul, veni o telegramă cu următorul cuprins:

"Primit scrisoarea; sosesc după-amiază; voi fi la dumneata la ora patru și treizeci minute. Irene."

Vine! În sfârșit! Deci ea exista, iar el nu era părăsit! Vine la el! Un val de căldură îi trecu prin mădulare; obrajii și fruntea îi erau fierbinți. Bău supa, împinse la o parte tava și rămase nemișcat în pat până când au strâns masa și l-au lăsat singur; dar din când în când clipea mulțumit din ochi. Vine! Inima îi bătea iute, apoi se oprea, parcă nu mai bătea deloc. La ora trei se sculă și se îmbrăcă încetișor, fără a face zgomot. Holly și Mam'zelle erau în odaia copiilor, iar servitorii, foarte probabil, își dormeau somnul de după amiază. Cu multă prudență deschise ușa și coborî scările. Câinele Balthazar era singur, culcat pe jos, în hol; și, urmat de el, bătrânul Jolyon trecu în birou și de acolo ieși afară, în dogoreala după-amiezei. Avea de gând să pornească la vale, pentru a o întâmpina în crâng, dar simți deodată că în arșița aceea nu era în stare să facă atâta drum. De aceea se așeză sub stejar, lângă leagăn, iar câinele Balthazar, care suferea și el din pricina căldurii, se întinse alături. Și rămase acolo, zâmbind. Ce desfătare, ce clipe fericite! Ce zumzet de insecte și ce uguit de porumbei! Nu poate exista o zi de vară mai frumoasă ca asta! Splendid! Iar el era fericit — fericit ca un copil! Ea vine; nu l-a părăsit! Avea tot ce și-a dorit în viață — numai de-ar putea răsufla mai bine și de l-ar apăsa mai puțin — chiar în locul acesta! O va vedea ieșind din desișul de ferigă, venind spre el, mlădiindu-se ușor, o siluetă gri, cu reflexe mov, care trece printre margarete și păpădii și printre "soldații" pajiștii, floarea-soarelui cu coroanele ei înflorite. El va rămâne pe loc, iar ea va veni spre el, zicându-i: "Dragă unchiule Jolyon, îmi pare foarte rău!", și se va așeza în leagăn, iar el o va putea privi în timp ce-i va povesti că nu s-a simțit prea bine, dar că acum i-a trecut totul; iar câinele îi va linge mâna. Câinele știa că stăpânul său o iubea; câinele ăsta era un câine bun.
Sub stejar era umbră deasă; soarele nu ajungea până acolo, dar restul lumii strălucea în razele lui, și bătrânul Jolyon vedea, departe în zare, foarte departe, tribuna cea mare de la Epsom, precum și vacile care pășteau trifoiul de pe câmp și alungau muștele cu cozile. Simțea miros de tei și levănțică. Ah, da! de aceea făceau albinele atâta zarvă. Erau emoționate, agitate, întocmai cum era și inima lui, emoționată și agitată. Erau adormite, da, erau adormite și se îmbătaseră de miere și fericire; și inima lui era adormită și beată. Ca și cum albinele mari și albinele mici, ba chiar și muștele, spuneau: vară, vară!
Ceasul de la grajd bătu patru; peste o jumătate de oră va fi aici. O să ațipească puțin, deoarece în ultima vreme dormise foarte puțin. Apoi va fi înviorat pentru a se bucura de ea, de tinerețea și frumusețea care va veni spre el peste pajiștea scăldată în soare: doamna în gri! Și, rezemându-se de spătarul fotoliului său, închise ochii. Pe aripile unei adieri abia simțite, veni un fulg de scaiete care se prinse de mustața lui; era mai alb decât ea. El nu-l văzu, dar cum era prins de mustață, se mișca la fiecare răsuflare. Prin frunze pătrunse o rază de soare și i se așeză pe gheată. Un bărzăun se lăsă jos și se plimbă pe fundul pălăriei lui de panama. Și valul minunat al somnului aceluia ușor ajunse la capul de sub această pălărie, capul îi căzu înainte și se sprijini pe piept. Și zumzetul continua: vară, vară!
Ceasul de la grajd bătu ora patru și jumătate. Câinele Balthazar se întinse și ridică ochii către stăpânul lui. Fulgul de scaiete nu se mai mișca. Câinele își așeză botul peste piciorul luminat de soare. Nici piciorul nu se mișcă. Câinele își retrase iute botul, se ridică și urcă pe genunchii bătrânului Jolyon, se uită în fața lui și chelălăi; sări jos, se așeză pe picioarele dinapoi și-și țintui privirea în sus. Apoi, deodată, scoase un urlet, lung, lung de tot.
Dar fulgul de scaiete rămase nemișcat ca moartea, întocmai ca și fața bătrânului său stăpân.
Vară — vară — vară! Pașii fără sunet, peste iarbă!





ÎNCÃTUȘAÞI DE LEGE

"Și două case mândre și bogate
Străvechea ură-o vor preface-n moarte ".
Romeo și Julieta


