poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6553 .



Forsyte Saga
proză [ ]
Volumul I - Proprietarul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [John_Galsworthy ]

2011-05-28  |     |  Înscris în bibliotecă de Enache Nicolae



PREFAÞA AUTORULUI

Forsyte Saga e titlul pe care‑l hotărâsem pentru partea denumită "Proprietarul"; dar l‑am adoptat apoi pentru întreaga colecție de cronici a familiei Forsyte, din pricina dârzeniei forsyteiene care se află în noi toți. În ceea ce privește cuvîntul Saga, se poate obiecta că el cuprinde un element eroic și că în aceste pagini lipsește eroismul. Dar eu îl folosesc cu ironia cuvenită și chiar dacă în această lungă povestire descriu o epocă de aur, cu oameni îmbrăcați în redingotă și falbală, totuși focul conflictelor puternice există. Trecând peste staturile uriașe și setea de sânge a vremurilor străvechi, așa cum au străbătut ele până la noi în basme și legende, oamenii din vechile Saga erau, fără îndoială, asemeni celor din neamul Forsyte. Aveau același instinct de proprietate și erau tot atât de dezarmați în fața tulburărilor pe care le produc Frumusețea și Pasiunea, ca și Swithin, Soames, sau chiar ca tânărul Jolyon. Iar dacă în zilele care au fost odată ca niciodată par să fi răsărit din lumea legendară figuri eroice care nu seamănă aidoma cu un Forsyte din Epoca Victoriană, putem totuși fi convinși că și atunci, ca și acum, instinctul de trib a fost forța primordială, că noțiunile "familie", "cămin" și "proprietate" aveau aceeași însemnătate pe care o au și azi, în ciuda tuturor strădaniilor actuale de "a le înlătura".
Atât de mulți au scris și pretins că familiile lor au fost modelul după care am descris neamul Forsyte, încât se poate crede că acesta e o specie tip. Obiceiurile se schimbă, moda evoluează, iar "Casa lui Timothy din Bayswater Road" devine un cuib în care, în afară de cele esențiale, se petrec lucruri de necrezut pentru noi; și niciodată nu ne va fi dat să vedem cu ochii noștri așa ceva, după cum nu vom mai întâlni nici oameni ca James sau bătrânul Jolyon. Și totuși, dările de seamă ale societăților de asigurare și sentințele judecătorești ne conving, pe zi ce trece, că paradisul nostru pământesc nu este decât un domeniu bogat în care se furișează aceiași intruși sălbatici, Frumusețea și Pasiunea, răpindu‑ne de sub nas tot ceea ce ni se pare ferm și așezat. După cum e sigur că un câine va lătra la o muzică de fanfară, tot atât de sigur este că ceea ce e esențial în Soames, ca și în fiecare dintre noi, se va răzvrăti împotriva destrămării care plutește în preajma societății.
"Lăsați Trecutul mort să‑și îngroape morții", ar fi o zicală mai potrivită dacă trecutul ar muri vreodată... Dăinuirea Trecutului este una din acele binecuvântări tragicomice, pe care fiecare Nouă Epoca o reneagă, susținând neîndoielnicul ei drept de a fi cu desăvârșire nouă. Dar nici o epocă nu a fost destul de nouă pentru a avea dreptul să fie numită nouă! Firea omenească, sub cerințele și veșmintele ei schimbătoare, este și va rămâne foarte asemănătoare cu aceea a unui Forsyte și, la urma urmei, omul ar putea fi un animal chiar și mai rău decât este.
Dacă privim în urmă la Epoca Victoriană, al cărei apogeu, declin și "cădere" sunt oarecum înfățișate în Forsyte Saga, vedem azi, că, de fapt, am căzut din lac în puț. Ar fi greu să motivăm afirmația că starea Angliei era mai bună în anul 1913 decât în 1886, când neamul Forsyte se reunise la bătrânul Jolyon pentru a sărbători logodna lui June cu Philip Bosinney. Iar în anul 1920, când clanul s‑a adunat din nou, pentru a binecuvânta căsătoria lui Fleur cu Michael Mont, Anglia, falită, se găsea, desigur, într‑o stare de lâncezeală, după cum în al optulea deceniu al veacului trecut, starea ei era prea rigidă și dădea procente prea mici. Dacă aceste cronici ar fi fost un studiu cu adevărat științific al trecerii de la o epocă la alta, atunci ar fi trebuit să insist mai mult asupra unor factori ca: invenția bicicletei, automobilului, avionului, apariția ziarelor ieftine, declinul vieții rurale, dezvoltarea orașelor sau nașterea cinematografului. Fapt este că oamenii nu sunt în stare să domine propriile lor invenții, ci caută să se adapteze cât se poate mai bine la noile condiții create de aceste invenții.
Dar această lungă povestire nu este un studiu științific al unei epoci, ea este mai degrabă o descriere amănunțită a tulburării pe care Frumusețea o produce în viețile oamenilor.
Figura lui Irene — după cum probabil va observa cititorul — nu apare decât prin impresiile pe care le produce asupra celorlalte ființe. Ea întruchipează Frumusețea tulburătoare, care se ciocnește de o lume preocupată de avere.
Cititorii, care au trecut cu anevoie prin apele sărate ale acestei Saga, înclină să aibă din ce în ce mai multă milă pentru Soames și cred că astfel vor ajunge în conflict cu fantezia creatorului său. Dar nici vorbă de așa ceva! Si autorului îi este milă de Soames, tragedia vieții lui este foarte simplă, independentă de voința omului, tragedia de a nu putea fi iubit și de a avea, în același timp, obrazul destul de subțire pentru a‑și da seama de acest fapt. Nici chiar Fleur nu‑l iubește pe Soames așa cum simte el că ar trebui să fie iubit. Iar compătimind pe Soames, se prea poate ca cititorii să fie porniți împotriva lui Irene. Ei socotesc că, la urma urmei, Soames nu era băiat rău, nu era vinovat cu nimic, că ea ar fi trebuit să‑l ierte și așa mai departe! Dar prin această părtinire, ei pierd din vedere cel mai simplu adevăr care stă la baza întregii povestiri: că într‑o legătură în care unuia dintre parteneri îi lipsește cu desăvârșire și în mod absolut atracția sexuală, nu există milă, rațiune, simț al datoriei sau vreun alt sentiment care să poată înfrânge o repulsie naturală. Dacă ar trebui s‑o înfrângă ori ba, este îrt afara discuției, căci în realitate ea n‑o înfrânge niciodată. Iar când Irene pare dură și nemiloasă — ca în Bois de Boulogne sau "Goupenor Gallery" — ea este doar înțeleaptă și realistă, știind că cea mai mică concesie nu este decât cea din urmă treaptă care precedă repulsia covârșitoare, cu neputință de trecut.
Criticând ultima fază din Saga, cititorul poate obiecta că Irene și Jolyon — cei doi răzvrătiți împotriva proprietății — exercită dreptul lor de proprietate asupra fiului lor Jon. Dar, într‑adevăr, aceasta ar fi hipercriticism față de povestire. Căci nici un tată și nici o mamă n‑ar fi îngăduit fiului lor să se căsătorească cu Fleur fără a cunoaște realitatea, iar realitatea îl face pe Jon să decidă, nu convingerea părinților săi. Ba, mai mult decât atâta, convingerea lui Jolyon nu e a lui proprie, ci a lui Irene, pe care ea o exprimă repetând mereu cuvintele: "Nu te gândi la mine, gândește‑te la tine însuți!" Faptul că Jon, cunoscând realitatea, înțelege simțămintele mamei sale, poate fi socotit cu greu o mărturie că aceasta, totuși, face parte din neamul Forsyte.
Dar, cu toate că Forsyte Saga are ca temă principală impetuozitatea cu care Frumusețea și dorința de Libertate lovesc într‑o lume preocupată de avere, nu i se poate tăgădui rolul de a conserva, îmbălsămând‑o, marea burghezie. Așa după cum vechii egipteni așezau împrejurul mumiilor cele necesare pentru o viață viitoare, m‑am străduit și eu să pun, alături de figurile Mătușilor Ann, Juley și Hester, ale lui Timothy și Swithin, a bătrânului Jolyon, a lui James și ale fiilor lor, ceva care să le asigure o fărâmă de viață în viitor, puțin balsam în viața zbuciumată a unui "Progres" care destramă totul.
Dacă marea burghezie, împreună cu alte clase, este sortită a "merge înainte" spre amorfism, iat‑o conservată în aceste pagini, expusă sub sticlă, pentru ca toți cei care se perindă prin marele și prost organizatul muzeu al Literaturii s‑o poată privi. Aici odihnește marea burghezie conservată în propria ei zeamă: Instinctul de Proprietate.

1922 - JOHN GALSWORTHY



FORSYTE SAGA

Volumul 1

PROPRIETARUL



Dedic soției mele FORSYTE SAGA în întregime, socotind că, din toată opera mea, aceasta este singura demnă de ea. Fără încurajarea, simpatia și critica ei, niciodată n‑aș fi devenit un scriitor, nici măcar așa cum sunt.