PARTEA ÎNTÂI


Capitolul I
LA TIMOTHY

Instinctul de proprietate nu stă niciodată pe loc. În vremuri de înflorire ca și în vremuri de bejenie, pe ger și pe arșiță, el urmează legile evoluției chiar și în familia Forsyte, care credea că-l ține pe loc pentru veșnicie. Întocmai cum calitatea cartofilor depinde de pământul în care sunt cultivați, nici acest instinct nu se poate despărți de mediul lui înconjurător.
Când va veni vremea să se scrie istoria ultimelor două decade ale veacului al nouăsprezecelea din Anglia, istoricul va descrie evoluția relativ rapidă de la un provincialism, satisfăcut de sine, la un imperialism și mai satisfăcut de sine, dar mai puțin moderat; se va vedea, cu alte cuvinte, desfășurarea "instinctului de proprietate" al națiunii. Și conformându-se acestei tendințe, familia Forsyte a evoluat în același sens. Ea s-a dezvoltat nu numai în afară, ci și în miezul ei.
Când, în anul 1895, Susan Hayman, singura căsătorită dintre surorile Forsyte, și-a urmat soțul la o vârstă ridicol de mică, șaptezeci și cinci de ani, și a fost arsă la crematoriu, cei șase frați Forsyte din generația bătrână au fost destul de puțin tulburați. Apatia lor avea trei pricini. Mai întâi: înmormântarea aproape clandestină, în anul 1892, a bătrânului Jolyon la Robin Hill. Era primul din familia Forsyte care dezertase din cavoul familial din cimitirul Highgate. Această înmormântare care avusese loc abia la un an de la înmormântarea lui Swithin — care fusese săvârșită așa cum se cuvine — provocase multe discuții la "Bursa Forsyte", în locuința lui Timothy Forsyte din Londra, Bayswater Road, unde se mai adunau și acum, răspândind apoi cleveteala familială. Erau diferite păreri, de la tânguirile mătușii Juley până la afirmația rostită de Francie, că "e foarte bine să se pună capăt poveștii aceleia cu înmor­mântările din Highgate". În ultimii ani ai vieții lui — adică chiar de atunci când se petrecuse acea întâmplare stranie și lamentabilă dintre tânărul Bosinney, logodnicul nepoatei sale June, și Irene, soția nepotului său Soames — unchiul Jolyon zgâlțâise puternic încheieturile familiei; și, cu toate că mersese întotdeauna pe calea lui, familia începu să se cam minuneze de ceea ce făcea. Firește că înclinarea lui spre filozofie l-a predispus întotdeauna spre încălcarea principiilor pe care era clădit forsyteismul pur, așa încât familia fusese pregătită, în oarecare măsură, pentru înmormântarea lui în loc străin. Totuși, întreaga poveste era stranie, iar când cuprinsul testamentului său a devenit monedă curentă la "Bursa Forsyte", întregul clan s-a cutremurat. Din averea lui (în valoare de 145 304 lire sterline cifră brută, cu un pasiv de 35 lire 7 șilingi și 4 penny) lăsase 15 000 lire sterline — "cui crezi tu, scumpa mea? Lui Irene!" — soția nepotului său Soames, care fugise de acasă! Femeia care a adus cea mai mare rușine asupra familiei, și, ceea ce era mai uluitor, nu era rudă de sânge cu el. Desigur, nu trecuse chiar banii în proprietatea ei; îi lăsase numai o rentă viageră, venitul sumei! Totuși, aceasta era situația; și pretenției bătrânului Jolyon de a fi un Forsyte desăvârșit i se pusese capăt, o dată pentru totdeauna. Acesta era deci primul motiv pentru care înmormântarea lui Susan Hayman, la Woking, n-a făcut prea mare vâlvă.
Al doilea motiv era mai cuprinzător și mai puternic. În afară de casa din Campden Hill, Susan avea o reședință (pe care Hayman i-o lăsase ei când a murit) în apropiere de Hants; pe moșia aceea învățaseră băieții Hayman să tragă la țintă și să călărească atât de bine. Lucrul le făcea, firește, cinste, dar întărea și prestigiul familiei. Iar faptul că Susan avea o proprietate cu adevărat rurală părea a justifica, în oarecare măsură, împrăștierea rămășițelor ei pământești — cu toate că familia n-a putut ghici cine-i vârâse în cap ideea incinerării! Totuși s-au făcut invitațiile cuvenite, iar Soames și tânărul Nicholas s-au dus chiar la moșie; iar testamentul a fost perfect satisfăcător, cu atât mai mult cu cât ea nu avea decât renta viageră a averii, așa că totul s-a împărțit simplu, în părți egale, între copii.
Al treilea motiv pentru care înmormântarea lui Susan a produs puțină vâlvă era cel mai cuprinzător dintre toate. El a fost rostit cu îndrăzneală de către Euphemia cea palidă și slabă:
— Ei bine, eu cred că oamenii au dreptul să facă ceea ce vor cu corpul lor, chiar și după moarte.
Având în vedere că aceste vorbe fuseseră spuse de fiica lui Nicholas, un liberal din școala veche și tiran din cale-afară, observația ei a produs consternare și a arătat, fulgerător, câtă apă a curs pe sub podurile Tamisei de la moartea mătușii Ann, în 1886, tocmai pe vremea când dreptul de proprietate al lui Soames asupra corpului soției sale devenise atât de incert, iar certitudinea lui produsese un dezastru atât de mare. Euphemia a vorbit, firește, ca un copil fără experiență; căci, cu toate că trecuse de treizeci de ani, purta încă numele Forsyte. Dar, chiar dacă i se acordă toate scuzele, remarca ei dovedește, negreșit, o lărgire a principiului de libertate, descentralizarea și deplasarea centrului de gravitate al proprietății de la ceilalți în bloc, la fiecare individ în parte. Când Nicholas a aflat, de la mătușa Hester, remarca fiicei sale, a izbucnit furios:
— Neveste și fete! În vremurile astea libertatea lor nu mai are margini! Cazul Jackson — am știut-o — va avea urmări; așa se întâmplă când exagerarea nu mai cunoaște limită!
De fapt, el n-a iertat cu adevărat niciodată legea în legătură cu averea dotală a femeilor măritate, care i-ar fi stricat mult socotelile dacă n-ar fi avut norocul să se însoare mai înainte de promulgarea ei. E drept că nimeni nu putea nega revolta generației tinere împotriva faptului de a fi socotită proprietatea altora; întocmai după cum se dezvolta neîncetat dorința de independență a coloniilor, dorință care — oricât de paradoxal i se părea — fusese pionierul imperialismului. Toți cei din generația tânără erau acum căsătoriți, în afară de George, care își petrecea viața între turf și clubul "Iseeum"; de Francie, care își desăvârșea cariera muzicală într-un conservator din King's Road, în Chelsea, și care poftea încă pe "curtezanii" ei la balurile pe care le dădea la ea acasă; de Euphemia, care trăia mai departe în casa părintească și se plângea de Nicholas; și cei doi frați siamezi, Giles și Jesse Hayman. A treia generație era încă prea puțin numeroasă; tânărul Jolyon avea trei copii, Winifred Dartie patru, tânărul Nicholas șase, tânărul Roger unul, Marian Tweetyman tot unul, St. John Hayman doi. Dar restul din cei șaisprezece căsătoriți: Soames, Rachel și Cicely din familia lui James; Eustace și Thomas din aceea a lui Roger; Ernest, Archibald și Florence din a lui Nicholas; Augustus și Annabel Spender din familia Hayman își trăiau zilele fără urmași.
Astfel, din cei zece Forsyte bătrâni, se născuseră douăzeci și unu de Forsyte; dar cei douăzeci și unu de Forsyte tineri dădură abia șaptesprezece urmași; și părea destul de puțin probabil să se sporească cu mai mult de unul sau doi. Un statistician ar fi putut constata că numărul nașterilor variază în raport cu procentele pe care le dădeau banii. Bunicul "Superior Dosset" Forsyte, care trăise la începutul veacului al nouăsprezecelea, lua zece la sută pentru banii lui, deci a avut zece copii. Dintre aceștia zece, exceptând pe cei patru care nu s-au căsătorit și pe Juley, al cărei bărbat — Septimus Small — murise, desigur, prea devreme, luau patru până la cinci la sută pentru banii lor, de aceea numărul copiilor fusese în raport cu procentele. Cei douăzeci și unu de urmași ai lor nu luau decât trei la sută dobândă după rentele de stat în care își transformaseră părinții lor averea pentru a scăpa de taxele de moștenire. Astfel că cei șase Forsyte, din a doua generație care au avut urmași, au avut șaptesprezece copii, adică tocmai doi și cinci șesimi pentru fiecare ramură a arborelui familial.
Această progenitură, redusă la număr, mai avea și altă explicație. Așa cum este firesc, în familiile în care bunăstarea e asigurată, tinerii nu aveau încredere în puterea lor de a câștiga bani, și apoi fiecare era convins că tatăl său nu va muri curând, ceea ce îi făcea să nu-și creeze noi obligații familiale. Dacă omul avea copii și venitul nu era prea mare, nivelul de trai, luxul și confortul trebuia să scadă; ceea ce era destul pentru doi, nu ajungea pentru patru, și așa mai departe — deci, era mai bine să aștepte pentru a vedea ce face tata. În afară de toate acestea, mai era și foarte plăcut să-ți petreci vacanțele nestingherit. De aceea, în loc să aibă copii, au preferat să-și concentreze toată afecțiunea asupra persoanei lor, conform tendinței din ce în ce mai accentuate în vremea aceea numită fin de siècle. Așa că, nu aveau aproape nici un risc și fiecare își putea permite să aibă un automobil. E drept că Eustace și-a cumpărat unul, dar îl scutura îngrozitor, și-a rupt chiar și un dinte canin; așa încât era mai bine să aștepte până când se vor fabrica unele mai sigure. Iar între timp, nici un copil în plus! Chiar și tânărul Nicholas și-a mai redus pretențiile, și de trei ani încoace n-a mai adăugat nici unul la cei șase pe care-i avea.
Cu toate că familia Forsyte, ca grup, decăzuse, adică mai degrabă se risipise — toate cele de mai sus fiind simptomele acestui fapt — ei nu se destrămaseră într-atât încât să nu se adune la moartea lui Roger, în anul 1899. Fusese o vară minunată; toți își petrecuseră vacanța în străinătate sau la mare și se întorseseră la Londra când Roger, cu originalitatea lui din totdeauna, și-a dat sufletul pe neașteptate, în casa lui din Prince Gardens. La Timothy se șoptea, cu tristețe, că sărmanul Roger a fost întotdeauna prea excentric în ceea ce privea digestia lui: nu era el, de pildă, acela care prefera berbecul din Germania tuturor celorlalte soiuri de carne de berbec?
Dar oricum ar fi fost, înmormântarea lui la Highgate a fost desăvârșită; și la întoarcere, Soames Forsyte se duse aproape automat la unchiul Timothy, în Bayswater Road, să povestească. Desigur că "Bătrânelor" — mătușii Juley și mătușii Hester — le va face plăcere să asculte. Tatăl său — James — care avea optzeci și opt de ani, nu se simțise în stare să reziste la oboseala înmormântării, iar Timothy, firește, nu s-a dus, așa încât singurul frate care a luat parte a fost Nicholas. Totuși, fusese o înmormântare frumoasă, iar mătușile Juley și Hester se vor bucura când le-o va descrie. Dar acest gând binevoitor era amestecat și cu dorința inevitabilă de a trage un folos din orișice faptă, caracteristica principală a neamului Forsyte și — ca să fim drepți — a tuturor elementelor sănătoase din sânul unei națiuni. În obiceiul de a merge la Timothy, în Bayswater Road, pentru a discuta chestiunile familiale, Soames pășea pe urmele tatălui său, care toată viața lui se ducea cel puțin o dată pe săptămână la Timothy pentru a-și vizita surorile. La vârsta de optzeci și șase de ani a fost însă silit să renunțe la acest obicei, căci nu mai avea putere să umble singur, fără ajutorul lui Emily. Iar să meargă acolo cu Emily n-avea nici un rost, căci cine poate sta de vorbă așa cum se cuvine, dacă e de față și nevasta lui? Întocmai cum făcea odinioară James, Soames găsea timp aproape în fiecare duminică pentru a ședea în micul salon în care — cu gustul lui de netăgăduit — reușise să facă unele schimbări însemnate; le hotărâse să pună câteva porțelanuri — deși nu erau chiar pe gustul lui atât de ales, și, în sfârșit, două îndoielnice tablouri din școala de la Barbizon, dăruite de el de Crăciun. El făcuse afaceri foarte bune cu tablourile din Școala de la Barbizon; în ultimii ani se îndreptase către Maris, Israels și Mauve, sperând să facă afaceri și mai bune. În casa lui, aproape de Mapledurham, așezată pe malul Tamisei, avea o galerie de tablouri splendid orânduite și luminate, pe care o cunoșteau aproape toți negustorii de tablouri din Londra. Colecția lui constituia atracția recepțiilor de duminică după amiază, pe care i le organizau câteodată surorile lui, Winifred și Rachel. Căci, cu toate că nu prea vorbea mult când își prezenta tablourile, calmul și siguranța lui influențau întotdeauna pe vizitatori, care știau că reputația lui nu se întemeia numai pe fantezie estetică, ci și pe capacitatea lui de a prevedea ce anume pânze vor crește în valoare.
Aproape de fiecare dată când mergea la Timothy, avea de povestit câte o victorie asupra unui negustor de tablouri și, într-adevăr, îi făceau plăcere exclamațiile pline de mândrie cu care îl primeau mătușile. Însă în această după-amiază era în cu totul altă dispoziție; înapoindu-se de la înmormântarea lui Roger, îmbrăcat elegant în haine negre — nu chiar negre de tot, căci un unchi nu era decât un unchi, iar el nu putea suferi manifestarea exagerată a sentimentelor — ședea rezemat într-un fotoliu cu cochetărie și, peste nasul său ridicat, se uita fix la pereții albaștri, împodobiți cu rame aurite. Era extraordinar de tăcut. Fie din pricină că fusese la o înmormântare, fie din alte pricini, în această după-amiază se vedea foarte deslușit trăsătura caracteristică a feței lui de Forsyte; cu toate că o față concavă și lungă, cu o bărbie atât de osoasă, era ceva destul de neobișnuit, fața lui, aproape numai bărbie, nu era urâtă deloc. Simțea mai intens ca oricând că nu mai era nici o speranță pentru a moderniza casa lui Timothy și că mătușile aveau mentalitatea îngrozitor de demodată de pe la mijlocul erei victoriene. Despre un singur subiect i-ar fi plăcut să vorbească — situația lui de om nedivorțat — dar era cu neputință. Și totuși, problema îl preocupa mai presus de orice. Abia de astă-primăvară începuse frământarea aceasta și simțea că se trezește în el un sentiment care îl împinge spre un lucru despre care știa prea bine că e o nebunie din partea unui Forsyte în vârstă de patruzeci și cinci de ani. În ultima vreme și-a dat din ce în ce mai bine seama că "începe să îmbătrânească". Poseda o avere destul de mare în momentul când s-a decis să construiască, la Robin Hill, casa aceea care, în cele din urmă, a distrus căsătoria lui cu Irene, apoi averea a crescut surprinzător de mult în ultimii doisprezece ani, în care timp a trăit singur și nu s-a ocupat de aproape nimic altceva. Astăzi avea mult mai mult de o sută de mii de lire sterline și nu avea cui să-i lase moștenire și nici un scop pentru care să meargă înainte în munca lui, devenită religie. Chiar dacă nu s-ar mai strădui atâta, banii tot produc bani și simțea că, azi-mâine, va avea o avere de o sută cincizeci de mii de lire sterline. Soames a fost întotdeauna om gospodar și foarte dornic de copii dar, respins și dezamăgit, și-a ascuns această latură a firii lui. acum însă, în "floarea vârstei", dorința de copii încolțise din nou. De câtăva vreme îl atrăgea frumusețea de netăgăduit a unei tinere fete, și astfel dorința lui se concentrase și se fixase devenind o adevărată obsesie.
Fata era franțuzoaică, și nu părea să-și piardă capul într-atât încât să accepte o situație ilegală. De altfel nici lui Soames nu-i convenea acest lucru. De-a lungul nenumăraților ani de burlăcie forțată, gustase și el din murdăria vieții sexuale nelegitime; pe ascuns, și întotdeauna cu dezgust, căci era pretențios și avea înnăscut simțul legalității și al ordinii. Nu dorea o legătură suspectă și ascunsă. O căsătorie la Ambasada din Paris, urmată de o călătorie de câteva luni, l-ar fi putut ajuta s-o aducă pe Anette la Londra, despărțind-o cu desăvârșire de un trecut care, într-adevăr, nu era prea distins, deoarece ea ținea socotelile în restaurantul mamei sale din cartierul Soho. Cu gustul ei parizian și stăpânirea de sine care o caracteriza, s-ar putea întoarce cu ea prezentând-o drept o noutate, o femeie chic, care va fi stăpâna casei lui din apropiere de Mapledurham. La "Bursa Forsyte" și printre prietenii săi distinși se va răspândi zvonul că într-una din călătoriile lui a întâlnit o tânără franțuzoaică încântătoare, cu care s-a căsătorit. O soție franțuzoaică ar însemna o nuanță de romantism și o anumită originalitate. Nu! Acestea nu-l îngrijorau deloc; numai de nu s-ar mai afla în această blestemată situație de bărbat nedivorțat! Mai era și întrebarea dacă Anette l-ar lua, dar nu îndrăznea s-o întrebe până ce nu-i va putea oferi un viitor precis și chiar uluitor.
În salonul mătușilor sale abia auzea, cu jumătate de ureche, întrebările obișnuite: "Ce face scumpul tău tată?" Desigur, acum nu mai ieșea căci vremea se răcise. Oare nu va uita Soames să-i spună tatălui său că ceea ce i-a astâmpărat cel mai bine mătușii Hester durerea aceea dintr-o parte au fost frunze de ilice fierte? O cataplasmă pusă din trei în trei ore și apoi o flanelă roșie pe deasupra. Și, ar putea gusta măcar un borcănel din excelenta lor dulceață de prune — le reușise excepțional de bine în anul acesta și ar avea un efect minunat. Oh! și apoi despre familia Dartie — "auzise Soames că Winifred, draga de ea, are mari necazuri cu Montague?" Timothy era de părere că, într-adevăr, ar avea nevoie să fie ajutată. Se zice — dar Soames nu trebuie să fie chiar sigur de acest lucru — că ar fi dat o parte din bijuteriile lui Winifred unei abjecte dansatoare. Îi dădea o pildă atât de rea lui Val, și asta tocmai acum, când intră în universitate! Soames nu auzise nimic? Oh! Trebuie să se ducă neapărat pe la sora lui să vadă cum stau lucrurile! Și apoi "crede Soames că burii aceia vor rezista cu adevărat?" Timothy era foarte îngrijorat. Rentele de stat aveau preț atât de ridicat, și el avea atâția bani învestiți în ele! "Crede oare Soames că vor scădea dacă se va face război?" Soames dădu din cap. Dar se va sfârși foarte repede. Dacă nu, ar fi foarte rău pentru Timothy, Și, desigur, și iubitul lui tată, la vârsta lui, va fi foarte impresionat. Din fericire sărmanul Roger, dragul de el, a scăpat de această teamă îngrozitoare. Și mătușa Juley scoase o batistă mică pentru a șterge o lacrimă mare, prinsă în umflătura de pe obrazul ei stâng, veștejit de tot; își adusese aminte de dragul ei Roger cât era de original și cum avea obiceiul s-o înțepe cu ace, pe vremea când erau amândoi copii mici. Mătușa Hester care, instinctiv, se ferea de tot ceea ce era neplăcut, interveni în acel moment: "Crede oare Soames c-o să-l facă chiar acum prim-ministru pe domnul Chamberlain?" El ar aranja totul în foarte puțină vreme. Tare i-ar plăcea să-l vadă pe acel bătrân Kruger trimis la Sfânta Elena. Își aducea aminte atât de bine de moartea lui Napoleon și de ușurarea pe care i-o produsese bunicului său. Desigur că ea și Juley — "Eram încă în pantalonași, scumpul meu" — nu știau prea bine ce însemna această veste.
Soames luă ceașca de ceai pe care i-o oferi, o bău iute și mâncă trei din acele pricomigdale care făceau renumele casei lui Timothy. Zâmbetul său vag, palid și disprețuitor se adânci puțin, într-adevăr, familia lui era provincială și nu era nici o nădejde să se schimbe cu toate că membrii ei erau proprietarii unei părți din Londra. În zilele acestea de dezvoltare rapidă, provincialismul lor te izbea mai mult ca de obicei. Cum să nu fie așa, când bătrânul Nicholas susținea încă principiile Comerțului Liber și era membru în clubul "Remove", acel cămin antediluvian al Liberalismului, deși, nu încape îndoială, toți membrii clubului erau acum Conservatori, altfel el n-ar fi putut intra în rândurile lor; și apoi, se zice că Timothy dormea și acum cu bonețică pe cap. Mătușa Juley vorbi din nou. "Scumpul Soames arată foarte bine, abia pare cu o zi mai bătrân decât atunci când a murit Ann, draga de ea, și când erau cu toții împreună, Jolyon, Swithin, dragii de ei, și sărmanul Roger." Se opri și șterse lacrima care se prinsese acum de umflătura de pe obrazul drept. "A mai — a mai auzit ceva în ultima vreme despre Irene?" Mătușa Hester o lovi în mod vizibil cu umărul, într-adevăr, Juley spunea întotdeauna câte ceva deplasat! Zâmbetul de pe fața lui Soames dispăru; puse ceașca pe masă. Iată subiectul care îi convenea și, cu toate că dorea să vorbească despre el, nu putu profita de ocazie.
Mătușa Juley continuă destul de grăbită:
— Se zice că la început Jolyon, dragul de el, i-a lăsat în deplină proprietate cincisprezece mii de lire sterline; și că, firește, după aceea și-a dat seama că nu e bine ceea ce face și i-a lăsat numai venitul acelei sume.
"Auzise Soames despre asta?"
Soames dădu din cap.
— Vărul tău Jolyon e văduv acum. Și e fideicomisul ei. Desigur că știi, nu-i așa?
Soames făcu semn că nu știe. De fapt știa, dar voia să arate că nu-l interesează. Nu se întâlnise cu tânărul Jolyon din ziua morții lui Bosinney.
Mătușa Juley continuă pe un ton visător:
— Acum trebuie să fi ajuns și el om în toată firea. Ia să vedem. S-a născut când scumpul tău unchi locuia în Mount Street; mult înainte de a se muta în Stanhope Gate, în luna decembrie a anului 1847, înainte de Comună. Are peste cincizeci de ani! Cum trece vremea! Ce copil frumos și cât am fost de mândri de el, noi toți; a fost primul dintre voi toți!
Mătușa Juley oftă, și o șuviță de păr — care nu era tocmai părul ei — se desfăcu și se răsfiră în așa fel, încât mătușa Hester se cutremură. Soames se ridică; făcuse o descoperire ciudată în legătură cu propria lui ființă. Vechea rană, în mândria și respectul său de sine, nu se vindecase încă. Venise aici crezând că va putea vorbi despre Irene, ba chiar dorea să vorbească despre situația lui de bărbat cu libertatea îngrădită și, iată, dă îndărăt în fața amintirilor trezite de mătușa Juley, care era renumită pentru faptul că spunea totdeauna tocmai ceea ce nu era nimerit.
"Oh! Soames pleacă atât de repede!"
Soames zâmbi puțin răzbunător și spuse:
— Da! La revedere. Transmiteți, vă rog, cele cuvenite unchiului Timothy!
Și după ce le sărută cu răceală frunțile, ale căror zbârcituri păreau că încearcă să se agațe de buzele lui, ca și cum ar fi dorit să fie netezite prin sărut, plecă, în timp ce amândouă îl urmăreau cu ochii strălucitori: "scumpul meu Soames, ce frumos din partea lui c-a venit la ele azi, când nu se simțeau prea..."
Cu inima strânsă de regrete, Soames coborî scările care miroseau întotdeauna, destul de plăcut, a camfor și vin de porto, căci în casa aceea nu era îngăduit să se aerisească deoarece se făcea curent. Bietele bătrâne, n-a vrut să fie nepoliticos cu ele! Dar în stradă le uită brusc, căci fu cuprins din nou de imaginea lui Anette și de blestematele lanțuri în care era legat. De ce n-a pus el capăt întregii povești atunci când nenorocitul acela de Bosinney a fost călcat de omnibuz și când avea suficiente dovezi pentru a cere divorțul? Și porni spre locuința surorii lui, Winifred Dartie, în Green Street, Mayfair.



Capitolul II
PLEACÃ UN "OM DE LUME"