"...Veți răspunde
Sclavii sunt ai noștri..."
Neguțătorul din Veneția


Dedicat lui EDWARD GARNETT




PARTEA ÎNTÂI


Capitolul I
ACASÃ LA BÃTRÂNUL JOLYON

Privilegiații care au luat parte la o sărbătoare familială a neamului Forsyte au putut vedea un tablou fermecător și plin de învățăminte: o familie din marea burghezie în toată strălucirea ei. Dar dacă vreuna din aceste persoane privilegiate ar fi avut darul analizei psihologice (talent care nu are valoare bănească și este cu desăvârșire disprețuit de neamul Forsyte) , putea fi martorul unui spectacol, nu numai încântător în sine, dar și revelator pentru o tainică problemă umană. Cu alte cuvinte, dintr‑o adunare a acestei familii — în care nici o ramură nu este atrasă către cealaltă, în care nu există nici trei membri legați între ei de un sentiment care ar merita denumirea de simpatie — ar fi văzut deslușit dârzenia misterioasă și concretă care face din familie o unitate atât de puternică în societate, o imagine atât de limpede a unei societăți în miniatură. Ar fi întrezărit anevoioase căi ale progresului social, ar fi înțeles ceva din viața patriarhală, din invazia hoardelor barbare, din înălțarea și decadența națiunilor. Ar fi avut senzația celui ce urmărește creșterea unui arbore de când a fost sădit și care — simbol al dârzeniei, izolării și izbânzii — trăiește în mijlocul a sute de alte plante care mor, fiind mai puțin fibroase, cu mai puțină sevă și rezistență. Și într‑o bună zi arborele îi apare înfloritor, cu coroana‑i verde, cu frunzișul bogat, într‑o izbucnire de prosperitate aproape supărătoare, în culmea măreției sale.
În ziua de 15 iunie a anului 1886, în jurul orei patru după amiază, observatorul, care ar fi avut norocul să se afle în casa bătrânului Jolyon Forsyte din Stanhope Gate, ar fi putut vedea neamul Forsyte în culmea înfloririi sale.
Se întruniseră pentru a sărbători logodna domnișoarei June Forsyte, nepoata bătrânului Jolyon, cu domnul Philip Bosinney. Toți membrii familiei erau de față, gătiți cu mănuși de culoare deschisă, jiletci gălbui, pălării cu pene și rochii bogate. Chiar și Mătușa Ann venise, cu toate că în ultima vreme își părăsea rar colțul preferat din salonul verde al fratelui ei Timothy, unde, la adăpostul unui buchet de ierburi din Pampas, uscate și vopsite, așezate într‑un vas de flori albastru, înconjurată de portretele a trei generații din neamu Forsyte, ședea toată ziua citind și tricotând. Chiar Mătușa Ann era de față, cu spatele ei țeapăn, cu obrazul bătrân, liniștit și demn, întruchiparea statorniciei neclintite a simțului de proprietate, ideea de bază a familiei.
Când un Forsyte se logodea, se căsătorea sau se năștea, tot neamul Forsyte era prezent. Când un Forsyte murea — dar până acum nu murise nici un Forsyte; ei nu mureau, moartea fiind contra principiilor lor — ei luau precauțiuni față de ea, precauțiunile instinctive ale unor oameni cu mare vitalitate, care se apără de orice știrbire a proprietății lor.
În ziua aceea, membrii familiei Forsyte, amestecați în mulțimea celorlalți oaspeți, erau mai gătiți ca de obicei. Toată înfățișarea lor voia să arate o mare încredere în sine, provocatoare, precum și un aer de respectabilitate strălucitoare — parcă toți ar fi sfidat o primejdie. Aroganța obișnuită de pe fața lui Soames Forsyte se răspândise pe fețele întregii familii: toți erau cu ochii în patru.
Adversitatea subconștientă a atitudinii lor a făcut din reuniunea de la bătrânul Jolyon un "moment psihologic" al istoriei familiei, moment care constituie preludiul dramei lor. Ceva îi nemulțumea pe membrii neamului Forsyte, nu individual, ci în ceea ce privea familia. Această nemulțumire se manifesta printr‑o și mai mare desăvârșire în îmbrăcăminte, o cordialitate familiară exuberantă, o exagerare a importanței pe care o dădeau familiei și aroganță. Neamul Forsyte simțea plutind în aer primejdia — factor atât de necesar pentru a scoate la iveală calitatea fundamentală a oricărei societăți, grup sau individ! Presimțirea unei primejdii dădu armelor lor strălucire. Pentru prima dată, ca familie, ei simțeau, instinctiv, că sunt în atingere cu ceva ciudat și periculos.
Dincolo, lângă pian, stătea un bătrân gras și înalt, purtând două jiletci pe pieptul său lat. Avea două jiletci și un ac cu rubine, în loc de una singură și ac cu diamante, cum purta în ocazii mai obișnuite. Iar obrazul său ras, pătrat, bătrân, cu pielea palidă și ochii decolorați, deasupra cravatei de satin, avea o expresie de înaltă demnitate. Acesta era Swithin Forsyte. Chiar lângă fereastră — unde putea respira aer proaspăt mai mult decât îi trebuia — stătea James, fratele său geamăn. Bătrânul Jolyon îi numea pe acești frați "grasul" și "slabul". James era la fel de înalt ca Swithin cel gras, dar foarte slab, ca și cum din naștere ar fi fost sortit să facă un echilibru, stabilind o medie. Cu trupul aplecat înainte, ca de obicei, privea spectacolul ce se desfășura. Ochii săi cenușii păreau absorbiți de o neliniște ascunsă, întreruptă doar de câte o privire iute și piezișă care cuprindea tot ce se petrecea în jurul lui. Obrajii subțiați de două cute paralele, cu buza de sus lungă și complet rasă, erau încadrați de favoriți ca ai lordului Dundreary. În mâini ținea un vas de porțelan chinezesc, pe care‑l învârtea într‑o parte și în alta. Nu departe de el, Soames — unicul său fiu — asculta ceea ce spunea o doamnă îmbrăcată în cafeniu. Era palid, complet ras, cu părul negru cam rărit, cu bărbia înălțată și sucită într‑o parte, cu nasul în vânt, plin de o îngâmfare conștientă, parcă mirosea în silă un ou pe care știa că nu‑l poate mistui. În spate, vărul lui, George cel înalt, fiul lui Roger, al cincilea Forsyte, cu o privire răutăcioasă pe fața cărnoasă, pregătea una din glumele sale usturătoare.
Toți simțeau o apăsare, care era legată de sărbătorirea acestei logodne.
Așezate în rând, una lângă alta, erau trei doamne — Mătușile Ann, Hester (cele două fete bătrâne din familia Forsyte) și Juley (diminutiv de la Julia) care, deși nu în prima tinerețe, mersese atât de departe cu uitarea de sine, încât se măritase cu Septimius Small, un bărbat cu sănătatea șubredă. Juley îi supraviețuia de mulți ani. Acum, împreună cu sora ei mai mare și cu cea mai mică, locuia în Bayswater Road, în casa celui de‑al șaselea și cel mai mic frate al ei, Timothy. Toate aceste doamne țineau în mână evantaie și onorau caracterul solemn al reuniunii printr‑o culoare stridentă, vreo pană neobișnuită sau o broșă deosebită.
În mijlocul camerei, sub candelabru, așa cum se cuvine să stea gazda, era bătrânul Jolyon, capul familiei. Avea optzeci de ani; părul alb mătăsos, fruntea boltită, ochii mici de un cenușiu‑închis și imensa mustață albă care cădea și se răsfira pe bărbia sa puternică îi dădeau un aer patriarhal. În ciuda obrajilor supți, a gropilor din tâmple, părea a se bucura de tinerețe fără bătrânețe. Se ținea foarte drept, iar ochii pătrunzători și fermi nu pierduseră nimic din limpezimea strălucirii lor. Astfel, față de îndoielile și grijile oamenilor de rând, el părea a se găsi deasupra. Și avea dreptul la această superioritate, căci mulți ani de‑a rândul, totul se desfășurase după vrerea lui. Niciodată nu i‑ar fi trecut prin minte bătrânului Jolyon că ar fi necesar să pară șovăitor sau neîncrezător.
Între el și cei patru frați ai săi, James, Swithin, Nicholas și Roger — cu toții prezenți acolo — era și multă deosebire, dar și multă asemănare. Fiecare dintre acești frați se deosebea de celălalt și totuși toți semănau între ei. Dincolo de trăsăturile și expresia diferită de pe cele cinci fizionomii, se putea observa o anumită fermitate a bărbiei, ascunsă sub deosebirile superficiale, care le dădea un fel de pecete a neamului. Această trăsătură comună era prea veche pentru a fi urmărită, și de prea multă vreme statornicită pentru a mai putea fi discutată, dar era adevărata mărturie și chezășie a bogăției lor.
Generația tânără — George mare ca un taur, Archibald palid și viguros, tânărul Nicholas blând și îndrăzneț în încăpățânarea sa, Eustace grav, hotărât și convențional — purta aceeași pecete, poate mai puțin accentuată, dar totuși deslușită, semn de neînlăturat din spiritul familiei.
Pe toate aceste fețe, atât de asemănătoare și atât de diferite s‑a furișat, într‑un moment sau altul din această după‑amiază, o expresie de neîncredere. Iar obiectul acestui simțământ era, fără îndoială, omul pe care l‑au cunoscut azi, pentru care se întruniseră aici.
Știau că tânărul Philip Bosinney nu avea avere, dar s‑au mai cunoscut cazuri în care fete din familia Forsyte s‑au logodit cu asemenea oameni, ba chiar s‑au și căsătorit cu ei. Nu acesta era motivul propriu‑zis al îngrijorării lor. Nici ei nu ar fi putut spune de unde pornise această neîncredere, căci izvorul ei era învăluit în negura clevetirilor familiale. Negreșit, cu toții auziseră povestea că a fost să facă vizita de rigoare la Mătușile Ann, Juley și Hester, purtând o pălărie moale, cenușie... o pălărie moale, cenușie... nici măcar una nouă... ci veche, plină de praf, turtită și fără formă. "Ceva atât de neobișnuit, draga mea, ceva atât de ciudat!" Mătușa Hester, trecând prin vestibulul mic și întunecat, cum era cam mioapă, crezuse că e o pisică străină și murdară, căci Tommy — pisicul ei — avea prieteni atât de ordinari! încercă s‑o alunge de pe scaun. Și mare îi fu mirarea când văzu că nu se mișcă!
Întocmai cum artistul caută întotdeauna detaliul semnificativ care întruchipează caracterul esențial al unei scene, priveliști sau persoane, membrii familiei Forsyte, artiști fără să știe, s‑au legat, instinctiv, de această pălărie. Acesta era pentru ei detaliul caracteristic, fleacul în care zăcea miezul întregii chestiuni. Fiecare se întreba: "Oare m‑aș fi dus eu la o vizită de rigoare cu asemenea pălărie?" și fiecare își răspundea: "Nu!"; iar unii, cu mai multă imaginație, ar fi adăugat: "Așa ceva nici nu mi‑ar fi trecut prin minte!"
George, auzind această poveste, zâmbi. Pălăria aceea a fost, fără îndoială, pretext pentru o glumă! El însuși era meșter în așa ceva!
— Foarte îndrăzneț! Strașnic "pirat"!
Și vorba lui George, "piratul", trecu din gură în gură, devenind, în cele din urmă, porecla favorită pentru Bosinney.
După aceea, mătușile au dojenit‑o pe June pentru pălărie, spunând:
— Noi socotim că tu, drăguță, n‑ar fi trebuit să‑i îngădui așa ceva.
June le răspunse cu aerul ei poruncitor și viu, ca o mică întruchipare a voinței ce era:
— Oh! Dar ce importanță are? Phil nu știe niciodată cu ce e îmbrăcat!
Nimeni nu s‑a așteptat la un răspuns atât de jignitor. Un bărbat care să nu știe cu ce e îmbrăcat? Nu, nu se poate!
Dar cine era acest tânăr care și‑a purtat atât de bine de grijă logodindu‑se cu June, moștenitoarea recunoscută a bătrânului Jolyon? O fi el arhitect, însă asta nu‑l îndreptățea să poarte asemenea pălărie. Din întâmplare, nici un membru al familiei Forsyte nu era arhitect, unul dintre ei însă cunoștea doi arhitecți, care n‑ar fi pus niciodată pe cap asemenea pălărie pentru o vizită de rigoare și în plin "sezon" londonez. Primejdios — ah, primejdios!
June, firește, nu vedea nici un soi de primejdie. Ea — cu toate că nu avea încă nouăsprezece ani — își crease reputația de femeie originală. Doar ea era aceea care îi spusese doamnei Soames — întotdeauna atât de bine îmbrăcată — că penele sunt ceva vulgar. Iar acum, doamna Soames renunțase să mai poarte pene; căci June, draga de ea, era înspăimântător de îndrăzneață!
Aceste temeri, îngrijorări și desăvârșita, sincera lor neîncredere n‑au împiedicat neamul Forsyte să se adune, când bătrânul Jolyon i‑a poftit. O recepție la Stanhope Gate era o raritate; de doisprezece ani nu mai avusese loc nici una, într‑adevăr chiar nici una, de când a murit bătrâna doamnă Jolyon.
Niciodată nu se întruniseră în număr atât de mare; de data aceasta însă, în ciuda tuturor deosebirilor dintre ei, s‑au unit în mod misterios, și au pus mâna pe arme împotriva unei primejdii comune. Întocmai ca o cireada în fața unui câine care le intră în pășune, ei stăteau cap la cap și umăr la umăr, gata să se năpustească asupra dușmanului și să‑l calce în picioare până îl vor răpune. Veniseră, fără îndoială, și pentru a‑și da seama ce fel de daruri de nuntă trebuie să dea. Cu toate că problema darurilor se dezbătea cam astfel — "Tu ce ­dai? Nicholas dă linguri!" — darurile depindeau de mire. Dacă acesta era fin, spilcuit, arătos, trebuia să‑i dea lucruri alese: pe care el le și aștepta din partea lor. În cele din urmă flecare dădea întocmai ce se cuvenea, potrivind darurile printr‑o învoială familială care semăna cu procedeul stabilirii prețurilor la bursă. Iar detaliile se hotărau în casa de cărămidă roșie, unde locuiau Mătușile Ann, Juley și Hester, comoda reședință a lui Timothy, ale cărei ferestre dădeau spre Park.
Întâmplarea cu pălăria era un temei pentru neliniștea familiei Forsyte. Ar fi fost cu neputință și nelalocul ei dacă o familie din marea burghezie, cu atâta grijă pentru aparențe (caracteristica eternă a acestei clase), nu s‑ar fi simțit îngrijorată.
Cel ce provocase această neliniște stătea de vorbă cu June în partea cealaltă a camerei, lângă ușă. Nici el nu părea să se simtă în largul lui, părul buclat îi era răvășit, dar în același timp avea aerul că se distrează de unul singur.
George, vorbind pe șoptite cu frate‑său, spuse:
— Parcă ar vrea s‑o ia din loc — îndrăznețul "Pirat"!
Acest "bărbat cu aspect foarte ciudat", după cum îl defini mai târziu doamna Small, era de statură mijlocie, robust, cu fața palidă, smeadă, o mustață de culoarea prafului, pomeții proeminenți și obrajii supți. Fruntea, teșită spre creștetul capului și cu două ieșituri puternice deasupra ochilor, semăna cu frunțile leilor din cușca Grădinii Zoologice. Iar ochii, de culoarea chihlimbarului, aveau o privire pierdută, uluitoare. Vizitiul bătrânului Jolyon, după ce‑i dusese la teatru pe June și Bosinney, spusese majordomului:
"Nu știu ce să mai zic de el! Mi se pare, pe legea mea, că e ca un leopard pe jumătate îmblânzit!"
Și, din când în când apărea câte un Forsyte, începea să‑i dea târcoale și se uita la el cu coada ochiului.
June stătea în fața lui, înfruntând această curiozitate vană. Era o bucățică de om "numai păr și spirit", cum spusese odată cineva, cu ochi albaștri îndrăzneți, bărbie fermă și obraji rumeni; fața și corpul păreau prea gingașe pentru cununa ei de păr roșu‑auriu.
O femeie înaltă, cu un trup minunat — pe care cineva din familie a asemuit‑o odată cu o zeiță păgână — stătea privind pe cei doi cu un zâmbet întunecat.
Înmănușate în gris‑perle, mâinile ei erau încrucișate una peste alta, iar obrazul grav și fermecător înclinat într‑o parte; ochii tuturor bărbaților din apropiere erau ațintiți asupră‑i. Trupul ei mlădios părea legănat de adierea aerului din preajmă. Obrajii, deși palizi, aveau multă căldură, iar ochii ei mari și negri aveau o privire suavă. Bărbații însă îi priveau buzele care, cu același zâmbet melancolic, puneau întrebări, dădeau răspunsuri; erau buze sensibile, senzuale și dulci, care emanau căldură și mireasmă ca o floare.
Cei doi logodnici nu băgară de seamă că tăcuta zeiță îi privea îndelung. Bosinney fu cel care o zări primul și întrebă cum o cheamă.
June își conduse logodnicul la femeia cu trup minunat și spuse:
— Irene este cea mai bună prietenă a mea; vă rog să fiți și voi doi prieteni buni!
La porunca micii făpturi surâseră toți trei; și în timp ce surâdea, Soames Forsyte apăru tăcut din spatele femeii cu trup minunat, care îi era soție, și spuse:
— Prezintă‑mă, te rog, și pe mine!
Chiar când era în lume, Soames se depărta rareori de Irene, iar dacă cerințele sociale îi despărțeau, se vedea cum o urmărește din ochi, cu o privire stranie, plină de grijă și dorință.
Tatăl său, James, lângă fereastră, continua cercetarea mărcii de pe porțelanul chinezesc.
— Mă mir că Jolyon a permis această logodnă, spuse el Mătușii Ann. După cum aud, abia peste câțiva ani de zile se vor putea căsători. Acest tânăr Bosinney (făcu un dactil din acest cuvânt, punând "o" lung în loc de "o" scurt, cum se pronunță de obicei) nu are nici un fel de avere. Când Winifred s‑a măritat cu Dartie, l‑am silit să pună totul pe numele soției; și bine am făcut, căci altfel n‑ar mai avea nimic acum!
Mătușa Ann, așezată în fotoliul de catifea, ridică privirea. Zulufi argintii îi înconjurau fruntea; zulufi care, neschimbați de zeci de ani, stinseseră în familie orice noțiune de timp. Nu răspunse, căci vorbea rar, cruțându‑și glasul bătrân; dar pentru James, care nu era cu conștiința împăcată, privirea ei fu cât un răspuns.
— Da, zise el, dar n‑am fost eu de vină că Irene era săracă. Soames era atât de grăbit; chiar slăbise de atâta curte câtă i‑a făcut.
Puse mânios porțelanul pe pian și‑și plimbă privirea peste grupul de lângă ușă.
— După părerea mea, spuse el, în mod cu totul neașteptat, e foarte bine așa cum este.
Mătușa Ann nu ceru nici o explicație la această ciudată declarație. Ea știa la ce se gândește el. Irene, neavând bani, n‑o să fie atât de smintită să‑și facă de cap; căci se zice — se zice — că a cerut dormitor separat; dar, firește, Soames nu a...
James îi întrerupse visarea, întrebând:
— Dar unde e Timothy? N‑a venit și el cu voi?
Un zâmbet cald își croi drum printre buzele lipite ale Mătușii Ann.
— Nu, a socotit că nu e prudent să vină, cu epidemia asta de difterie din oraș, el care e atât de predispus la contaminare.
James îi răspunse:
— Așa e! Mare grijă mai are de persoana lui! Eu nu‑mi pot permite să mă îngrijesc ca el.
Nu e ușor de spus dacă în această remarcă predomina admirația, invidia sau disprețul.
Într‑adevăr, Timothy apărea rar. Cel mai mic copil din familie, de meserie editor, prevăzuse acum câțiva ani — când afacerile mergeau în plin — o stagnare care, dacă nu se produsese încă, după părerea tuturor nu va întârzia, în cele din urmă, să vină. Așa că Timothy își vânduse partea socială dintr‑o întreprindere care edita mai ales cărți religioase, iar suma realizată, destul de mare, o investise în rente de stat cu trei la sută. Prin acest fapt luase o poziție izolată în familie, căci nici un alt Forsyte nu se mulțumea cu o dobândă mai mică de patru la sută. Iar această izolare i‑a subminat încet, dar sigur, sufletul, căci era din fire mai prevăzător decât ceilalți. Devenise aproape un simbol — un fel de întruchipare a securității averii, care constituie temelia universului pentru neamul Forsyte. Timothy nu săvârșise niciodată imprudența de a se căsători sau de a‑și încurca viața cu copii. James, pocnind ușor cu unghia în porțelanul chinezesc, continuă:
— Ãsta nu‑i veritabil porțelan vechi de Worcester. Pare‑mi‑se că Jolyon ți‑a spus câte ceva despre acest tânăr. Din tot ce am aflat, pricep că n‑are nici slujbă, nici avere, nici legături sau înrudiri de seamă. Dar, de altfel, eu nu știu nimic... mie nu‑mi spune nimeni nimic.
Mătușa Ann dădu din cap. Un fior îi cutremură obrazul bătrân, cu bărbia pătrată și nasul acvilin. Își strânse palmele, încleștându‑și degetele uscate, ca de păianjen; pe această cale își încorda parcă voința.
Fiind cea mai bătrână din familia Forsyte, avea o situație deosebită față de ei. Toți laolaltă și fiecare în parte — ca toți semenii lor — erau oportuniști și egoiști, dar își pierdeau piuitul în fața obrazului ei neînduplecat. Iar când situația era prea gravă, nu le rămânea altceva decât să se ferească din calea ei.
James își încrucișă picioarele lungi și subțiri, continuând:
— Jolyon merge pe calea lui. El nu are copii... și se opri, aducându‑și aminte că fiul bătrânului Jolyon era încă în viață. Tatăl lui June, tânărul Jolyon, și‑a irosit viața și pe sine, părăsindu‑și soția și copilul pentru a fugi cu guvernanta aceea străină. Și apoi, la urma urmei, continuă el în grabă, dacă îi place să facă așa ceva, bănuiesc că poate să și‑o permită. Oare ce zestre îi dă? Eu cred că‑i va da o mie pe an, doar n‑are pe nimeni cui să‑i lase moștenire banii lui.
Întinse mâna pentru a o strânge pe aceea a unui bărbat vioi, cu obrazul ras, câteva fire de păr în cap, nasul lung, coroiat, buzele cărnoase și ochii cenușii, reci, sub niște sprâncene dreptunghiulare.
— Ei, Nick, ce mai faci? mormăi James Forsyte, iute ca o pasăre.
Avea privirea unui elev de școală din cale‑afară de cuminte (Nick adunase o avere mare pe cale absolut cinstită, prin societățile al căror director era); își lăsă în palma rece a lui James degetele lui și mai reci, retrăgându‑le apoi în grabă.
— Nu mi‑e bine, spuse el bosumflat, mi‑a fost rău toată săptămâna. Nu dorm noaptea. Doctorul nu știe care e pricina. E băiat de treabă, căci altfel nu l‑aș consulta, dar nu pot scoate de la el decât note de plată.
— Doctori! spuse James tăindu‑i aspru vorba. Eu am consultat toți doctorii din Londra pentru unul sau altul dintre ai mei. Dar nici un folos! îți spun numai baliverne. Iată‑l pe Swithin! I‑au făcut ceva? Uite‑l aici, mai gras ca oricând. E enorm! Și nu‑l pot face să slăbească. Privește‑l!
Swithin Forsyte, înalt, lat, aproape pătrat, cu două jiletci de culoare deschisă, ca un porumbel umflat în pene, venea țanțoș spre ei.
— Ce mai faceți? le zise pe tonul său afectat, accentuând lung litera "f". Ce mai faceți?
Fiecare din cei trei frați luă un aer grav, uitându‑se la ceilalți doi, știind din experiență că fiecare la rândul său va încerca să micșoreze importanța necazurilor personale.
— Tocmai vorbeam că n‑ai slăbit deloc, zise James.
Swithin holbă la ei ochii săi decolorați, străduindu‑se să‑i audă.
— Să slăbesc? Mă simt foarte bine! spuse el aplecându‑se ușor înainte. Doar n‑oi fi vrând să fiu scoabă ca voi!
Dar de teamă să nu piardă ceva din măreția pieptului său, dădu capul pe spate, se îndreptă și stătu așa, nemișcat, căci, mai mult ca orice, prețuia o înfățișare distinsă.
Mătușa Ann trecea cu privirea de la unul la altul. Căutătura ei era îngăduitoare și totodată severă. Cei trei frați se uitară și ei la Ann. Se cam șubrezise. Minunată femeie! Are optzeci și șase de ani, mai poate trăi încă vreo zece, cu toate că niciodată n‑a fost robustă. Swithin și James, gemenii, aveau abia șaptezeci și cinci. Nicholas — un adevărat copilaș — avea cam șaptezeci. Cu toții erau viguroși, deci perspectivele erau îmbucurătoare. Dintre toate aspectele proprietății, sănătatea îi preocupa cel mai mult.
— Eu mă simt foarte bine, spuse James, dar cu nervii stau cam prost. Cel mai mic fleac mă supără de moarte. Va trebui să mă duc la Bath.
— Bath! spuse Nicholas. Eu am încercat la Harrogate. Dar nu mi‑a făcut bine. Ceea ce doresc eu acum e aerul de mare. Nimic nu e ca Yarmouth. Când mă duc acolo, cel puțin dorm...
— Mie îmi merge prost cu ficatul, îl întrerupse încetișor Swithin. Puse mâna pe partea dreaptă, zicând: am dureri grozave aici.
— Lipsă de mișcare, mormăi James cu ochii la porțelanul chinezesc. Apoi adăugă în grabă: și pe mine mă doare tot acolo.
Swithin roși, obrazul său bătrân căpătă deodată aerul unui curcan bosumflat.
— Mișcare! Eu fac destulă, nu iau niciodată liftul la club.
— N‑am știut! se repezi James. Eu nu știu despre nimeni nimic. Mie nu‑mi spune nimeni nimic.
Swithin holbă ochii la el și întrebă:
— Ce faci tu contra durerilor acelora? James se lumină.
— Iau un amestec de...
— Ce mai faci, unchiule?
Și iat‑o pe June în fața lui, cu mâna întinsă și obrazul ridicat până la înălțimea capului său.
Lumina din obrazul lui James se stinse.
— Ce mai faci tu! îi zise el îngândurat. Adică mâine pleci la Wales, la mătușile logodnicului tău? O să ai parte de ploaie acolo! Pocni din nou cu degetul în cupa de porțelan. Asta nu‑i Worcester vechi autentic. Nu, dar serviciul pe care i l‑am dăruit mamei tale când s‑a măritat era veritabil.
June dădu mâna, rând pe rând, cu cei trei unchi ai săi, apoi se întoarse spre Mătușa Ann. În ochii bătrânei doamne apăru o dulce licărire; ea sărută obrazul fetei cu o caldă cutremurare, zicând:
— Așa, scumpa mea, pleci pentru o lună întreagă!
Fata trecu mai departe, iar Mătușa Ann nu‑și luă ochii de pe trupul ei mic și zvelt. Ochii bătrânei doamne, rotunzi și cenușii ca oțelul, peste care începea să se aștearnă, încetul cu încetul, o pieliță subțire ca la păsări, o urmăriră îngândurați prin mulțimea gălăgioasă. Lumea începea să‑și ia rămas bun. Iar vârfurile degetelor ei subțiri și încleștate se strânseră din nou, parcă încercând iarăși un efort de voință împotriva acelei ultime și inevitabile despărțiri.
"Da", se gândea ea, "toți au fost foarte drăguți. O mulțime de lume a venit să‑i ureze noroc. Trebuie să fie foarte fericită."
La ușă se înghesuiau numai oameni bine îmbrăcați. Din familii de avocați, medici, oameni de Bursă și din toate nenumăratele ocupații ale marii burghezii abia douăzeci la sută dintre ei erau din neamul Forsyte; dar pentru Mătușa Ann toți păreau a fi Forsyte și, desigur, nu era mare deosebire între ei și ceilalți. Ea nu vedea decât propria ei carne și propriul ei sânge. Această familie era lumea ei, ea nu cunoștea alta, și poate că pentru ea nici n‑a existat alta. Toate măruntele lor secrete, boli, logodne, căsătorii, felul în care răzbăteau ei în viață, câți bani câștigau — toate acestea constituiau proprietatea ei, bucuria ei, viața ei. Iar dincolo de acestea, nu mai era decât o ceață groasă, care învăluia în umbră evenimente și oameni fără însemnătate pentru ea. De acestea toate va fi silită să se despartă când îi va suna ceasul morții, de lucrurile acestea care îi dăduseră atâta importanță, atâta prețuire tainică de sine, fără de care nici un om nu și‑ar putea duce zilele; de lucrurile acestea ea era legată cu o sete care creștea pe zi ce trecea. Și chiar dacă viața îi scăpase printre degete, aceste comori le va păstra până în ultima clipă.
Se gândi la tatăl lui June, tânărul Forsyte, care fugise cu fata aceea străină. Vai, ce tristă lovitură a fost pentru tatăl lui și pentru ei toți! Un tânăr care promitea atâta! Tristă lovitură, cu toate că n‑a fost scandal public; din fericire, soția lui Jo n‑a cerut divorțul! E mult de atunci! Acum șase ani, când mama lui June muri, Jo s‑a căsătorit cu femeia aceea și acum aveau doi copii — după cum auzise. Totuși el și‑a pierdut dreptul de a fi aici, și astfel i‑a răpit bucuria de a vedea familia în desăvârșirea ei, i‑a luat îndreptățită ei plăcere de a‑l vedea, de a‑l săruta, pe el, tânărul care promitea atâta și de care fusese așa de mândră. Gândul acesta îi rodea inima bătrână și dârză, cu amărăciunea unei lovituri de mult consumate. Ochii i de umeziră. Cu o batistă de cel mai fin linon, își șterse pe furiș lacrimile.
— Ei, Mătușă Ann! se auzi o voce din spate.
Era Soames Forsyte; cu umerii căzuți, cu fața complet rasă, obrajii căzuți, pântecele căzut, părea rotund și cu ceva dubios în făptura lui. Privi în jos, pieziș, spre Mătușa Ann, de parcă încerca să vadă prin propriul său nas, și o întrebă:
— Și ce crezi dumneata despre logodnă?
Ochii Mătușii Ann se opriră cu mândrie asupra lui. Acum, de când tânărul Jolyon a părăsit cuibul părintesc, el era cel mai mare dintre nepoți, favoritul ei, căci regăsea în el paznicul de nădejde al sufletului familiei, pe care foarte curând poate, îl va părăsi.
— Foarte bună logodnă pentru tânărul acesta, spuse ea. De altfel e destul de chipeș, dar eu mă îndoiesc că e bărbatul potrivit pentru scumpa noastră June.
Soames atinse marginea unui candelabru poleit cu aur și zise:
— O să‑l îmblânzească ea. Își umezi pe furiș degetele și începu să frece bulbii colțuroși ai candelabrului. Asta e adevărată poleială de pe vremuri. Azi nu mai găsești așa ceva. Ar avea preț bun la o licitație de la Jobson. Vorbea cu elan, parcă simțise că o înviorează pe bătrâna mătușă. Rareori era atât de comunicativ. Mi‑ar plăcea să fie al meu, căci poleiala veche are întotdeauna preț bun.
— Ești atât de priceput în lucrurile acestea! zise Mătușa Ann. Și ce mai face Irene?
Zâmbetul lui Soames pieri.
— Destul de bine, răspunse el. Se plânge de insomnie, dar doarme mult mai bine decât mine; și se uită la soția sa, care vorbea cu Bosinney, lângă ușă.
Mătușa Ann oftă și spuse:
— Poate că ar fi mai bine să nu fie atât de mult împreună cu June. Are un caracter atât de hotărât, scumpa mea June!
Soames roși; valul de roșeață trecu iute peste obrajii lui căzuți și se așeză apoi între orbite, unde se opri, pecete a unor gânduri tulburătoare.
— Nu știu ce a găsit la acest mic pierde‑vară! izbucni el, dar observând că nu mai sunt singuri, se întoarse și începu să examineze din nou candelabrul.
— Aud că Jolyon și‑a mai cumpărat o casă, răsună vocea tatălui său, care era chiar lângă el. Trebuie să aibă o groază de bani — trebuie să aibă atâția bani, de nu mai știe ce să facă cu ei! Pare‑se că e în Montpellier Square, chiar lângă Soames. Mie nu mi‑au spus nimic — Irene nu‑mi spune niciodată nimic!
— Poziție centrală, nici două minute de la mine, se auzi vocea lui Swithin. Iar eu — cu trăsura — fac opt minute de acasă până la club.
Așezarea caselor avea o importanță vitală pentru familia Forsyte. Nici nu e de mirare, căci întregul sens al reușitei lor era întruchipat în asta.
Tatăl lor, de obârșie țărănească, plecase din Dorsetshire pe la începutul acestui veac.
Prietenii lui îi spuneau "Superior Dorset Forsyte"; fusese de meserie zidar, dar până la urmă se ridicase la rangul de antreprenor. Către sfârșitul vieții s‑a mutat la Londra, unde a zidit case până a murit. A fost înmormântat la Highgate. Celor zece copii ai săi le‑a lăsat o moștenire de peste treizeci de mii de lire sterline. Dacă vreodată bătrânul Jolyon vorbea despre el, spunea că fusese: "Un bărbat dur, puternic și nu prea distins". Adevărul este că a doua generație Forsyte simțea că nu se prea poate lăuda cu el. Singura însușire aristocratică pe care o putură descoperi în firea lui era obiceiul de a bea vin de Madera.
Mătușa Hester, o "autoritate" în materie de istorie a familiei, îl descria în felul următor:
— Eu nu‑mi aduc aminte să‑l fi văzut muncind; cel puțin în vremea mea. Era‑a‑a... proprietar de case, draga mea! Părul îl avea cam ca al unchiului Swithin, era bine clădit, cu umeri lați. Înalt? Nu‑u‑u‑u prea înalt; (în realitate avusese o înălțime de cinci picioare și jumătate și fața pătrată); un bărbat cu culori vii în obraz. Îi plăcea să bea vin de Madera; dar mai întrebați‑o și pe Mătușa Ann. Ce fusese tatăl său? Hm‑m‑m‑m... se ocupa cu pământul, acolo jos în Dorsetshire, lângă mare.
James s‑a dus o dată să vadă cu ochii lui locul de unde se trăgeau. Află acolo două ferme vechi, un făgaș săpat în pământul cărămiziu de roțile carelor care mergeau la vale spre o moară de lângă malul mării, o mică biserică cenușie, cu zidul dinafară proptit, și o capelă și mai mică și mai cenușie. Apa care mâna moara cobora spumegând într‑o duzină de pârâiașe, iar în jurul locului unde se revărsa în mare, pășteau niște porci. Priveliștea era învăluită în ceață. Aici au trăit primii Forsyte, mulțumindu‑se să coboare duminică de duminică această râpă, cu picioarele înglodate în tină, cu privirea îndreptată spre mare, vreme de sute de ani.
Nu se știe dacă nu cumva James a tras nădejde la vreo moștenire de prin partea locului sau la cine știe ce rang de boierie; așa că se întoarse în oraș cam plouat, străduindu‑se din răsputeri să scoată maximum de folos dintr‑o afacere nereușită.
— N‑am aflat mare lucru, zise, un mic cuib de țară, vechi ca munții.
Singura mândrie și mângâiere era vechimea acelor așezări. Bătrânul Jolyon, în care se trezea din când în când o cinste aprigă, vorbea despre strămoșii săi astfel:
— Mici proprietari... Repeta cuvintele "mici proprietari"... cred că de condiție foarte modestă. Aceasta îi aducea parcă oarecare ușurare.
Dar neamul Forsyte s‑a străduit cum a putut mai bine și acum toți au ajuns ceea ce se cheamă "oameni bine situați". Aveau acțiuni în fel de fel de afaceri, dar nu în rente de stat — cu excepția lui Timothy — căci nu cunoșteau groază mai mare în viață decât aceea de a căpăta numai trei la sută dobândă pentru banii lor. Erau și colecționari de tablouri, sprijineau și unele instituții de binefacere, mai ales pe cele care puteau fi de folos servitorilor când se îmbolnăveau. De la tatăl lor, zidarul, moșteniseră o deosebită pricepere la cărămizi și mortar. Se prea poate că la început fuseseră membri ai unei secte oarecare, dar acum — urmând desfășurarea firească a lucrurilor — erau membri ai Bisericii Anglicane și țineau mult ca soțiile și copiii lor să frecventeze regulat cele mai distinse biserici din Capitală. Ar fi fost deopotrivă supărați și surprinși dacă cineva ar fi pus la îndoială credința lor creștină. Unii dintre ei își plăteau chiar locuri în strană, arătându‑și astfel, în cea mai concretă formă, simpatia lor față de învățăturile lui Christos.
Casele lor, așezate la intervale anumite de jur‑împrejurul parcului, păreau santinele veghind ca nu cumva această nobilă inimă a Londrei, înlănțuită de dorințele lor, să le scape din mână, înjosindu‑i în propriii lor ochi.
Bătrânul Jolyon locuia în Stanhope Place; James în Park Lane, Swithin în măreția singuratică a saloanelor portocalii și albastre din Hyde Park Mansions — nici el nu se căsătorise niciodată! — Soames în cuibul lor de la Knightsbridge, Roger în Prince's Gardens (Roger a fost acel remarcabil Forsyte care a hotărât și izbutit să dea celor patru fii ai săi profesiuni noi. El spunea de obicei: "Investiți‑vă banii în case — nimic nu e mai rentabil! Eu niciodată n‑am procedat altfel").
Apoi familia Hayman — doamna Hayman era singura căsătorită dintre surorile Forsyte — locuia sus, pe Campden Hill, într‑o casă care semăna cu o girafă; era atât de înaltă, încât cine o privea își scrântea gâtul; Nicholas locuia în Ladbroke Grove, o casă încăpătoare, cumpărată de chilipir; și cel din urmă — dar nu cel mai neînsemnat — Timothy, în Bayswater Road, unde, sub ocrotirea lui, locuiau Ann, Juley și Hester.
James medita toată după‑amiaza și, în cele din urmă, întrebă pe gazda și fratele său cât a dat pe casa din Montpellier Square. El însuși pusese ochii de vreo doi ani de zile pe o casă de acolo, dar îi cereau un preț prea mare.
Bătrânul Jolyon îi povesti cu de‑amănuntul toată afacerea.
— Contract de închiriere în curs pe încă douăzeci de ani? repetă James. Asta e chiar casa pentru care mă tocmeam și eu... Ai dat prea mult pe ea!
Bătrânul Jolyon se încruntă.
— Nu că aș tânji după ea, spuse James repede; la un asemenea preț afacerea nu mă interesa. Soames cunoaște bine casa — și îți va spune și el că e prea scumpă — face să‑i ceri părerea.
— N‑am nevoie. Nu dau nici doi bani pe părerea lui, răspunse bătrânul Jolyon.
— Bine, mormăi James, tu mergi întotdeauna pe calea ta, dar să știi că părerea lui e demnă de încredere! La revedere! Noi mergem cu trăsura lui Hurlingham. Aud că June pleacă în Wales. Mâine ai să fii singur. Ce‑ai să te faci toată ziua? Ar fi bine să vii la cină la noi!
Bătrânul Jolyon refuză. Îi conduse până la ușa de la intrare, îi privi cum se urcă în trăsură și le făcu semn cu mâna, căci uitase de îndată necazul. Doamna James ședea în fundul trăsurii, înaltă și maiestuoasă, cu păr castaniu‑deschis; la stânga ei Irene, iar în fața lor, cu spatele la vizitiu, cei doi soți, tatăl și fiul, aplecați înainte, ca și cum ar fi așteptat ceva. Bătrânul Jolyon îi urmări din ochi cum se depărtau în razele soarelui ce apunea, cum se săltau încoace și încolo pe pernele lor cu arcuri, tăcuți, legănându‑se împreună cu trăsura.
Pe drum, soția lui James întrerupse tăcerea:
— Ați mai văzut vreodată așa o adunătură de neisprăviți?
Soames o privi pe sub pleoape încuviințând din cap și o văzu pe Irene aruncându‑i pe furiș una din acele priviri de nepătruns. Nu încape îndoială că fiecare ramură a familiei Forsyte făcu aceeași remarcă în drum spre casă de la "recepția" bătrânului Jolyon.
Al patrulea și al cincilea frate, Nicholas și Roger, fură printre ultimii musafiri care plecară. Mergeau împreună de‑a lungul Hyde Park‑ului, către stația metroului de la Praed Street. Ca de altfel toți membrii familiei Forsyte de la o anumită vârstă, aveau trăsurile lor și nu luau birje decât atunci când nu aveau încotro.
Era o zi frumoasă, copacii din parc apăreau în toată splendoarea frunzișului lor de la început de vară; cei doi frați nu prea luau seama la natura din jurul lor, deși contribuia la vioiciunea plimbării și convorbirii lor.
— Da, frumoasă femeie, nevasta aceea a lui Soames! Aud că nu prea se împacă bine, spuse Roger.
Fratele acesta avea fruntea înaltă și obrajii cei mai rumeni din neamul Forsyte; cu ochii lui cenușii, deschiși, măsura fațada fiecărei case pe lângă care trecea și din când în când ridica umbrela pentru a măsura "orbita" — cum zicea el — diferitelor înălțimi.
— N‑a avut bani, răspunse Nicholas.
El luase zestre mare și deoarece în epoca aceea de aur, când se căsătorise, nu exista încă "Legea privitoare la bunurile femeii măritate", putuse folosi cu mare câștig banii de zestre.
— Ce a fost tatăl ei?
— După câte am auzit îl chema Heron și era profesor.
Roger clătină din cap zicând:
— Asta nu‑i meserie bănoasă.
— Pare‑se că tatăl mamei ei făcea afaceri cu ciment.
Fața lui Roger se lumină.
— Dar a dat faliment, adăugă Nicholas.
— Ah! exclamă Roger. Soames o să aibă de furcă cu ea! Þine minte vorbele mele, o să aibă de furcă... Femeia asta are o privire atât de ciudată!
Nicholas își linse buzele.
— Da, frumoasă femeie! și făcu semn cu mâna unui măturător de stradă să se dea la o parte.
— Cum a pus mâna pe ea? întrebă Roger. Trebuie să‑l coste o groază de bani toaletele ei!
— Ann spune că era îndrăgostit nebun de ea. L‑a refuzat de cinci ori. James e supărat din pricina asta, se vede cât de colo.
— Ah! reluă vorba Roger; îmi pare rău că James a avut necazuri cu Dartie. Datorită mersului pe jos fața lui deveni și mai rumenă, părea și mai sănătoasă, iar umbrela era ridicată mai des ca oricând la nivelul ochilor. Și fața lui Nicholas se mai învioră.
— E prea palidă, după gustul meu. Dar are un trup minunat.
Roger nu răspunse.
— Eu o găsesc distinsă, spuse el în cele din urmă... Aceasta era cea mai înaltă laudă din vocabularul neamului Forsyte. Tânărul acela, Bosinney, n‑o să facă mare ispravă. La familia Burkitt am aflat că este unul din acei tipi cu pretenții de artist, care și‑au pus în gând să îmbunătățească arhitectura englezească. De aici nu ies bani! Mi‑ar plăcea să știu ce‑ar spune Timothy despre asta!
Intrară în stația metroului.
— Cu ce clasă mergi? Eu iau a doua.
— A doua nu‑i de mine. Nu știi niciodată ce ți se întâmplă, spuse Nicholas.
Își scoase un bilet de clasa întâi până la Notting Hill Gate; Roger unul de a doua până la South Kensington. Peste un minut trenul sosi, cei doi frați se despărțiră și intrară în compartimentele respective. Fiecare dintre ei era supărat pe celălalt că nu și‑a schimbat obiceiul pentru ca să mai fi rămas câtva timp împreună. Roger își zise în gând:
"Nick a fost totdeauna un ștrengar încăpățânat!"
Iar Nicholas își spuse:
"Totdeauna a fost Roger un băiat arțăgos!"
Cei din neamul Forsyte nu erau prea sentimentali. Dar în acest mare oraș al Londrei, pe care l‑au cucerit și cu care s‑au contopit, când aveau ei vreme să fie sentimentali?


Capitolul II
BÃTRÂNUL JOLYON SE DUCE LA OPERÃ

A doua zi, la ora cinci după amiază, bătrânul Jolyon ședea singur, cu o țigară în gură și cu o ceașcă de ceai pe masa de lângă el. Era obosit și ațipi înainte de a‑și termina țigara. O muscă i se așeză pe păr, răsuflarea‑i suna greu în liniștea adormită, iar buza superioară — sub mustața‑i albă — se ridica în sus și se lăsa în jos. Þigara lunecă dintre degetele mâinilor sale vânoase și zbârcite, căzu în căminul gol și continuă să ardă.
Mica lui odaie de lucru era întunecoasă — geamurile ferestrelor erau colorate, însă opace — și încărcată cu o mobilă verde‑închis. Despre acest mobilier bătrânul Jolyon spunea de obicei: "Nu m‑aș mira dacă într‑o bună zi s‑ar oferi un preț bun pe el!"
Îi făcea plăcere să‑și închipuie că, după ce va muri, lucrurile lui vor valora mai mult decât prețul cu care le cumpărase.
În această atmosferă de bogăție, predomina culoarea cafeniu‑închis, caracteristică tuturor camerelor de locuit din casele familiei Forsyte. Efectul rembrandtian pe care‑l făcea capul mare, cu păr alb, al lui Jolyon, rezemat de fotoliul cu spetează, era tulburat de mustața ce dădea feței lui un oarecare aspect militar. Un orologiu vechi — îl avea dinainte de a se căsători, de mai bine de patruzeci de ani — ticăia neîncetat, semnalând cu gelozie secundele care treceau pentru totdeauna din viața bătrânului său stăpân.
El nu se ocupase niciodată de această cameră, abia de intra în ea din an în paște, doar atunci când venea să‑și ia țigări din dulapul japonez din colț, iar acum camera se răzbuna.
Tâmplele lui se curbau ca șindrila de pe acoperiș, în adânciturile de sub ele, umerii obrajilor și bărbia i se ascuțiseră mai mult în somn, și parcă toată înfățișarea lui mărturisea că e un om bătrân.
Se deșteptă. June plecase! James îi spusese că se va simți singur. James fusese întotdeauna sărac cu duhul. Își aminti cu satisfacție că a cumpărat casa aceea de sub nasul lui James. Așa‑i trebuie! Să se învețe minte! Așa‑i dacă ține prea mult la preț; singurul lucru la care se gândea erau banii! Dar oare, totuși, n‑o fi dat prea mult pe ea? Îi mai trebuia o sumă frumoasă pentru... Era convins că avea nevoie de toți banii lui pentru a rândui chestiunea aceasta a lui June. N‑ar fi trebuit să îngăduie niciodată logodna. L‑a întâlnit pe acest Bosinney în casa lui Baynes — "Baynes și Bildeboy, Arhitecți". Pare‑se că Baynes, pe care‑l cunoștea — leit o babă sfrijită — era unchiul prin alianță al lui Bosinney, căci soția lui era sora tatălui acestuia. De atunci June se ținuse tot timpul după el, și când ea își punea ceva în gând nu mai era chip s‑o oprești. De altfel întotdeauna avea de‑a face cu neajutorați de un soi sau altul. Băiatul acesta n‑avea franc dar, zor‑nevoie, a trebuit să se logodească cu el; un zănatic, care habar n‑are cum se câștigă banii și care nu va scăpa niciodată de greutăți.
Într‑o zi June venise la el, cu îndrăzneala de totdeauna, și‑i spusese ce are de gând, adăugând drept mângâiere:
— E un băiat minunat, de multe ori s‑a hrănit o saptămână întreagă numai cu cacao!
— Și dorești să te hrănească și pe tine tot cu cacao?
— A, nu; acum a început să dea din mâini și se va descurca.
Bătrânul Jolyon își scosese țigara de sub mustățile albe, pătate cu cafea pe la vârfuri, și o măsurase pe June, pe această bucățică de om care pusese atâta stăpânire pe inima lui. El știa mai multe despre "a da din mâini" și "a se descurca" decât nepoțica lui. Dar ea, sprijinindu‑și mâinile pe genunchii lui, își freca bărbia de el, torcând ca o pisică. Iar Jolyon, scuturându‑și scrumul de țigară, strigase nervos și deznădăjduit:
— Toți sunteți la fel: nu vă potoliți până nu obțineți ceea ce vreți. Dacă ții cu orice preț să fii nefericită, vei fi! Eu îmi spăl mâinile.
Astfel, el nu mai avea nici o răspundere; pusese însă condiția să nu se căsătorească până când Bosinney nu va câștiga cel puțin patru sute de lire pe an.
— Eu n‑am să vă pot da prea mult, spusese el; era o formulă cu care June era obișnuită. Poate că acest "Nu știu cum îi zice" va putea câștiga cele necesare pentru cacao.
De când începuse această poveste, abia o mai vedea pe June. Urâtă treabă! N‑avea de gând să‑i dea o grămadă de bani, pentru ca acest om — pe care nu‑l cunoștea deloc — să trăiască trândăvind. Mai văzuse el așa ceva și niciodată nu ieșise bine. Ceea ce era însă cel mai grav era că nu avea nici o nădejde să‑i schimbe hotărârea; era încăpățânată ca un catâr! Așa a fost de când era copil. Cum se va sfârși această poveste, nu știa nici el. Vor trebui să se întindă cât le va ajunge plapuma. El n‑o să cedeze până nu‑l va vedea pe tânârul Bosinney cu un venit propriu. Că June o să aibă parte de necazuri cu acest tip, era limpede ca lumina zilei, pentru că el habar n‑avea de bani: întocmai ca un vițel. Și graba asta de a pleca în Wales pentru a vizita mătușile tânărului, niște bătrâne scorpii, desigur!
Nemișcat, bătrânul Jolyon se uita fix la perete; de n‑ar fi fost cu ochii deschiși, ai fi putut crede că doarme... Auzi ce idee! Mânzul acela de Soames să‑i dea lui sfaturi! întotdeauna a fost un caraghios cu nasul în vânt! în curând își va lua aere de om bogat, cu casă la țară! Un proprietar! Hm! Ca și tatăl său, întotdeauna umblă după chilipir, o haimana fără inimă.
Se ridică, se duse la dulăpior și începu să‑și umple tabachera cu țigări proaspete. Nu erau rele față de prețul lor, dar în ziua de azi nu mai găsești o țigară bună. Nici una nu se mai compară cu "Superfinos" de la "Hanson and Bridger", de pe vremuri. Acelea erau într‑adevăr țigări!
Acest gând, ca adierea unei miresme, îl duse înapoi la acele minunate nopți din parcul Richmond când seara, după masă, ședea fumând pe terasa de la "Crown and Sceptre" cu Nicholas Treffry, Traquair, Jack Herring și cu Anthony Thornworthy. Ce bune erau țigările lui pe atunci! Bietul Nick! — mort, și Jack Herring — mort, și Traquair — mort, nevastă‑sa i‑a mâncat zilele, și Thornworthy — îngrozitor de ramolit (nici nu‑i de mirare cu un asemenea apetit)!
Din tot grupul de odinioară pare să fi rămas numai el singur, în afară de Swithin, firește, care s‑a îngrășat atât de înfiorător, încât nu‑i nimic de făcut cu el.
E de necrezut că toate acestea s‑au petrecut cu atâta timp în urmă; el se simțea încă tânăr. Dintre toate gândurile ce‑i trecură prin minte în timp ce‑și număra țigările, acesta fu cel mai sfâșietor, cel mai amar. Părul i‑a albit și e singur de tot, dar el tot tânăr a rămas, inima lui e plină de viață. Iar în după‑amiezele acelea de duminică, la Hampstead Heath, când se ducea la plimbare cu tânărul Jolyon, treceau prin Spaniard's Road spre Highgate, la Child's Hill și se întorceau peste Heath pentru a lua masa la "Jack Straw's Castle" — ce bune erau țigările lui atunci! Și ce timp frumos! Acum nu mai e timp frumos!
Și când June era fetiță de cinci ani o lua, la fiecare a doua duminică, de la cele două femei de treabă — mama și bunica ei — și o ducea la Grădina Zoologică, iar când ajungea în fața cuștii cu urși înfigea în vârful umbrelei cornuri cu care hrănea urșii ei favoriți — ce dulci erau țigările lui pe atunci! Þigările! Nici măcar nu și‑a pierdut gustul, acel faimos gust pe care se bizuiau bărbații prin anul cincizeci. Când vorbeau despre el, spuneau: "Forsyte are cerul gurii cel mai rafinat din Londra!" Într‑un fel, cerul gurii lui i‑a făcut averea — averea renumiților negustori de ceai "Forsyte and Treffry", al căror ceai, cu o aromă romantică și un farmec de o originalitate nemaiîntâlnită, era neîntrecut. În jurul firmei "Forsyte and Treffry" din City pluteau zvonuri misterioase cu privire la spiritul întreprinzător al conducătorilor ei, la sursele de aprovizionare deosebite, la transporturile pe vapoare deosebite, din porturi deosebite, cu negustori deosebiți din Orient.
El a muncit mult în această întreprindere! Pe vremuri oamenii munceau din greu; tinerii din ziua de azi nici nu știu ce înseamnă cuvântul "muncă". El s‑a ocupat de toate amănuntele, știa tot ce se petrece, și uneori muncea toată noaptea acolo. Întotdeauna și‑a ales el însuși reprezentanții, și era mândru de ei. Era un bun cunoscător de oameni, și deseori spunea că în asta constă secretul reușitei sale. Singura parte din munca lui care‑i făcea cu adevărat plăcere era selecționarea oamenilor, pe care o făcea cu o pricepere desăvârșită. De fapt, aceasta n‑a fost o carieră pentru un om cu capacitatea lui. Chiar azi, când întreprinderea era transformată în Societate Anonimă și se afla în declin (el își retrăsese de mult partea lui socială), resimțea o durere sfâșietoare când se gândea la acele timpuri. Ar fi putut ajunge cu mult mai sus! Ar fi putut avea mari succese în barou! Și se gândise chiar să intre în Parlament. De câte ori nu‑i spusese Nicholas Treffry: "Jo, tu ai putea face orice, dacă n‑ai fi atât de grijuliu cu persoana ta!" Bătrânul meu Nick! Ce băiat de treabă! Dar prea era ușuratic! Renumitul Treffry! El n‑a fost niciodată grijuliu cu persoana lui. Așa a și murit. Bătrânul Jolyon își numără țigările cu o mână sigură, și îi trecu prin minte întrebarea dacă nu cumva, totuși, a fost prea grijuliu cu el însuși.
Puse tabachera în buzunarul hainei, își încheie haina și urcă scara interioară spre odaia lui de culcare, sprijinindu‑se când pe un picior când pe altul și ținându‑se de rampa scării. Casa era prea mare. După căsătoria lui June, dacă vreodată se va mărita cu individul acesta — și el crede că da — o va închiria și se va muta într‑un apartament. La ce bun să țină o jumătate de duzină de servitori care să stea degeaba toată ziua?
Sună. Apăru majordomul. Era un bărbat mare, cu barbă, cu pasul foarte ușor și cu o deosebită capacitate de tăcere. Bătrânul Jolyon porunci să‑i pregătească fracul; se ducea să cineze la club.
— De când s‑a întors trăsura care a dus‑o pe domnișoara June la gară? De două ore? Atunci spune‑i să tragă la scară la ora șase și jumătate.
Clubul în care intră bătrânul Jolyon în clipa când bătea ceasul șapte era una din acele instituții politice, care a văzut și zile mai bune, ale marii burghezii. Cu toate că s‑a vorbit mult despre club, ba poate tocmai pentru că s‑a vorbit atât despre el, avea în ultima vreme o vitalitate neașteptată. Se spunea despre Clubul "Union", zis "Disunion", că‑și trăiește ultimele zile. Chiar și bătrânul Jolyon o spunea, însă faptul nu‑l supăra atât cât ar fi fost firesc la un om căruia clubul îi intrase în sânge.
"De ce mai rămâi membru în clubul acela?" îl întreba adeseori Swithin, profund nemulțumit. "De ce nu intri la «Polyglot»? Nicăieri în Londra nu găsești, sub douăzeci de șilingi sticla, șampanie mai bună decât Heidsieck‑ul nostru." Apoi cu vocea mai joasă, adăuga: "Nu mai sunt decât cinci mii de duzini. Eu o beau seară de seară."
"Am să mă gândesc", răspundea bătrânul Jolyon; dar când se gândea, se punea întotdeauna problema celor cincizeci de guinee — taxa de intrare — și a faptului că poate ar dura patru sau cinci ani până să fie primit. Așa, încât, el se tot gândea...
Era prea bătrân pentru a fi liberal, nu mai credea demult în părerile politice ale clubului său, ba se știa chiar că, vorbind despre ele, spusese că sunt "prostii". Dar îi făcea plăcere să rămână și mai departe membru, cu toate că părerile lui erau diametral opuse principiilor clubului. El disprețuise întotdeauna această instituție în care intrase cu mulți ani înainte, atunci când membrii de la "Hotch Potch" refuzaseră să‑l accepte printre ei, sub motiv că "făcea comerț". Ca și cum el n‑ar fi fost tot atât de bine ca oricare dintre ei. Disprețuia, firește, clubul în care fusese primit. Membrii acestuia erau oameni de rând, majoritatea lucrau în City — agenți de schimb, avocați, oameni de bursă și așa mai departe! Ca mulți dintre cei cu caracter ferm, dar nu cu prea multă originalitate, bătrânul Jolyon punea puțin preț pe clasa din care făcea parte. Deși credincios obiceiurilor ei pe tărâm social, ca și în alte privințe, îi socotea însă — în fundul sufletului său — pe membrii ei "oameni de rând".
Anii care au trecut și filozofia la care ajunsese cu timpul au mai șters din amintirea înfrângerii suferite la clubul "Hotch Potch"; dar în mintea lui acesta era și acum "Regele Cluburilor". În toți anii care se scurseseră, ar fi putut în cele din urmă deveni membru, dar datorită neglijenței lui Jack Herring, propunătorul său, nici membrii clubului nu știau cum s‑a întâmplat de a rămas pe dinafară. De altfel Jo, fiul său, fusese primit fără vorbă, la prima candidatură, și poate că mai e și azi membru; acum opt ani primise o scrisoare expediată de acolo.
De luni de zile n‑a mai dat pe la "Disunion", iar casa fusese renovată alandala, așa cum repară oamenii casele sau vapoarele vechi, ca să le dea "față", pentru a le vinde. "Ce urât au zugrăvit fumoarul!" gândi el. "Sufrageria arată bine." Pereții cafeniu‑închis, ca ciocolata, stropiți cu verde deschis, erau pe placul lui.
Comandă cina și se așeză în același colț, poate la aceeași masă (lucrurile nu prea progresau la "Disunion", cu toate că era un club cu principii radicale) la care se așeza de obicei cu tânărul Jolyon, acum douăzeci și cinci de ani, când îl lua în vacanță la teatrul "Drury Lane".
Copilul adora teatrul, și bătrânul Jolyon își reamintea cum, după spectacol, ședea aici în fața lui, cu un aer de indiferență impusă, sub care se ascundea emoția ce dăinuia încă.
Comandă meniul pe care băiatul lui îl alegea întotdeauna: supă, pește, cotlete și o tartă. Ah! Ce bine ar fi să șadă și acum în fața lui!
Nu s‑au văzut de paisprezece ani. Și nu o dată, de‑a lungul acestor paisprezece ani, s‑a întrebat Jolyon dacă nu cumva greșise față de fiul său. O nefericită poveste de dragoste cu teribila cochetă Danae Thornworthy, acum Danae Pellew, fiica lui Anthony Thornworthy, l‑a aruncat, în desperarea lui, în brațele mamei lui June. Poate că ar fi trebuit să se opună la căsătoria lor; erau prea tineri; dar după întâmplarea aceea, care a dezvăluit sensibilitatea lui Jo, el a fost bucuros să‑l știe însurat. Și peste patru ani a venit catastrofa! Firește, era cu neputință să aprobe purtarea fiului , său în această nenorocire; rațiunea și educația — acești factori puternici care formau baza principiilor lui de viață — îi spuneau că este de neîngăduit, dar inima lui gemea. Cruzimea sălbatică a acelei situații nu cunoștea milă. Și apoi o avea pe June, fetița cu părul ca flacăra, ce depindea de el și‑i înlănțuise toată ființa și inima, devenită jucăria și refugiul ales al micii făpturi neajutorate. Cu discernământul său firesc, el pricepu că trebuie să se despartă de unul sau de celălalt, că în asemenea situație nu se poate lucra cu jumătăți de măsură. Asta era tragedia lui. Iar mica fetiță neajutorată a biruit. Și cum nu avea de ales, își luă rămas bun de la fiul său.
Acest rămas bun dăinuiește încă și azi.
Îi oferise o mică rentă tânărului Jolyon, dar acesta o refuzase, și poate că acest refuz l‑a durut mai mult decât orice, căci îi răpea singurul mijloc de a‑și arăta iubirea zăgăzuită în inima lui; aici era mărturia concretă a desăvârșitei rupturi, pe care numai o afacere bănească — prin refuz sau acceptare — o putea, într‑un fel sau altul, statornici.
Masa nu i‑a prea plăcut. Șampania era seacă și amară, nu era ca Veuve Clicquots de odinioară.
În timp ce‑și bea cafeaua, îi veni ideea să meargă la operă. Căută în Times — în celelalte ziare nu avea încredere — și văzu că în programul din acea seară era Fidelio.
Slavă Domnului că nu se reprezintă vreuna din pantomimele alea noi nemțești ale individului aceluia, Wagner!
Își puse vechiul său clac cu boruri turtite de atâta purtat, care părea emblema unor zile mai bune, scoase din buzunar o pereche de mănuși din piele foarte subțire, de culoarea levănțichii, cu miros tare de țigări, din pricină că le ținea totdeauna lângă tabacheră, și se urcă într‑o birjă.
Trăsura o porni vesel de‑a lungul străzilor, și bătrânul Jolyon fu surprins de forfota lor neobișnuită!
"Desigur, hotelurile fac afaceri nemaipomenite!" se gândi el. Acum câțiva ani nu exista nici unul din aceste mari hoteluri. Își aminti cu plăcere de cele câteva imobile pe care le avea prin apropiere. Valoarea lor trebuie să se urce vertiginos! Ce circulație!
Apoi se lăsă dus de gânduri spre speculații ciudate și impersonale — atât de străine unui Forsyte — în care zăcea o bună parte din taina superiorității lui față de ei. Oamenii sunt doar niște atomi, dar vai cât sunt de mulți! Și oare ce‑o să se aleagă de ei toți?
La coborârea din trăsură se poticni puțin; dădu birjarului exact costul cursei, nici un ban mai mult, și se duse la casă pentru a‑și cumpăra biletul. Stătea acolo cu punga de bani în mână — își ținea întotdeauna banii în pungă, niciodată nu i‑a plăcut să și‑i țină prin buzunare, cum fac mulți tineri din ziua de azi. Casierul scoase capul afară, ca un bătrân câine dintr‑o cușcă.
— Cum? spuse suprins, să fie domnul Jolyon Forsyte? Da, dumneavoastră sunteți! Nu v‑am văzut de ani de zile, domnule! Vai de mine! Nu mai sunt vremurile de odinioară! Dumneavoastră și fratele dumneavoastră și agentul de bursă, domnul Traquair, și domnul Nicholas Treffry, rețineați câte șase sau șapte locuri pentru tot sezonul. Și ce mai faceți dumneavoastră, domnule Forsyte? Nu întinerim!
Lumina din ochii bătrânului Jolyon se aprinse; plăti guineea. Nu‑l uitaseră. Înaintă în sală în acordurile uverturii, cu pașii unui bătrân cal de luptă care intră pe câmpul de bătaie.
Își închise clacul, se așeză, își scoase mănușile cu aceleași gesturi de totdeauna, își puse ochelarii și își plimbă îndelung privirea în jurul sălii. Apoi îi scoase, îi așeză pe clacul său închis și își aținti privirea asupra cortinei. Simți mai sfâșietor ca oricând că totul se sfârșise, că era un om sfârșit! Unde erau toate femeile, femeile acelea frumoase care umpleau sala? Unde era emoția lui de odinioară, care‑i strângea inima când aștepta să intre în scenă vreunul din marii cântăreți? Unde era setea aceea frenetică de viață și puterea de a se bucura de tot și de toate?
Pe vremea lui era cel mai mare amator de operă! Asta de acum nu e operă. Individul acela, Wagner, a ruinat totul; n‑a mai rămas melodie și nici voci care s‑o cânte. Ah! Ce cântăreți minunați! S‑au dus! Urmări scenă cu scenă opera pe care o cunoștea atât de bine, cu o senzație de amorțeală în inimă. De la bucla de argint de deasupra urechii, până la ghetele de lac cu elastic în cele două părți, nimic nu era uzat sau slăbit la bătrânul Jolyon. Se ținea drept, aproape la fel de drept, ca pe vremea când venea în fiecare seară la operă; vederea o avea bună — aproape bună. Dar câtă oboseală și dezamăgire simțea în inimă!
Avusese toată viața obiceiul să se bucure de tot și de toate, chiar și de lucruri ce nu erau desăvârșite — și au fost multe care nu erau desăvârșite — dar se bucurase de toate cu cumpătare, tocmai pentru a se păstra tânăr. Dar acum puterea de a se bucura îl părăsise, ca și filozofia lui, lăsându‑i în loc acest groaznic sentiment că totul s‑a sfârșit. Nici chiar corul deținuților, nici aria lui Florestan nu avură puterea de a risipi amărăciunea singurătății sale.
Măcar de ar fi Jo cu el! Băiatul trebuie să aibă acum patruzeci de ani. Irosise paisprezece ani din viața unicului său fiu. Și Jo nu mai era un "paria" în societate. Era căsătorit. Bătrânul Jolyon nu se putuse opri de a‑i arăta prețuirea pentru acest gest și îi trimisese un cec de 500 de lire. Cecul îi fusese trimis înapoi într‑o scrisoare expediată de la "Hotch Potch", cu următorul conținut:

"Iubitul meu tată,
Darul tău mărinimos a fost o binevenită dovadă că nu mai ești chiar atât de supărat pe mine. Þi‑l restitui, dar dacă socotești că e bine, depune‑l pe numele băiețelului meu (noi îi spunem Jolly), care poartă numele nostru de botez și, cu respectul cuvenit, numele nostru de familie; aș fi foarte fericit.
Nădăjduiesc, din tot sufletul, că ești sănătos ca totdeauna.
Cu tot dragul, fiul tău, Jo."

Scrisoarea era întocmai ca băiatul. Întotdeauna a fost un copil drăguț. Bătrânul Jolyon îi trimisese acest răspuns:

"Dragul meu Jo,
Suma (500 de lire) este înscrisă în conturile mele pe numele fiului tău Jolyon Forsyte, și va primi dobânda cuvenită de cinci la sută la termen. Deocamdată sunt sănătos.
Cu tot dragul ,tatăl tău,
Jolyon Forsyte."