Faptul că un om de lume atât de supus vicisitudinilor soartei ca Montague Dartie încă mai locuia în aceeași casă de cel puțin douăzeci de ani ar fi fost o mare minune dacă chiria, dobânzile, taxele și reparațiile ei n-ar fi fost plătite de socrul său. Printr-o măsură simplă, poate prea generală, James Forsyte asigurase o oarecare stabilitate în viața fiicei sale și a nepoților săi. Căci un acoperiș sigur peste capul unui "sportsman" atât de îndrăzneț ca Dartie merită orice sacrificiu. În tot cursul anului, până la evenimentele din ultimele câteva zile, Dartie fusese de o seriozitate aproape supranaturală. Cumpărase jumătate dintr-o mânză a lui George Forsyte, care era nelipsit de la curse, spre marea desperare a lui Roger, desperare astâmpărată numai de mormânt. Sleeve-links era o mânză roșcată, născută din Martyr care era, la rândul ei, născută din Shirt-on-fire și Suspender; avea trei ani și, din diferite motive, nu se arătase încă în adevărata ei "formă". Faptul că era proprietarul unei jumătăți din acest animal plin de speranțe trezise tot idealismul latent din Dartie — existent în oricare alt bărbat — și-l potolise pentru câteva luni. Când un bărbat are o perspectivă frumoasă, pentru care merită să trăiască, devine de o sobrietate uimitoare; dar perspectiva lui Dartie era cu adevărat frumoasă, o șansă de unul la trei pentru handicapul de toamnă, prețuită în public pentru douăzeci și cinci la unu. Demodatul rai era un fleac pe lângă visul lui, iar el își mizase și cămașa pe fiica lui Martyr. Dar de nepoata lui Suspender depindea nu numai cămașa lui Dartie! Vârsta primejdioasă, de patruzeci și cinci de ani, care pusese la încercare chiar și pe bărbații din neamul Forsyte, cu toate că e o vârstă ca oricare alta, îl pusese în primejdie chiar și pe Dartie Montague, care-și fixase fantezia rebelă asupra unei dansatoare. Nu era o pasiune oarecare; dar fără bani, chiar fără mulți bani, risca să rămână un amor eteric, așa cum erau și fustele dansatoarei; iar Dartie nu avea bani niciodată, abia își ducea zilele cu ceea ce împrumuta sau cerșea de la Winifred, femeie cu caracter ferm, care ședea cu el pentru că era tatăl copiilor ei și pentru că mai păstra vagi urme de admirație pentru frumusețea lui, acum dispărută, dar care, în tinerețea lor din Wardour Street, o fermecase. Ea, împreună cu câte cineva care îi împrumuta bani, precum și pierderile lui la cărți și la curse (este extraordinar cum știu unii oameni să profite și din pierderi), erau singurele lui mijloace de subzistență; căci James era acum prea bătrân și nervos pentru a se mai putea apropia de el, iar Soames era din cale-afară de neînduplecat. Nu exagerăm dacă spunem că Dartie a trăit luni de zile din speranțe. El n-a ținut niciodată la bani în sine, a disprețuit întotdeauna pe cei din neamul Forsyte pentru obiceiul lor de a investi, cu toate că avea grijă să profite de ei cât mai mult. El iubea banii numai pentru ceea ce putea cumpăra cu ei — senzații personale.
"Un adevărat sportsman nu se sinchisește de bani", zicea el când împrumuta de la cineva un șiling, văzând că nu-i rost de-o liră. Montague Dartie avea totuși ceva delicios. După cum spunea George Forsyte, era "o perlă".
Dimineața zilei în care avea loc cursa, ultima zi a lui septembrie, se arătă senină și luminoasă, iar Dartie, care în noaptea precedentă se întorsese de la Newmarket, se găti într-un costum cadrilat, imaculat, și se urcă pe o colină pentru a privi mânza, care era pe jumătate proprietatea lui, făcându-și ultimul galop. Dacă va câștiga, va pune în buzunar trei mii de lire sterline — recompensă destul de mică pentru sobrietatea și răbdarea din aceste trei săptămâni de speranță, în care o dădăciseră pentru alergare. Dar mai mult decât atât, Dartie n-ar fi putut face. Oare ar fi bine să reducă pariul la opt la unu, până la cât ajunsese mânza? Acesta era singurul lui gând, în timp ce ciocârliile îi cântau deasupra capului; din pământul așternut cu iarbă se ridica o aromă dulce, iar frumoasa mânză trecu prin fața lui cu capul ridicat semeț, strălucitoare, ca mătasea. În sfârșit, dacă pierde, nu va plăti el, dar dacă reduce pariul, câștigul lui scade cam cu o mie cinci sute de lire — bani care abia îi ajung pentru a pune mâna, în deplină proprietate, pe dansatoare. Dar mai puternică decât orișice, era dorința de emoții cât mai mari, dorință ce curgea în sângele fiecărui Dartie. Se întoarse către George și zise:
— Fuge ca vântul! O să-i bată pe toți! Eu merg până-n pânzele albe.
George pariase pe toți banii pe care-i avea, ba chiar și mai mult, și era sigur că va câștiga, orice s-ar întâmpla. Îl privi de la înălțimea staturii sale masive, zâmbindu-i, și zise:
— Așa, zău! Dar sălbatic mai ești!
Căci, după o ucenicie care-l pusese la grea încercare, ucenicie ale cărei speze le suportase Roger cu profundă mâhnire, sângele lui de Forsyte începuse a-i fi de folos în meseria de proprietar de cal de curse.
În viața oamenilor există momente în care deziluziile sunt atât de mari, încât un observator sensibil se ferește să le înregistreze. E de ajuns dacă spunem că speranțele s-au spulberat, Sleeve-links nu s-a clasat. Dartie își pierdu cămașa de pe el. Câte nu se întâmplaseră din ziua în care s-au petrecut acestea, și până în ziua în care Soames se îndrepta spre Green Street! Când un om cu firea lui Montague Dartie a trăit luni de zile într-o autodisciplină din motive religioase și la urmă nu este răsplătit, nu-l blestemă pe Dumnezeu și se omoară, ci-l blestemă pe Dumnezeu și trăiește, spre nenorocirea familiei lui.
Winifred — o femeie energică, cu toate că puțin prea mondenă — care-i răbdase vreme de douăzeci și unu de ani împliniți capriciile, n-ar fi crezut niciodată că Dartie va săvârși ceea ce a făcut de data aceasta. Ca multe alte soții, credea că pățise tot ce putea păți mai rău, dar nu știa totuși ce ar putea zace în el la vârsta de patruzeci și cinci de ani când Montague, ca și alți bărbați, simțea că a sosit momentul: "acum ori niciodată", în ziua de 2 octombrie ea făcu o vizită de inspecție la caseta ei de bijuterii și rămase înspăimântată văzând că îi lipsește podoaba și mândria feminității ei, perlele pe care i le dăruise Montague în anul 1886, când l-a născut pe Benedict, și pe care James a fost silit să le plătească în anul 1887 pentru a evita un scandal. Winifred își întrebă imediat soțul. Acesta încercă să treacă ușor peste chestiune. "Las' că vin ele înapoi"! Dar când ea îi spuse, apăsat: "Atunci foarte bine, Monty, mă voi duce chiar eu la Scotland Yard", el consimți să vadă ce e de făcut. Ce păcat că fermitatea și hotărârea necesare pentru ducerea la bun sfârșit a unor operații atât de importante sunt zădărnicite de băutură! În noaptea aceea Dartie se întoarse acasă într-o stare care-l făcea să nu-i pese de nimeni pe lume, și-i alunga orice reticență. În împrejurări normale, Winifred se încuia în camera ei și îl lăsa să doarmă singur până se trezea; dar îngrijorarea și spaima pentru perlele ei o făcură să-l aștepte. Dartie scoase un mic revolver din buzunar și, sprijinindu-se de masa din sufragerie, îi spuse de-a dreptul că, atâta timp cât stă liniștită, lui nu-i pasă dacă ea trăiește, dar în ceea ce-l privește pe el, s-a săturat de viață. Winifred, sprijinindu-se de cealaltă parte a mesei, răspunse:
— Nu face pe clovnul, Monty. Spune-mi, ai fost la Scotland Yard?
Dartie puse revolverul în dreptul pieptului și apăsă de mai multe ori pe trăgaci. Nu era încărcat. Apoi, înjurând, îl trânti pe masă și mârâi:
— De dragul copiilor, și se prăbuși într-un scaun.
Winifred ridică revolverul și îi dădu puțin sifon. Băutura avu un efect magic. Viața a fost nedreaptă cu el: Winifred nu l-a "î-î-î-nț'les" niciodată. N-avea oare dreptul să ia acele perle pe care chiar el i le dăruise? Mânza aceea spaniolă le-a mâncat. Dacă Winifred are de făcut vreo "o-o-bi'cțiune", el își va "t-t-t-ăia" beregata. Ce importanță are? (Probabil că în asemenea împrejurări s-au născut aceste cuvinte folosite atât de des — cele mai clasice fraze au origini atât de obscure!)
Școala vieții lui Winifred a fost dură, de aceea învățase să se stăpânească. Se uită la el și-i spuse:
— Mânza spaniolă! Vrei să spui, fata aceea pe care am văzut-o dansând în baletul de la "Pandemonium"? Ești un hoț și-un ticălos!
Acesta a fost ultimul fir de pai azvârlit pe o conștiință amarnic împovărată; din fotoliul în care ședea, Dartie se întinse și o prinse pe Winifred de braț; apoi, aducându-și aminte de eroismele copilăriei lui, i-l răsuci bine. Ea rabdă durerea cu ochii plini de lacrimi, dar fără murmur. Pândi un moment de slăbiciune din partea lui și-și smulse brațul. Apoi, trecând de cealaltă parte a mesei, îi zise printre dinți:
— Monty, ești un om de nimic.
(Nu încape îndoială că în împrejurări asemănătoare s-a născut această frază). Winifred se urcă sus, lăsându-l pe Dartie cu spume albe pe mustața-i neagră; după ce încuie ușa camerei, își puse brațul în apă caldă și nu închise ochii toată noaptea, gândindu-se la perlele ei care împodobeau gâtul unei alte femei și la răsplata pe care soțul ei o primise, probabil, în schimbul lor. Omul de lume se trezi cu sentimentul că e pierdut pentru această lume și cu o vagă amintire că fusese numit "om de nimic". În zorii zilei șezu vreme de o jumătate de ceas în fotoliul în care dormise și petrecu poate cea mai nefericită jumătate de ceas din viața lui, căci chiar și pentru Dartie un sfârșit are ceva tragic. Și el știa prea bine că a ajuns la sfârșit. Nu va mai dormi niciodată în sufrageria lui și nici nu-l va mai trezi lumina care se filtra prin perdelele cumpărate de Winifred la "Nickens and Jarveys" cu banii lui James. Nu va mai mânca niciodată la masa aceasta din lemn de trandafir, rinichi la grătar, după o baie fierbinte și comprese cu cearșafuri reci. Scoase portofelul din buzunarul redingotei. Patru sute de lire în hârtii de câte cinci și zece, iată ce i-a produs jumătatea lui din Sleeve-links, vândută aseară cu bani peșin lui George Forsyte care, câștigând ceva în acea alergare, nu fusese cuprins, ca el, de un dezgust subit pentru mânză. Poimâine baletul pleacă la Buenos Aires și el de asemenea. Încă nu primise răsplata completă pentru perle; ajunsese abia la aperitive.
Urcă în vârful picioarelor la etaj. Nu îndrăzni să facă baie sau să se bărbierească (de altfel la ora aceea apa era rece), dar își schimbă hainele și împacheta pe furiș tot ce putu. Era greu să lași aici atâtea ghete lustruite, dar omul trebuie să sacrifice ceva. Apoi, ducând în fiecare mână câte o valiză, ieși pe coridor. Casa era foarte liniștită, casa aceasta în care concepuse cei patru copii ai săi. Momentul era ciudat; el, afară, în fața ușii de la camera soției sale, pe care a admirat-o odinioară, pe care poate că a și iubit-o, și care i-a zis "om de nimic". Aceste cuvinte îi mai dădură puțin curaj și merse în vârful picioarelor mai departe; dar prin fața ușii următoare a fost mai greu de trecut. Era camera în care dormeau fetele lui. Maud era la pension, dar Imogen era, desigur, în pat; și ochii nedormiți ai lui Dartie se umeziră. Dintre cei patru copii, ea îi semăna cel mai mult. Avea părul negru și ochii negri, dulci. Frumoasă fată, tocmai acum va ieși în lume! Puse jos cele două valize. Această abdicare, aproape categorică, de la rolul său de tată, îl durea. Lumina dimineții cădea pe un obraz chinuit de o emoție reală. Nu era mișcat de sentimente false, cum ar fi pocăința; dar avea simțământul firesc al unui tată, și apoi melancolia pe care ți-o dă cuvântul "niciodată". Își umezi buzele și o desăvârșită nehotărâre îi paraliza — pentru o clipă — picioarele în pantalonii cu carouri. Era greu, greu să fii silit să-ți părăsești căminul în acest fel. "Să fie al dracului", mârâi el, "niciodată n-am crezut c-o să ajung aici"! Zgomotele de la etajul de sus îi dădură de veste că servitoarele au început să se trezească. Prinse din nou cele două valize și, în vârful picioarelor, coborî scările. Obrajii îi erau umezi, dar constatarea acestui fapt îi făcu plăcere, ca și cum ar fi fost o dovadă că face un sacrificiu adevărat. Mai zăbovi puțin în camerele de la parter, pentru a-și împacheta toate țigările pe care le avea, câteva hârtii, un clac, o tabacheră de argint și un ghid de-al lui Ruff. Apoi își făcu un whisky and soda tare, își aprinse o țigară și se opri în fața fotografiei cu ramă de argint a celor două fiice ale sale. Ezită: aparținea lui Winifred. Apoi gândi: "Nu-mi pasă! Ea își poate procura alta, eu nu!" O strecură în valiză. Își îmbrăcă pardesiul, își puse pălăria, luă pe braț celelalte două pardesie, în mână cel mai bun baston din trestie de Malacca, o umbrelă, și deschise ușa de la ieșire. După ce o închise ușurel în urma lui, ieși în stradă, împovărat, cum nu fusese niciodată în viața lui, și merse până la primul colț, unde se opri, așteptând să treacă o birjă...
Astfel a părăsit Montague Dartie — în al patruzeci și cincilea an al vieții sale — casa despre care zicea că e a lui...
Când Winifred coborî, își dădu seama că nu e în casă; primul ei sentiment a fost o mânie surdă, pentru că în felul acesta Dartie se eschivase din fața dojenilor pe care i le pregătise cu atâta grijă de-a lungul acelor ceasuri nesfârșite de veghe. Foarte probabil că a plecat la Newmarket sau la Brighton, cu femeia aceea. Dezgustător! Era obligată să ascundă totul în fața lui Imogen și a servitoarelor, își dădea bine seama că nervii tatălui ei nu mai suportă această veste, așa că nu s-a putut reține de-a nu merge, în aceeași după-amiază, la Timothy pentru a-și vărsa focul, povestind mătușilor Juley și Hester — în mare taină — întâmplarea cu perlele. Abia a doua zi de dimineață, observă că dispăruse fotografia. Ce înseamnă asta? După ce cercetă cu grijă obiectele rămase de la soțul ei, pricepu că plecase definitiv. După ce această convingere i se întări, se opri nemișcată în mijlocul camerei lui de toaletă, cu toate sertarele deschise, încercând sa-și dea seama de ceea ce simte. Nu era nicidecum ușor! Cu toate că era "un om de nimic", el făcea parte din proprietatea ei și deci, trebuia să recunoască, n-avea încotro, că devenise mai săracă. Să fii singură și să nu fii totuși văduvă, la patruzeci și doi de ani, cu patru copii; să te arate lumea cu degetul, să fii obiectul milei oamenilor! El plecase în brațele unei curtezane spaniole! Amintiri, sentimente pe care le crezuse moarte de multă vreme prinseră viață în sufletul ei cu o nedomolită durere și tristețe. Cu mișcări mecanice împinse la loc sertar după sertar, se duse la pat, se întinse și își îngropă obrazul în perne. Nu plânse. La ce-ar folosi? Când se ridică de pe pat, pentru a coborî la micul dejun, simți că un singur lucru i-ar putea face bine: să-l aibă pe Val lângă ea. El, cel mai mare băiat al ei, era la Littlehampton cu antrenorul, făcând ultimele exerciții de galop pentru examenul de admitere — așa s-ar fi exprimat tatăl său — Ia Universitatea din Oxford, unde spera să intre în luna următoare, pe cheltuiala lui James. Scrise o telegramă și o trimise la poștă.
— Trebuie să mă ocup de hainele lui. Nu-l pot trimite la Oxford așa, oricum. Băieții aceia sunt atât de ciudați. Îi spuse lui Imogen.
— Val are o grămadă de lucruri, îi răspunse Imogen.
— Știu, dar trebuie împrospătate. Sper că va veni.
— Va veni ca din pușcă, mamă. Dar, foarte probabil, va cădea la examen.
— N-am ce-i face, zise Winifred. Am nevoie de el.
Imogen privi nevinovat, dar pătrunzător, fața mamei sale, și nu mai scoase nici o vorbă. Desigur, e din pricina tatălui ei! Val sosi "ca din pușcă" la ora șase seara.
Dacă vă închipuiți o încrucișare între o haimana și un Forsyte, îl vedeți pe tânărul Publius Valerius Dartie. De altfel, un tânăr cu asemenea nume nici nu putea ieși altfel. Când se născuse el, Winifred, în culmea fericirii și a dorinței de distincție, hotărî să dea copiilor ei nume pe care nu le purtase nimeni niciodată. (Acum își dădea seama ce noroc a avut că n-a botezat-o pe Imogen — Thisbe). Dar numele lui Val se datorează lui George Forsyte, care se ținea întotdeauna de glume. Și iată cum s-a întâmplat: o săptămână după nașterea fiului și moștenitorului său, Dartie lua masa împreună cu el, la club, și îi povesti dorința lui Winifred.
— Botează-l Cato, zise George, e al dracului de picant! Tocmai atunci câștigase o hârtie de zece lire pe un cal cu acest nume.
— Cato! repetă Dartie, nu, e prea exagerat, nu e un nume creștin.
— Hallo, dom'le! strigă George unui chelner cu pantaloni scurți. Adu-mi din bibliotecă volumul cu litera C din Enciclopedia Britanică.
Chelnerul i-l aduse.
— Ei poftim! îi zise George, arătând cu țigara: "Cato — Publius Valerius, născut din Virgil și Lydia". Tocmai ceea ce dorești. Publius Valerius sunt nume destul de creștine!
Ajuns acasă, Dartie i le comunică lui Winifred. Ea fu încântată! Era atât de chic! Și astfel, micuțul băiețel fu numit Publius Valerius, cu toate că mai târziu aflară că s-au luat după numele celui mai puțin însemnat Cato. Dar în anul 1890, când micul Publius avea aproape zece ani, cuvântul chic nu mai era la modă, îi luase locul sobrietatea: Winifred începu să aibă îndoieli. Acestea i-au fost confirmate chiar de micul Publius care, întorcându-se acasă după primul semestru de școală, se plânse că pentru el viața e o povară! Colegii îi ziceau Pubby. Winifred, femeie cu adevărat hotărâtă, i-a schimbat imediat școala, iar numele de Publius nu i-a mai rămas nici măcar ca inițială.
La vârsta de nouăsprezece ani era un tânăr zvelt, pistruiat, cu gura cărnoasă, ochii albaștri, gene lungi și negre, un zâmbet aproape fermecător, cu bogate experiențe în domenii pe care n-ar fi trebuit să le cunoască și cu prea puține cunoștințe despre ceea ce ar fi trebuit să cunoască și să înfăptuiască. Puțini băieți au fost mai aproape de eliminarea din școală — era o secătură atrăgătoare. După ce își sărută mama și o ciupi pe Imogen, alergă sus pe scări — sărind peste trei trepte deodată — se îmbrăcă pentru masa de seară și coborî sărind peste patru trepte deodată. Îi părea foarte rău, dar nu putea mânca acasă, deoarece "antrenorul" său, care venise și el la Londra, îl poftise să ia masa la clubul "Oxford and Cambridge", și nu-l putea refuza —-bătrânul s-ar supăra. Winifred îl lăsă să plece; era mândră, dar nenorocită. Ar fi dorit ca Val să rămână acasă, dar îi făcea mare plăcere că preparatorul lui îl iubea atât de mult. Ieși, trăgând cu ochiul la Imogen și zise:
— Ascultă, mamă, se poate să mi se pregătească două ouă de fluierar pentru când mă întorc acasă? Am văzut că bucătăreasa a adus câteva. Sunt atât de bune pentru sfârșitul mesei! Oh! și încă o chestie, ai ceva bani? A trebuit să iau cu împrumut o hârtie de cinci lire de la bătrânul Snobby.
Winifred îl privi aspru, dar și cu dragoste, și răspunse:
— Scumpul meu, ești cam ușuratic cu banii. În orice caz, nu trebuie să-i plătești chiar în această seară, când ești invitatul lui. Ce frumos și zvelt era în vesta lui albă —, cu genele acelea bogate, negre!
— Oh, mamă! Dar mergem și la teatru și, înțelegi și tu, eu trebuie să plătesc biletele. El e în criză de bani întotdeauna, după cum știi prea bine.
Winifred scoase o hârtie de cinci lire sterline, zicând:
— Bine, poate că e mai bine să-i achiți datoria, dar atunci nu trebuie să plătești și biletele.
Val puse hârtia în buzunar.
— Dacă îi restitui datoria, nici nu mai pot plăti biletele. Noapte bună, mami!
Ieși cu capul sus, cu pălăria într-o parte, vesel, sorbind aerul din Piccadilly ca un câine de vânătoare căruia i s-a dat drumul în pădure. Faină afacere. După Littlehampton — clubul acela vechi, mucegăit și plicticos!
Firește că nu și-a întâlnit "preparatorul" la "Oxford and Cambridge", ci la "Goat Club". "Preparatorul" său era cu un an mai mare decât el, un tânăr chipeș, cu ochi negri frumoși, cu păr mătăsos, gură mică, față ovală, albă, subțire; în oarecare măsură, rece; era tipul tinerilor care, fără efort, dobândesc ascendent moral față de colegii lor. Era cu un an înaintea lui Val la școală și scăpase și el ca prin urechile acului de eliminare: făcuse un an la Oxford și Val vedea aproape o aureolă în jurul capului său. Îl chema Crum și nimeni nu-l întrecea în cheltuirea banilor. Acesta părea a fi singurul țel al vieții lui, iar Val era uluit căci, din când în când, se trezea Forsyte-ul din el și se întreba pe ce oare se pot duce atâția bani.
Mâncară liniștit, distins și gustos; părăsiră clubul cu țigări de foi în gură, după ce băură exact două sticle de șampanie, și se așezară în două staluri de la teatrul Liberty. Melodiile cântecelor comice și perspectiva picioarelor frumoase care dansau erau întunecate și întrerupte de îngrozitoarea temere care-l cuprinsese pe Val, că nu va putea ajunge niciodată un dandy calm cum era Crum. Acesta era pentru el bărbatul ideal și, comparându-se cu el, Val nu se simțea niciodată la largul său. Desigur că gura lui era prea mare, jiletca lui nu avea croiala cea mai bună, nu avea trese pe pantaloni, iar mănușile lui de culoarea levănțicii n-aveau tigheluri subțiri, negre, pe dosul palmei. Și, apoi, râdea prea mult; Crum nu râdea niciodată, el zâmbea numai, ridicându-și ușor sprâncenele negre și arcuite în așa fel, încât formau un fel de streașină deasupra genelor lui ușor lăsate. Nu! nu va ajunge niciodată ca Crum! Cu toate acestea spectacolul era foarte bun, iar Cynthia Dark era pur și simplu încântătoare. În pauze, Crum l-a distrat împărătește povestindu-i o seamă de amănunte din viața particulară a Cynthiei, iar Val ajunse la grozava convingere că, dacă vrea, Crum poate pătrunde între culise. Nu avea altă dorință decât să-i spună: "Ascultă, du-mă și pe mine!", dar nu îndrăznea, avea prea multe complexe; de aceea ultimele două acte au fost cam chinuitoare. La ieșire Crum zise:
— Mai e o jumătate de oră până la închidere, hai să mergem la "Pandemonium"!
Luară o birjă pentru a-i duce cei nici o sută de metri cât ar fi avut de mers, apoi cumpărară două bilete, care costară câte șapte șilingi și jumătate, deoarece spectacolul era aproape de sfârșit, și intrară pe promenada din fața scenei. Tocmai prin aceste fleacuri, prin această risipă nepăsătoare a banilor, Crum avea un stil fermecător. Erau ultimele dansuri și ultima reprezentație a baletului, de aceea circulația pe promenadă era destul de dificilă. Bărbații și femeile erau îngrămădiți pe trei rânduri în fața rampei. Vârtejul și lumina de pe scenă, care-ți luau ochii, semiîntunericul de pe promenadă, amestecul fumului de tutun cu parfumul femeilor, toate aceste ciudate ispite ale promiscuității caracteristice promenadelor începură să-l dezbare pe Val de complexele de mai adineauri. Privi cu admirație fața unei femei tinere, văzu însă că nu era tânără deloc și întoarse iute capul. Nu aducea nici pe departe cu Cynthia Dark! Fără să vrea, femeia își atinse brațul de al lui: îi veni un miros de mosc și rezeda. Val se uită la ea cu coada ochiului. Poate că totuși era tânără. Ea îl calcă pe picior; apoi îi ceru iertare. Val zise:
— Nu face nimic; nu-i așa că baletul e frumos?
— Oh! pe mine m-a cam pictisit; pe dumneata nu?
Tânărul Val zâmbi cu gura lui cărnoasă și zâmbetul lui fermecător. Mai departe decât atâta nu putu merge, nu era încă convins. Sângele lui de Forsyte aștepta dovezi mai sigure. Iar pe scenă baletul se învârtea ca un caleidoscop format din diferite culori: alb ca zăpada, roșu-stacojiu, verde ca smaraldul, liliachiu, încremenind apoi deodată într-o piramidă mută și strălucitoare. Izbucniră aplauzele, și spectacolul se sfârși. Cortina cafenie puse capăt și aplauzelor. Semicercul format din bărbați și femei înghesuiți în jurul rampei se rupse, și femeia își apăsă brațul de acela al lui Val. La câțiva pași de el, pare-se că se iscase o mică învălmășeală în jurul unui bărbat cu garoafă roșie la butonieră; Val aruncă pe furiș o privire femeii care se uita într-acolo. Trei bărbați, clătinându-se, porniră ținându-se de braț. Cel din mijloc purta jiletcă albă, garoafă roșie și avea mustață neagră; se cam bălăbănea pe picioare. Crum zise cu voce joasă și egală:
— Uită-te la secătura aceea, e făcut de-a binelea!
Val se întoarse și privi. "Secătura" își desfăcu brațul și arătă spre el. Glasul lui Crum, egal ca întotdeauna, zise:
— Pare-se că te cunoaște! Iar "secătura" zise:
— Hallo! Uitați-vă acolo, băieți! Uite-l pe fiul meu, o pușlama!
Îl văzu și Val. Era tatăl lui! S-ar fi ascuns de rușine sub covorul cel roșu. Nu pentru că se întâlniseră în acest local, nici chiar pentru că tatăl lui era "făcut"; ceea ce-l durea era vorba lui Crum, "secătura", căci în acea clipă o revelație divină îi spusese că vorba era adevărată. Da, într-adevăr, tatăl său arăta ca o secătură, cu fața brună și chipeșă, cu garoafa roșie și cu mersul greoi, sigur de sine. Și, fără vorbă, Val se strecură în spatele tinerei femei și o șterse de pe promenadă. Auzi în spatele lui cuvântul "Val!", dar coborî în goana mare scările acoperite cu covoare groase, trecu pe lângă controlorii de bilete și se opri în scuar.
Poate că cea mai amarnică încercare din viața unui tânăr este aceea de a-i fi rușine de propriul său tată. În timp ce fugea în grabă, lui Val i se păru că, înainte de a începe, cariera lui s-a sfârșit. Cum să se mai ducă el la Oxford, între toți acei băieți distinși, prietenii lui Crum, care vor afla că tatăl său era o "secătură"! Și, deodată, îl urî pe Crum. Dar, la urma urmei, cine dracu era Crum ca să poată spune una ca asta? Dacă în momentul acela Crum ar fi fost lângă el, l-ar fi îmbrâncit și l-ar fi dat jos de pe trotuar. Tatăl lui, propriul lui tată! Simți că se sufocă; își vârî mâinile adânc în buzunarele pardesiului. Dracu' să-l ia pe Crum! Îi veni ideea nebunească să fugă înapoi, să-și caute tatăl, să-l ia de braț și să iasă cu el prin fața lui Crum; dar renunță iute și o porni pe Piccadilly. O femeie tânără îi tăie drumul.
— Nu fi atât de mânios, drăguțule!
Val se sperie, o ocoli, dar se potoli brusc. Dacă Crum va spune vreodată o vorbă, o să-i spargă capul, și astfel o să pună capăt întregii povești. Satisfăcut de această idee, străbătu o sută de pași sau poate mai mult, și deodată fu cuprins din nou de neliniște. Problema nu era atât de simplă! Își aduse aminte că pe vremea când era la școală, dacă venea un părinte care nu era chiar la nivelul celorlalți, copilul rămânea pecetluit pe veci! De ce s-a măritat maică-sa cu tatăl lui dacă acesta era o "secătură"? Ce nedreptate cruntă — frumoasă lovitură dată unui băiat — să-i dai o "secătură" drept tată! Ceea ce era mai grav, era că vorba aceasta fusese pronunțată de Crum; își dădea seama că, în subconștient, el știa de mult că taică-său nu era "ușă de biserică". Era cel mai îngrozitor lucru ce i se întâmplase unui om! Și cu sufletul zdrobit cum nu fusese încă niciodată, sosi în Green Street și intră în casă cu ajutorul unui șperaclu pe care-l șterpelise. În sufragerie îl așteptau, ademenitor, ouăle de fluierar, câteva felii de pâine cu unt, iar pe fundul unei carafe un pic de whisky. După părerea lui Winifred, atât era tocmai de-ajuns pentru a te simți bărbat. Dar numai privind, simțea că i se întoarce stomacul pe dos, de aceea urcă sus fără să le atingă. Winifred îl auzi trăncănind și gândi:
"Scumpul meu băiat s-a întors. Slavă Domnului! Dacă ar lua-o pe urmele tatălui său, nu știu zău ce m-aș face! Dar nici vorbă, seamănă cu mine. Scumpul meu Val"!


Capitolul III
SOAMES SE PREGÃTEȘTE SÃ IA MÃSURI

Când Soames intră în micul salon al surorii sale, mobilat în stil Ludovic al XV-lea, cu un balcon îngust, împodobit vara cu flori agățătoare de andrișel iar acum cu ghivece de crin, fu izbit de gândul că anumite lucruri din viața oamenilor rămân neschimbate. Totul era întocmai ca acum douăzeci și unu de ani, când făcuse prima vizită tinerilor căsătoriți. Mobilierul îl alesese chiar el și totul era atât de desăvârșit, încât nici o piesă cumpărată ulterior n-a putut schimba atmosfera încăperii. Da, o instalase bine pe sora lui, de altfel era un lucru necesar pentru ea. Într-adevăr, faptul că după atâția ani de conviețuire cu Dartie, Winifred mai era încă bine "instalată", era o dovadă că procedase just. Soames descoperise din primul moment firea lui Dartie, ascunsă sub aparența manierelor lui alese și a înfățișării lui chipeșe, care o amețise pe Winifred, pe mama ei și chiar pe James în așa măsură, încât i-au îngăduit acelui individ s-o ia în căsătorie pe fiica lor fără să aducă măcar o băncuță. Act fatal.
După ce se uită la mobilă, o văzu pe Winifred, care ședea la biroul său Boulle cu o scrisoare în mână. Se ridică și veni spre el. Era înaltă ca și el, cu umerii obrajilor puternici, bine îmbrăcată, dar ceva în expresia feței ei îl tulbură pe Soames. Mototoli scrisoarea în pumn, dar apoi, răzgândindu-se, i-o întinse lui. El era atât avocatul, cât și fratele ei.
Pe hârtia cu emblema "Iseeum Club", Soames citi următoarele:

"Nu vei mai avea prilejul să mă insulți la mine acasă. Mâine plec din țară. Comedia s-a sfârșit. Am obosit de insultele tale. Þi-ai făcut-o singură. Nici un bărbat care se respectă nu le poate răbda. De azi înainte n-am să-ți mai cer nimic. Rămâi cu bine. Am luat fotografia celor două fete. Transmite-le dragostea mea. Nu-mi pasă de ce va spune familia ta. Totul este opera lor. Eu încep o viață nouă.
M.D."

Acest bilet, scris după o masă bună, avea o pată ce încă nu se uscase complet. Soames se uită la Winifred — pata provenea, desigur, din ochii ei; de aceea își înghiți vorbele: "Drum bun! Cale bătută!" Apoi îi veni în minte că prin această scrisoare, ea ajunge în situația din care el caută să scape cu orice chip, situația unui Forsyte care nu era divorțat.
Winifred se întoarse și aspiră adânc dintr-o sticlă micuță, cu capac de aur. În inima lui Soames se trezi o compătimire surdă, împreună cu un vag sentiment că i se întâmplă lui o nedreptate. Venise aici pentru a-i vorbi despre situația în care se afla el și de a găsi înțelegere din partea ei, și iat-o și pe ea în aceeași situație și dorind, firește, să vorbească despre ea și să găsească înțelegere din partea lui. Așa se întâmplă întotdeauna. Nimănui nu-i trece prin gând că și celălalt își are necazurile și preocupările lui. Îndoi scrisoarea cu pata înăuntru și zise:
— Ia spune-mi, acum, ce s-a întâmplat?
Winifred povesti liniștită întâmplarea cu perlele.
— Soames, tu crezi că a plecat cu adevărat? Vezi bine în ce stare era când a scris-o.
Soames — care când dorea un lucru îmblânzea Providența spunând că nu crede că se va întâmpla — răspunse:
— N-aș crede. Dar am să aflu mai precis la clubul său.
— Dacă George e acolo, el știe, desigur, totul, zise Winifred.
— George? L-am văzut la înmormântarea tatălui său.
— Atunci, desigur, e la club.
Bunul-simț al lui Soames constată cu plăcere că sora lui are un spirit atât de ager și zise mânios:
— Bine, am să trec pe la club. Ai spus ceva în Park Lane?
— I-am spus lui Emily, răspunse Winifred, care îi zicea mamei ei pe nume, pentru că așa era mai chic. Tata ar fi avut un șoc.
Într-adevăr, în ultima vreme se străduiau cu toții să-l ferească pe James de orice lucru neplăcut. După ce își mai roti o dată ochii peste mobile, ca și cum ar fi vrut să măsoare exact poziția socială a surorii sale, Soames ieși și porni pe Piccadillv. Se lăsa încet seara, ceața de octombrie te înfrigura. Merse iute, cu aerul său închis și preocupat. Trebuia să isprăvească repede, căci dorea să ia masa în Soho. Când portarul de la "Iseeum" îi spuse că domnul Dartie nu fusese în ziua aceea la club, privi mirat și se hotărî să mai întrebe dacă domnul George Forsyte era la club. Da, era. Soames l-a privit întotdeauna cu ochi răi pe vărul său, George, care nu pierdea nici un prilej de a face glume pe socoteala lui; de data aceasta păși însă în urma boy-ului cu oarecare liniște, căci se gândea că George și-a pierdut tatăl de curând. Trebuie să fi moștenit cam treizeci de mii de lire, pentru a scăpa astfel de taxele succesorale. George ședea într-o firidă, uitându-se peste o farfurie cu brioșe pe jumătate goală. Silueta lui înaltă, corpolentă, îmbrăcată în negru, părea aproape amenințătoare, cu toate că își menținea eleganța aceea supranaturală a bărbatului amator de curse. Pe fața lui apăru un rânjet vag și zise:
— Hallo, Soames! Vrei o brioșă?
— Nu, mulțumesc, mârâi Soames, mângâindu-și pălăria, și căutând să spună ceva potrivit și cald, adăugă: Ce face mama ta?
— Mulțumesc, zise George; așa și așa. Nu te-am mai văzut de veacuri. Tu nu mergi niciodată la curse? Ce mai e nou în City?
Soames, simțind că se apropie o glumă, i-o tăie, și răspunse:
— Am vrut să te întreb despre Dartie. Aud că a...
— A șters-o, a zburat la Buenos Aires cu frumoasa Lola. E foarte bine pentru Winifred și copii. Dartie e o poamă bună.
Soames dădu din cap. Cu toate că între ei era o dușmănie înnăscută, Dartie îi făcu să simtă că sunt rude.
— Acum unchiul James poate dormi liniștit, încheie George; îmi închipui că a luat bani frumoși și de la tine.
Soames zâmbi.
— Oh! Tu l-ai cunoscut mai bine, zise George prietenos. E un adevărat șuieră-vânt! Tânărul Val va avea nevoie de puțin control. Mie mi-a părut întotdeauna rău de Winifred. E o femeie curajoasă.
Soames dădu din nou din cap.
— Trebuie să mă întorc la ea. Vreau să știu precis. Acum va trebui să luăm măsuri. Sper că nu încape nici o îndoială.
— Este absolut O.K., zise George; el era inventatorul multor expresii originale care fuseseră atribuite altor surse. Astă noapte era beat turtă, dar de dimineață a plecat cu desăvârșire treaz. S-a îmbarcat pe "Tuscarora"; și, pescuind o carte de vizită din buzunar, citi pe un ton batjocoritor: "Domnul Montague Dartie, Poște Restante, Buenos Aires". Eu, dacă aș fi în locul tău, m-aș grăbi să iau măsurile cuvenite. Ieri seară mi-a fost chiar greață de el.
— Da, dar nu e întotdeauna ușor, zise Soames.
Apoi, simțind din privirea lui George că remarca aceasta îi trezește amintiri din propria lui viață, se ridică și îi întinse mâna. George se ridică și el.
— Transmite-i salutări lui Winifred. Dacă m-ai întreba pe mine, te-aș sfătui să intenteze imediat acțiune de divorț, cu toate riscurile.
Ajuns la ușă, Soames se întoarse și-i aruncă o privire piezișă. George se așezase din nou și privea fix înaintea lui; părea mare și izolat în hainele acelea negre. Soames nu-l cunoscuse niciodată atât de blând. "Îmi închipui că, într-un fel, l-a atins și pe el moartea tatălui său", cugetă el. "Toți spun că trebuie să aibă cam câte cincizeci de mii fiecare. Ar trebui să păstreze averea întreagă, fără s-o împartă. Dacă vine războiul, valoarea caselor va scădea. Totuși unchiul Roger a judecat bine". Mergând pe strada peste care se lăsa seara, îi apăru chipul Anettei: cu părul ei castaniu, ochii albaștri și genele negre, cu obrajii proaspeți și buzele care, în ciuda aerului din Londra, erau umede și înfloritoare; și silueta ei desăvârșit franțuzească. "Să iau măsuri", gândi. Ajuns la Winifred, se întâlni cu Val și intrară împreună. Lui Soames îi veni o idee. Vărul său Jolyon era fideicomisul lui Irene, deci prima măsură de luat este să-i facă o vizită la Robin Hill! Robin Hill! Ah, ce sentiment straniu — foarte straniu — îi reînviau aceste cuvinte! Robin Hill — casa pe care Bosinney a construit-o pentru el și Irene — casa pe care ei n-au locuit-o niciodată, casa fatală! Iar acum, Jolyon locuia în ea! H-m-m-m! Și deodată gândi: "Aud că are un băiat la Oxford! De ce să nu-l iau și pe Val, pentru a i-l prezenta? Acesta e un pretext bun. E mai natural, da, mult mai natural". Astfel, în timp ce urcau scările, îi spuse lui Val:
— Tu ai un văr care studiază la Oxford; dar nu l-ai văzut niciodată. Mi-ar plăcea să vii mâine împreună cu mine la el acasă, pentru a-ți face cunoștință cu el. Ai să vezi c-o să-ți fie de folos.
Val primi ideea cu entuziasm moderat, dar Soames ținea morțiș la ea.
— Mâine, după micul dejun, trec să te iau. Locuiește la țară, nu departe. O să-ți facă plăcere.
În pragul salonului își aduse aminte, cu efort, că măsurile pe care trebuia să le ia în momentul acela o priveau pe Winifred și nu pe el. Winifred ședea tot în fața biroului ei Boulle.
— E adevărat. S-a dus la Buenos Aires, a plecat azi-dimineață, ar fi bine să-l punem sub urmărire în momentul când acostează vaporul. Am să telegrafiez imediat. Altfel vom avea o groază de cheltuieli. Cu cât procedăm mai iute, cu atât e mai bine. Eu am regretat întotdeauna că n-am... se opri și privi dintr-o parte pe Winifred care tăcea. Dar până una alta, ai vreo dovadă de violență?
Winifred zise cu voce joasă:
— Nu știu. Ce înseamnă violență?
— Adică lovituri sau ceva asemănător.
Winifred se scutură și strânse din buze.
— Mi-a răsucit brațul. Sau, are vreo valoare că m-a amenințat cu pistolul? Sau că era atât de beat încât nu se putea dezbrăca, sau — nu! — nu pot amesteca copiii.
— Nu, zise Soames; nu. Ia să vedem! Firește că există separația legală, aceasta o putem obține. Dar separația... Hm!
— Ce înseamnă asta? întrebă Winifred deznădăjduită.
— Înseamnă că el nu se poate atinge de tine sau tu de el. Fiecare din voi este căsătorit și necăsătorit.
Apoi gemu din nou. În fapt, nu era decât situația în care se afla el, dar consacrată prin justiție. Nu! într-o asemenea situație n-o va lăsa pe sora lui!
— Trebuie să se pronunțe divorțul, zise el cu hotărâre. În lipsă de violență, există părăsire de domiciliu conjugal. Există un mijloc de a scurta termenul de doi ani. Vom cere tribunalului să-l oblige a-ți satisface drepturile conjugale. Dacă el nu se supune, putem cere divorțul după expirarea unui termen de șase luni. Firește că tu nu dorești să se întoarcă înapoi. Dar instanța nu trebuie să știe. În orice caz riscăm ca el să se întoarcă. Tot mai bine e să încerc în baza violenței.
Winifred dădu din cap.
— E atât de dezgustător!
— Bine, mârii Soames, poate că nu avem riscuri prea mari atâta vreme cât este îndrăgostit și mai are bani. Nu spune nimănui nimic și nu plăti nici o datorie de-a lui.
Winifred oftă. Cu toate că trecuse prin atâtea necazuri, o apăsa sentimentul că a pierdut ceva. Iar ideea că nu trebuie să plătească datoriile o făcu să realizeze pierderea mai mult decât toate celelalte fapte. I se părea că o bogăție a dispărut din viața ei. Acum trebuie să apară în fața oamenilor fără bărbatul ei, fără perlele ei, fără sentimentul intim că a fost eroică în toate furtunile din căsnicia ei. Se simțea într-adevăr îndoliată.
În sărutarea rece pe care i-o dădu Soames pe frunte, era totuși mai multă căldură ca de obicei.
— Mâine trebuie să dau o fugă până la Robin Hill. Vizită de afaceri la tânărul Jolyon. El are un băiat care învață la Oxford. Mi-ar plăcea să-l iau cu mine și pe Val, pentru a-l prezenta, vino să petreci sâmbăta și duminica la mine, împreună cu copiii. Ah! dar uitam! Nu se poate. Am alți invitați.
Acestea spuse, se întoarse și plecă spre Soho.