Și în fiecare an, la 1 ianuarie, adăuga la suma depusă 100 de lire și dobânzile. Capitalul creștea — în ziua de Anul Nou va fi de 1500 și câteva lire. Nu se poate descrie câtă plăcere îi făcea bătrânului Jolyon această tranzacție de fiecare an. Dar corespondența luase sfârșit.
În ciuda dragostei pe care o purta fiului său, în ciuda unui instinct, în parte firesc, în parte produs de preocuparea lui neîncetată de a pune la cale și urmări tot felul de afaceri — ca mii și mii de oameni din clasa lui — care‑l făcea să judece faptele mai mult după rezultate decât după principii, avea în fundul sufletului o oarecare nelămurire. În împrejurările date, fiul său trebuia să se ducă de râpă; această lege stătea scrisă în toate romanele, predicile și piesele de teatru pe care le‑a citit, auzit sau văzut vreodată.
După ce i se întorsese cecul, i se păruse că, undeva, ceva nu e tocmai cum trebuie. Cum de nu se dusese de râpă fiul său? Dar cine să‑l lămurească?
Firește că auzise — adică a făcut tot ce a putut pentru a afla — că Jo locuia în St. John's Wood, că avea o căsuță cu grădină în Wistaria Avenue și că ieșea în lume cu soția lui — o lume foarte ciudată, fără îndoială — și că aveau doi copii; un băiat pe care‑l chema Jolly (ținând seama de împrejurări, numele acesta i se păru cam cinic, iar bătrânul Jolyon nu putea suferi cinismul și se și temea de el) și o fată numită Holly, născută după căsătorie. Dar cine cunoștea cu adevărat starea materială a fiului său? Capitalizase venitul moștenit de la bunicul său dinspre mamă și intrase la Lloyd's ca agent de asigurare; picta și tablouri — acuarele. Bătrânul Jolyon știa acest lucru, deoarece, din când în când, cumpăra pe ascuns câte un tablou, după ce din întâmplare văzuse, în vitrina unui negustor de tablouri, numele fiului său, semnat în colțul de jos al unui tablou reprezentând Tamisa. Le găsea proaste și nu le punea pe perete din pricina semnăturii; le păstra încuiate într‑un sertar.
În sala cea mare a operei fu cuprins de un teribil dor să‑și vadă fiul. Își aminti de zilele în care băiatul, îmbrăcat într‑un costum olandez cafeniu, trecea încoace și încolo pe sub arcul format de picioarele lui; de vremea când îl învăța să călărească și fugea alături de poneiul încălecat de Jo; de ziua în care îl dusese prima dată la școală. Era un copil drăgălaș și atrăgător. După ce învățase la Eton, își însușise poate puțin cam prea multe din acele deprinderi alese, pe care bătrânul Jolyon știa că nu le poate dobândi decât acolo și cu mare cheltuială; dar băiatul era totuși comunicativ față de el. Chiar și după ce fusese la Cambridge, rămaseră buni camarazi — deși era puțin cam distant, poate din pricina privilegiilor pe care le avusese acolo. Părerile bătrânului Jolyon despre școlile de stat și universitățile din Anglia nu s‑au schimbat niciodată; avea o atitudine de admirație și de neîncredere față de un sistem accesibil numai celor "sus‑puși" din țară, sistem de care el nu avusese norocul să se bucure... Acum că June plecase și îl părăsise, adică îl va părăsi foarte curând, ar fi fost o mângâiere să‑și revadă fiul. Se simțea vinovat de trădare față de familia sa, de principiile sale, de clasa sa. Își aținti privirea asupra cântăreței de pe scenă. Nu‑i nimic de capul ei — într‑adevăr, cânta mizerabil! Iar Florestan era ca un lemn!
Spectacolul se sfârși. Publicul din ziua de azi se mulțumește cu foarte puțin!
În strada aglomerată luă o birjă de sub nasul unui domn corpolent, mult mai tânăr, care părea convins că o va lua el. Drumul său era prin Pall Mall, dar la colț, în loc să treacă prin Green Park, birjarul coti și o luă prin St. James Street. Bătrânul Jolyon scoase mâna prin fereastra trăsurii pentru a face semn birjarului (nu‑i plăcea să meargă pe alt drum decât cel obișnuit), dar cum acesta coti după colț, se aflară în fața clubului "Hotch Potch", și dorul, care mocnise în sufletul lui toată seara, birui. Porunci birjarului să oprească. Voia să intre și să întrebe dacă Jo mai e încă membru al acelui club. Intră. Holul era întocmai ca pe vremea când cina acolo cu Jack Herring, și clubul acesta avea cel mai bun bucătar din Londra; înconjură sala cu privirea lui directă și pătrunzătoare, care l‑a ajutat să fie, toată viața, mai bine servit decât ceilalți oameni.
— Domnul Jolyon Forsyte e încă membru aici?
— Da, domnule; e chiar acum în club. Numele dumneavoastră?
Bătrânul Jolyon fusese luat prin surprindere.
— Tatăl său, răspunse, și se opri cu spatele la cămin.
Tânărul Jolyon pleca tocmai de la club. Își pusese pălăria pe cap și trecea prin hol, când portarul îl întâmpină. Nu mai era tânăr, părul începuse a‑i încărunți, iar obrazul, cu mustața mare și răsfirată până la bărbie, semăna, în mai mică măsură cu al tatălui său; se vedea bine că e ostenit. Păli. Această întâlnire, după atâția ani, era teribilă și nimic pe lume nu i se părea atât de teribil ca o "scenă". Porniră unul către altul și își strânseră mâna fără nici o vorbă.
Apoi, cu o voce tremurătoare, tatăl spuse:
— Ce mai faci, băiete?
Fiul răspunse:
— Ce mai faci, tată?
Mâna bătrânului Jolyon tremura în mănușa‑i subțire, de culoarea levănțichii.
— Dacă ai același drum cu mine, pot să te duc o bucată cu trăsura.
Și ca și cum în fiecare seară ar fi avut obiceiul să plece acasă împreună, ieșiră în stradă și se urcară în birjă.
Bătrânului Jolyon i se păru că fiul său a mai crescut. "În orice caz, a devenit mai bărbat", își zise. Peste fața fiului său, plăcută din fire, se așternuse parcă o mască de duritate, ca și cum împrejurările vieții l‑au silit să se înarmeze în fața ei. Trăsăturile erau, firește, acelea ale unui Forsyte, dar tânărul Jolyon avea un aer interiorizat, ca de savant sau de filozof. Nu încăpea îndoială că, de‑a lungul acestor cincisprezece ani, a fost deseori silit să privească înăuntrul său.
În prima clipă tânărul Jolyon se sperie de înfățișarea tatălui său — părea atât de ostenit și bătrân! Dar în birjă îl găsi aproape neschimbat, cu aceiași ochii pătrunzători, cu privirea liniștită pe care și‑o amintea atât de bine. Se ținea drept de tot.
— Arăți bine, tată.
— Așa și așa, răspunse Jolyon.
O grijă îi ardea sufletul, grijă pe care trebuia s‑o aștearnă în vorbe. Dacă și‑a regăsit în sfârșit fiul, trebuia negreșit să afle care e starea lui materială.
— Jo, aș vrea să știu cam cum o duci. Îmi închipui că ai datorii!
Puse întrebarea în felul acesta, pentru ca fiul său să poată mărturisi mai ușor.
Tânărul Jolyon răspunse cu vocea lui ironică:
— Nu! N‑am datorii!
Bătrânul Jolyon știa că l‑a supărat și îi atinse mâna. A fost un act de îndrăzneală, dar nu‑i părea rău; de altfel Jo n‑a fost niciodată ranchiunos față de el. Cei doi nu mai scoaseră nici o vorbă, iar trăsura îi duse la Stanhope Gate. Bătrânul Jolyon îl pofti înăuntru, dar tânărul Jolyon dădu din cap, în semn că "nu".
— June nu‑i aici, spuse iute tatăl său. A plecat azi, să facă o vizită. Sper că știi că s‑a logodit.
— Așa de repede? murmură tânărul Jolyon.
Bătrânul Jolyon coborî din trăsură și, plătind cursa, dădu birjarului din greșeală — pentru prima oară în viața lui — un sovereign în loc de un șiling.
Birjarul puse banul de aur în gură, trase pe furiș un strașnic bici calului și plecă în goană.
Bătrânul Jolyon răsuci încetișor cheia în broască, deschise ușa și îl pofti să intre. Fiul îl privea cum își agață, grav, pardesiul, având pe față expresia unui băiat care are de gând să fure cireșe.
Ușa spre sufragerie era deschisă, lampa cu gaz ardea cu flacără mică; o mașină de spirt șuiera pe tava de ceai, iar lângă ea, pe masa de sufragerie, dormea o pisică cu mutră cinică. Bătrânul Jolyon o alungă de îndată, vânturindu‑și clacul în urma ei. Acest incident fu pentru el o ușurare.
— Are purici, spuse, urmărind‑o până la ieșire. La ușa vestibulului mic, ce ducea în subsol, mai strigă de câteva ori "Hssst!", ca și cum voia să o conducă până la plecare, până când — printr‑o ciudată coincidență — majordomul apăru jos la scară.
— Poți să te culci, Parfitt, îi zise bătrânul Jolyon. Am să încui eu ușa și am să sting luminile.
Când se întoarse în sufragerie, pisica, din păcate, pășea înaintea lui, cu coada ridicată în aer, parcă declarând că de la început pricepuse că scopul manevrei lui era să‑l împiedice pe majordom de a intra în odaie.
Ghinionul l‑a pândit toată viața pe bătrânul Jolyon în șiretlicurile lui domestice.
Tânărul Jolyon nu se putu opri să zâmbească. Avea un deosebit simț al ironiei și tot ceea ce se petrecea în acea seară i se părea comic. Întâmplarea cu pisica; vestea că fiica lui s‑a logodit. Va să zică el nu avea mai mult drept asupra ei, decât avea asupra pisicii! Și dreptatea poetică a acestui fapt îl amuză.
— Cum arată June acum? întrebă.
— E micuță, răspunse bătrânul Jolyon. Lumea zice că seamănă cu mine, dar nici vorbă! Mai degrabă seamănă cu mama ta, aceiași ochi și același păr!
— Ah! Și e frumoasă?
Bătrânul Jolyon era prea Forsyte pentru a lăuda ceva fără înconjur, mai ales ceva ce admira din tot sufletul.
— Nu arată rău — are o bărbie de adevărat Forsyte. Jo ,o să fie pustiu aici după ce va pleca ea.
Expresia feței lui dădu tânărului Jolyon un fior ca acela din clipa reîntâlnirii.
— Ce ai să te faci, tată? Îmi închipui că e îndrăgostită la nebunie!
— Ce‑am să mă fac? repetă bătrânul Jolyon cu un sughiț mânios în glas. O să fie oribil să trăiesc aici singur. Nu știu cum o să se sfârșească. Dea domnul să... Dar deodată își înghiți vorba și adăugă: Problema este ce‑am să fac cu casa asta?
Tânărul Jolyon își plimbă privirea în jurul camerei. Era din cale‑afară de mare și mohorâtă, împodobită cu imense naturi moarte pe care le ținea minte de când era copil — câini dormind cu boturile pe legături de morcovi, de cepe și struguri așezate unele lângă altele într‑o tăcută mirare. Casa era prea mare, dar nu și‑l putea închipui pe tatăl său locuind întruna mai mică; și cu atât mai crudă era ironia situației.
În fotoliul său larg, cu pupitru pentru citit, ședea bătrânul Jolyon, desăvârșit reprezentant al familiei, clasei și crezului său; cu capul alb, fruntea boltită, simbol al cumpătării, al ordinii și al iubirii față de proprietate. Și nu era în Londra un om bătrân mai singur decât el!
Ședea aici, în camera comodă și tristă, ca o marionetă stăpânită de forțe uriașe și înspăimântătoare, care nu țineau seama de familie, clasă sau crez, căci se desfășurau mecanic, spre țeluri de nepătruns. Aceasta fu ceea ce îl izbi pe tânărul Jolyon, care privea totul cu obiectivitate.
Sărman, bătrân tată! Iată sfârșitul, iată pentru ce a trăit el cu atâta măreață cumpătare! Pentru ca acum să fie singur, din zi în zi mai bătrân, tânjind după un suflet de om cu care să poată sta de vorbă!
La rândul său, bătrânul Jolyon își privi fiul. Simțea nevoia să‑i povestească multe lucruri despre care nu‑i putuse vorbi în toți acești ani. Era cu neputință să‑i încredințeze lui June convingerea lui fermă că valoarea terenurilor din cartierul Soho va crește; îngrijorarea lui față de acea înspăimântătoare tăcere a lui Pippin, directorul lui "New Colliery Company", al cărui președinte era el de atâta vreme; căderea continuă a acțiunilor americane "Golgotha", după cum nu putea discuta cu ea nici cum să evite plata taxelor de succesiune după moartea lui. Totuși, cu ajutorul unei cești de ceai în care amesteca fără încetare, începu, în cele din urmă, să vorbească. O nouă perspectivă de viață i se deschisese, intrase în țara făgăduinței, putea în sfârșit vorbi, își putea afla limanul de unde să se apere de valurile presimțirilor și regretelor, unde‑și putea alina sufletul cu opiumul planurilor; putea vorbi despre modul în care să‑și mărească averea și cum să perpetueze singura parte din ființa lui care va rămâne și după ce va muri.
Tânărul Jolyon știa să asculte; aceasta era marea lui calitate. Stătea cu ochii ațintiți la fața tatălui său, punând din când în când câte o întrebare.
Ceasul bătu unu înainte ca bătrânul Jolyon să fi isprăvit vorba, dar sunetul bătăii îi reaminti principiile sale. Scoase ceasul din buzunar și îl privi mirat:
— Trebuie să mă duc la culcare, Jo, spuse.
Tânărul Jolyon se ridică și întinse mâna pentru a‑l ajuta pe tatăl său să se scoale. Chipul bătrân îi apăru din nou ostenit și supt; dar ochii lui îl ocoleau.
— La revedere, băiete; ai grijă de tine!
Peste o clipă tânărul Jolyon se întoarse și ieși pe ușă. Ochii îi erau împăienjeniți și zâmbetu‑i tremura. Acum cincisprezece ani descoperise că viața nu e treabă ușoară, dar niciodată n‑a știut că e chiar atât de grea.