Capitolul IV
SOHO

Dintre toate cartierele acelui amalgam ciudat și îndrăzneț lumit Londra, probabil că Soho se potrivește cel mai puțin cu Ispiritul Forsyte. "So-ho, nebunule!" ar fi spus George, dacă l-ar fi văzut pe vărul său mergând într-acolo. Acest cartier murdar, plin de greci, ismaeliți, pisici, italieni, pătlăgele roșii, restaurante, flașnete, țesături de toate culorile, nume bizare, oameni care-și scot capetele prin ferestruici de mansardă — cade în afara vieții sociale și politice a poporului britanic. Totuși are un instinct de proprietate specific lui, care îi dă o prosperitate economică specifică, datorită căreia chiriile de aci cresc, în vreme ce în alte cartiere scad. De mulți ani de zile avea Soames legături cu bastionul răsăritean al cartierului Soho, cu Wardour Street. Acolo cumpărase el multe tablouri bune, cu preț foarte mic. Chiar și de-a lungul celor șapte ani în care locuise la Brighton, cumpărase câteodată adevărate comori, cu toate că nu avea loc unde să le atârne. După ce Bosinney a murit și Irene a fugit de la el, a trecut vreme până să se convingă că îl părăsise definitiv, dar în cele din urmă s-a convins și a pus o tablă pe casa din Montpellier Square:

DE VÂNZARE

Informațium despre condițiunile de achiziționare a acestei locuințe confortabile se pot lua de la domnii Lesson și Tukes, Court Street, Belgravia.
În termen de o săptămână vându această locuință confortabilă, la adăpostul perfecțiunii căreia un bărbat și o femeie și-au mâncat sufletul.
Într-o seară cețoasă de ianuarie, tocmai înainte de a se scoate anunțul de pe casă, Soames s-a mai dus o dată acolo și, oprindu-se în fața ei, rezemat de gardul ce dădea spre scuar, a privit la ferestrele neluminate, rumegând amintirile lui de proprietar care îi lăsau un gust atât de amar în gură. De ce oare nu l-a iubit ea niciodată? De ce? I-a dat tot ce-a dorit și în schimb, vreme de trei ani, ea i-a dat tot ceea ce dorea el, în afară de inima ei. Fără să vrea, îi scăpă un geamăt ușor, iar un sergent de stradă care trecea se uită bănuitor la el, la el care nu mai avea dreptul să intre pe această poartă verde cu ciocan de aramă cizelată, deasupra căreia era atârnată tabla De vânzare! Simțea că i se pune un nod în gât și porni cu pași grăbiți în ceață. În seara aceea s-a mutat la Brighton...
În timp ce se apropia de Malta Street, în Soho, și de restaurantul "Bretagne", unde Anette stătea cu inimoșii ei umeri aplecați peste notele de plată, Soames se gândea cu uimire la cei șapte ani petrecuți la Brighton. Cum a putut trăi el șapte ani de zile în acel oraș în care nu era miros de măzăriche, în care nu avea nici măcar spațiu pentru a-și așterne comorile? E drept că aceștia au fost anii în care n-a avut deloc vreme să se uite la ele, în care patima lui a fost să câștige bani, în care "Forsyte, Bustard and Forsyte" deveniseră jurisconsulți ai atâtor societăți anonime, încât abia pridideau cu munca. Dimineața venea în­tr-un vagon Pullman în City, seara într-alt vagon Pullman se întorcea din City. După cină studia dosare, apoi se culca ostenit, și dimineața pornea din nou. Sâmbăta și duminica le petrecea în oraș la clubul său — ciudată abatere de la viața lui obișnuită, călăuzită după principiul pe care și l-a stabilit instinctiv: că în timp ce lucrează atât de mult, are nevoie de aer de mare, pe care-l respira de două ori pe zi, o dată mergând spre gară și a doua oară când se întorcea de la tren. Iar în timpul liber se ocupa de plăcerile lui casnice. Vizita de fiecare duminică la familia lui în Park Lane, la Timothy și în Green Street, ca și vizitele ocazionale în alte părți i se păreau tot atât de necesare pentru sănătate ca și aerul de mare în zilele de lucru. Chiar și după ce se mutase la Mapledurham și-a menținut acele obiceiuri până când a cunoscut-o pe Anette. Așa după cum nu se știe unde începe circumferința cercului, tot așa nu știa nici el dacă Anette produsese revoluția din perspectivele lui de viitor, sau perspectivele lui de viitor o produseseră pe Anette. Proiectele lui erau complicate și cu totul învăluite în convingerea, din ce în ce mai fermă, că averea fără urmași este o negație a principiilor unui adevărat Forsyte. De un an și mai bine, era obsedat de ideea că trebuie să aibă un moștenitor prin care să trăiască mai departe, care să înceapă acolo unde s-a oprit el, adică să se asigure că munca lui nu se întrerupe. Într-o seară din aprilie, după ce cumpărase un porțelan de Wedgwood, se duse în Malta Street pentru a vizita o casă de-a tatălui său care fusese transformată într-un restaurant — măsură cam riscantă și nu tocmai în acord cu prevederile contractului de închiriere. Se opri puțin pentru a privi fațada, zugrăvită într-o culoare gălbuie, convenabilă; în fața intrării, în niște firide, erau două vase mari de culoarea cozii de păun cu doi pomi mici de leandru iar deasupra lor cuvintele "Restaurantul Bretagne", scrise cu litere de aur. Impresia era destul de bună. Intră, văzu mai mulți oameni așezați la niște mese mici, rotunde, vopsite în verde; pe fiecare masă erau vaze mici, cu flori proaspete, și farfurii de faianță englezească. Adresându-se unei chelnerițe curățele, îi spuse că vrea să stea de vorbă cu proprietarul. Fu poftit într-o cameră dosnică unde, la un birou simplu, acoperit cu hârtie, ședea o fată, iar alături se afla o măsuță rotundă, așternută pentru două persoane. Impresia de curățenie, ordine și bun-gust i-a fost întărită când fata se ridică, spunându-i cu accent străin:
— Doriți s-o vedeți pe Maman, Monsieur?
— Da, răspunse Soames, sunt reprezentantul proprietarului dumneavoastră; adică sunt fiul său.
— Vreți să luați loc, vă rog? Spune-i lui Maman că o așteaptă un domn.
Faptul că tânăra părea impresionată i-a plăcut, căci asta dovedea că avea instinct comercial; și, brusc, observă că era foarte frumușică, atât de frumușică, încât cu greu și-a mai putut dezlipi ochii de pe fața ei. În mișcările pe care le făcu pentru a-i oferi un scaun, ea se mlădie într-un mod atât de deosebit, de parcă membrele i-ar fi fost legate între ele cu o măiestrie tainică: iar fața și gâtul ei decoltat păreau atât de proaspete, ca și cum ar fi fost stropite cu rouă. Probabil că în acele clipe a hotărât Soames că n-au fost violate clauzele contractului de închiriere; cu toate că atât el, cât și tatăl său, știau prea bine că aceste transformări erau ilicite, dar le-au îngăduit pentru că, pe de o parte clădirea corespundea acestui scop, iar pe de alta ridicau valoarea casei, și apoi Madame Lamotte era o persoană cu un spirit comercial remarcabil.
A avut grijă, bineînțeles, să lase unele probleme nerezolvate, care-l obligau să mai treacă pe acolo, astfel că a venit adeseori în mica încăpere dosnică; se obișnuiseră cu silueta lui slabă, destul de solidă, dar distinsă, și cu fața lui palidă, cu bărbia puternică, mustața tunsă și părul negru care începuse a încă­runți la tâmple.
Madame Lamotte găsi că este un Monsieur tres distingué1 iar apoi, văzând că nu-și ia ochii de la fiica ei, adăugă:
— Tres amical, tres gentil.2
—--
1 Domn foarte distins (fr.).
2 Foarte prietenos, foarte gentil (fr.)
—--
Ea era una din acele franțuzoaice bine făcute, cu obrazul fin, cu părul brun, care prin tonul vocii și prin fiecare gest, îți inspiră o desăvârșită încredere în temeinicia spiritului gospodăresc, în priceperea la arta culinară și în grija necontenită de a-și mări depunerile la bancă.
După ce începură vizitele la restaurantul "Bretagne", celelalte încetară — fără să fi luat vreo hotărâre definitivă, firește — căci Soames, ca și toți cei din neamul Forsyte, și întocmai ca marea majoritate a compatrioților săi, era un empiric înnăscut. Dar această schimbare în felul lui de viață trezi în el, în mod definitiv, dorința de a-și schimba situația din aceea a unui bărbat necăsătorit și căsătorit totodată, în aceea a unui bărbat recăsătorit.
În seara aceea, de la începutul lunii octombrie 1899, mergând spre Malta Street, Soames cumpără un ziar pentru a vedea cum evoluează cazul Dreyfus — problemă care-i era de mult ajutor pentru a se apropia de Madame Lamotte și de fiica ei, deoarece ele erau catolice și împotriva lui Dreyfus. Cercetă cu băgare de seamă coloanele ziarului, dar nu găsi nici o știre din Franța, în schimb observă o cădere generală la Bursă și un articol de fond pesimist despre situația din Transvaal. Intră în restaurant cu gândul: "Desigur, va fi război. Am să-mi vând rentele de Stat". El, personal, nu avea multe, dobânzile erau mult prea mici; dar va sfătui societățile al căror jurisconsult era — rentele de Stat vor scădea în mod cert. Când trecu prin ușa restaurantului, își dădu seama dintr-o singură privire că afacerile mergeau tot așa de bine ca de obicei și acest fapt — care în luna aprilie i-ar fi făcut plăcere — acum îl neliniștea în oarecare măsură. Dacă, în urma măsurilor pe care vrea să le ia, va reuși să se căsătorească cu Anette, i-ar conveni tare mult s-o vadă pe mama ei întoarsă și așezată le ea acasă, în Franța, dar bunul mers al restaurantului "Bretagne" ar putea fi o piedică la această mutare. N-avea încotro, va trebui să le cumpere întreprinderea, doar francezii nu vin în Anglia decât pentru a face bani; dar, cu cât afacerile merg mai bine, cu atât prețul va fi mai mare. Senzația aceea ciudată și dulce din fundul gâtului, ca și o ușoară accelerare a bătăilor inimii, pe care le încerca întotdeauna în fața ușii de la micuța cameră, l-au împiedicat să aprecieze cât de mare va fi prețul.
Intrând înăuntru, Soames zări o bogată fustă neagră care dispărea tocmai pe ușa dinspre restaurant și pe Anette care-și potrivea părul. Era, dintre toate, atitudinea în care o prefera — atât de minunat de dreaptă și de mlădioasă. Și îi spuse:
— Am venit să vorbesc cu mama dumitale despre despărțitura care trebuie făcută jos. Nu, n-o chema încă!
— Monsieur dorește să ia masa cu noi? Va fi gata în zece minute.
Soames, care-i ținea încă mâna, se simțea stăpânit de un îndemn care-l umplu de mirare.
— Ești atât de frumoasă în seara aceasta, îi spuse, foarte frumoasă! Știi cât ești de frumoasă, Anette?
Anette își retrase mâna și roși.
— Domnul este prea bun!
— Nu sunt bun deloc, spuse Soames, și se așeză posomorât.
Anette schiță câteva gesturi de înțelegere; un surâs îi înflori buzele roșii, neatinse de fard.
Și, uitându-se la buzele ei, Soames zise:
— Ești fericită aici, sau dorești să te întorci în Franța?
— Oh, îmi place Londra. Și Parisul, desigur. Dar la Londra e mai bine decât la Orleans, iar Anglia e o țară atât de frumoasă! Am fost la Richmond duminica trecută.
Soames petrecu un moment făcând calcule. Mapledurham! Să îndrăznească? La urma-urmelor, ar fi bine să îndrăznească și să-i arate calea pe care trebuie s-o urmeze. Da! Acolo se puteau spune lucrurile acestea. În camera asta, însă, era cu neputință.
— Aș dori ca dumneata și mama dumitale, spuse el pe neașteptate, să veniți duminică după amiază la mine. Casa mea e pe malul Tamisei, iar vremea e atât de blândă, încât nu e prea târziu; pot să vă arăt câteva tablouri bune. Ce părere ai?
Anette bătu din palme.
— O să fie foarte frumos. Tamisa e minunată.
— Atunci, ne-am înțeles. Am s-o rog eu pe Madame.
În seara aceea nu era cazul să spună mai mult, căci s-ar fi putut trăda. Dar oare nu spusese prea mult? Cine poftește în casa lui de la țară proprietari de restaurant cu fete frumoase, fără un scop precis? Chiar dacă Anette nu pricepe, Madame Lamotte va ști despre ce e vorba. De altfel sunt puține lucruri pe lume pe care Madame Lamotte să nu le descopere. Și apoi, era pentru a doua oară că lua masa la ele, era obligat să le poftească și el...
În drum spre Park Lane — căci locuia la tatăl său — simțea încă atingerea mâinii moi și îndemânatice a Anettei, și gândurile lui erau foarte plăcute, ușor senzuale, dar mai ales încurcate. Să ia măsuri! Ce măsuri? Cum? Să-și spele rufele murdare în public? Uf! El, renumit pentru iscusința lui, pentru capacitatea de a vedea departe și de a descurca afacerile altora, el, reprezentantul intereselor atâtor oameni avuți, să ajungă o jucărie în mâna Justiției, el, unul dintre stâlpii ei! Gândul acesta era revoltător. Chestiunea lui Winifred era și ea destul de neplăcută! Doză dublă de publicitate în aceeași familie! N-ar fi mai bună o legătură, o legătură și un fiu pe care l-ar putea adopta? Dar Madame Lamotte, atentă, solidă, întunecată, stătea în calea acestei perspective. Nu! Asta nu va merge. Ar fi fost cu totul altceva dacă Anette ar fi făcut o adevărată pasiune pentru el; dar la vârsta ei nimeni nu se poate aștepta la așa ceva. Poate, dacă mama ei o dorea, dacă avantajele materiale erau destul de mari. Dacă nu, refuzul este cert. Și apoi, mai gândi: "Eu nu sunt un netrebnic. Nu vreau să-i fac rău; nu vreau nimic suspect. Dar o vreau pe ea, vreau un fiu! Deci, nu rămâne altceva decât divorțul — cum, necum, într-un fel oarecare — divorțul"! Sub umbra platanilor, în lumina felinarelor, pășea încet de-a lungul gardurilor din Green Park. Printre formele albăstrii ale pomilor din spatele șirului de felinare, plutea ceața. De câte sute de ori nu trecuse el pe lângă acești platani din fața casei tatălui său din Park Lane când era tânăr, și apoi pe lângă cei din fața casei lui din Montpellier Square, în cei patru ani cât fusese căsătorit! Iar în această seară, fiind hotărât să se elibereze — dacă putea — din acea legătură îndelungată, fără rost, a căsătoriei sale. Îi veni ideea să meargă înainte, prin Hyde Park Corner, să iasă la Knightsbridge Gate, întocmai pe drumul său obișnuit de odinioară, când se întorcea acasă la Irene. Cum o fi arătând ea acum? Cum o fi trăit ea în anii care au trecut de când a văzut-o ultima oară — doisprezece în total — trecuseră șapte ani de când unchiul Jolyon îi lăsase moștenire banii aceia! Oare era încă frumoasă? Ar recunoaște-o oare dacă ar vedea-o? "Eu nu m-am schimbat mult", cugetă el; "dar cred că ea s-a schimbat. M-a făcut să sufăr". Îi veni brusc în minte o seară, întâia în care a ieșit în oraș să ia masa de seară singur — o masă cu foștii săi colegi de școală — în primul an al căsniciei lor. Cu câtă nerăbdare se întorsese acasă; și când intră, ușurel ca un pisoi, o auzi cântând la pian. Deschise fără zgomot ușa salonului și se opri privind expresia de pe fața ei — cu totul alta decât cea cunoscută de el — atât de deschisă, plină de încredere, ca și cum ar fi pus în muzică un suflet neștiut de el până atunci! Și își aduse aminte cum s-a oprit, l-a privit și cum fața i s-a schimbat, devenind cea cunoscută de el, iar prin trupul lui trecuse un fior de gheață, ceea ce nu l-a împiedicat ca în clipa următoare s-o mângâie pe umeri. Da, a suferit din pricina ei. Divorțul! După atâția ani de separație completă, părea chiar ridicol! Dar trebuia! Altă cale nu exista! Apoi, deodată, deveni realist: "Problema este care din noi îl cere? Ea ori eu? Ea m-a părăsit. Deci să plătească pentru ceea ce a făcut. Cred că are pe cineva". Fără să vrea, scoase un geamăt ușor și, întorcându-se din drum, porni spre Park Lane.