Capitolul III
MASÃ LA SWITHIN

În sufrageria lui Swithin, tapetată în portocaliu și albastru, cu ferestrele dând spre parc, masa rotundă era așternută pentru douăsprezece persoane.
Deasupra mesei, un candelabru de cristal șlefuit, plin cu lumânări aprinse, ca o uriașă stalactită, își arunca razele peste oglinzile mari cu rame poleite, peste plăcile de marmură așezate pe console și peste fotoliile masive și aurite, cu tapiserie. Totul dovedea acea dragoste de frumos, adânc înrădăcinată în fiecare familie care, pornită din pătura de jos a burgheziei, și‑a croit singură drumul în Societate. Într‑adevăr, Swithin nu putea suferi simplitatea; lui îi plăceau aurul și lucrurile pompoase, de aceea semenii lui l‑au socotit întotdeauna un om cu gust ales, chiar dacă era prea fastuos. Iar convingerea lui că oricine intra în aceste încăperi trebuia să‑și dea de îndată seama că se afla în casa unui om bogat îi dădea o adevărată și trainică fericire, pe care nimic altceva în viață nu i‑o producea.
De când se retrăsese din misitia de imobile, ocupație josnică, după părerea lui, mai ales în ceea ce privește vânzările la licitație, se dedase la obiceiuri cu adevărat aristocratice.
Spre sfârșitul vieții se așternuse pe un lux ostentativ, și se simțea ca o muscă în zahăr, iar în mintea lui — în care se petreceau destul de puține lucruri de dimineață și până seara — se ciocneau două emoții contradictorii: satisfacția puternică și profundă că el singur și‑a croit drumul în viață și tot el singur și‑a adunat averea, care se opunea convingerii sale că un om atât de distins ca el n‑ar fi trebuit să se înjosescă muncind.
Stătea rezemat de bufet, purta o vestă albă cu nasturi mari de aur și onix, și‑și urmărea din ochi valetul care înfunda mai adânc trei sticle de șampanie în gălețile cu gheață. Între colțurile gulerului său înalt, pe care nu l‑ar fi schimbat pentru nimic în lume — deși îl împiedica la mișcări — carnea palidă a bărbiei duble ședea țeapănă. Ochii săi treceau de la o sticlă la alta. Socotea în gând, zicându‑și: "Jolyon bea un pahar, poate două, el e atât de grijuliu cu persoana lui! James nu mai poate bea vin deloc, Nicholas... Fanny și cu el vor bea apă! Soames nu contează; nepoții ăștia tineri — Soames avea treizeci și unu de ani — nu știu să bea! Dar Bosinney? Când ajunse la numele acestui străin, care nu intra în vederile lui, Swithin se opri. O neliniște se născu în el. Nu se poate ști cât va bea! June nu‑i decât o fetiță, și mai e și îndrăgostită! Lui Emily (doamna James) îi place un pahar bun de șampanie. Pentru Juley era prea seacă, biata bătrână nu se pricepea la băutură! Dar în ceea ce o privea pe Hatty Chessman! Când ajunse cu gândul la această bătrână prietenă, limpezimea ochilor săi se înnoura: N‑ar fi de mirare să bea chiar o jumătate de sticlă!
Când trecu la ultimul musafir, peste obrazul lui bătrân se așternu, pe furiș, expresia unei pisici care începe să toarcă: Doamna Soames! Ea n‑o să bea mult, dar știe să prețuiască băutura; e o plăcere să‑i oferi un vin bun! "Frumoasă femeie — și atât de amabilă cu mine!" Numai cât se gândea la ea, și se simțea ca și cum ar fi băut șampanie! "E o plăcere să oferi un vin bun unei femei tinere atât de arătoase, care știe să se îmbrace, care are maniere fermecătoare și e atât de distinsă — e o plăcere să ai asemenea musafiri!" Între colțurile gulerului, gâtul său făcu prima mică mișcare dureroasă din seara aceea.
— Adolf, zise, mai pune o sticlă.
Iar el o să bea bine, căci grație re... rețetei lui Blight, se simte foarte bine și avusese grijă să nu mănânce la prânz. De câteva săptămâni nu se mai simțise atât de bine. Umflându‑și buza de jos, dădu ultimele porunci:
— Adolf, să dai un pic de West India când ajungi la șuncă.
Trecu în anticameră și se așeză pe marginea unui fotoliu; își ținea genunchii depărtați, iar trupul său mare și corpolent părea încremenit; aștepta într‑o stranie și primitivă nemișcare. Era gata să se ridice în orice moment. De luni de zile nu mai avusese musafiri. Această masă, dată în onoarea logodnei lui June, i se păruse la început o povară (în familia Forsyte obiceiul de a sărbători solemn, prin ospețe, logodnele era respectat cu sfințenie), dar după ce isprăvise cu partea neplăcută, adică cu trimiterea invitațiilor și comandarea mâncărurilor, ideea mesei începu să‑i facă chiar plăcere.
Și șezând așa, cu ceasul în mână, gras, rotofei și auriu, ca un bulgăre de unt bine netezit, nu se gândea la nimic.
Un bărbat înalt, cu favoriți, care fusese pe vremuri în serviciul lui Swithin, dar acum era negustor de fructe, intră și anunță:
— Doamna Chessman, doamna Septimus Small.
Două doamne intrară. Prima, îmbrăcată toată în roșu, cu două pete mari, de aceeași culoare, pe amândoi obrajii și cu o privire aspră și îndrăzneață, veni spre Swithin întinzându‑i o mână acoperită cu o mănușă lungă, de culoarea brândușei:
— Bună ziua, Swithin, nu te‑am văzut de un veac. Ce mai faci? Dar vai, dragul meu, în ce hal te‑ai îngrășat!
Numai fixitatea privirii îi trăda lui Swithin emoția. O mânie mută, clocotitoare se ridică în el. A fi gras era un lucru ordinar, iar a vorbi despre grăsime, de asemenea; avea doar pieptul lat, nimic mai mult. Se întoarse către sora lui, spunându‑i cu ton poruncitor:
— Ce mai spui, Juley!
Doamna Septimus Small era cea mai înaltă dintre cele patru surori; obrazul ei bătrân, bun, rotund, devenise cam acru. Nenumărate cute îi brăzdau fața, care părea să fi fost închisă într‑o mască de sârmă până în seara aceea când, scoasă brusc, lăsase în urmă mici umflături de carne, mobile. Chiar și ochii îi erau umflați. Astfel își arăta ea necurmata părere de rău pentru pierderea lui Septimus Small.
Era renumită că spune întotdeauna exact ceea ce nu trebuie și, dârză ca tot neamul ei, ținea morțiș la cele ce spusese, adăugând încă ceva neplăcut și așa mai departe. O dată cu moartea soțului, încăpățânarea și spiritul practic al familiei nu mai avură ecou în ființa ei. Foarte vorbăreață; când avea cu cine, era în stare să vorbească ceasuri întregi fără cea mai mică animație, povestind, cu epică monotonie, despre nenumăratele prilejuri în care Soarta fusese nedreaptă cu ea. Și, fiind bună la suflet, nu băga de seamă niciodată că cei care o ascultau erau de partea Soartei.
Șezuse, biata femeie, multă vreme lângă patul lui Small (un bărbat cu sănătatea șubredă) și prinsese obiceiul de a îngriji bolnavii. De aceea, în nenumărate rânduri, găsi prilej să petreacă vreme îndelungată la căpătâiul bolnavilor, copii sau alte persoane infirme; și niciodată n‑a putut scăpa de convingerea că lumea pământească este cel mai ingrat loc în care poate trăi cineva. Duminică de duminică ședea la picioarele acelui foarte subtil predicator, Reverendul Thomas Scoles, care avea mare înrâurire asupra ei; dar ea reușea să convingă pe toată lumea că și aceasta era o nenorocire. Ajunsese proverbială în familie, și când unul dintre ei era din cale‑afară de amărât, i se spunea "leit Juley". Starea ei de spirit ar fi răpus pe orișicine — în afară de un Forsyte — la patruzeci de ani; dar Juley avea șaptezeci și doi, și niciodată nu arătase mai bine ca acum. Dacă o priveai, simțeai că în ea zăceau încă germeni de bucurie, care mai puteau încolți. Avea trei canari, un pisic — Tomy — și o jumătate de papagal — în indiviziune cu sora ei Hester; iar aceste biete făpturi (păzite cu grijă din calea lui Timothy, pe care animalele îl enervau) recunoșteau că nu e vina ei că e întunecată și nenorocită — lucru pe care oamenii nu‑l făceau — și o iubeau cu pasiune.
În acea seară era de o sumbră măreție; purta o rochie de mătase neagră, cu un decolteu mic, în formă de triunghi, în care era aplicată mătase mov, prinsă în jurul gâtului ei subțire cu o panglică de catifea neagră. Aproape tot neamul Forsyte socotea că această combinație de negru cu mov e foarte nimerită pentru rochiile de seară.
Se bosumflă și spuse lui Swithin:
— Ann a întrebat de tine. N‑ai dat pe la noi de un veac!
Swithin, vârându‑și cele două degete mari în răscroiala vestei, răspunse:
— Ann e cam slăbită; ar trebui s‑o vadă un doctor!
— Domnul și doamna Nicholas Forsyte!
Nicholas Forsyte, ridicându‑și sprâncenele dreptunghiulare, intră zâmbind. În ziua aceea reușise să i se accepte planul său de a folosi un trib din India de Nord în minele de aur din Ceylon. Þinea mult la acest plan, care fusese acceptat cu mare greutate; avea de ce fi mulțumit. Productivitatea minelor sale se va dubla, și, așa cum argumentase el adeseori cu atâta putere de convingere, experiența dovedise că omul este muritor. Deci era prea puțin important dacă omul murea de bătrânețe în patria lui, sau înainte de vreme din pricina umezelii din fundul unei mine dintr‑o țară străină. Important era ca această schimbare în modul lui de viață să fie în folosul Imperiului Britanic.
Negreșit, Nicholas era un om foarte iscusit. Ridicând nasul său coroiat în fața ascultătorilor, obișnuia să spună:
"Lipsa câtorva sute din acești indivizi împiedică societatea noastră de ani de zile să plătească dividende; iar în ceea ce privește prețul acțiunilor, nu iau nici zece șilingi pe ele!"
Fusese în vilegiatură la Yarmouth, de unde se întorsese cu sentimentul că și‑a prelungit viața cu cel puțin zece ani. Strânse mâna lui Swithin exclamând, cu voce jovială:
— În sfârșit, iată‑ne din nou împreună!
O femeie sfrijită, doamna Nicholas, cam speriată și cu un zâmbet forțat pe buze, venea în urma lui.
— Domnul și doamna James Forsyte! Domnul și doamna Soames Forsyte!
Swithin pocni din călcâie; ținuta lui era întotdeauna desăvârșită.
— Bună ziua, James! Bună ziua, Emily! Ce mai faci, Soames? Dar dumneata?
Strânse mâna lui Irene și holbă ochii. Într‑adevăr, frumoasă femeie — poate puțin prea palidă, dar trupul ei, ochii ei, dinții ei! Mult prea bine pentru copilandrul de Soames!
Zeii dăduseră lui Irene ochi căprui‑închis și păr de aur, acea stranie îmbinare ce atrage privirile bărbaților și despre care se zice că e semnul unui caracter slab. Iar gâtul și umerii plini, de o paloare suavă, în contrast cu rochia de culoarea aurului, dădeau ființei ei o vrajă deosebită.
Soames venea în urmă, privind țintă în ceafa soției lui. Swithin ținea încă ceasul deschis în mână, iar arătătoarele trecuseră de ora opt; el mânca de obicei cu o jumătate de oră mai devreme, în ziua aceea însă nici nu prânzise, și o nerăbdare ciudată, primitivă se trezi în el.
— Jolyon de obicei nu întârzie, se adresă el către Irene, neputându‑și ascunde mânia. Cred că‑l reține June!
— Oamenii îndrăgostiți întârzie întotdeauna, răspunse Irene.
Swithin holbă ochii la ea, sângele îi năvăli în obraji și îi coloră fața în portocaliu‑închis.
— N‑au nici un motiv serios! Dar așa e moda!
În dosul acestei izbucniri, mârâia și cârtea violența ascunsă a instinctelor primare.
— Spune, unchiule Swithin, cum îți place noua mea stea? zise Irene cu duioșie.
Pe dantela de pe pieptul ei strălucea o stea cu cinci raze, făcută din unsprezece diamante.
Swithin se uită la stea. Se pricepea la pietre, nici o altă întrebare nu‑l putea distrage mai bine.
— Cine ți‑a dat‑o? întrebă.
— Soames.
Pe fața ei nu se produse nici o schimbare, dar ochii palizi ai lui Swithin ieșiră din orbite, parcă ar fi fost izbit de o bruscă revelație.
— Cred că te cam plictisești acasă, îi spuse. Oricând îți face plăcere să dejunezi cu mine, ești binevenită, și am să‑ți ofer o sticlă de vin cum nu mai e altul în Londra.
— Domnișoara June Forsyte — domnul Jolyon Forsyte!... Domnul Bosinney!...
Swithin ridică brațul și zise cu o voce gravă:
— La masă! Acum la masă!
O luă pe Irene de braț și o conduse la masă, deoarece nu mai fusese oaspetele lui de pe vremea logodnei. Locul lui June era lângă Bosinney, care ședea între Irene și logodnica lui. De cealaltă parte a lui June ședea James cu doamna Nicholas, apoi bătrânul Jolyon cu doamna James, Nicholas cu Hatty Chessman, Soames cu doamna Small, iar cu Swithin se închidea cercul.
Mesele familiale ale neamului Forsyte respectau anumite tradiții. De pildă, nu se serveau aperitive. Pentru ce anume? Nu se știe. Membrii din generația tânără a familiei pretindeau că din pricina prețului enorm al stridiilor. Dar este foarte probabil că acest obicei se datora pornirii lor de a merge la esențial și bunului lor simț, spiritului lor practic care hotărâse că aperitivele sunt fleacuri.
Numai familia lui James călca din când în când obiceiul unanim admis în Park Lane.
După ce se așezară pe locurile lor, se făcu liniște; toți erau posaci și nu‑și băgau în seamă vecinii. Tăcerea dură până la primul fel, apoi urmară mici întreruperi ca: "Tom iarăși nu se simte bine, nu știu ce e cu el!" "Cred că Ann nu se mai dă jos din pat înainte de amiază." "Cum îl cheamă pe doctorul tău, Fanny? Stubbs? E un șarlatan!" "Winifred? Are prea mulți copii. Patru, nu‑i așa? E slabă ca o scândură!" "Cât plătești pe sticla de sherry, Swithin? E prea sec pentru mine!"
O dată cu al doilea pahar de șampanie, se auzi în jurul mesei un murmur care, analizat în elementele lui componente, era format din convorbiri accidentale, dar sunetul dominant rămânea vocea lui James care istorisea ceva. Povestea lui fu atât de lungă, încât ținu chiar până la ceea ce toată lumea recunoștea drept moment culminant al unui ospăț Forsyte: "Spinarea de berbec".
Nici un Forsyte n‑a dat vreodată o masă fără a servi și spinare de berbec. Friptura aceasta are o consistență suculentă, atât de potrivită pentru oamenii "bine situați"! E hrănitoare și gustoasă, un fel după care simți că ai mâncat. Are un trecut și un viitor, întocmai ca banii depuși la bancă; și, în sfârșit, este ceva care merită să fie comentat.
Fiecare ramură a familiei ținea morțiș la un anumit soi de berbec, după locul de baștină al animalului. Bătrânul Jolyon jura că la Dartmobr e cel mai bun, James la Welsh, Swithin la Southdown, Nicholas susținea că, spună oricine ce‑o vrea, nicăieri nu găsești berbeci ca în Noua Zeelandă. În ceea ce‑l privește pe Roger, cel mai "original" dintre frați, el fu silit să descopere o localitate a lui proprie, și cu o inventivitate demnă de un om care a putut găsi noi meserii pentru fiii săi, descoperise o măcelărie în care se vindea berbec din Germania. Când ceilalți îl combătură, el își susținu punctul de vedere scoțând din buzunar nota de plată a măcelarului, din care se vedea că plătise carnea mai scump decât toți ceilalți. Cu acest prilej, bătrânul Jolyon se întorsese spre June, spunându‑i într‑unul din accesele lui filozofice:
— Crede‑mă pe mine, fetițo, cei din neamul Forsyte sunt cam trăsniți. Ai să te convingi și tu, când ai să mai îmbătrânești.
Numai Timothy era de altă părere, căci, deși îi plăcea mult spinarea de berbec, spunea că se teme de ea.
Oricine urmărește psihologia neamului Forsyte găsește în "spinarea de berbec" o trăsătură covârșitor de însemnată. Ea nu dezvăluie numai dârzenia lor colectivă sau individuală, ci arată că structura și instinctele lor îi pecetluiesc ca făcând parte din acea mare clasă de oameni care crede în mâncare, se bucură de gustul bucatelor și nu cedează în fața cerințelor sentimentale de frumos.
E adevărat că printre membrii mai tineri ai familiei, erau unii care ar fi preferat în locul spinării de berbec friptură de pasăre sau salată de homar — ceva mai puțin hrănitor, dar cu mai multă fantezie — dintre aceștia majoritatea erau femei; iar dacă erau bărbați, fuseseră corupți de nevestele sau mamele lor care, fiind silite să mănânce mereu spinare de berbec, de când se măritaseră, aveau o dușmănie ascunsă față de acest fel, dușmănie trecută, pe nesimțite, și în gustul fiilor lor.
După ce se sfârși marea controversă asupra spinării de berbec, urmă șunca de Tewkesbury, însoțită de o picătură de vin de West India. Swithin se opri atât de mult la acest fel, încât ritmul mesei lâncezi. Pentru a degusta totul mai bine, Swithin nu mai scoase nici o vorbă.
Soames, așezat lângă doamna Septimus Small, veghea. Îl urmărea pe Bosinney; avea motivele lui bine întemeiate, căci făcuse un plan frumos. Arhitectul îi putea fi de folos la construirea casei lui. Așa cum ședea sprijinit de speteaza scaunului, dus pe gânduri, făcând mici metereze din firimituri de pâine, părea deștept. Soames băgă de seamă că hainele lui erau bine tăiate, dar cam strâmte, parcă și le‑ar fi făcut acum câțiva ani.
Îl văzu întorcându‑se către Irene și spunându‑i ceva; fața ei se lumină, așa cum — adeseori se lumina pentru alții — și niciodată pentru el. Încercă să tragă cu urechea la ceea ce vorbeau, dar mătușa Juley îi spuse:
— Soames, spune și tu, nu e extraordinar? Numai cu o duminică înainte bunul reverend Scoles a fost atât de plin de duh în predica lui, atât de sarcastic: "Ce‑i va folosi omului să‑și mântuiască sufletul, dacă își va pierde toată averea?" Aceasta este, a spus el, deviza clasei mijlocii. Ce‑o fi vrut să spună prin asta? Firește, poate că așa gândesc oamenii din clasa mijlocie — eu nu mă pricep. Dar tu ce crezi, Soames?
Acesta îi răspunse distrat:
— De unde vrei să știu eu? Totuși Scoles e un farseur! Nu‑i așa?
Bosinney își plimbă privirea în jurul mesei, parcă scruta particularitățile fiecărui musafir în parte. Soames era curios să știe ce‑i spusese lui Irene: negreșit că — după cum îi zâmbea — era de acord cu observațiile lui. Irene părea a fi întotdeauna de acord cu ceilalți.
Ochii i se întoarseră către el; Soames își lăsă de îndată privirea în jos. Zâmbetul de pe buzele ei se stinse.
Farseur? Ce vrea oare să spună Soames prin asta? Dacă domnul Scoles — un pastor — e un farseur, atunci toți oamenii sunt farseuri! E îngrozitor!
— Și chiar așa sunt! spuse Soames.
Mătușa Juley, consternată, tăcu o clipă, iar el prinse câteva cuvinte rostite de Irene, care sunau cam așa: "lăsați orice speranță, voi ce intrați aici!"
Între timp, însă, Swithin isprăvise șunca.
— Unde cumperi ciupercile? zise curtenitor către Irene; du‑te la Snileybob, ți le dă întotdeauna proaspete. Negustorii ăștia mărunți nu‑și dau osteneală!
Irene se întoarse către el spre a‑i răspunde, iar Soames văzu cum Bosinney o urmărește, zâmbind. Tipul avea un zâmbet ciudat. Simplu, natural, ca un copil care zâmbește când îi place ceva. Iar în ceea ce privește porecla pe care i‑o dăduse George — "Piratul" — n‑o găsea prea reușită. Când îl văzu că se întoarce spre June, Soames zâmbi și el, dar cam răutăcios — lui nu‑i plăcea June — și fata părea cam nemulțumită.
Nici nu era de mirare, căci abia sfârșise următoarea convorbire cu James:
— Unchiule, în drum spre casă m‑am oprit pe malul Tamisei și am văzut un teren minunat pentru casă!
James, care de obicei mânca încet și mesteca bine, se opri din mestecat și zise:
— Ei! Și unde l‑ai văzut?
— Chiar lângă Pangbourne.
James introduse o bucată de șuncă în gură, iar June aștepta.
— Îmi închipui că tu nici nu știi dacă terenurile de pe acolo sunt de vânzare. Dar despre prețurile pământului din partea locului știi ceva? îi spuse el în cele din urmă.
— Da! răspunse June. M‑am informat. Fața ei mică și hotărâtă, sub coroana‑i de aramă, era îngrijorător de strălucitoare și nerăbdătoare.
James o privi cu aerul unui judecător de instrucție.
— Ce? Doar n‑oi avea de gând să cumperi pământ?! strigă el, scăpând furculița din mână.
June prinse curaj, văzând că stârnește atâta interes. De mult ticluise ea acest frumos plan, din care să profite și unchiul ei și Bosinney, prin construirea câtorva case de țară.
— Firește că nu! îi răspunse. Dar m‑am gândit că e un loc minunat unde... tu... sau alții și‑ar putea construi o casă de țară.
James o privi pieziș și introduse o a doua bucată de șuncă în gură.
— Pe acolo terenurile trebuie să fie foarte scumpe, zise.
Ceea ce i se păru lui June a fi un interes personal nu era decât preocuparea fiecărui Forsyte de a nu scăpa din mână o afacere bună. Dar ea nu voia să admită că pierduse orice șansă și continuă să‑și urmărească ținta.
— Ar trebui să te muți la țară, unchiule James. Dacă eu aș avea mulți bani, o zi n‑aș mai sta la Londra!
James fu cutremurat până în adâncul ființei sale lungi și subțiri; nu bănuise că nepoata lui putea avea păreri atât de îndrăznețe.
— De ce să nu te muți la țară? Þi‑ar face foarte bine! repetă June.
— Cum? începu James mârâind. Să cumpăr pământ? Ce folos aș putea avea cumpărând pământ și construind case? Nici patru la sută n‑aș căpăta pe banii mei!
— Nu asta e important. Ai nevoie de aer curat!
— Aer curat! strigă James. Ce să fac cu aerul curat...
— Eu credeam că toată lumea e bucuroasă să respire aer curat, spuse June cu dispreț.
James se șterse cu șervetul pe toată gura.
— Tu nu cunoști valoarea banului, îi zise, ferindu‑se de privirea ei.
— Nu, și sper să n‑o cunosc niciodată! și biata June, mușcându‑și buzele, tăcu, învinsă și dezamăgită.
De ce oare rudele ei erau așa de bogate, pe când Phil nici nu știa de unde să scoată bani pentru tutunul de mâine? De ce nu făceau ceva pentru el? Erau atât de egoiști! De ce nu‑și construiesc case la țară? Ea era plină de acel dogmatism naiv, patetic, care poate duce la realizări atât de mari. În dezamăgirea ei se întoarse spre Bosinney, dar acesta vorbea cu Irene. Un fior rece o cutremură. De mânie, privirea ei deveni fixă, ca ochii bătrânului Jolyon atunci când cineva se opunea voinței lui.
James, de asemenea, era foarte tulburat. Se simțea ca și cum cineva i‑ar fi contestat dreptul de a‑și investi banii cu cinci la sută. Jolyon o răsfățase prea mult. Nici una din fetele lui n‑ar fi spus așa ceva. James fusese și el întotdeauna foarte îngăduitor cu copiii lui și, conștient de acest fapt, simți și mai profund greșeala lui June, care întrecuse măsura. Îngândurat, se juca cu fragii, apoi, acoperindu‑i cu o lingură de smântână, începu să‑i mănânce iute, ca nu cumva să‑i scape vreunul.
Nu e de mirare că‑și ieșise din fire. De cincizeci și patru de ani (fusese admis în barou la vârsta minimă prevăzută de lege), se ocupa cu împrumuturi ipotecare, investiții cu dobânzi mari și sigure; condusese negocieri călăuzindu‑se de principiul că trebuie să scoată maximum de la partea adversă, în favoarea clienților săi și a lui, calculase exact valoarea pecuniară a tuturor împrejurărilor posibile din viață, așa că ajunsese să nu mai poată gândi decât în termeni monetari. Banii erau acum lumina lui, vedea numai prin ei, fără ei nici nu putea privi, nu mai pricepea nici un fenomen. Iar auzul acestor vorbe, "Sper să nu cunosc niciodată valoarea banului!", spuse drept în față, îl întrista și îl indigna. Știa că e o prostie, altfel s‑ar fi speriat. Spre ce mergea lumea asta? Deodată, reamintindu‑și povestea tânărului Jolyon, se simți puțin mai liniștit; căci la ce te poți aștepta de la o fată cu un asemenea tată! Dar gândurile lui porniră pe o cale și mai neplăcută. Ce‑o fi cu toate zvonurile acelea pe care le auzise despre Soames și Irene?
Ca în orice familie care se respectă, se instituise și la ei o piață unde se negociau secretele familiale și se prețuia averea fiecărui membru. La "Bursa Forsyte" se știa că Irene regreta căsătoria ei. Toți dezaprobau regretul ei. Ar fi trebuit să știe ce vrea; o femeie serioasă nu face asemenea greșeli.
James se gândi, cam mâhnit, că aveau o casă frumoasă (poate cam mică), într‑un loc admirabil, că n‑aveau nici copii și nici griji materiale. Soames nu prea vorbea despre treburile lui, dar stă, desigur, foarte bine cu banii. Avea un venit mare din întreprindere, căci Soames, ca și tatăl său, era membru în acel binecunoscut birou de avocați — "Forsyte, Bustard and Forsyte" — și a fost întotdeauna foarte chibzuit. Câștigase foarte bine din câteva tranzacții ipotecare, printr‑o mică executare silită, cumpărând bunurile respective la prețuri foarte mici. Câteva lovituri izbutite!
Nu era nici un motiv ca Irene să nu fie fericită; totuși, se spune că a cerut dormitor separat. James știa spre ce duce așa ceva. Și doar Soames nu era bețiv!
James se uită la nora lui. Privirea lui furișă era rece și bănuitoare. Cuprindea mustrare, teamă și adâncă mâhnire. De ce să fie el oare atât de chinuit? Foarte probabil că totul e o prostie; femeile sunt atât de nebune! Ele exagerează lucrurile în așa măsură, încât nu știi ce să mai crezi. Și apoi, lui nu‑i spune nimeni nimic, el trebuie să descopere totul singur. Privi din nou, pe furiș, la Irene, apoi în cealaltă parte a mesei, la Soames. Acesta, ascultând ce spune mătușa Juley, se uita pe sub sprâncene spre Bosinney.
"Știu că e îndrăgostit de ea, gândi James. Tot mereu îi face cadouri."
Iar gândul că Irene nu avea nici un temei să nu‑l iubească pe Soames, că atitudinea ei era cu desăvârșire neîndreptățită îi sfredeli inima și mai tare. Era păcat, căci ea era o femeiușcă atrăgătoare și el, James, ar fi iubit‑o cu adevărat dacă i‑ar fi dat prilejul. În ultima vreme Irene se împrietenise cu June: lucrul acesta nu‑i putea prii, nu putea decât să‑i strice! De altfel a și început să aibă păreri proprii. Și James nu pricepea ce are de gând această femeie. Avea un cămin frumos, liniștit, și tot ce dorea. El socotea că trebuie să i se aleagă prieteni potriviți. Calea pe care o apucase era primejdioasă.
June, într‑adevăr, cu obiceiul ei de a ocroti pe cei nenorociți, smulsese de la Irene o mărturisire și, în schimb, îi vorbise despre nevoia de a se opune răului, chiar prin divorț dacă e necesar. Dar în fața acestor îndemnuri, Irene rămânea tăcută și visătoare, ca și cum gândul de a porni cu sânge rece pe‑o asemenea cale zbuciumată o îngrozea. Soames nu va renunța niciodată la ea, îi spusese Irene lui June.
"Și ce‑ți pasă! Lasă‑l să facă ce‑i place — tu trebuie să fii hotărâtă!" strigase June. Nu se sfiise să spună vorbele acestea în casa lui Timothy. Iar James, când auzi, fu cuprins de o mânie și o spaimă firească.
Și ce ar fi dacă lui Irene îi intră în cap să — cu greu sfârși această idee — să‑l părăsească pe Soames? Gândul era atât de insuportabil, încât îl înlătură imediat, împreună cu imaginile întunecate pe care le provoca; glasul clevetirilor familiale îi bâzâia în urechi. Îl chinuia spaima unei întâmplări atât de urâte, ce s‑ar putea produce așa de aproape de el, în casa unuia dintre copiii săi! Însă, din fericire, ea nu avea bani — doar un venit mizer de cincizeci de lire pe an. Și se gândi cu dispreț la decedatul Heron, care nu‑i lăsase nici o moștenire. Privea gânditor paharul din fața lui, șezând cu picioarele‑i lungi încrucișate sub masă, și uită chiar să se ridice când doamnele părăsiră sufrageria. Trebuie să vorbească cu Soames. Trebuie să‑i atragă atenția; așa nu mai putea continua, mai ales acum că aflase lucruri atât de neașteptate. Și băgă de seamă, cu acră nemulțumire, că June își lăsase paharele pline cu vin.
"Micuța aia poartă toată vina! Lui Irene nu i‑ar fi trecut niciodată astfel de lucruri prin minte!", gândea el; James era un om cu imaginație.
Vocea lui Swithin îl trezi din visare.
— Am dat pe ea patru sute de lire. E, bineînțeles, o adevărată operă de artă.
— Patru sute! Hm! O groază de bani!
Obiectul în chestiune era o statuie reprezentând un grup sculptat în marmură italiană, așezat pe un soclu înalt, tot din marmură, și care dădea o atmosferă pretențioasă întregii încăperi. Figurile secundare, șase la număr, nuduri de temei, împodobite cu multe ornamente, ținteau toate cu degetul spre figura centrală, și ea tot un nud de femeie, care se arăta și ea pe sine, cu degetul; iar toate acestea la un loc dădeau observatorului plăcuta senzație a unei mari valori. Mătușa Juley, așezată aproape în fața statuii, suferise toată seara pentru că n‑o putuse privi pe îndelete.
Bâtrânul Jolyon continuă:
— Patru sute de draci! Nu‑mi spune că ai dat patru sute de lire pe asta!
Între colțurile ridicate ale gulerului său, bărbia lui Swithin făcu a doua mișcare dureroasă din seara aceea.
— Patru... sute... lire, monedă englezească; nici o băncuță mai puțin. Dar nu‑mi pare rău. Nu e o sculptură englezească obișnuită: e o autentică lucrare modernă italiană!
Soames ridică colțul buzei într‑un zâmbet și se uită peste masă la Bosinney. La adăpostul fumului de țigară, arhitectul rânjea. Acum, într‑adevăr, semăna cu un "Pirat".
— Trebuie să se fi muncit mult la ea! spuse James în grabă; el fusese cu adevărat mișcat de mărimea statuii. S‑ar putea lua preț bun pe ea la Jobson.
— Nenorocitul acela de italian care a făcut‑o, continuă Swithin, îmi ceruse cinci sute — i‑am dat patru. Face opt. Bietul băiat, părea pe jumătate mort de foame!
— Ah! îl întrerupse Nicholas cu vocea lui răsunătoare; vai de capul lor, artiștii ăștia sunt niște pârliți; mă mir cum de mai trăiesc. Iată‑l, de pildă, pe tânărul Flageoletti, pe care Fanny și fetele îl aduc să le cânte la vioară; dacă realizează o sută de lire pe an, e maximum ce poate câștiga!
James dădu din cap și spuse:
— Ah, eu nu știu cum pot trăi!
Bătrânul Jolyon se ridică, cu țigara de foi în gură, și se duse să examineze statuia mai de aproape.
— N‑aș fi dat nici două sute pe ea! spuse în cele din urmă.
Soames văzu cum tatăl său și Nicholas schimbau priviri înfricoșate; iar de cealaltă parte a mesei, lingă Swithin, ședea Bosinney învăluit în fum.
"Mi‑ar plăcea să știu ce crede el despre statuie", gândi Soames. Era convins că acest grup era iremediabil vieux jeu ; sculptură după gustul generației trecute. Nici la Jobson nu se mai vindeau la licitație asemenea obiecte de artă.
În sfârșit, veni răspunsul lui Swithin:
— Tu nu te‑ai priceput niciodată la statui. Tu ai cumpărat tablouri și atâta tot.
Bătrânul Jolyon se întoarse, pufăind din țigară, la locul lui. Nu prea era dispus să înceapă o discuție cu Swithin, acest caraghios încăpățânat, mărginit ca un catâr, care n‑a știut să deosebească niciodată o statuie... de o pălărie din pai. Nu spuse decât:
— Stuc!
Multă vreme Swithin nu avu puterea să‑i răspundă; dar bătu cu pumnul în masă.
— Stuc! Aș vrea să văd la tine în casă un obiect măcar pe jumătate atât de frumos!
Iar în dosul vorbelor lui răsuna din nou violența generațiilor primitive. James salvă situația:
— Dar părerea dumitale care e, domnule Bosinney? Dumneata ești arhitect; trebuie să te pricepi la statui și alte lucruri asemănătoare!
Ochii tuturor se îndreptară asupra lui Bosinney; așteptau cu toții răspunsul lui, cu o privire ciudată, bănuitoare.
Iar Soames, vorbind pentru prima dată în această seară, întrebă:
— Da, Bosinney, care e părerea dumitale? Bosinney răspunse rece:
— Este o operă remarcabilă.
Cuvintele lui erau adresate lui Swithin, dar ochii săi zâmbeau șiret bătrânului Jolyon; numai Soames rămase nesatisfăcut și întrebă:
— Remarcabilă? Prin ce?
— Prin naivitatea ei.
Răspunsul fu urmat de o tăcere grăitoare. Swithin era singurul care nu pricepuse nimic, credea că poate voise să‑i facă un compliment.