Capitolul V
JAMES ARE VIZIUNI

Majordomul îi deschise ușa și, după ce o închise ușor, chiar în prag, îi șopti:
— Tatălui dumneavoastră nu-i e bine. N-a vrut să se culce până nu veniți. Este încă în sufragerie.
Soames îi răspunse tot în șoaptă, căci acum nu se mai vorbea în casă decât pe tonul acesta.
— Ce are, Warmson?
— Cred că e nervos, domnule. Poate din pricina înmormântării; poate pentru că doamna Dartie a trecut azi după amiază pe aici. Cred c-a auzit ceva ce nu trebuia să audă. I-am dat un pahar de vin cald. Doamna a urcat mai adineauri.
Soames își atârnă pălăria într-un corn de cerb făcut din lemn de mahon.
— Bine, Warmson, poți să te duci la culcare. Am să-l conduc eu sus.
Și intră în sufragerie.
James ședea în fața căminului, într-un fotoliu mare; pe umeri, peste redingotă, avea un șal foarte ușor și cald, din păr de cămilă, pe care cădeau favoriții săi albi, lungi. Părul lui alb, încă destul de des, strălucea în lumina lămpii; puțină umezeală, prelinsă din ochii lui cenușii-deschiși, cu privirea fixă, îi udase obrajii încă bine colorați, iar două brazde lungi și adânci coborau până în colțul buzelor rase complet care se mișcau ca și cum ar fi bolborosit ceva. Picioarele lui lungi și subțiri ca de cioară, vârâte în niște pantaloni de flanelă, erau îndoite aproape în unghi drept, iar pe unul din genunchi o mână slabă, cu unghii ascuțite și lucioase, mișca neîncetat niște degete larg răsfirate. Alături de el, pe un scaun mic, stătea un pahar de vin fiert, băut pe jumătate și voalat cu broboane de aburi calzi. Aici ședea el ziua întreagă, ridicându-se numai pentru a lua masa. Avea optzeci și opt de ani, era trupește sănătos, dar suferea groaznic la gândul că nimeni nu-i spune nimic. Într-adevăr, nu se știe cum aflase de înmormântarea lui Roger, căci Emily nu-i spusele nimic. Ea îi ascundea întotdeauna orice veste, Emily avea șaptezeci de ani! James era oarecum invidios pe tinerețea soției lui. Câteodată se gândea chiar că, dacă ar fi știut că ea va mai avea de trăit atâția ani, pe când el mai avea atât de puțini, nici nu ar fi luat-o de nevastă. Nici nu era firesc. Ea va mai trăi cincisprezece sau douăzeci de ani după moartea lui și va cheltui o groază de bani; căci a avut întotdeauna gusturi extravagante. După cum o cunoștea el, era în stare să-și cumpere chiar și un automobil. Cicely, Rachel, Imogen și toți cei tineri umblă cu bicicletele, și Dumnezeu știe pe unde se tot duc. Iar Roger a murit. El nu știa ce se întâmplă. Într-adevăr, familia se destramă. Soames trebuie să știe ce moștenire a lăsat unchiul lui. Curios! Se gândea la Roger în calitate de unchi al lui Soames, nu de frate al lui. Soames! Pe măsură ce trecea vremea, el devenea singurul punct ferm în această lume care dispărea încetul cu încetul. Soames era precaut; era un bărbat bun; dar nu avea nici un urmaș căruia să-i lase banii. Așa stau lucrurile! El nu mai știe ce să se facă! Și apoi mai era și individul acela, Chamberlain! Principiile politice ale lui James fuseseră stabilite între anii 1870 și 1885, când acel "Radical panglicar" era principalul ghimpe înfipt în coasta proprietății, și James și-a menținut până în ziua aceea neîncrederea față de el, cu toate că între timp Chamberlain s-a convertit; va duce țara de râpă, va scădea valoarea banului, înainte de a o scoate din încurcătură. Prea era furtunos! Dar oare unde o fi Soames? Desigur, s-a dus la înmormântarea pe care au încercat să i-o ascundă. El însă știa prea bine ce se întâmplase; văzuse pantalonii fiului său! Roger! Roger! În coșciug! Își aduse aminte cum, în 1824, întorcându-se de la școală, ședeau amândoi pe capra diligenței, și cum Roger a intrat apoi înăuntru și s-a culcat. James râse încet. Caraghios mai era Roger, un original! Nu mai pricepea nimic! Mai tânăr decât el și în coșciug! Familia se destramă. Iar Val intră acum în universitate; în ultima vreme n-a mai trecut pe la el. O să coste bani frumoși întreținerea lui acolo. Ce epocă extravagantă trăim! Iar în fața ochilor lui James dansau cifrele frumușele, care reprezentau cheltuielile necesare pentru educația celor patru nepoți ai săi. Nu-i era atât de bani, cât de riscul pe care-l puteau avea chiar ei prin cheltuirea atâtor bani; se temea că sunt din ce în ce mai puțin puși la adăpost. Iar acum, că Cicely s-a măritat, va avea și ea copii. El nu mai știa nimic! Nu știa ce e de făcut! În zilele astea nimeni nu avea altă preocupare decât să cheltuiască bani, să umble încoace și încolo și să "petreacă", după cum spuneau ei. Prin fața ferestrei trecu un automobil. Ce obiect mare, urât și belaliu, și câtă larmă face! Dar n-ai ce-i face, țara merge de râpă! Oamenii sunt atât de grăbiți, încât nu mai au vreme să dea atenție stilului lor de viață; un echipaj ca trăsura lui cu doi murgi face cât toate aceste vehicule moderne. Iar rentele de Stat la 116! Trebuie să fie o grămadă de bani în țară! Și, apoi, mai există și acest bătrân Kruger! Toți au încercat să i-l ascundă pe bătrânul Kruger. Dar el știa prea bine; o să iasă o frumoasă istorioară de acolo! Prevăzuse el ce-o să se întâmple de pe vremea când Gladstone — slavă Domnului, murise! — făcuse atâta gălăgie după afacerea aceea îngrozitoare din Majuba. N-ar fi de mirare dacă Imperiul s-ar fărimița și s-ar duce de ripă. Iar această viziune despre Imperiul care se duce de râpă îl stăpâni vreme de un sfert de ceas, chinuindu-l din pricina marii îngrijorări care-l cuprinsese. Din pricina asta, abia se atinse de mâncare la micul dejun. Dar adevăratul dezastru pentru nervii lui veni abia după masă. Tocmai începuse să moțăie, când auzi voci, voci în șoaptă. Ah! lui nu-i spuneau niciodată nimic! Era glasul lui Winifred și al mamei ei. "Monty!" Adică Dartie, întotdeauna acel Dartie! Vocile se îndepărtară și James rămase singur, cu urechile ciulite ca un iepure, și în inima lui pătrunse frica. De ce l-au lăsat aici singur? De ce nu vin să-i spună și lui? În creierul său apăru din nou, viu, un gând înspăimântător, care îl chinuise mulți ani de-a rândul. Dartie a dat faliment — faliment fraudulos — și pentru a o salva pe Winifred și pe copii, el, James, va trebui să plătească! Oare n-ar putea el, nu l-ar putea Soames îngloba într-o societate pe acțiuni cu răspundere limitată? Nu, nu se putea! N-avea încotro! Cu fiecare minut care trecea, imaginea devenea din ce în ce mai fioroasă. O aștepta pe Emily. Te pomenești că e vorba de un fals în acte publice! James trecea prin torturi îngrozitoare și privea cu ochii ațintiți asupra tabloului — îndoielnic — de Turner din mijlocul peretelui. Îl vedea pe Dartie pe banca acuzării, pe nepoții săi pe drumuri, iar pe sine însuși în pat. Vedea cum îndoielnica pânză a lui Turner se vinde la licitație la Jobson, și tot edificiul măreț al averii lui în ruină. În închipuirea lui o văzu pe Winifred îmbrăcată demodat și i se păru că aude glasul lui Emily zicând: "James, nu te enerva"! Întotdeauna spunea: "Nu te enerva"! Ea n-avea nervi; n-ar fi trebuit să se căsătorească cu o femeie care avea cu optsprezece ani mai puțin decât el. Dar iată, vocea lui Emily se auzi cu adevărat:
— Ai tras un somnuleț bun, James?
Somnuleț! El era chinuit și ea, poftim ce-l întreba!
— Ce s-a întâmplat cu Dartie? îi zise, uitându-se drept în ochii ei.
Emily nu-și pierdea cumpătul niciodată, era stăpânită.
— Ce-ai auzit? întrebă ea binișor.
— Ce e cu Dartie? repetă James. A dat faliment.
— Aș, de unde!
James făcu un mare efort și se ridică, îndreptându-și trupul care semăna cu al unui cocostârc.
— Voi nu-mi spuneți niciodată nimic. A dat faliment.
Emily își dădu seama că, pentru moment, cel mai important lucru era să-i scoată din cap această idee fixă.
— N-a dat faliment, îi răspunse ea hotărâtă. A plecat la Buenos Aires.
Dacă i-ar fi spus că: "A plecat în planeta Marte", vestea nu l-ar fi izbit mai mult; era năucit. În imaginația lui nu figurau decât valori exclusiv britanice, de aceea Buenos Aires sau planeta Marte nu se deosebeau între ele.
— Dar pentru ce s-a dus acolo? Bani n-avea. Ce-a luat cu el?
Enervată de veștile pe care i le dăduse Winifred și înfuriată de repetarea neîncetată a jeremiadei lui, Emily zise liniștită:
— A luat perlele lui Winifred și o dansatoare.
— Ce? zise James și se așeză.
Prăbușirea lui bruscă o sperie și, mângâindu-i fruntea, îi zise:
— Ei, James, nu te enerva!
Un roșu închis se răspândi pe fruntea și obrajii lui James.
— Eu le-am plătit! zise el tremurând, e un hoț! Eu — eu am știut că așa o să se întâmple. Omul ăsta mă bagă în groapă; el...
Nu mai găsea cuvinte și rămase nemișcat. Emily, care era convinsă că-și cunoaște bine bărbatul, se sperie și se duse la dulapul în care ținea sărurile de mirosit. Ea nu vedea că în acel trup slab, tremurând, lucra spiritul dârz al unui Forsyte, luptând împotriva emoției pe care i-o provocase această nereușită violare a principiilor Forsyte. Spiritul Forsyte, adânc înrădăcinat în el zicea: "Nu te lăsa doborât, ține-te bine. Trebuie să-ți digeri dejunul. Dacă nu, ai să ai un atac"! Toate acestea ea nu le vedea, dar erau mai tămăduitoare pentru James decât sărurile ei.
— Bea, te rog, îi zise.
James îi dădu la o parte mâna în care ținea paharul.
— Dar ce i-a venit lui Winifred de l-a lăsat să-i ia perlele?
Emily văzu că primejdia crizei trecuse.
— Am să i le dau pe ale mele, zise ea pe un ton liniștitor. Eu nici așa nu le port niciodată. Mai bine să dea divorț.
— Asta-ți lipsește! zise James. Divorț! Noi n-am avut nici un divorț în familie. Unde-i Soames?
— Trebuie să se întoarcă acum.
— Nu, nu vine, zise James aproape furios; el e la înmormântare. Voi credeți că eu nu știu nimic!
— Foarte bine, zise Emily cu calm, n-ar trebui să te enervezi atât de mult când îți povestesc câte ceva.
Apoi îi așeză pernele, puse sărurile de mirosit alături de el și părăsi camera.
Dar James rămase locului și avu viziuni: Winifred în fața Tribunalului de divorțuri și numele familiei în ziare; pământul care cade peste coșciugul lui Roger; Val care o ia pe urmele tatălui său; perlele pe care el le plătise și pe care nu le va revedea niciodată; dobânzile de la banii lui coborând la patru la sută și țara ducându-se de râpă; și pe măsură ce după-amiaza trecea și seara se apropia — trecu și vremea ceaiului, și vremea cinei — viziunile lui deveneau din ce în ce mai confuze și amenințătoare; lui nu-i spuneau nimic, până când nu-i va fi rămas nimic din averea lui, și tot nu-i spuneau nimic. Unde era Soames? De ce nu vine acasă?... Puse mâna pe paharul cu vin fiert și-l ridică să bea, când îl văzu pe fiul său, în picioare, privindu-l. Slobozi printre buze un scurt oftat de ușurare și, după ce puse paharul la loc, zise:
— Bine c-ai venit. Dartie a plecat la Buenos Aires.
Soames dădu din cap.
— E foarte bine, zise, drum bun și cale bătută!
Un val de destindere trecu peste chipul lui James. Soames știa ce spune. Dintre toți, Soames era singurul care avea bun-simț. De ce oare nu se mută el aici, acasă? El nu avea fiu. Și zise, pe un ton plângător:
— La vârsta mea am devenit nervos. Mi-ar plăcea să stai mai mult pe acasă, băiete!
Soames dădu din cap. Masca de pe obrazul lui nu trăda că ar fi înțeles aluzia, dar se apropie și, ca din întâmplare, atinse umărul tatălui său.
— Cei de la Timothy îți trimit salutări. Totul a decurs în ordine. Am trecut și pe la Winifred. Voi lua măsuri. Și gândi: "Da! dar dumneata nu trebuie să le afli".
James ridică privirea; favoriții lui lungi, albi, tremurau, gâtul subțire părea foarte zbârcit și golaș între colțurile îndoite ale gulerului.
— Toată ziua m-am simțit prost, îi zise; ei nu-mi spun niciodată nimic.
Inima lui Soames se strânse.
— Totul e în ordine. N-ai nici un motiv de îngrijorare. Vrei să vii sus la culcare? și puse mâna sub brațul tatălui său.
James se ridică supus și tremurând, trecură încet prin camera foarte luminată de focul din cămin și ieșiră pe scări. Urcară foarte încet.
— Noapte bună, băiete, zise James din ușa camerei de culcare.
— Noapte bună, tată, răspunse Soames.
Își trecu mâna peste mâneca de sub șal; dar parcă nu era nimic în ea, atât de slab era brațul. Și, întorcând spatele luminii care se vedea prin ușa deschisă, urcă sus, la celălalt etaj, spre camera lui de culcare.
"Vreau să am un fiu", cugetă în timp ce ședea pe marginea patului, "vreau un fiu".