Capitolul IV
SOAMES PLÃNUIEȘTE SÃ‑ȘI CLÃDEASCÃ O CASÃ

Trei zile după cina de la Swithin, Soames Forsyte ieși pe poarta verde a casei sale, trecu scuarul, ajunse de cealaltă parte, se întoarse și privi casa. Convingerea lui că trebuia revopsită se întări.
O lăsase pe soția sa așezată pe canapeaua din salon, cu mâinile încrucișate în poală, desigur nerăbdătoare să‑l vadă plecat. Faptul nu era neobișnuit; în fiecare zi se întâmpla la fel.
Nu pricepea deloc ce nu‑i plăcea la el. Doar nu era bețiv! Ce? făcea datorii, juca cărți, înjura, era brutal, avea prieteni ușuratici, pierdea nopțile? Nu! Dimpotrivă!
Aversiunea profundă pe care o simțea mocnind în soția lui era pentru el un mister și izvorul celei mai cumplite frământări. Că femeia greșise când se măritase cu el, căci nu‑l iubea, că încercase să‑l iubească și că nu izbutise să‑l iubească nu erau pentru el motive suficiente.
Bărbatul care ar fi putut accepta o scuză atât de vagă și neobișnuită pentru a‑și explica neînțelegerea dintre el și soția lui n‑ar fi fost un Forsyte.
Soames fu silit, de aceea, că pună toată vina pe seama soției lui. Nu întâlnise niciodată o femeie capabilă să stârnească atâta interes în jurul ei ca Irene. Nu putea merge nicăieri cu soția lui, fără să vadă cum toți bărbații sunt atrași de ea; privirile, vocile lor trădau vraja pe care ea o răspândea asupra lor; și cu toate că era atât de admirată, ținuta ei rămânea desăvârșită. Lui, desigur, nu‑i trecuse prin minte că Irene era una dintre acele femei — nu prea obișnuite în rasa anglo‑saxonă — născute pentru a fi iubite și pentru a iubi, care dacă nu iubesc, nu trăiesc. Socotea puterea ei de atracție ca o parte din valoarea intrinsecă a acestui bun din patrimoniul lui. Totuși, se născu în el bănuiala că Irene, așa cum primește iubirea, ar putea s‑o și dea; dar lui nu‑i dădea nimic! "Atunci de ce s‑a măritat cu mine?" se întreba el mereu. Uitase câtă îndelungă vreme îi făcuse curte, uitase că timp de un an și jumătate a urmărit‑o pas cu pas, a asediat‑o, făcând fel de fel de planuri pentru a‑i fi pe plac, dându‑i daruri și cerând‑o din când în când în căsătorie; și că, prin prezența lui neîntreruptă, îndepărtase pe toți ceilalți admiratori ai ei. Uitase ziua aceea când, profitând cu iscusință de o criză a lui Irene, care avea neplăceri familiale, strădania lui fu încununată de succes. Dacă‑și mai aducea aminte de ceva, era doar purtarea, delicată și capricioasă, pe care fata cu părul de aur și ochii întunecați o avusese față de el. Desigur că nu‑și mai amintea expresia ciudată, pasivă, resemnată de pe fața ei când, într‑o zi, pe neașteptate, acceptase și spusese că se căsătorește cu el.
Soames îi făcuse curte cu dăruirea și perseverența pe care cărțile și oamenii le preamăresc; în care bărbatul bate fierul atât de mult, încât îl face maleabil, iar în cele din urmă se vede răsplătit pentru strădania lui; iar de aici încolo noii căsătoriți trebuie să fie fericiți, ducând o viață armonioasă, ca sunetul clopotelor din ziua cununiei.
Îngândurat, Soames porni spre răsărit, mergând pe trotuarul din umbră.
Casa trebuia reparată, dacă nu se va decide să‑și contruiască una la țară și să se mute acolo. De o lună încoace se gândea pentru a suta oară la lucrul acesta. N‑avea motiv să se pripească! Îi mergea foarte bine, venitul său creștea mereu, ajunsese până la trei mii de lire pe an; dar capitalul investit nu era chiar atât de mare pe cât credea tatăl său. James avea tendința să‑și creadă copiii mai bogați decât erau în realitate. "Eu pot cheltui cu ușurință opt mii", se gândi el, "fără să mai împrumut de la Robertson sau Nicholl".
Nu putuse afla ce fel de case construise Bosinney, nici care erau prețurile lui. Ajunsese la concluzia că‑și va putea impune condițiile. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai mult îi plăcea această idee. Astfel afacerea va rămâne în familie — gând care, la un Forsyte, e instinctiv. Apoi el va putea beneficia de drepturile "națiunii favorizate", chiar dacă nu‑i va face un preț derizoriu — cu toate că așa ar fi drept, deoarece el va da lui Bosinney prilejul să‑și arate talentul, căci casa lui nu va fi un edificiu obișnuit.
Soames se gândi cu bunăvoință la comenzile pe care tânărul Bosinney le va căpăta după aceea, căci, ca orice Forsyte, era din cale‑afară de optimist când putea profita de pe urma cuiva.
Biroul lui Bosinney era în Sloane Street, foarte aproape de el, așa încât putea urmări neîncetat planurile.
Poate că Irene nu se va opune să se mute din Londra, din moment ce logodnicul celei mai bune prietene a ei va construi casa. Poate că însăși căsătoria lui June depinde de această lucrare. Irene nu poate sta în calea căsătoriei lui June; nu, nu ar face niciodată așa ceva, el o cunoaște prea bine pe soția lui. Și June se va bucura; iată încă un avantaj pentru Soames.
Bosinney părea deștept, dar mai avea — ceea ce îl făcea și mai atrăgător — aerul că nu‑și cunoaște prea bine interesele. Va fi ușor să tratezi cu el chestiunile bănești. Soames făcu această reflecție nu cu intenția de a‑l păgubi; aceasta era o atitudine firească a minții lui — mintea oricărui bun om de afaceri — a tuturor miilor de oameni de afaceri pricepuți, întâlniți de el în Ludgate Hill.
Astfel el împlinea legile de nepătruns ale marii clase din care făcea parte — ale firii omenești însăși — când se gândea cu vădită plăcere că Bosinney e un om cu care te descurci ușor în chestiunile bănești.
În timp ce‑și croia drum prin mulțimea ce forfotea pe stradă, ochii săi care, de obicei, erau fixați pe trotuar, în fața picioarelor lui, fură atrași în sus, spre cupola catedralei Sfântului Paul. Această biserică străveche îl atrăgea în mod cu totul deosebit și nu o dată, ci de două‑trei ori pe săptămână, Soames se oprea din drumul său cotidian, intra înăuntru, oprindu‑se pentru cinci sau zece minute în vreuna din aripile laterale, cercetând numele și epitafurile de pe monumente. Atracția pe care această mare biserică o exercita asupra lui era greu de tălmăcit: poate că îi dădea prilejul să‑și concentreze gândurile asupra treburilor din ziua aceea. Dacă îl preocupa vreo afacere importantă sau care îi cerea o iscusință deosebită, el intra întotdeauna în biserică și trecea, atent ca un șoarece, de la un epitaf la altul. Ieșea apoi cu aceiași pași încetișori și pornea înainte spre Cheapside, cu mersul mai ferm și mai hotărât, parcă decis să cumpere un obiect pe care‑l văzuse.
În această dimineață intră iar în catedrală; dar în loc să se furișeze de la un monument la altul, își ridică privirea spre coloanele și arcadele pereților și rămase nemișcat.
Fața lui ridicată în sus, cu privirea pioasă și emoționată, așa cum o au oamenii în biserică, devenise, sub imensa cupolă, albă ca varul. Þinea mâinile înmănușate în fața lui, încrucișate pe mânerul umbrelei. Apoi le ridică. Parcă îl cuprinsese o sacră inspirație.
"Da", gândi el, "trebuie să am spațiu pentru a‑mi atârna tablourile".
În aceeași seară, la întoarcerea din City, se duse la biroul lui Bosinney. Îl găsi pe arhitect în cămașă, fumând pipă și trăgând linii pe un plan. Soames refuză paharul de whisky ce i‑l oferi și intră de‑a dreptul în subiect.
— Dacă nu ai ceva mai bun de făcut duminică, vino cu mine la Robin Hill să‑mi spui părerea dumitale asupra unui loc de casă.
— Vrei să construiești ceva?
— Poate, spuse Soames, dar nu spune nimănui. Deocamdată vreau să știu părerea dumitale.
— Foarte bine, răspunse arhitectul.
Soames făcu ochii roată prin cameră.
— Locuiești cam sus, observă el.
Orice informație putea culege cu privire la natura și obiectul activității lui Bosinney îi era de folos.
— Deocamdată e destul de bine pentru mine, răspunse arhitectul. Dumneata ești învățat cu birourile elegante!
Își scutură pipa și o puse între dinți goală; probabil că îl ajuta să ducă conversația. Soames văzu pe fața lui două adâncituri, ca și cum și‑ar fi supt obrajii.
— Câtă chirie plătești pentru biroul ăsta?
— Cu cincizeci mai mult decât face, răspunse Bosinney.
Acest răspuns făcu impresie favorabilă asupra lui Soames.
— Cred că e mult, îi zise. Vin să te iau duminică pe la unsprezece.
Duminica viitoare veni cu o birjă și‑l duse pe Bosinney la gară. Ajunși la Robin Hill, nu găsiră trăsură și merseră pe jos o milă și jumătate, până la locul de casă.
Era ziua de întâi august — o zi minunată, cer fără nori și soare dogoritor — iar pe poteca dreaptă și îngustă care ducea spre vârful dealului, picioarele lor ridicau un praf galben.
— Teren nisipos, remarcă Soames, uitându‑se peste umăr la haina pe care o purta Bosinney. În amândouă buzunarele avea vârâte suluri de hârtie, iar sub braț ducea un baston de formă ciudată. Soames observă și alte ciudățenii.
Numai un om deștept sau cu adevărat "Pirat" poate să‑și permită libertatea de a se prezenta astfel. Dar cu toate că aceste excentricități îl revoltau pe Soames, ele îi dădeau și o oarecare satisfacție, căci erau semnele unor însușiri din care negreșit, va trage foloase. Dacă tipul știe să construiască o casă, ce importanță are îmbrăcămintea lui?
— Þi‑am spus că doresc ca această casă să fie o surpriză, deci nu vorbi nimănui despre ea. Eu nu vorbesc niciodată despre treburile mele până ce nu le desăvârșesc.
Bosinney dădu din cap.
— Dacă amesteci și femei în planurile tale, nu știi niciodată unde ajungi, continuă Soames.
— Ah, femeile sunt niște diavoli! spuse Bosinney.
Această convingere dăinuia de multă vreme în fundul sufletului lui Soames, dar n‑o tălmăcise încă niciodată în vorbe.
— Oh, mormăi el, începi și dumneata să... dar se opri, adăugând apoi iute, cu o pornire de nestăpânită mânie: June are un temperament... l‑a avut întotdeauna.
— Temperamentul nu e lucru rău la un înger.
Soames nu spusese niciodată că Irene e un înger. El n‑ar fi trecut niciodată peste instinctele lui cele mai profunde, îngăduind altor oameni să pătrundă în taina valorii pe care i‑o atribuia soției lui; el nu se dezvăluia în fața altora. Nu răspunse.
Apucară pe un drum nou deschis și încă neisprăvit, care trecea peste un teren de vânătoare. Un drum ce ducea în unghi drept spre o carieră de pietriș, în dosul căreia se înălțau coșurile unei căsuțe de țară, în mijlocul desișului de copaci de la marginea unei păduri dese. Smocuri de iarbă mătăsoasă acopereau pământul gloduros, iar din ele ciocârliile își luau zborul în boarea soarelui. În zarea îndepărtată, peste nenumărate livezi și tufișuri, se profila un șir de dealuri.
Soames o porni înainte până ajunseră la celălalt capăt al terenului de vânătoare și acolo se opri. Era locul pe care‑l alesese; dar acum când trebuia să destăinuiască și altcuiva pe ce pusese ochii, se simțea cam stingherit.
— Administratorul locuiește în căsuța aceea, spuse el: ne va da ceva de mâncare — cred că e mai bine să mâncăm ceva înainte de‑a intra în subiect.
Apoi porni din nou și îl conduse pe Bosinney spre căsuță unde îi întâmpină administratorul, un bărbat înalt, numit Oliver, cu obrazul greoi și barba încărunțită. În timpul prânzului, din care Soames abia gustă, îl privi neîncetat pe Bosinney și o dată sau de două ori își trecu, pe furiș, batista de mătase peste frunte. În cele din urmă masa se sfârși și Bosinney se ridică.
— Cred că aveți de discutat unele lucruri împreună, spuse el; eu am să mă duc să dau o raită pe afară; și fără a aștepte răspunsul, ieși la plimbare.
Soames era avocatul acestui domeniu și petrecu aproape un ceas în tovărășia administratorului, privind planurile terenului și discutând ipotecile lui Nicholl și ale altora; iar problema terenului de construcție care‑l interesa pe el o puse ca și cum ar fi fost vorba de o idee venită întâmplător.
— Șefii dumitale, zise el, ar trebui să‑mi facă un preț mai mic, având în vedere că sunt primul care voi construi aici.
Oliver dădu din cap.
— Locul pe care l‑ați ales, domnule, este cel mai ieftin din câte avem. Terenurile de pe vârful dealului sunt mult mai scumpe.
— De altfel, spuse Soames, încă nu m‑am decis. Se prea poate să nu construiesc deloc. Prețul e foarte mare.
— Bine, domnule Forsyte, mi‑ar părea rău dacă ați renunța și cred că faceți o greșeală. Nu există în apropiere de Londra nici un petic de pământ cu o priveliște ca aceasta, și nici mai ieftin, dacă ținem seama de toate condițiile. N‑ar trebui decât să facem puțină reclamă, și cumpărătorii ar veni buluc.
Se uitară unul la altul. Fețele lor spuneau deslușit: "Te respect ca om de afaceri; așa că nu te aștepta să cred un cuvânt din ceea ce spui!"
— Bine, repetă Soames, eu nu m‑am hotărât încă: se prea poate să nu se facă nimic din toată afacerea. După aceste cuvinte își luă umbrela, puse mâna lui rece în aceea a administratorului, retrăgând‑o fără să i‑o fi strâns, și ieși la soare.
Se întoarse la terenul ales mergând încet, îngândurat. Instinctul îi spunea că ceea ce grăise administratorul era adevărat. Terenul era ieftin. Dar frumusețea lucrului consta în aceea că Soames știa că administratorul nu‑l găsea cu adevărat ieftin; și așa că prețuirea pe care el o făcuse intuind era o victorie asupra aceleia a administratorului.
"Ieftin ori ba, vreau să fie al meu", gândi el.
Ciocârliile se înălțau în zbor, aerul era plin de fluturi, o dulce mireasmă se ridica din ierburile sălbatice. Mirosul ferigilor pline de sevă adia ușor dinspre pădure unde, ascunși în desiș, uguiau porumbeii; iar de departe, pe aripile vântului cald, plutea sunetul ritmat al clopotelor unei biserici.
Soames pășea cu ochii în pământ, buzele i se deschideau și închideau ca și cum ar fi gustat în gând o mâncare bună. Dar când ajunse la teren, Bosinney nu era nicăieri. După ce așteptă puțin străbătu terenul de vânătoare și porni spre deal. Ar fi strigat, dar se temea de sunetul vocii sale.
Terenul de vânătoare era părăsit și pustiu ca o prerie, liniștea nu era tulburată decât de foșnetul iepurilor care săreau înspre vizuinile lor și de cântecul ciocârliilor.
Soames, pionier fruntaș al marii armate a neamului Forsyte, mergând înainte pentru a civiliza aceste ținuturi sălbatice, simți că singurătatea, cântecul nevăzut, aerul cald și dulce îi moleșesc elanul. Tocmai dădu să pornească înapoi când, în sfârșit, îl zări pe Bosinney.
Arhitectul era întins sub un uriaș stejar, al cărui trunchi — încunu­nat de o imensă coroană de crengi și frunze — zdrențuit și noduros, de bătrânețe, se înălța la marginea culmii.
Soames trebui să‑l bată pe umăr pentru a‑l face să ridice privirea.
— Hallo, Forsyte! Am găsit locul potrivit pentru casa dumitale! Iată‑l!
Soames se opri, apoi spuse, rece:
— Poate că ești foarte deștept, dar locul acesta mă costă o dată și jumătate cât celălalt.
— Dă‑l încolo de preț, domnule, uită‑te la priveliște!
Chiar de la picioarele lor se întindea un lan de grâu copt, care sfârșea într‑o mică pădurice întunecată de lăstari. Arăturile și gardurile vii se întindeau până la brâul de dealuri albastre‑cenușii din depărtare. În dreapta, într‑o fâșie de argint, curgea râul.
Cerul era atât de albastru, soarele atât de strălucitor, că parcă peste tot ținutul acesta domnea o vară veșnică. Puful scaieților zbura în jurul lor, vrăjit de seninătatea zilei eterice. Aerul cald juca deasupra lanurilor, și totul era cuprins de un zumzet suav, nedeslușit, ca murmurul unor clipe strălucitoare care unesc, în bucurie, cerul și pământul.
Soames privea. Fără să vrea, ceva creștea în pieptul său. Să trăiești aici, în fața atâtor minunății, să le poți arăta prietenilor, să poți vorbi despre ele, să fie proprietatea ta!
Obrajii i se îmbujorară. Căldura, strălucirea, arșița puseră stăpânire pe simțurile lui așa cum, cu patru ani în urmă frumusețea lui Irene pusese stăpânire pe simțurile lui făcându‑l s‑o dorească. Aruncă pe furiș o privire spre Bosinney ai cărui ochi, ochi de "leopard pe jumătate îmblânzit", după cum spusese vizitiul, păreau a hoinări, sălbatici, în zare. Razele soarelui cădeau pe proeminențele obrazului său, pe pomeții ieșiți în afară, pe vârful bărbiei, pe brazdele verticale dintre sprâncene; iar Soames urmărea această față aspră, entuziastă nepăsătoare, cu un sentiment de neplăcere.
O adiere îndelungă, suavă, trecu peste lanul de grâu și aduse un val de aer cald pe obrajii lor.
— Aș putea să‑ți construiesc aici ceva extraordinar! îi spuse Bosinney în sfârșit, curmând tăcerea.
— Cred și eu! răspunse Soames, sec. Nu dumneata dai banii!
— Cu aproximativ opt mii de lire îți pot clădi un palat.
Soames deveni foarte palid — în el se dădea o luptă. Lăsă ochii în jos și spuse cu hotărâre:
— Nu pot cheltui atât.
Apoi porni încet, cu pasul ușor, înapoi către primul teren. Petrecură câtăva vreme acolo, vorbind despre detaliile casei pe care urma s‑o construiască, apoi Soames se duse din nou la administrator.
Ieși cam după o jumătate de oră, îl luă pe Bosinney și porniră spre gară.
— Ei, zise el, abia deschizând buzele, în cele din urmă am cumpărat terenul acela al dumitale.
Apoi tăcu din nou; se gândea, încurcat, nu știa cum se făcuse că acest individ, pe care‑l disprețuia profund, putuse răsturna hotărârea pe care o luase mai înainte.



Capitolul V
CÃSNICIA UNUI FORSYTE

Ca mii de oameni luminați din clasa și generația sa, din acest mare oraș, Londra, care nu mai prețuiesc fotoliile roșii de catifea și știu că statuile moderne de marmură italiană sunt vieux jeu, Soames Forsyte locuia într‑o casă necorespunzătoare cerințelor lui. La intrare avea un ciocănel de aramă de formă ciudată, ferestrele fuseseră transformate pentru a se deschide în afară, iar în fața lor erau vase de flori suspendate, pline cu cerceluși; în spatele casei (foarte distins) se afla o curte mică, pardosită cu cărămidă verde‑jad, împrejmuită cu hortensii roz în ghivece albastre ca pana de păun. Aici, la adăpostul unui umbrar de culoarea pergamentului, care acoperea tot fundul curții, stăpânii casei sau musafirii puteau ședea feriți de privirile curioșilor, în timp ce‑și beau ceaiul sau se uitau la ultimele cutii de argint cumpărate de Soames.
Înăuntru domina mobiliarul în stil Empire și William Morris. Pentru mărimea ei, casa era comodă; avea nenumărate nișe asemeni unor cuiburi, și obiecte mici de argint erau răspândite peste tot, ca niște ouă de pasăre, în această desăvârșire generală se războiau două gusturi greu de împăcat. Aici trăia o stăpână a casei care și într‑o insulă pustie și‑ar fi creat o atmosferă plăcută, și un stăpân pentru care atmosfera plăcută era o investiție făcută de el spre a‑și spori venitul cu fiecare obiect pe care‑l cumpăra, conform legilor întrecerii cu semenii săi. Această întrecere în eleganță îl făcuse pe Soames, pe când era la școală la Marlborough, să fie primul băiat care purta vestă albă vara și vestă de catifea în dungi iarna; ea îl făcu să nu apară niciodată în public cu cravata trecând peste guler și tot ea îl făcu să‑și lustruiască ghetele de lac pe estradă. În fața unei mulțimi de oameni care se adunaseră acolo pentru serbarea de fine de an și pentru a‑l auzi recitind din Molière.
Soames, ca și mulți alți londonezi, era întotdeauna ca scos din cutie. Era cu neputință ca un fir de păr să nu fi fost la locul lui, cravata să‑i fi fost deplasată cu o optime de centimetru din poziția perpendiculară, sau ca gulerul său să nu fie bine scrobit. Pentru nimic în lume n‑ar fi ieșit din casă fără să fi făcut baie — era moda să faci baie zilnic — și cât amar dispreț avea pentru oamenii care omiteau acest lucru! Iar pe Irene ne‑o putem închipui ca pe‑o nimfă ce face baie în râuri ascunse, pentru a se bucura de prospețimea apei și de frumusețea propriului ei trup.
În conflictul care mocnea înăuntrul acestei case, fu învinsă femeia. Ca în lupta dintre saxoni și celți, care se duce încă în sânul națiunii, temperamentul mai impresionabil și mai receptiv a fost silit să primească o suprastructură convențională.
Astfel, casa lor semăna aidoma cu sute de alte case care aveau aceleași aspirațiuni înalte, devenind: "Acea fermecătoare căsuță a lui Soames Forsyte, atât de originală, draga mea — cu adevărat elegantă!"
Dacă în loc de Soames Forsyte, citim James Peabody, Thomas Atkins sau Emmanuel Spagnoletti, adică oricare nume al unui englez din înalta burghezie londoneză cu oarecare pretenție de bun‑gust, chiar dacă stilul mobilierului diferă, fraza va rămâne aceeași.
În seara de 8 august, o săptămână după expediția de la Robin Hill, în sufrageria acestei case — "atât de originală, draga mea — cu adevărat elegantă!", Soames și Irene era așezați la masă. Cina caldă duminica era un mic lux, dar cel obișnuit în această casă ca și în multe altele. Chiar la începutul căsniciei lor, Soames stabilise regula: "Servitorii trebuie să ne dea și duminica seara masă caldă — doar n‑au nimic de făcut decât să cânte la armonică".
Acest obicei n‑a produs nici un fel de reacție. Căci — semn rău, mai ales pentru Soames — servitorii erau devotați lui Irene, care, în ciuda tuturor tradițiilor, părea să le recunoască și lor dreptul de a avea slăbiciunile naturale firi omenești.
Fericita pereche ședea, nu față în față, ci în unghi drept la frumoasa masă de lemn de trandafir; mâncau fără față de masă — semn de deosebită eleganță — și până acum nu schimbaseră nici o vorbă.
Lui Soames îi plăcea să vorbească în timpul mesei: despre afaceri, sau despre ceea ce a mai cumpărat, și atâta vreme cât vorbea, tăcerea lui Irene nu‑l chinuia. Dar în această seară îi fu cu neputință să vorbească. Hotărârea de a construi casa îi apăsase sufletul toată săptămâna, și se decise să‑i împărtășească și soției lui.
Nervozitatea lui — arătată cu prilejul acestei destăinuiri — îl supăra profund. N‑ar trebui să‑l aducă în asemenea stare, femeia și bărbatul sunt doar o singură ființă. Irene nu se uitase la el niciodată de când se așezaseră la masă, și Soames se întreba la ce oare se putea gândi ea în tot acel timp. Era greu, când un bărbat muncea atât cât muncea el câștigând bani pentru ea — da, și cu durere în inimă — ca ea să șadă acolo privind — privind ca și cum pereții camerei ar întemnița‑o. Atât și ar fi fost destul pentru ca bărbatul să se ridice și să plece de la masă.
Lumina lămpii cu abajur roz cădea peste gâtul și brațele ei. Lui Soames îi plăcea că Irene îmbrăca la masa de seară rochii decoltate, lucrul acesta îi dădea un sentiment de superioritate față de prietenii săi ale căror soții se mulțumeau, când cinau acasă, cu rochii închise la gât sau o simple rochii de după‑amiază. Sub lumina trandafirie a lămpii, părul ei de culoarea chihlimbarului și pielea albă, făceau un minunat și straniu contrast cu ochii căprui‑închis.
Poate avea un om ceva mai frumos decât această masă de sufragerie cu nuanțele ei întunecate, cu trandafirii aceștia proaspeți și suavi, cu paharele de culoare rubinie și cu atâtea obiecte de argint? Poate avea un bărbat ceva mai frumos decât femeia care ședea cu el la masă? Recunoș­tința nu era o virtute a celor din neamul Forsyte care, veșnic în întrecere și plini de spirit practic, nu aveau prilejul să fie recunoscători. Soames nu încerca decât o deznădejde, care ajunsese până la durere, că nu poseda femeia în măsura dreptului pe care îl avea în calitate de proprietar, că nu putea întinde mâna ca după trandafirul acela, s‑o rupă și să‑i soarbă toate tainele sufletului.
Toate celelalte bunuri ale lui, lucrurile pe care și le‑a adunat, argintăria, tablourile, casele, banii investiți îi dădeau o tainică plăcere; numai ea nu‑i dădea nimic.
Pe toți pereții acestei case, proprietatea lui, era scris acest lucru. Temperamentul său de om de afaceri se împotrivea misterioasei amenințări că femeia aceea nu era făcută pentru el. Se căsătorise cu această femeie, o cucerise, și‑o însușise, și i se părea că este împotriva celui mai elementar drept, a dreptului de proprietate, faptul că nu‑i putea poseda decât trupul. Dar nu se știe — Soames avea mari îndoieli — dacă va mai putea poseda chiar și atâta. Dacă cineva i‑ar fi spus că vrea să posede sufletul ei, i s‑ar fi părut ridicol și sentimental. Și totuși asta dorea, dar îi era hărăzit să nu izbutească niciodată.
Irene era întotdeauna tăcută, pasivă, de‑o blândă dușmănie; parcă se temea ca nu cumva printr‑o vorbă, mișcare sau semn să‑l facă să creadă că l‑ar iubi; și Soames se întreba: "Trebuie să fie mereu așa?"
Ca mulți cititori de romane din generația sa (și Soames era un mare cititor de romane), avea o concepție de viață influențată de literatură și se legăna cu gândul că totul era o chestiune de timp. Până la urmă bărbatul cucerea întotdeauna inima soției sale. Chiar și în cazurile când — o categorie de cărți care nu‑i prea plăceau — sfârșitul era tragic, soția își dădea întotdeauna sufletul cu amarnice regrete pe buze, sau dacă soțul era cel care murea — neplăcută idee — ea se arunca asupra trupului său neînsuflețit pradă unor remușcări chinuitoare.
Adeseori o ducea pe Irene la teatru, alegând instinctiv piese cu teme sociale, sau tratând unele probleme conjugale ale societății moderne care, din fericire, erau atât de diferite de problemele căsniciilor din viața trăită. El constatase că și acestea se terminau tot ca romanele, chiar dacă în piesă apărea și un amant. În timp ce urmărea jocul, Soames avea adeseori simpatie pentru amant, dar la întoarcerea acasă, venind în trăsură cu Irene, își dădea seama că așa ceva nu se face, și se bucura că piesa se termina așa cum trebuie. Tocmai atunci era la modă un gen de bărbat puternic, mai degrabă aspru, foarte serios, care biruia întotdeauna la sfârșitul piesei. Soames nu avea nici un fel de simpatie pentru acest personaj, dacă nu s‑ar fi gândit la situația lui personală, și‑ar fi exprimat dezgustul față de acest tip de bărbat. Dar știa prea bine cât de important este pentru el să fie un bărbat victorios, chiar "puternic", și de aceea nu pomenise niciodată despre acest dezgust născut poate — ciudățenie perversă a naturii — din brutalitatea ascunsă în străfundul firii lui. Dar, în această seară, tăcerea lui Irene era neobișnuită. Nu mai văzuse niciodată o asemenea expresie pe fața ei. Și deoarece întotdeauna neobișnuitul sperie, Soames era speriat. Mâncă prăjitura și zori jupâneasa care aduna firimiturile de pe masă cu peria de argint. După ce aceasta ieși din sufragerie, își umplu paharul cu vin și spuse:
— A fost cineva azi după amiază?
— June.
— Ce voia?
Pentru neamul Forsyte era o axiomă că oamenii nu mergeau undeva decât dacă vor ceva.
— A venit să vorbească despre logodnicul ei, nu‑i așa?
Irene nu răspunse.
— Mi se pare, continuă Soames, că e mai îndrăgostită ea de el decât el de ea. Se ține tot timpul după dânsul.
Privirea lui Irene îl făcu să se simtă stingherit.
— Cum îți permiți să spui așa ceva?! exclamă ea.
— De ce nu? Se vede cât de colo! Oricine poate vedea.
— Ba deloc. Iar dacă se vede, nu se cuvine s‑o spui.
Soames își pierdu cumpătul.
— Ești o nevastă drăguță! îi spuse.
Dar în ascuns se miră de căldura răspunsului ei; de obicei nu era atât de însuflețită.
— Ești moartă după June! Dar pot să‑ți spun un lucru: acum, că l‑a luat la remorcă pe "Pirat", n‑o să‑i mai pese de tine nici de doi bani, și ai să‑ți dai seama și tu. Dar în viitor n‑ai s‑o mai vezi mult, căci ne mutăm la țară.
Era bucuros că i‑a putut spune noutatea la adăpostul acestei izbucniri de enervare. Se aștepta la un strigăt de spaimă; liniștea cu care fusese primită declarația îl îngrijora.
— Am impresia că nu prea te interesează, fu silit să adauge.
— Știam dinainte!
El o privi drept în față.
— Cine ți‑a spus?
— June.
— De unde știa ea?
Irene nu răspunse. Iar el, mirat și încurcat, spuse:
— Pentru Bosinney e o afacere foarte bună: casa aceasta îl va lansa. Cred că June ți‑a spus totul despre ea.
— Da.
Urmă o nouă tăcere, apoi Soames adăugă:
— Bănuiesc că nu dorești să te muți la țară?
Irene nu răspunse.
— Nu știu ce vrei. Aici niciodată nu pari mulțumită.
— Ce importanță au dorințele mele?
Luă vasul cu trandafiri și părăsi camera. Soames rămase pe loc. Pentru asta semnase el contractul? Pentru atâta lucru va cheltui el aproape zece mii de lire?
Vorbele lui Bosinney îi veniră în minte: "Femeile sunt diavoli!"
Dar în curând se liniști. Putea fi și mai rău. S‑ar fi putut întâmpla ca ea să se înfurie. Se așteptase la mai mult decât ceea ce s‑a petrecut. În definitiv, a avut norocul ca June să spargă gheața din calea lui. Desigur că ea l‑a descusut pe Bosinney: era de prevăzut.
Aprinse o țigaretă. La urma urmei, Irene n‑a făcut o scenă! Va consimți — aceasta era cea mai bună însușire a ei; era rece, dar nu purta ranchiună. Și, suflând fumul țigaretei pe o buburuză care se așezase pe masa lucioasă, se lăsă dus de gânduri la casa pe care o visa. N‑avea rost să‑și facă sânge rău; chiar acum se va duce la Irene și va împăca lucrurile. Probabil că ședea afara, sub umbrarul japonez, în întuneric, și tricota. Ce noapte minunată, caldă...
Într‑adevăr June venise în acea după‑amiază, cu ochii strălucitori, spunând:
— Bun băiat, Soames! Pentru Phil, e nemaipomenit — tocmai ceea ce îi trebuia!
Fața lui Irene rămăsese întunecată și nedumerită. Atunci continuă:
— Noua voastră casă de la Robin Hill, firește! Ce? Nu știi?
Irene nu știa.
— Ah! Mi se pare că n‑ar fi trebuit să‑ți spun. Privindu‑și nerăbdă­toare prietena, strigă: Te uiți ca și cum nici nu ți‑ar păsa! Nu‑ți dai seama că este tocmai ceea ce doream eu — este adevăratul noroc pe care‑l aștepta de atâta vreme. Acum veți vedea și voi ce poate el! Și apoi spuse toată povestea.
De când se logodise, părea că n‑o prea interesează necazurile bunei ei prietene: în ceasurile pe care le petrecea cu Irene, vorbea mai ales despre preocupările ei și, din când în când, cu toată mila ei profundă, nu‑și putea șterge din zâmbet acea nuanță de dispreț compătimitor față de femeia care săvârșise o asemenea greșeală în viața ei — o atât de gravă, ridicolă greșeală.
— Tot el o să facă și decorația interioară — va avea mână liberă. E perfect — June începu să râdă, micul ei trup fremăta de bucurie; ridică și lovi perdeaua de muselină. Știi doar că l‑am întrebat chiar pe unchiul James. Dar amintirea acestui incident îi era atât de neplăcută, încât se opri brusc. Apoi, văzând că prietena nu participă deloc la entuziasmul ei, plecă. Din stradă se mai întoarse o dată și văzu că Irene stătea în pervaz. Ca răspuns la semnele pe care i le făcea June, ea duse mâna la frunte și, întorcându‑se încet, închise ușa...
Soames trecu acum în hol și se uită prin fereastră.
Afară, sub umbrarul japonez, Irene ședea foarte liniștită, dantela de pe umerii ei albi se mișca în ritmul gingaș al răsuflării care‑i ridica și cobora sânii.
Dar în preajma acestei făpturi tăcute, care ședea acolo nemișcată, în întuneric, plutea parcă un val de căldură, un freamăt ascuns de simțire, ca și cum întreaga‑i ființă era cutremurată de o schimbare ce se producea în adâncuri.
Soames se furișă, pe nesimțite, înapoi în sufragerie.