Capitolul VI
LA TÂNÃRUL JOLYON — CARE NU MAI ERA TÂNÃR — ACASÃ

Pomii nu prea țin seamă de trecerea Timpului, și bătrânul stejar de pe pajiștea de sus de la Robin Hill nu părea cu nimic mai bătrân decât atunci când Bosinney, întins sub el, îi declarase lui Soames: "Forsyte, am găsit locul pentru casa dumitale". De atunci, sub crengile lui visase Swithin și murise bătrânul Jolyon. Iar acum, chiar lângă leagăn, picta adeseori tânărul Jolyon, care nu mai era tânăr. De pe întreaga suprafață a luncii, acesta era locul cel mai sfânt pentru el, căci își iubise tatăl.
Privind trunchiul gros al stejarului — noduros și acoperit pe alocuri cu mușchi, dar încă negăunos — se gândea cum trece vremea. Poate că pomul acesta văzuse întreaga istorie a Angliei; n-ar fi de mirare să fi trăit și în zilele reginei Elisabeta. Cei cincizeci de ani ai lui erau nimic față de lemnul acestui stejar. Când casa din spatele copacului, care acum era proprietatea lui, va avea trei sute de ani în loc de doisprezece, stejarul acesta va sta tot aici, imens și scorburos — căci cine ar putea săvârși sacrilegiul de a-l tăia? Poate că tot un Forsyte va locui în această casă, păzind-o cu gelozie. Și Jolyon se întreba cum va arăta casa peste care vor trece atâția ani. Pereții ei erau de pe acum acoperiți cu glicină, nu mai părea o casă nouă. Își va păstra aerul, locul și demnitatea pe care i-o dăruise Bosinney, sau o va împresura uriașa Londră, făcând din ea o oază în mijlocul unei sălbăticii de case ieftine? Adeseori — când era în casă sau în afara ei — era convins că Bosinney fusese inspirat când a construit-o. Într-adevăr, și-a pus toată inima în această casă. Se prea poate să devină exemplu de "casă din Anglia", o realizare rară în zilele acelea când arhitectura era pe cale de a degenera. Iar simțul lui estetic, mână-n mână cu simțul său de proprietate ce se transmite din tată-n fiu — simț specific unui Forsyte — îl făcea să privească cu plăcere și mândrie această proprietate a lui. Dorința lui de a lăsa casa moștenire fiului său, și fiului fiului său, avea o nuanță de respect și de cult al strămoșilor (chiar dacă în acest caz nu era decât unul). Tatăl său iubise casa, iubise priveliștea, pământul, stejarul; cei din urmă ani ai vieții lui au fost fericiți aici, și înaintea lui nu locuise nimeni în casă. Ultimii unsprezece ani petrecuți la Robin Hill îi dăduseră lui Jolyon — în calitate de pictor — o perioadă de succes remarcabil. Ajunsese acum printre primii acuareliști, și picturile lui erau cotate ca fiind cele mai bune. Lucrările lui aveau prețuri mari. Cu dârzenia înnăscută a neamului său, se specializase într-o singură ramură a artei sale și "reușise" — ce-i drept, cam târziu — dar nu prea târziu pentru un membru al familiei care ține cu orice preț să trăiască veșnic. Arta lui devenise, cu adevărat, mai profundă și de mai bună calitate.
După cum îi cerea situația, își lăsase o barbă scurtă, blondă, care tocmai începea să încărunțească și care-i ascundea bărbia lui de Forsyte; fața brună nu mai avea expresia aceea întunecată din vremea când era ostracizat. S-ar fi putut spune chiar că întinerise. Pierderea soției sale, în anul 1894, a fost una din acele tragedii domestice care, în cele din urmă, se transformă în binefacere pentru toată lumea. O iubise cu adevărat și până în ultimul moment, căci el era sentimental, cu toate că viața cu ea fusese din ce în ce mai grea; era geloasă pe fiica ei vitregă June, geloasă chiar și pe propria ei fetiță Holly, și necontenit se plângea că el n-o poate iubi, bolnavă cum era, "nimănui de nici un folos, mai bine moartă". A plâns-o din tot sufletul, dar după moartea ei fața lui păru mai tânără. Cu cât mai fericiți ar fi fost cei douăzeci de ani ai conviețuirii lor, dacă ea ar fi fost convinsă că-l făcea fericit!
June nu s-a înțeles niciodată prea bine cu această femeie, care luase locul mamei ei într-un mod neîngăduit; după moartea bătrânului Jolyon, se instalase într-un fel de studio din Londra. Dar după moartea mamei sale vitrege s-a întors la Robin Hill și a luat hățurile gospodăriei în mâinile ei mici, dar hotărâte. Jolly, în vremea aceea, era la Harrow; iar Holly mai învăța încă cu Mademoiselle Beauce. Nu mai era nimic să-l țină pe Jolyon acasă, de aceea plecă, împreună cu necazurile și cu cutia de vopsele, în străinătate. Cel mai mult hoinărise prin Bretania, apoi s-a întors acasă cu fața întinerită și cu barba scurtă, blondă. El se simțea bine oriunde locuia, de aceea faptul că June domnea la Robin Hill îi convenea, căci era liber să plece cu șevaletul său când și unde poftea. E drept că June era pornită să considere casa aceasta mai degrabă drept azil pentru protejații ei; dar zilele pe care Jolyon le-a trăit în calitate de "paria" l-au făcut și pe el să aibă o trainică simpatie pentru orice "paria", astfel că "neajutorații" pe care îi aducea June acolo nu-l supărau. Să și-i aducă și să le dea de mâncare cât vor voi ei; iar cu umorul său cam cinic, observa că aceștia îi satisfăceau pe de o parte dorința ei de dominație, pe de alta îi încălzeau inima generoasă, și el o admira mereu pentru că avea atâția oameni care depindeau de ea. Pe măsură ce treceau anii, atitudinea lui față de fiul și fiicele sale devenea din ce în ce mai detașată și frățească, tratându-i, în mod ciudat, ca pe niște egali ai săi. Când se ducea la Harrow pentru a-și vizita fiul, nu prea știa niciodată care e cel mai bătrân dintre ei doi, și ședeau amândoi alături, mâncând cireșe din aceeași pungă de hârtie, în timp ce un zâmbet cald și ironic îl făcea să ridice o sprânceană și-i curba puțin buzele. Avea întotdeauna grijă să aibă bani în buzunar și să fie elegant îmbrăcat, pentru ca fiul său să nu roșească din pricina lui.
Erau foarte buni prieteni, dar niciodată nu-și împărtășeau necazurile prin viu grai, fiind amândoi Forsyte ambițioși, cu conștiința valorii lor. Ei știau că la orice necaz vor fi unul alături de celălalt, dar nu simțeau nevoia s-o spună. Jolyon se ferea mai mult decât orice de a fi moralist — pe de o parte era un păcat înnăscut al său, pe de alta provenea din fapta imorală pe care o săvârșise în tinerețe. El îi putea spune fiului său cel mult: "Ascultă, băiete, nu uita că ești un gentleman", și apoi, ciudat cum era, se întreba dacă nu cumva acest sentiment dovedea snobism. Se pare că cea mai neplăcută și grea încercare prin care treceau cei doi în fiecare an era marele meci de cricket, căci Jolyon învățase la Eton.
În timpul meciului se străduiau să fie din cale-afară de atenți unul față de altul și de aceea, când se întâmpla vreun dezastru colegiului Harrow, iar inima lui Jolyon tresărea de bucurie, exclama: "Huraaa! Uh! N-ai avut noroc, băiatule!", iar când jocul se întorcea și colegiul Eton suferea vreo înfrângere, Jolly, încântat, striga: Huraaa! Uh! Ghinion, tată!" Cu acest prilej, pentru ca fiul său să nu se simtă prost alături de el, purta pălăria-țilindru gri în loc de cea de fetru moale pe care o purta de obicei, dar țilindru negru nu punea pe cap cu nici un preț. Când Jolly a plecat la Oxford. Jolyon l-a întovărășit și a fost zâmbitor, smerit și puțin cam speriat, ca nu cumva să-l facă de rușine pe fiul său printre toți acei tineri care păreau mult mai bătrâni și mai siguri de ei decât dânsul. Adeseori gândea: "Ce bine că sunt pictor" — renunțase de mult la meseria de agent de asigurare la societatea "Lloyd's" — "e o meserie atât de inofensivă! Nu te poți uita de sus la un pictor, nu-l poți lua prea în serios". Jolly, care avea un fel de noblețe naturală, intrase de la început — în taină — într-un grup foarte restrâns, fapt care îl distra pe tatăl său. Băiatul avea păr blond, ușor ondulat, și ochi cenușii ca oțelul adânciți în orbite ca ai bunicului său. Era bine făcut și se ținea foarte drept, iar Jolyon, cu simțul lui estetic, îl privea întotdeauna cu plăcere, dar era și puțin cam speriat de el, așa cum se întâmpla întotdeauna cu artiștii care admiră fizicește o persoană de același sex cu ei. În asemenea ocazii, își lua inima-n dinți, își făcea curaj pentru a da un sfat fiului său, și iată ce-i spunea:
— Ascultă, băiete, dacă vei intra în datorii, ține minte ce-ți spun, vino imediat la mine. Firește, am să ți le plătesc întotdeauna. Dar trebuie să știi că, până la urmă, omul se respectă pe sine mai mult dacă și le plătește singur. Și, te rog, să nu te împrumuți de la nimeni altul în afară de mine. Ne-am înțeles?
Iar Jolly zicea:
— Foarte bine, tată, n-am să fac datorii. Și nici n-a făcut niciodată.
— Și, apoi, mai este ceva. Eu nu știu prea multe despre moralitate și alte asemenea, dar una știu: înainte de a face ceva, merită să cântărești bine dacă nu cumva fapta ta face altei persoane un rău mai mare decât este absolut necesar.
Jolly părea îngândurat, dădea din cap, pe urmă strângea mâna tatălui său. Iar Jolyon se gândea: "Mă întreb dacă am avut dreptul să-i spun una ca asta"! Avusese întotdeauna un fel de groază ca nu cumva să piardă acea încredere mută pe care o aveau unul într-altul: căci își aducea aminte cum, atâta amar de vreme, el pierduse încrederea tatălui său, astfel că nu mai rămăsese între ei decât dragoste de la mare distanță. Nu încape îndoială că Jolyon nu prețuise la justa ei valoare schimbarea de mentalitate care se produsese din anul 1865, când el fusese la universitatea din Cambridge, și până acum, și probabil că nu prețuia la justa valoare nici puterea de discernământ a fiului său care pricepuse că tatăl său era îngăduitor până în măduva oaselor. Această îngăduință, și poate și scepticismul ei, au făcut ca în raporturile sale cu June să ia o atitudine ciudată, defensivă. Ea era o ființă hotărâtă: știa îngrozitor de bine ce voia; urmărea cu perseverență ceea ce dorea, încât până la urmă dobândea totul și apoi, firește, lăsa să-i scape totul din mână, ca un cartof fierbinte. Așa a fost și mama ei, și acesta fusese izvorul atâtor lacrimi. Nepotrivirea dintre el și fiica lui nu semăna nicidecum cu aceea dintre el și prima doamnă Jolyon, cea tânără. Când e vorba de fiica ta, poți să te distrezi pe socoteala ei; dar când e vorba de soția ta, nu mai este aceeași situație. Nu-l supăra când o vedea pe June punându-și în joc tot sufletul și toată bărbia până dobândea ceea ce dorea, căci niciodată voința ei n-a încălcat cu totul libertatea lui Jolyon; de altfel acesta era singurul lucru în care și bărbia lui era de o rigiditate absolută, o bărbie fermă, ascunsă sub acea barbă scurtă, ce începea a încărunți. Și apoi, n-au ajuns niciodată să se ciocnească fățiș. În asemenea cazuri, Jolyon se refugia în ironie, lucru pe care era nevoit să-l facă destul de des. Adevăratul necaz cu June era că nu-i satisfăcuse niciodată simțul lui estetic, cu toate că ar fi putut să-i placă, cu părul ei roșu-auriu, cu ochii ei albaștri și cu acel ceva de Berserker în firea ei. Holly era cu totul altfel, blândă și liniștită, tăcută și sentimentală, cu un drăcușor jucăuș, pe undeva.
Urmărise cu un interes deosebit dezvoltarea fetiței lui în prima copilărie. O să fie oare frumoasă? Poate că da, poate nu; avea fața ovală gălbuie, ochi cenușii visători și gene lungi negre. Abia în anul acesta din urmă a putut ghici. Da, va fi frumoasă ca o lebădă — cu pene cam negre, și sfioasă ca întotdeauna, dar o lebădă adevărată. Acum avea optsprezece ani. Mademoiselle Beauce plecase; distinsa doamnă se mutase — după ce unsprezece ani i-a chinuit cu pomenirea permanentă a "copiilor Taylor atât de bine c-r-r-r-rescuți" — la o altă familie, a cărei inimă va bate de aici încolo la pomenirea "copiilor Forsyte atât de bine c-r-r-r-rescuți". A învățat-o pe Holly să vorbească limba franceză întocmai ca ea. Jolyon nu era specialist în portrete, dar o pictase de trei ori pe cea mai mică fiică a lui, și, în după-amiaza zilei de 4 octombrie 1899, lucra tocmai la al patrulea portret al ei, când i se aduse o carte de vizită care îl făcu să-și ridice sprâncenele:

MR. SOAMES FORSYTE
The Shelter, Mapledurham.
Connoisseurs' Club. St James's.