Capitolul VI
JAMES INTRÃ ÎN ACÞIUNE

Nu trecu multă vreme și hotărârea lui Soames de a construi o casă făcu înconjurul familiei, producând agitația cuvenită în neamul Forsyte, ca de altfel orice hotărâre în legătură cu ideea proprietății.
N‑a fost vina lui, căci el era hotărât să nu spună nimănui. Dar June, în marea ei fericire, îi spuse totul doamnei Small. Îngăduindu‑i să povestească numai Mătușii Ann — credea c‑o să se bucure biata bătrână adorabilă! Mai ales că Mătușa Ann nu mai ieșise din camera ei de câteva zile.
Doamna Small îi povesti de îndată Mătușii Ann care, cu spatele sprijinit pe perne, zâmbi și spuse cu vocea ei limpede, tremurând de bătrânețe:
— E foarte bine pentru scumpa mea June; dar sper că vor fi prevăzători — mie mi se pare cam primejdios!
După ce rămase singură, o umbră îi învălui fața, ca un nor ce prevestește ploaia pentru a doua zi.
De câteva zile zăcea în pat, străduindu‑se mereu să‑și încordeze voința; această preocupare i se așternu și pe obraz, iar colțurile buzelor ei se strângeau mereu.
Smither, fata în casă, care era de copil în serviciul ei, și despre care se spunea: "Smither — bună fată — dar atât de înceată!", îndeplinea în fiecare dimineață, și cu cea mai desăvârșită conștiinciozitate, ceremonia finală a acestei străvechi toalete. Scoțând dintr‑o cutie albă, imaculată, acele bucle plate, cenușii — însemnul demnității personale a Mătușii Ann — le așeza cu grijă în mâna stăpânei ei și se întorcea cu spatele.
În fiecare zi, Mătușile Juley și Hester erau chemate pentru a‑i da vești despre sănătatea lui Timothy; pentru a‑i spune ce mai e nou pe la Nicholas, dacă mititica June a reușit să‑l convingă pe Jolyon să mai scurteze durata logodnei, acum că domnul Bosinney clădește o casă pentru Soames; dacă, într‑adevăr, nevasta lui Roger așteaptă un copil; cum a reușit operația lui Archie; cum a descurcat Swithin afacerea aceea cu casa goală din Wigmore Street. Oare Irene — tot mai cere dormitor separat? Iar în fiecare dimineață, i se spunea lui Smither: "Azi după masă am să cobor, Smither, cam pe la ora două. Va fi nevoie să mă sprijin de brațul dumitale, după atâtea zile de stat în pat!"
După ce îi povesti Mătușii Ann, doamna Small îi vorbi despre casă în mare secret, și doamnei Nicholas; aceasta, la rândul ei, o întrebă pe Winifred Dartie, presupunând, firește, că, fiind sora lui Soames, e la curent cu toate lucrurile acestea. De la ea, vestea ajunse în scurt timp la urechile lui James. Acesta fu din cale‑afară de tulburat.
— Nimeni nu mi‑a spus nimic, zise el. Și în loc să se ducă de‑a dreptul la Soames, a cărui tăcere îl înspăimântase, își luă umbrela și porni spre Timothy.
Acolo o găsi pe doamna Septimus și pe Hester (care știa totul — dar păstra secretul, căci obosea tare când vorbea) gata, ba chiar grăbite, să discute ultimele știri. Părerea lor era că e foarte frumos din partea dragului lor Soames că‑i dă de lucru domnului Bosinney, dar nu era oare cam riscant? Cum i‑a zis George? "Piratul"! Ce caraghios! Dar George a fost întotdeauna glumeț! În orice caz, așa totul rămâne în familie — ele socoteau că domnul Bosinney face parte din familie, cu toate că li se părea atât de ciudat.
Aici James le întrerupse:
— Nimeni nu știe nimic despre el. Nu știu ce vrea să facă Soames cu un tânăr ca acesta. Nu m‑aș mira să fie mâna lui Irene aici. Am să vorbesc eu cu...
— Soames, interveni Mătușa Juley, i‑a spus domnului Bosinney că dorește să nu afle nimeni. Sunt sigură că nu i‑ar face plăcere să știe că se vorbește despre treburile lui, iar dacă Timothy ar ști, ar fi foarte supărat. Eu...
James duse mâna în dosul urechii.
— Ce? Am asurzit de‑a binelea. Mi se pare că nu mai aud ce se vorbește. Pe Emily o doare un deget de la picior. N‑o să putem pleca în Wales decât pe la sfârșitul lunii. Totdeauna intervine ceva! Și, după ce află ceea ce dorise, își luă pălăria și plecă.
Era o după‑amiază frumoasă. Trecu prin parc îndreptându‑se spre Soames, unde avea de gând să cineze, căci Emily era bolnavă în pat, iar Rachel și Cicely erau plecate într‑o vizită la țară. O luă pe Row, pe cărarea dinspe Bayswater, spre Knightsbridge Gate, peste o pășune cu iarbă măruntă, pârlită de soare, pe care pășteau, ici și colo, oi negre; pe bănci ședeau perechi, iar pe iarbă oameni pripășiți, culcați cu fața la pământ, ca niște cadavre pe un câmp de luptă peste care a trecut valul bătăliei.
Mergea iute, cu capul în jos, și nu se uita nici la dreapta, nici la stânga. Priveliștea acestui parc, centrul câmpului său de bătaie, în care a luptat toată viața, nu‑i trezi nici un gând, nici o închipuire. Aceste trupuri culcate la pământ, strivite de învălmășeala luptei, aceste perechi de îndrăgostiți șezând lipiți unul de altul, care petreceau un ceas de paradis, smuls din monotonia vieții lor chinuite, nu treziră nici o imagine în mintea lui. Acest soi de imagini nu‑l mai interesau; nasul lui, ca nasul unei oi, era îndreptat spre pășunea pe care pășea.
Unul din chiriașii săi nu‑și plătea în ultima vreme chiria la timp, și se punea problema gravă dacă e mai bine să‑l dea afară imediat sau să mai aștepte, căci acum, înainte de Crăciun, risca să rămână cu casa neînchiriată. Swithin a pățit‑o rău de tot, dar așa‑i trebuie, prea a așteptat mult!
La aceasta se gândea, mergând drept înainte și ținându‑și umbrela cu grijă, de cârligul mânerului, astfel ca vârful ei să nu atingă pământul și nici mătasea să nu se tocească. Și cu umerii slabi, înalți, plecați înainte, cu picioarele lungi ce se mișcau iute, cu precizie mecanică, trecea prin parc, unde soarele strălucea cu razele lui luminoase peste atâta trândăvie — peste atâția oameni, martori vii ai luptei nemiloase pe care proprietatea o dezlănțuie sub razele lui; iar mersul lui James era ca zborul unei păsări călătoare deasupra mării.
Când porni spre Albert Gate, cineva îi atinse brațul.
Era Soames, care se întorcea de la birou pe Piccadilly și care trecu numaidecât de pe trotuarul umbrit pentru a‑și întâmpina tatăl.
— Mama ta e în pat, zise James; tocmai veneam spre tine, dar poate ai alt program...
Raporturile exterioare dintre James și fiul său nu erau deloc sentimentale, lucru caracteristic pentru neamul Forsyte, cu toate că cei doi erau foarte legați unul de altul. Poate că se socoteau, reciproc, drept o investiție; în orice caz erau preocupați să le meargă bine și le făcea plăcere să fie împreună. Niciodată nu schimbaseră două vorbe despre problemele intime ale vieții și nici nu dezvăluiseră, unul în fața celuilalt, prezența vreunui sentiment adânc pe care l‑ar fi încercat.
Ceva ce nu se poate tălmăci în vorbe îi lega unul de altul, ceva ascuns adânc în urzeala națiunilor și a familiilor — căci sângele, se spune, apă nu se face — și nici unul din ei nu era rece. Negreșit, lucrul de căpetenie în viața lui James era acum dragostea pentru copiii săi. Aceste făpturi, trup din trupul lui, cărora putea să le lase banii pe care‑i strângea, erau temeiul spiritului de economie. Iar la șaptezeci și cinci de ani, ce plăcere mai putea avea el, decât aceea de a strânge bani? Sensul vieții lui consta în a face economii pentru copiii săi.
Apoi James Forsyte, cu toate că mereu se plângea de ceva, era un om sănătos (în măsura în care sănătatea însemnează instinct de conservare, instinct exagerat la Timothy) și nu era om mai sănătos decât el în toată Londra; în această Londră căreia îi datora atât de mult și pe care o iubea cu atâta dragoste mută, pentru că era locul unde își agonisea averea. El avea acea minunată sănătate instinctivă a burgheziei. Mai mult decât în Jolyon, cu voința lui atotputernică și cu momentele lui de blândețe și filozofie — mai mult decât în Swithin, martirul fanteziilor sale — mai mult decât în Nicholas, care suferea din pricina iscusinței sale — și mai mult decât în Roger, victima spiritului său întreprinzător — într‑însul bătea pulsul adevăratului compromis. Dintre toți frații, el era cel mai puțin strălucitor ca minte și ca personalitate, și de aceea avea șanse să trăiască pe veci.
Pentru James, mai mult decât pentru toți ceilalți, "familia" era importantă și scumpă. Atitudinea lui față de viață a avut întotdeauna ceva primitiv și odihnitor. El iubea căminul familial, îi plăcea bârfeala, îi plăcea să mârâie. Toate hotărârile lui erau făcute din smântâna pe care o aduna de pe mintea familiei; și, prin intermediul ei, de pe mințile a mii de alte familii de același soi. An de an, săptămână de săptămână, se ducea la Timothy, și în salonul fratelui său — cu picioarele unul peste altul, cu favoriții săi lungi și albi răsfirați peste gura‑i complet rasă — urmărea cum fierbe cazanul familial, cum se ridică smântâna la suprafață; și apoi pleca întărit, împrospătat și liniștit, cu un sentiment de încredere ce nu se poate descrie.
Sub pavăza instinctului său de conservare, în James era multă blândețe. O vizită la Timothy era pentru el ca un ceas petrecut în poalele mamei; iar acea dorință arzătoare de a se simți ocrotit de aripa familiei influența, la rândul ei, sentimentele pe care le avea față de copiii săi; gândul că aceștia ar putea fi expuși la comentariile lumii în ceea ce privește banii, sănătatea sau reputația era un coșmar. Când fiul vechiului său prieten, John Street, se înscrisese voluntar în armată pentru a fi trimis în colonii, dădu din cap mânios și se miră că John Street și‑a dat consimțământul; iar când tânărul Street căzu răpus de suliță, fu atât de necăjit, încât se duse pe la toți prietenii anume pentru a le spune: "Știam dinainte ce‑o să se întâmple — oamenii aceștia mă scot din fire!"
Când ginerele său, Dartie, trecu printr‑o criză financiară, din pricina unei speculații cu acțiuni petroliere, James se îmbolnăvi de necaz. I se părea că clopotele morții sunaseră pentru bunăstarea lor. I‑au trebuit trei luni de zile și o ședere la Baden‑Baden până să‑și revină; gândul că fără banii lui, ai lui James, numele lui Dartie ar fi apărut pe lista faliților era îngrozitor pentru el.
Era atât de sănătos la trup, încât, dacă îl durea o ureche, se temea ca nu cumva să moară, iar orice boală trecătoare a soției sau a copiilor săi erau necazuri personale ale lui, intervențiile Providenței pentru a distruge liniștea lui sufletească; dar nu‑l impresionau deloc durerile altor oameni — în afară de cercul strict al familiei lui — susținând că orice boală provenea din neîngrijirea ficatului.
Întotdeauna spunea: "Ei și ce? Nu‑i de mirare. Și eu pățesc la fel când nu bag de seamă!"
În seara asta, în drum spre Soames, simțea că viața apasă greu asupra lui: Emily zăcea acasă cu dureri la un deget de la picior, Rachel hoinărea pe undeva pe la țară și de el nu‑i păsa nimănui. Iar Ann era bolnavă — se temea că o să se piardă înainte de sfârșitul verii; în ultima vreme fusese de trei ori pe la ea și niciodată nu l‑a putut primi! Apoi și ideea lui Soames de a‑și clădi o casă, alt lucru care trebuia urmărit îndeaproape! În ceea ce privește necazul cu Irene, nu știa cum o să se sfârșească — dar multe încurcături pot ieși de aici.
Intră la numărul 62, Montpellier Square, cu cele mai bune intenții de a fi nenorocit.
Era ora șapte și jumătate; Irene, îmbrăcată pentru masa de seară, ședea în salon. Purta rochia ei aurie — căci după ce apăruse cu ea la un dineu, o serată și un bal, o îmbrăca acum acasă — pieptul îi era împodobit cu o cascadă de dantelă, asupra căreia se opriră de îndată ochii lui James.
— Unde‑ți cumperi tu lucrurile? zise cu voce gravă. Rachel și Cicely nu sunt nici pe jumătate atât de bine îmbrăcate. Dar dantela aceea cu trandafiri brodați... Nu e veritabilă!
Irene se apropie, pentru a‑i dovedi că se înșală.
Și, în ciuda voinței lui, James simți înrâurirea farmecului ei, a parfumului ușor insinuant , pe care‑l emana. Nici un Forsyte care se respectă nu se dă bătut de la prima lovitură, de aceea spuse în treacăt:
— Nu mă pricep — dar îmi închipui că cheltuiești sume frumoase pentru toalete!
Gongul sună și Irene își trecu brațul ei alb pe sub brațul socrului și‑l conduse în sufragerie. Îl pofti să se așeze pe locul obișnuit al lui Soames, la stânga ei, pe cealaltă latură a mesei, în partea aceea venea puțină lumină, așa încât razele soarelui ce apunea nu‑l supărau: James începu să‑i vorbească despre el însuși.
În curând simți o schimbare în ființa lui, o dulceață ca aceea pe care o simte poate un fruct în bătaia soarelui; parcă îl mângâia cineva, îl lăuda, îl răsfăța, și toate acestea fără un singur gest de mângâiere, fără vreun cuvânt de laudă din partea ei. Simțea că tot ceea ce mănâncă îi priește; acasă la el nu avea această senzație; nu‑și mai aducea aminte când îi mai plăcuse atât de mult un pahar de șampanie; întrebând de marcă și preț, se minună că e aceeași șampanie pe care o avea și el, în mari cantități, dar pe care n‑o putea bea niciodată. Imediat luă hotărârea de a spune furnizorului său de vinuri că‑l păcălise.
Ridicând ochii din farfurie, zise:
— Aveți o mulțime de lucruri frumoase aici. Cât ați dat pe zaharnița asta? Nu m‑aș mira să fi costat o groază de bani!
Tabloul de pe peretele din fața lui îi plăcea foarte mult. Era un dar de‑al lui.
— Nu știam că e chiar atât de bun! spuse James.
Se ridicară de la masă și merseră în salon. James tot lângă Irene.
— Iată ce numesc eu o masă strașnică, șopti el, aplecându‑se curtenitor peste umerii ei. Nimic greu — și nici prea franțuzit. Acasă nu‑i chip să mănânc așa. Plătesc bucătăresei șaizeci de lire pe an, dar nu e în stare să‑mi dea o masă ca asta!
Nu spuse nici o vorbă despre construirea casei și nici chiar când Soames, scuzându‑se că are de lucru, se duse în odaia de la etaj, unde își ținea tablourile, nu pomeni vreun cuvânt.
James rămase singur cu nora lui. Căldura provocată de șampanie și de un lichior excelent pâlpâia încă în el. Avea multă afecțiune pentru Irene. Era, într‑adevăr, o făptură atrăgătoare; te asculta cu luare‑aminte și înțelegea tot ce‑i spuneai. Iar în timp ce vorbea, îi examina toată ființa, de la pantofii de culoarea bronzului, până la valurile de aur din părul ei. Era așezată într‑un fotoliu Empire și numai umerii i se sprijineau de marginea de sus a scaunului — trupul ei drept și flexibil se legăna ca și cum n‑ar fi fost legat de șolduri; de parcă, prin fiecare mișcare, s‑ar fi dăruit brațelor unui iubit. Buzele ei zâmbeau, ochii îi erau pe jumătate închiși.
Poate că descoperirea primejdiei ce zăcea în farmecul profund al acestei ființe, sau vreo tulburare de digestie, făcură ca, deodată, James să amuțească. Nu ținea minte să fi fost vreodată singur cu Irene. Și, privind‑o așa, fu cuprins de un simțământ ciudat, ca și cum s‑ar fi aflat în fața unei făpturi ciudate și necunoscute.
Oare la ce se gândea ea, șezând așa, rezemată de fotoliu?
Când reîncepu să vorbească, vocea lui era mai aspră, ca și cum s‑ar fi deșteptat dintr‑un vis frumos.
— Ce faci tu toată ziua? întrebă el. Nu vii niciodată pe la Park Lane!
Ea se scuză cu stângăcie, dar James nu se uita la ea. Nu voia să creadă că într‑adevăr se ferește de ei — nu, i‑ar fi fost prea greu.
— Îmi place să cred că n‑ai vreme. Ești tot timpul cu June. Îmi închipui cât o ajuți, o însoțești când e cu tânărul acela și‑i dai fel de fel de sfaturi. Aud că nu mai e niciodată acasă în ultima vreme: sunt convins că unchiului Jolyon nu‑i place să fie lăsat atât de mult singur. Aud că June se ține mereu după acest Bosinney; probabil că vine aici în fiecare zi. Dar, ia spune‑mi, ce părere ai dumneata despre el? Crezi că știe ce vrea? Mie mi se pare că nu e cine știe ce de capul lui! Aș putea spune că ea va ține hățurile!
Obrajii lui Irene se înroșiră; iar James se uită la ea bănuitor.
— Poate că nu‑l înțelegi prea bine pe domnul Bosinney, spuse ea.
— Nu‑l înțeleg! se răsti James. Cum să‑l înțeleg? Se vede doar cât de colo că e unul din băieții aceia cu pretenții de "artist". Se zice că‑i deștept — dar toți se cred deștepți! Dar tu știi mai multe despre el decât mine, îi zise îndreptându‑și din nou privirea iscoditoare asupra ei.
— El face planurile pentru casa lui Soames, spuse ea blând, cu intenția de a potoli lucrurile.
— Tocmai aici voiam să ajung, continuă James; nu pricep ce are de gând Soames cu un tânăr ca ăsta; de ce nu se duce la un arhitect de prima mână?
— Poate că domnul Bosinney e de prima mână!
James se ridică și, ținându‑și capul aplecat, făcu înconjurul odăii.
— Așa e, spuse el. Voi tinerii sunteți solidari și credeți că știți totul mai bine decât ceilalți.
Trupul său înalt, uscat, se opri în fața ei; James ridică un deget, apoi îl îndreptă spre pieptul lui Irene, acuzând‑o parcă de frumusețea ei.
— Tot ce pot să spun este, că acești indivizi cu pretenții de artiști, sau oricum și‑ar spune ei, nu sunt deloc oameni de nădejde; iar sfatul pe care ți‑l dau eu ție este să nu‑ți prea faci de lucru cu el!
Irene zâmbi; iar mișcarea buzelor ei era o ciudată provocare. Parcă nu mai era atât de respectuoasă față de el. Sânii ei se ridicau și coborau ca pătrunși de o mânie ascunsă; își ridică mâinile de pe brațele fotoliului și le apropie una de alta, până ce vârfurile degetelor se atinseră, în timp ce ochii ei întunecați priveau spre James cu o căutătură de nepătruns.
Acesta, posomorât, scruta podeaua.
— Să‑ți spun părerea mea: păcat că n‑ai un copil, să ai la ce te gândi și cu ce te ocupa!
Fața lui Irene se întunecă deodată, și chiar James își dădu seama că întregul ei trup încremenise sub îmbrăcămintea ușoară de mătase și dantelă.
Se inspăimântă de efectul pe care‑l produsese și, ca mulți bărbați lipsiți de curaj, încercă să se scuze, făcând pe îndrăznețul.
— Mi se pare că nu‑ți prea place să ieși din casă. De ce nu vii cu noi la Hurlingham? De ce nu te duci din când în când la teatru? La vârsta ta ar trebui să te distrezi mai mult! Doar ești femeie tânără!
Fața ei îngândurată se întunecă; James se enervă.
— Ei! eu nu știu nimic; mie nu‑mi spune nimeni nimic. Soames trebuie să‑și poarte singur de grijă, să nu aștepte de la mine — asta‑i tot...
Mușcându‑și colțul degetului arătător, aruncă pe ascuns o privire rece și aspră către nora sa.
Ochii ei, fixați asupra lui, îl întâmpinară cu o căutătură atât de întunecată și profundă, încât glasul i se opri și îl trecură sudorile.
— Acum trebuie să plec, spuse el după o scurtă tăcere, și peste un minut se ridică, puțin cam mirat, ca și cum se aștepta să fie reținut. Strânse mâna lui Irene și primi să fie condus până la ușă; i‑o deschise și‑l lăsă să iasă. Nu luă birjă, voia să meargă pe jos; Irene o să‑i spună lui Soames noapte bună din partea lui, iar dacă avea poftă de puțină distracție, foarte bine, el, James, o va duce cu trăsura la Richmond.
Merse pe jos până acasă, urcă scările și o trezi pe Emily din primul somn — nu închisese ochii de douăzeci și patru de ore — pentru a‑i spune că, după părerea lui, treburile merg rău la Soames. Dezbătu o jumătate de oră această problemă și, în sfârșit, declarând că nu putea dormi deloc, se întoarse pe o parte și începu să sforăie.
La Montpellier Square, Soames, ieșind din odaia cu tablouri, se oprise la capătul de sus al scării, ferindu‑se să fie văzut, și se uita la Irene care cerceta scrisorile venite cu ultima poștă. Ea trecu în salon; dar peste un minut se întoarse, oprindu‑se în loc: parcă asculta ceva; apoi urcă încetișor scara, cu o pisică în brațe. Soames îi vedea fața aplecată spre micul animal, care torcea lipit de gâtul ei. De ce oare la el nu se uita niciodată cu o asemenea privire?
Deodată îl zări, și chipul i se schimbă.
— A sosit vreo scrisoare pentru mine? o întrebă el.
— Trei.
Soames se dădu la o parte, iar ea, fără a mai spune o vorbă, trecu spre camera de culcare.