Dar aici, Forsyte Saga trebuie să facă o nouă digresiune...
Un om atât de impresionabil și cald la suflet ca Jolyon n-a uitat niciodată, și nici nu poate uita vreodată, ziua aceea în care s-a întors dintr-o călătorie lungă în Spania și a găsit o casă mohorâtă, pe mica lui fetiță zăpăcită și înecată în lacrimi, iar pe tatăl său iubit întins și dormind în pace somnul său de veci. Totuși, peste acea zi tristă plutea un văl de mister, care învăluia și sfârșitul acelui om a cărui viață a fost atât de bine rânduită, echilibrată și fără ascunzișuri. Era de necrezut ca tatăl său să se fi stins așa, fără a-i comunica intenția lui, fără a lăsa un ultim cuvânt către fiul său, fără să-și fi luat rămas bun, după cum se cuvenea. Apoi, acele aluzii greu de înțeles ale micuței Holly, despre "doamna în gri", precum și cele povestite de Mademoiselle Beauce și Madame Errant învăluiau totul într-o ceață care s-a ridicat puțin când a citit testamentul tatălui său și codicilul adăugat ulterior. Datoria lui — în calitate de executor testamentar — a fost să-i dea de știre lui Irene, soția vărului său Soames, că moștenise renta viageră după suma de cincisprezece mii de lire sterline. Jolyon i-a făcut o vizită pentru a-i spune că banii sunt investiți, conform dorinței exprese a testatorului, în acțiuni "India Stock" care îi vor produce o rentă de 430 de lire sterline anual, libere de orice impozit. Era pentru a treia oară că o vedea pe soția vărului său — dacă mai era încă soția lui; lucrul nu era sigur. Își aducea aminte că o văzuse așezată pe o bancă în Grădina Botanică, așteptându-l pe Bosinney — o făptură pasivă, fascinantă, care-l făcuse să se gândească la Iubirea Divină a lui Titian, apoi a mai văzut-o în Montpellier Square, trimis acolo de tatăl său, în după-amiaza zilei în care s-a aflat de moartea lui Bosinney. Imaginea de atunci era încă vie pentru Jolyon; apariția ei neașteptată în pervazul ușii de la salon, fața ei splendidă care, de la o expresie sălbatică de nădejde, încremenise în deznădejde. Þinea încă minte mila pe care o simțise față de ea, zâmbetul ursuz al lui Soames, vorbele lui: "Nu primim pe nimeni", și zgomotul cu care i-a trântit ușa în față.
A treia oară a văzut o față și un trup mult mai frumoase, care nu mai erau învăluite în acea urzeală de nădejde sălbatică și de deznădejde. Privind-o, gândi: "Da, așa cum ești, nu mă mir că tata te-a admirat!" Și, încetul cu încetul, povestea stranie din "vara târzie" a tatălui său i se desluși. Ea a vorbit despre bătrânul Jolyon cu respect și cu lacrimi în ochi.
— A fost atât de neînchipuit de bun cu mine; și nu știu de ce. Era atât de frumos și atât de liniștit, așezat în scaunul acela de sub stejar; cred că știi că eu am fost prima care l-am văzut așa. Ce zi minunată era! Nu-mi pot închipui un sfârșit mai frumos. Toți am vrea să ne stingem în felul acesta.
"Da, ai dreptate!" cugetă el. "Cu toții am vrea să ne stingem în plină vară, cu frumusețea venind spre noi peste o pajiște."
Și, privind în jurul său, în micul salon aproape gol, o întrebă ce are de gând să facă de acum înainte.
— Am să încep din nou a trăi puțin, Jolyon. E minunat să ai banii tăi proprii. Eu n-am avut niciodată. Cred că am să rămân mai departe în acest apartament; m-am învățat cu el: dar am să pot pleca în Italia.
— Foarte bine! murmură Jolyon, privind buzele ei care zâmbeau ușor.
Apoi plecă gândind: "Fermecătoare femeie! Ce păcat de ea! Ce bine îmi pare că tata i-a lăsat acești bani!" De atunci n-a mai revăzut-o; la fiecare trei luni îi semna un cec, pe care-l trimitea la banca indicată de ea, și în același timp îi trimitea o scrisoare la Chelsea pentru a o înștiința de expedierea banilor. De fiecare dată primea câteva rânduri de confirmare, de obicei de la ea de acasă, dar uneori din Italia; astfel că personalitatea ei era întruchipată într-o hârtie de scrisori gri, cu un parfum ușor, în­tr-un scris frumos și drept, și în cuvintele: "Dragul meu văr Jolyon". Pentru că ajunsese un om bogat, adeseori, când semna cecul acela atât de neînsemnat, gândea: "Cred că abia își duce viața cu banii aceștia", și apoi îl cuprindea o vagă mirare: cum o fi putând trăi o femeie în lumea aceasta în care bărbații nu prea lasă frumusețea fără s-o posede? La început Holly vorbea uneori despre ea, dar "doamnele în gri" dispar repede din memoria copiilor. Apoi, văzând-o pe June cum strângea buzele ori de câte ori — în primele săptămâni după moartea bunicului ei — se pomenea numele fostei sale prietene, n-a mai îndrăznit să vorbească despre ea. Numai o singură dată a vorbit June deslușit: "Eu am iertat-o. Și mă bucur foarte mult că acum e independentă..."
Când primi cartea de vizită a lui Soames, Jolyon spuse servitoarei, căci el nu putea suferi servitorii bărbați:
— Condu-l, te rog, în birou și spune-i că sosesc îndată; se uită la Holly și întrebă: Îți aduci aminte de "doamna în gri" care-ți dădea lecții de pian?
— O, da! De ce? A venit?
Jolyon dădu din cap și nu mai spuse nici o vorbă. Schimbă bluza de olandă cu o haină și își dădu seama brusc că o poveste ca aceasta nu era făcută pentru urechile unei ființe atât de tinere. Iar în timp ce pășea spre birou, fața lui devenise întruchiparea curiozității și a uluirii.
În dreptul ușii cu geamuri, stăteau privind peste terasă, spre stejar, două siluete: un bărbat de vârstă mijlocie și altul tânăr; se întrebă: "Cine o fi băiatul acela? Doar e sigur că ei n-au avut copii".
Silueta cea mai mare se întoarse. Întâlnirea dintre doi Forsyte din a doua generație, cu mult mai emancipată decât prima, în casa clădită pentru unul și care acum era proprietatea celuilalt și locuită de acesta, a fost caracterizată prin multă răceală, ascunsă în dosul unei încercări de cât mai caldă cordialitate. Jolyon gândea: "Să fi venit pentru soția lui?", iar Soames: "Cum să încep?" în timp ce Val, adus pentru a sparge gheața, stătea nepăsător, scrutând pe sub genele lui negre și dese pe "leopardul cu barbă".
— Acesta este Val Dartie, zise Soames, fiul surorii mele. Intră chiar acum la Oxford. Și am crezut că e bine să-l cunoască pe fiul tău.
— Oh! Îmi pare rău, dar Jolly nu-i acasă. La ce colegiu?
— B.N.C., răspunse Val.
— Jolly e la Cămin, dar îi va face mare plăcere să te viziteze.
— Mulțumesc foarte mult.
— Holly e încă acasă, dacă te mulțumești cu o rubedenie feminină; îți va arăta ea casa. Dacă treci printre perdele, o găsești în hol. Tocmai îi făceam portretul.
Val zise din nou "mulțumesc foarte mult" și dispăru, lăsând în urmă pe cei doi veri, între care gheața nu fusese încă spartă.
— Am văzut câteva tablouri de-ale tale la expoziția de acuarele, zise Soames.
Jolyon tresări. De douăzeci și șase de ani nu mai avusese nici o legătură cu cea mai mare parte a familiei Forsyte, și în mintea lui ei erau legați de tabloul lui Frith Ziua Derby-ului și de reproducerile lui Landseer. Auzise de la June că Soames era expert în tablouri, ceea ce îl plictisea și mai rău. Apoi își dădu seama că simțea o ciudată repulsie față de el.
— Nu te-am văzut de multă vreme, îi zise.
— Nu, răspunse Soames printre buzele-i strânse, de atunci de când s-a întâmplat ceea ce m-a adus aici. Am auzit că ești fideicomisul ei.
Jolyon dădu din cap.
— Doisprezece ani sunt vreme lungă, zise Soames iute; m-am... m-am săturat.
Jolyon nu găsi răspuns mai potrivit decât:
— Dorești o țigară?
— Nu, mulțumesc. Jolyon aprinse o țigaretă.
— Vreau să fiu liber, zise Soames scurt.
— Eu n-o văd, murmură Jolyon prin fumul țigaretei.
— Dar îmi închipui că știi unde locuiește.
Jolyon dădu din cap. Fără consimțământul ei, nu avea de gând să-i dea adresa. Soames părea să-i fi ghicit gândul.
— Nu-mi trebuie adresa ei. O cunosc.
— Atunci ce anume dorești?
— Ea m-a părăsit. Vreau să divorțez.
— Nu ți se pare că e cam târziu?
— Ba da, zise Soames. Urmă o tăcere.
— Eu nu mă pricep prea bine la asemenea lucruri — adică, am uitat, zise Jolyon cu un zâmbet schimonosit. (El fusese silit să aștepte moartea, pentru a fi despărțit de prima doamnă Jolyon.) Vrei să vorbesc cu ea despre această chestiune?
Soames ridică privirea către obrazul vărului său.
— Cred că are pe cineva, îi zise.
Jolyon ridică din umeri.
— Eu nu știu nimic. Îmi închipui că fiecare din voi a trăit ca și cum celălalt ar fi fost mort. Așa se întâmplă de obicei în asemenea împrejurări.
Soames se întoarse spre fereastră. Câteva frunze de stejar căzute înainte de vreme erau răspândite pe terasă și se rostogoleau în bătaia vântului. Jolyon văzu pe Holly împreună cu Val Dartie trecând peste pajiște, înspre grajduri, și gândi: "Nu pot ține doi pepeni într-o mână. Trebuie să apăr interesele ei. Așa ar fi dorit tata". Și, pentru o clipă, i se păru că-l vede — chiar în spatele lui Soames — pe tatăl său așezat în fotoliul cel vechi, picior peste picior, cu The Times în mână. Viziunea se șterse.
— Tatăl meu a iubit-o, zise el liniștit.
— Nu știu cum a putut-o iubi, răspunse Soames fără a întoarce capul. Ea a îndurerat-o pe fiica ta, June, ne-a îndurerat pe toți. Eu i-am dat tot ceea ce a dorit. I-aș fi dat chiar și iertarea, dar a preferat să mă părăsească.
Tonul acelei voci înfundate sugrumă mila lui Jolyon. Ce-o fi având omul acesta de-ți vine atât de greu să-i împărtășești necazurile?
— Dacă dorești, pot merge să vorbesc cu ea, îi zise. Cred că ar fi mulțumită să divorțeze, dar eu nu știu nimic.
Soames dădu din cap.
— Du-te, te rog. După cum ți-am spus, îi cunosc adresa; dar nu doresc s-o văd.
Își lingea neîncetat buzele, ca și cum ar fi fost foarte uscate.
— Dorești un ceai? zise Jolyon înghițind cuvintele: "și să vizitezi casa."
Porni înainte spre hol. După ce sună și comandă ceaiul, se duse la șevalet și întoarse tabloul cu fața la perete. Simțea că n-ar suporta ca Soames să vadă ce lucra; acesta stătea în picioare în mijlocul încăperii mari, plănuită anume pentru a avea spațiu suficient spre a-și atârna tablourile. Privind fața vărului său care — prin acea pecete familială nevăzută — semăna atât de bine cu a lui, cu bărbia puternică, ovalul prelung, căutătura concentrată, Jolyon văzu ceva ce-l făcu să-și zică: "Omul acesta nu va putea uita niciodată nimic și niciodată nu se va trăda. E impresionant!"


Capitolul VII
MÂNZUL ȘI MÂNZA

Când tânărul Val plecă de lângă reprezentanții generației anterioare, gândi: "Plicticoasă afacere! Unchiul Soames mi-a făcut-o! Sunt curios cum arată mânza!" Nu se aștepta să-i placă societatea ei; și, deodată, o văzu stând în fața lui și privindu-l. Ah! dar era frumoasă! Ce noroc!
— Mă tem că nu mă cunoști. Mă cheamă Val Dartie — suntem neamuri, veri de-al doilea, sau așa ceva. Mama mea este născută Forsyte.
Holly, a cărei mânuță subțire, brună, rămase în mâna lui pentru că era prea sfioasă pentru a o retrage, zise:
— Eu nu cunosc pe nici una dintre rudele mele. Sunt mulți?
— O grămadă. Cei mai mulți sunt îngrozitori. În sfârșit, nu știu — o parte din ei. Rudele sunt întotdeauna îngrozitoare, nu-i așa?
— Îmi închipui că și ei, la rândul lor, îi socotesc pe ceilalți îngrozitori, zise Holly.
— Nu știu de ce ar gândi așa. În orice caz, pe tine nu te-ar putea găsi nimeni îngrozitoare.
Holly se uită la el; candoarea și seriozitatea din ochii aceia mari, cenușii, treziră deodată în Val sentimentul că trebuie s-o ocrotească.
— Adică, vreau să spun că sunt oameni și oameni, adăugă el, cu viclenie. De pildă, tatăl dumitale pare îngrozitor de cumsecade.
— O, da! zise Holly cu entuziasm; așa și este.
Obrajii lui Val roșiră — scena aceea de pe promenada de la "Pandemonium" — bărbatul brun cu garoafa roșie la butonieră, care s-a dovedit a fi tatăl său!
— Dar tu știi cum sunt cei din familia Forsyte, zise el aproape cu dușmănie. Oh! am uitat: tu nu-i cunoști.
— Dar cum sunt?
— Oh! Înspăimântător de prudenți și deloc mărinimoși. Uită-te la unchiul Soames!
— Aș vrea să-l văd, zise Holly.
Val își reținu dorința de a o prinde de braț.
— O, nu! Hai să ieșim afară. Ai să-l vezi bine, în curând. Dar cum arată fratele tău?
Holly îl conduse peste terasă și apoi prin pajiște, fără a-i răspunde. Cum să-l descrie ea pe Jolly care, de când e lumea lume, a fost pentru ea domnul, stăpânul și idealul ei?
— Te bate mult la cap? întrebă Val cu răutate. Am să-l cunosc la Oxford. Voi aveți cai?
Holly făcu semn din cap.
— Vrei să-i vezi în grajduri?
— Da, și încă cum!
Trecură pe sub stejar, apoi printre niște tufișuri din lăstari, și intrară în curtea cu grajduri. Acolo, sub un turn cu ceas, era culcat un câine flocos, băițat alb cu cafeniu, atât de bătrân, încât nu se mai putea ridica, dar dădea ușor din coada răsucită peste spinare.
— Acesta e Balthazar. E atât de bătrân, îngrozitor de bătrân, aproape tot atât de bătrân cât și mine. Biet flăcău bătrân! E foarte legat de tata!
— Balthazar! Ce nume original. Dar știi, nu-i rasă pură.
— Nu! dar e o comoară! și se aplecă pentru a mângâia câinele.
Amabilă ș-i grațioasă, cu părul negru, cu gâtul și mâinile subțiri arse de soare, Holly i se păru lui Val atât de stranie și dulce, ca un obiect care s-a strecurat între el și tot ce văzuse până atunci.
— Când a murit bunicul meu, n-a vrut să mănânce două zile. Știi? El l-a văzut murind.
— Acela a fost bătrânul unchi Jolyon? Mama spune întotdeauna că era un om cu totul deosebit.
— Așa și era, zise Holly simplu, și deschise ușa de la grajd.
Într-o boxă liberă, stătea o iapă bălțată cu reflexe argintii, înaltă cam de cincisprezece palme, cu coadă și coamă lungă, neagră.
— Aceasta e a mea: Fairy.
— Ah! zise Val. Frumoasă iapă de paradă. Dar ar trebui să-i tăiați coada. Ar părea și mai zveltă.
Apoi, văzând că-l privește cu atâta uimire, gândi: "Nu știu, nici asta nu-i pe placul ei"! Apoi respiră adânc aerul din grajd. Caii sunt ceva admirabil. Nu-i așa? Tatăl meu... dar se opri.
— Poftim? zise Holly.
Deodată îl cuprinse dorința de a-și deschide sufletul — se stăpâni însă.
— Oh! Nu prea știu, dar deseori a sărit peste cal. Și eu mă simt în largul meu la călărie și vânători călare. Îmi plac grozav cursele; mi-ar plăcea să fiu un gentleman-rider.
Uitând că nu mai are decât o zi de stat la Londra și două întâlniri fixate, zise fără a sta pe gânduri:
— Ascultă, dacă închiriez mâine un cal, vrei să vii să facem o plimbare călare prin Richmond?
— O, da! Ador să călăresc. Dar iată aici calul lui Jolly, de ce nu-l încaleci? Poftim, îți stă la dispoziție. O să încălecăm după ceai.
Val se uită șovăielnic la picioarele lui cu pantaloni lungi. El se închipuise apărând în fața ochilor ei cu pantaloni de călărie speciali, cu cizme înalte cafenii și cu șireturi în josul carâmbului.
— N-aș încăleca cu plăcere calul lui. Poate că el nu ar fi de acord. Și apoi, cred că unchiul Soames vrea să se întoarcă acasă. Cu toate că, știi, nu mă las condus de el. Tu ai vreun unchi? Acesta e un animal frumos, adăugă măsurând din ochi calul lui Jolly, cafeniu-închis, care îi privea arătându-le albul ochilor. Pare-mi-se că voi nu aveți pe aici terenuri de vânătoare călare, nu-i așa?
— N-avem. Dar nici n-aș putea spune că mi-ar face plăcere să merg la vânătoare. Firește, trebuie să fie îngrozitor de emoționant, dar nu e oare cam brutal? June zice că e brutal.
— Brutal? exclamă Val. Da' de unde? Cine e June?
— Sora mea — știi, pe jumătate soră — mult mai mare decât mine.
Cuprinse între palme capul calului lui Jolly și își frecă nasul de botul lui cu un smiorcăit ușor, care avea parcă un efect hipnotic asupra animalului. Val privi prelung obrazul lipit de botul calului și ochii ei strălucitori care se uitau la el. "Într-adevăr, e încântătoare!" gândi.
În drum spre casă au fost mai puțin vorbăreți; de data aceasta câinele Balthazar se ținea după ei, mergând mai încet decât orice făptură de pe lume, și se vedea deslușit că pretindea să țină și ei pasul lui.
Se opriră sub stejar spre a-i îngădui câinelui Balthazar să-i ajungă din urmă, iar Val zise:
— E minunat aici.
— Da, zise Holly și oftă. Dar mie mi-ar plăcea să umblu peste tot. Mi-ar plăcea să fiu țigancă.
— Da, țigăncile sunt frumoase, răspunse Val cu o neașteptată convingere. Știi că tu semeni cu o țigancă?
Deodată fața lui Holly căpătă o strălucire puternică, de parcă era o frunză întunecată aurită de soare.
— Să umbli în voie peste tot, să vezi tot ce-ți place, să trăiești în aer liber... Oh! Nu e minunat?
— Hai s-o facem, zise Val.
— Bine, haidem!
— O să fie foarte frumos, numai tu și cu mine.
Apoi Holly își dădu seama că e cam îndrăzneață și r