Capitolul VII
MICA GREȘEALÃ A BÃTRÂNULUI JOLYON

În aceeași după‑amiază, bătrânul Jolyon părăsi terenul de cricket de la Lord, cu intenția de a merge acasă. Înainte de‑a ajunge la Hamilton Terrace, își schimbă părerea, făcu semn unui birjar, și îi dădu adresa în Wistaria Avenue. Se hotărâse.
În săptămâna aceea June abia dăduse pe acasă; de multă vreme nu mai stătuse cu el, de fapt, de când s‑a logodit cu Bosinney. Nu‑i ceruse niciodată să stea lângă el. Nu era în obiceiul lui să ceară oamenilor ceva! June însă nu mai avea decât un singur gând: Bosinney și treburile lui. Iar pe el îl părăsise, singur în casa aceea mare, cu o mulțime de servitori, unde din zori și până‑n noapte nu găsea un suflet de om cu care să schimbe o vorbă. Clubul lui era închis pentru curățenie; ședințele Consiliilor de Administrație erau suspendate pentru vacanță, deci nu avea pentru ce merge în City. June ar fi dorit ca bătrânul să plece în vilegiatură; ea nu putea pleca, căci Bosinney era la Londra.
Dar unde era să plece? în străinătate nu putea merge singur; marea îi obosea ficatul; nu putea suferi viața de hotel. Roger mergea într‑o stațiune de hidroterapie, dar el nu putea risca un nou tratament la vârsta lui. De altfel toate stațiunile la modă acum erau curată șarlatanie!
Cu asemenea gânduri își crea singur desperarea care‑i cuprinsese sufletul. Brazdele din obraji i se adânceau, ochii îi deveneau din zi în zi mai melancolici, dând un aer atât de neobișnuit acestei fețe, puternică și senină până atunci.
Astfel în această după‑amiază porni din St. John's Wood, în lumina aurie ce scălda coroanele rotunjite ale salcâmilor verzi din fața caselor mărunte, în strălucirea soarelui de vară ce părea că sărbătorește micile grădini. Privea în jurul său cu luare‑aminte, căci se afla într‑un cartier unde nici un Forsyte nu intra fără un vădit dezgust și o curiozitate ascunsă.
Birja se opri în fața unei căsuțe de culoare galben‑deschis, nezugrăvită de multă vreme. Avea un gard exterior și părea cam rustică.
Coborî din trăsură cu o înfățișare foarte liniștită; capul masiv, cu mustața răsfirată în jos și cu aripi de păr alb, apărea drept de tot pe sub borurile late ale pălăriei. Privirea lui era fermă, puțin cam mânioasă. Iată unde l‑a adus viața!
— Domnul Jolyon Forsyte e acasă?
— Da, domnule! Pe cine să anunț, vă rog?
Bătrânul Jolyon nu se putu stăpâni, și zâmbi puțin când îi spuse micii servitoare numele său. Parcă era o broscuță caraghioasă!
Străbătu în urma ei un vestibul întunecos și ajunse într‑un mic salon format din două cămăruțe, cu mobila îmbrăcată cu cint; mica servitoare îl pofti să ia loc.
— Sunt cu toții în grădină, domnule; dacă sunteți bun, luați loc, mă duc să‑i chem.
Bătrânul Jolyon se așeză în fotoliul acoperit cu cint și privi în jurul său. Toată casa i se păru cam sărăcăcioasă. Era un fel de — nici nu știa exact cum să‑i zică — jerpeleală, sau mai degrabă încropeală, peste tot. Din tot ce vedea el, nici o mobilă nu valora cinci lire. Pereții, nevopsiți de multă vreme, erau împodobiți cu schițe în acuarelă; de‑a curmezișul tavanului șerpuia o lungă crăpătură.
Aceste căsuțe erau toate vechi, locuințe de categoria a doua. Chiria nu putea fi mai mare de o sută de lire pe an. Îl durea peste măsură că un Forsyte — ba încă fiul său — locuia într‑o asemenea casă.
Servitoarea se întoarse. "Dorește domnul să poftească în grădină?"
Bătrânul Jolyon ieși prin ușa cu geamlâc. Coborând scările, băgă de seamă că totul ar trebui vopsit din nou.
Tânărul Jolyon, soția sa, cei doi copii și câinele Balthazar erau cu toții în grădină, așezați sub un păr.
Pașii pe care‑i făcu spre ei au constituit actul cel mai curajos din viața bătrânului Jolyon; dar nici un mușchi de pe obrazul său nu se clinti, nici un gest de nervozitate nu‑l trăda. Ochii săi, adânciți în orbite, erau îndreptați cu hotărâre asupra inamicului.
În aceste două minute bătrânul Jolyon dădu cea mai desăvârșită dovadă că poseda în mod inconștient vigoarea, echilibrul și vitalitatea care făcuseră din el, și din atâția alții din clasa lui, seva națiunii. Simplitatea cu care își conduc treburile, lăsând la o parte tot ceea ce nu‑i privește direct, este simbolul individualismului firesc, născut în fiecare englez, datorită izolării naturale a țării.
Câinele Balthazar adulmeca de jur‑împrejur marginile pantalonilor săi. Această corcitură prietenoasă și cinică — fructul unei legături dintre un pudel rusesc și un foxterier — mirosea că se întâmplă ceva neobișnuit.
După ce se salutară în mod curios, bătrânul Jolyon se așeză într‑un fotoliu de răchită; cei doi nepoți, sprijiniți fiecare de câte un picior de‑al lui, îl priveau tăcuți, căci nu mai văzuseră niciodată un om atât de bătrân.
Copiii nu semănau între ei; parcă se vedea că se născuseră în împrejurări diferite. Jolly, copilul păcatului, cu obrazul durduliu, părul de culoarea cânepii, pieptănat în sus, cu gropiță în bărbie, avea un aer de gingășie îndărătnică și ochi de Forsyte. Mica Holly, copilul căsătoriei, brunetă, cu ochii cenușii, gânditori, ai mamei sale, avea un aer solemn.
Câinele Balthazar, după ce înconjură cele trei mici straturi de flori, în semn de dispreț desăvârșit pentru toată lumea, se așeză și el în fața bătrânului Jolyon și, dând din coada‑i încolăcită deasupra spatelui, se uita în sus fără a clipi din ochi.
Chiar și în grădină, aceeași impresie de sărăcie îl chinui pe bătrânul Jolyon. Scaunul de răchită scârțâi sub greutatea lui; straturile de flori păreau prăpădite, iar în fund, lângă peretele rnânjit de funingine, pisicile își făcuseră potecă.
În timp ce el și nepoții se priveau cercetându‑se cu luare‑aminte, curioși dar încrezători, așa cum se petrec lucrurile între oamenii foarte bătrâni și cei foarte tineri, tânărul Jolyon nu‑și luă ochii de la soția sa.
Obrazul ei subțire și oval, cu sprâncene drepte și cu ochi mari, cenușii, se împurpurase. Părul pieptănat spre spate, în bucle mari, începuse a încărunți — ca și al tânărului Jolyon — și această culoare cenușie dădea obrajilor ce i se aprinseseră brusc un patetism dureros.
Expresia de pe fața ei — așa cum nu o văzuse niciodată, căci o ascundea întotdeauna de el — trăda resentimente ascunse, dorințe și temeri. Ochii ei sub sprâncenele tremurânde priveau îndurerați. Tăcea.
Doar Jolly vorbea; el poseda multe lucruri și dorea din suflet ca și acest necunoscut prieten, cu mustăți nemaipomenit de mari, cu mâinile acoperite de vine albastre, care ședea picior peste picior ca și tatăl său (obicei pe care și el încerca să și‑l însușească) să afle despre ele; dar fiind un Forsyte — deși nu împlinise încă opt ani — nu pomeni de lucrul care, în acel moment, îi era cel mai scump: o tabără de soldați din vitrina unei prăvălii, pe care tatăl său îi făgăduise că i‑o va cumpăra. Nu încape îndoială că i se părea ceva prea prețios ca să vorbească despre ea, temându‑se să nu ispitească astfel pe zei.
Iar razele soarelui se jucau printre frunze, deasupra acestui grup format din reprezentanții a trei generații, adunați aci liniștiți, sub părul care de mult nu mai dăduse rod.
Pe obrazul zbârcit al bătrânului Jolyon apărură pete roșii, așa cum roșesc de obicei obrajii oamenilor bătrâni la soare. Luă una din mâinile lui Jolly și o strânse într‑a lui; băiatul i se urcă pe un genunchi, iar micuța Holly, uluită de acest tablou, să cațără pe celălalt; câinele Balthazar se scărpina cu zgomote ritmice.
Deodată, tânăra doamnă Jolyon se ridică și intră grăbită în casă. Peste un minut, soțul ei mormăi o scuză și o urmă. Bătrânul Jolyon rămase singur cu nepoții.
Natura, cu neînchipuita‑i ironie, urmându‑și legile ciclice, începu să producă una din straniile ei revoluții în străfundul sufletului lui. Și acea duioșie pentru copiii mici, acea pasiune pentru viața ce începe, care‑l făcuse să‑și părăsească fiul pentru a o urma pe June, lucra acum în firea lui, împingându‑l să o părăsească pe June și să se lege de acești copilași mici. Tinerețea a ars întotdeauna ca o flacără în pieptul său, și acum tot spre tinerețe se întorcea. Spre aceste mici făpturi, atât de nepăsătoare, care cereau îngrijire; spre acești mici obrăjori rotunzi care treceau atât de ușor de la supărare la voioșie, spre glasurile lor cristaline și râsul ascuțit, spre mânuțele acestea care trăgeau de el în toate părțile și spre trupurile acestea mici, care se atingeau de picioarele lui, spre tot ceea ce era tânăr, tânăr și iarăși tânăr. Și ochii lui se îmblânziră, vocea și mâinile sale slabe și vânoase se îmblânziră și inima din el se îmblânzi. Iar pentru acele mici ființe el deveni deodată un loc plăcut, un loc unde se simțeau apărați, unde puteau vorbi, râde, unde se puteau juca; până când, de pe scaunul de răchită al bătrânului Jolyon, desăvârșita voioșie a trei inimi strălucea ca lumina soarelui.
Dar tânărul Jolyon, care își urmase soția, simțea altceva.
O găsi așezată în fața măsuței ei de toaletă, cu obrajii în mâini. Umerii i se cutremurau de plâns. Pasiunea cu care această femeie își căuta suferințe era de neînțeles pentru el. O văzuse de sute de ori în asemenea stări și nu pricepea cum de a putut răbda: de fiecare dată crezuse că sunt stări de neînvins, și că ceasul cel din urmă al căsătoriei lor sunase.
La noapte, desigur, o să‑l strângă în brațe și o să‑i spună:
"Ah! Jo, cât suferi tu din pricina mea!", așa cum mai făcuse de sute de ori până atunci.
Întinse mâna, și, pe nesimțite, își strecură trusa de bărbierit în buzunar.
"Nu pot rămâne aci", gândi el; "trebuie să cobor!" Fără a spune o vorbă, ieși din cameră și se întoarse pe pajiște.
Bătrânul Jolyon o ținea pe genunchi pe micuța Holly, care pusese stăpânire pe ceasul lui; Jolly, foarte roșu în obraji, încerca să‑i arate că știe să stea în cap. Câinele Balthazar venise cât se poate de aproape de masa de ceai și stătea cu ochii ațintiți la prăjitură.
Tânărul Jolyon simți pornirea răutăcioasă de a le tăia scurt petrecerea.
Ce nevoie a avut tatăl său să vină aici și să‑i tulbure soția în halul acesta? A fost un șoc, după atâția ani! Ar fi trebuit să știe; ar fi trebuit să‑i dea de veste. Dar oare când și‑ar fi putut închipui un Forsyte că purtarea lui tulbură pe cineva? Și în gândurile lui, îl condamna pe nedrept pe bătrânul Jolyon.
Vorbi aspru cu copiii și le spuse să‑și bea ceaiul. Copiii, foarte mirați, căci nu‑l mai auziseră niciodată vorbind atât de sever, plecară ținându‑se de mână; mica Holly se întoarse și mai privi o dată peste umăr.
Tânărul Jolyon turnă ceaiul, spunând:
— Soția mea nu se prea simte bine azi; dar știa că tatăl său pătrun­sese pricina acestei retrageri subite și aproape îl ura pe bâtrân pentru că ședea acolo atât de liniștit.
— Ai o căsuță drăguță aici, zise bătrânul Jolyon, cu o privire ascuțită. Cred că ai luat‑o cu chirie!
Tânărul Jolyon dădu din cap.
— Nu‑mi plac vecinii! continuă bătrânul Jolyon, prea sunt oameni de rând.
Tânărul Jolyon răspunse:
— Da, suntem oameni de rând!
Tăcerea nu mai era întreruptă decât de scărpinatul câinelui Balthazar.
Bătrânul Jolyon spuse simplu:
— Mi se pare ca n‑ar fi trebuit să vin aici, Jo; dar am rămas atât de singur!
La aceste cuvinte, tânărul Jolyon se ridică și puse mâna pe umărul tatălui său.
În casa vecină, cineva cânta fără încetare la un pian dezacordat La donna e mobile; și mica grădină căzu în umbră, soarele nu mai atingea decât peretele din fund lângă care ședea o pisică ghemuită, cu ochii galbeni și somnoroși îndreptați spre câinele Balthazar. Se auzea un zumzet ușor, de forfoteală foarte îndepărtată; plantele agățătoare dimprejurul grădinii acopereau orice vedere în afară de cer, de casă și de părul cu crengile din vârf încă aurite de soare.
Mai șezură câtăva vreme acolo, vorbind destul de puțin. Apoi bătrânul Jolyon se ridică pentru a pleca, și nici un cuvânt nu fu rostit despre vreo revenire a lui.
Plecă foarte trist. Ce sărăcăcioasă, mizeră casă! Și se gândi la casa mare din Stanhope Gate, reședință potrivită pentru un Forsyte, cu enorma cameră de biliard și cu salonul acela mare, în care nu intra nimeni cu săptămânile.
Femeia aceea, a cărei față îi plăcea destul de mult, era prea puțin pregătită pentru viață; îi făcea zile grele lui Jo, știa el! Iar copiii aceia încântători! Ah! ce soartă nebună și groaznică!
Mergea spre Edgware Road, între șiruri de case mici, care toate îi trezeau în minte (cu totul neîntemeiat, desigur, dar prejudecățile unui Forsyte sunt sfinte) întâmplări sumbre de un fel sau altul.
Societatea, adică babornițele și maimuțele clevetitoare s‑au pus să‑l condamne pe fiul lui, carnea și sângele lui! O grămadă de femei bătrâne! Lovea cu umbrela în pământ, ca și când ar fi vrut să străpungă inima acestui blestemat organism social ce îndrăznise să‑i ostracizeze fiul acesta din care el ar fi putut sorbi viață!
Lovea cu umbrela plin de mânie; dar el însuși acceptase verdictul Societății vreme de cincisprezece ani — și abia azi îi trădase.
Se gândi la June, la mama ei moartă și la întreaga poveste, cu toată amărăciunea din trecut. Nenorocită întâmplare!
Trecu multă vreme până ajunse la Stanhope Gate, căci, cu încăpățânarea‑i înnăscută, deși era foarte obosit, merse totuși pe jos tot drumul.
După ce se spălă pe mâini la toaleta de la parter, trecu în sufragerie pentru a aștepta cina; era singura încăpere în care stătea când June nu era acasă — aici se simțea mai puțin părăsit. Jurnalul de seară nu venise încă; isprăvise de citit Times‑ul, și deci nu mai avea nimic de făcut.
Camera era foarte liniștită, dădea spre o stradă dosnică, zgomotul circulației nu ajungea până aici. Nu‑i plăceau câinii, dar acum chiar și un câine i‑ar fi putut ține de urât. Privirea lui, hoinărind pe pereți, se opri la un tablou cu titlul: "Grup de bărci pescărești olandeze la apusul soarelui", capodopera colecției sale. Nu‑i făcu plăcere. Închise ochii. Era singur! N‑ar trebui să se plângă, știa prea bine, dar n‑avea încotro: era un biet om — întotdeauna a fost un biet om — n‑a avut curaj! Acestea erau gândurile lui.
Majordomul veni să aștearnă masa pentru cină și, părându‑i‑se că stăpânul său doarme, se mișcă cu băgare de seamă. Acest bărbat purta pe lângă barbă și o mustață, fapt care isca grave îndoieli printre membrii familiei — mai ales între cei care, ca Soames de pildă, frecventaseră școli publice, și erau obișnuiți cu corectitudine în această materie. Poate fi acesta un adevărat majordom? Glumeții îi spuneau: "Neconformistul unchiului Jolyon": iar George, recunoscutul șugubăț, l‑a poreclit "Mironositul".
Se mișca încoace și încolo, între bufetul cel mare și lucios și masa lustruită, într‑o nemaipomenită tăcere.
Bătrânul Jolyon îl urmărea, prefăcându‑se că doarme. Individul acesta era un om ascuns — așa îl socotise întotdeauna — singura lui grijă fiind să‑și facă iute treaba, cum o fi, pentru a pleca apoi la curse, la familia lui ori cine știe unde. Un trântor! Mai era și gras! Și puțin îi păsa de stăpânul său!
Dar pe urmă, fără să vrea, îl cuprinse unul din acele momente de filozofare care‑l deosebea de ceilalți membri ai familiei Forsyte.
"Dar, la urma urmei, de ce să‑i pese de stăpânul său? El nu‑i plătit ca să‑mi poarte mie de grijă; atunci, de ce să i‑o cer? În lumea aceasta omul nu poate pretinde afecțiune, dacă nu dă ceva în schimb." Poate că în lumea de dincolo e alttel — nu se știe, nu putea spune ce va fi dincolo! Și închise din nou ochii.
Fără oprire și umblând tiptil, majordomul își vedea de treabă, scoțând lucrurile din diferitele sertare ale bufetului. Pe cât putea, săvârșea totul cu spatele spre bătrânul Jolyon, căci i se părea că astfel nu comite necuviința de a lucra în prezența stăpânului. Din când în când sufla pe furiș pe câte o piesă din argintărie, frecând‑o apoi cu o bucată de piele de căprioară. Părea că toată atenția lui era îndreptată asupra cantităților de vin din carafe, pe care le ridica cu grijă destul de sus, așezându‑le apoi pe masă, iar barba lui protectoare cădea asupra lor. Când isprăvi, se opri o clipă pentru a‑și privi stăpânul, și în ochii lui verzui era o licărire de dispreț.
La urma urmei, stăpânul nu era decât un moșneag, cu care nu prea aveai ce face!
Ușurel, ca un pisoi, trecu în cealaltă parte a încăperii și trase clopotul. Ordinul pe care‑l primise era: "Masa la ora șapte!" Și ce‑i dacă stăpânul doarme? Să se deștepte! Noaptea doarme omul! Avea și el doar treburile lui; la ora opt și jumătate trebuia să fie la club.
Ca răspuns la clopot, apăru un valet cu o supieră de argint. Majordomul i‑o luă din mână și o puse pe masă, apoi, stând în picioare, în cadrul ușii deschise, ca și cum ar fi avut musafiri de anunțat, spuse cu o voce solemnă:
— Masa e servită, domnule!
Încet, bătrânul Jolyon se ridică și se așeză la masă pentru a cina.



Capitolul VIII
PLANURILE CASEI

Este îndeobște cunoscut că toți cei din neamul Forsyte au o carapace, întocmai ca scoicile, aceste mici animale atât de folositoare; cu alte cuvinte, nu‑i poți vedea, iar dacă‑i vezi nu‑i recunoști fără carapacea lor, formată din condiții de trai, avere, relații sociale și neveste, lucruri care‑i însoțesc de‑a lungul drumului ce‑l parcurg prin lumea compusă din mii și mii de alți Forsyte, fiecare cu carapacea lui. Fără carapace nu se poate concepe un Forsyte — ar fi un lucru imposibil, ca un roman fără intrigă, un nonsens.
În ochii neamului Forsyte, Bosinney nu avea scoică; ei îl socoteau drept unul dintre acei oameni rari și fără noroc, care trec prin viață înconjurați de condiții de trai, avere, relații sociale și neveste, care însă nu le aparțin.
Locuința lui din Sloane Street, la ultimul etaj, pe ușa căreia era o placă cu numele — "Philip Baynes Bosinney, Arhitect" — nu semăna cu locuința unui Forsyte. El nu avea o cameră de locuit în afară de biroul lui, ci un mare paravan care despărțea cele necesare pentru nevoile lui personale — un divan, un fotoliu confortabil, pipele, un dulăpior cu băuturi, romane și papuci. Partea camerei care‑i servea drept birou avea mobilierul obișnuit: un dulap cu rafturi și compartimente, o masă rotundă de stejar, un spălător cu capac, câteva scaune tari și un pupitru la care se scrie stând în picioare, acoperit cu desene și planuri. June fusese aici de două ori, la ceai, însoțită de mătușa ei.
Se bănuia că undeva, în dos, avea și o cameră de culcare.
Din câte putuse afla familia, venitul său anual se compunea din două salarii de câte douăzeci de lire pe an, primite în calitate de arhitect consultant la două întreprinderi, la care se adăuga, desigur, vreun onorariu întâmplător și — ceva mai serios — o rentă personală de o sută cincizeci de lire pe an, pe care i‑o lăsase tatăl său prin testament.
Ceea ce putură afla despre tatăl său nu era prea liniștitor. Pare că fusese medic de circumscripție la Lincolnshire; era originar din Cornish, avea o înfățișare frapantă și înclinări byroniene — fără îndoială o personalitate bine cunoscută în comitatul lui. Unchiul prin alianță al lui Bosinney, Baynes — din firma "Baynes and Bosinney" — era un Forsyte prin instinct dacă nu prin nume: avea destul de puțin de povestit despre cumnatul său.
"Un tip ciudat!" spunea el; "vorbea întotdeauna despre cei trei fii mai mari ai săi: «Băieți buni, dar atât de tonți!»; cu toate că toți trei au reușit strașnic în Administrația Colonială din India! Philip era singurul copil pe placul său. L‑am auzit vorbind în cele mai ciudate feluri; o dată mi‑a spus: «Dragul meu, nu‑i spune niciodată bietei tale neveste ce ai de gând să faci!» Dar eu n‑am urmat sfaturile lui; chiar deloc. Un om excentric! Lui Phil îi spunea: «Fie că trăiești ca un gentleman ori nu, bagă de seamă, băiete, să mori ca un gentleman»; iar el a cerut să fie îngropat în redingotă, cu cravată de satin și ac cu diamante. Da, foarte original! Asta pot să v‑o spun!"
Despre Bosinney, Baynes vorbea călduros, cu oarecare compătimire: "A moștenit trăsătura byroniană a tatălui său. Priviți, vă rog, cum a dat cu piciorul în noroc părăsind biroul meu, pentru a pleca pentru șase luni cu ranița în spinare! Și toate astea pentru ce? Pentru a studia arhitectura străină — auzi, străină! Ce folos putea avea de aici? Și iată‑l acum: băiat deștept — dar care nu câștigă nici o sută de lire pe an! Negreșit această logodnă este cel mai bun lucru pe care l‑a făcut vreodată — acum se va așeza. El este unul dintre aceia care dorm ziua și veghează noaptea, și asta pur și simplu pentru că nu au disciplină. Dar n‑are nici un viciu — nu, nu e deloc vicios. Iar bătrânul Forsyte e om bogat!"
Domnul Baynes se purta foarte curtenitor cu June, care în ultima vreme venea deseori în casa lui din Lowndes Square.
"Casa aceasta a domnului Soames — ce strașnic om de afaceri — este tocmai ceea ce îi trebuia lui Philip", îi spunea. "Nu te poți aștepta să stea prea mult cu dumneata acum, scumpa mea domnișoară. Motive serioare — motive serioase! Tânărul trebuie să‑și croiască drumul! Când eram de vârsta lui, munceam zi și noapte! Scumpa mea soție îmi spunea mereu: «Bobby, nu mai munci atât, gândește‑te la sănătatea ta!»; dar eu nu m‑am cruțat niciodată."
June se plângea că logodnicul ei nu găsește vreme să vină la Stanhope Gate.
Ultima oară când fusese acolo, abia stătuseră împreună un sfert de ceas, și, printr‑una din coincidențele care o urmăreau întotdeauna, sosise și doamna Septimus Small. Atunci, după cum se învoiseră dinainte, Bosinney se ridică și se ascunse într‑un mic birou, unde așteptă plecarea ei.
— Scumpa mea, zise Mătușa Juley, e atât de slab! Am observat adesea acest lucru la oamenii logodiți, dar nu trebuie să‑l lași să mai slăbească. Extractul de carne al lui Barlow e foarte bun; unchiului Swithin i‑a făcut foarte bine.
June, mititică cum era, stătea în picioare în fața căminului; fața ei mică tremura de enervare, căci socotea această vizită nepotrivită a mătușii sale drept o insultă personală. Răspunse cu dispreț:
— E slab pentru că muncește. Oamenii care pot face ceva ce merită să fie făcut nu sunt niciodată grași.
Mătușa Juley se îmbufna. Ea fusese întotdeauna slabă, dar singura plăcere pe care o avea din acest fapt era dorința ei permanentă de a se îngrășa.
— Eu cred, zise ea cu mâhnire, că n‑ar trebui să îngădui să i se spună "Piratul". Oamenilor li se poate părea ciudat acum, când construiește o casă pentru Soames. Sper că‑și va da toată osteneala; este atât de important pentru el! Soames are atâta bun‑gust!
— Gust! strigă June, sărind ca arsă; eu nu dau nimic pe gustul lui și nici pe al vreunui alt membru din familie!
Doamna Small rămase uluită.
— Unchiul tău Swithin a avut întotdeauna un gust admirabil! Iar căsuța lui Soames este încântătoare; sper că n‑ai de gând să spui că ești de altă părere!
— H‑m‑m‑m! răspunse June; e așa pentru că e acolo Irene!
Mătușa Juley încercă să spună ceva plăcut:
— Și cum o să‑i placă scumpei Irene să trăiască la țară?
June își aținti privirea asupra mătușii sale, o privire în care năvălise parcă toată conștiința ei; apoi, o privire fixă îi luă locul, ca și cum alungase gândurile care o năpădiseră adineauri. Răspunse pe un ton răstit:
— Firește c‑o să‑i placă; de ce să nu‑i placă?
Doamna Small, din ce în ce mai enervată, zise:
— Eu nu știu; credeam că o să‑i pară rău să se despartă de prietenii ei. Unchiul tău James pretinde că n‑are destulă bucurie de viață. Noi credem — adică, vreau să spun că Timothy e de părere — c‑ar trebui să iasă mai mult în lume. Cred că ție o să‑ți lipsească foarte mult!
June își împreună mâinile la ceafă și se răsti:
— Aș dori mult ca Unchiul Timothy să nu vorbească despre lucrurile care nu‑l privesc!
Mătușa Juley se ridică, îndreptându‑și trupul înalt, și spuse:
— El nu vorbește niciodată despre lucrurile care nu‑l privesc.
June regretă îndată cele spuse; se repezi la mătușa ei și o sărută.
— Îmi pare foarte rău, mătușico, dar tare aș vrea s‑o lase pe Irene în pace!
Mătușa Juley, care nu mai găsea nimic potrivit de spus asupra acestui subiect, tăcu. Se pregăti de plecare, își încopcie pelerina neagră de mătase peste piept și își luă poșeta verde în mână.
— Și ce mai face bunicul tău drag? întrebă ea în vestibul. Îmi închipui cât de singur se simte acum, de când toată vremea ți‑e răpită de domnul Bosinney. Se aplecă și‑și săruta nepoata călduros, apoi plecă cu pașii ei mărunți și afectați.
Ochii lui June se umplură de lacrimi; alergă în micul birou, unde Bosinney ședea la o masă și desena păsări pe dosul unui plic, se prăbuși lângă el și strigă:
— O, Phil! Totul e atât de urât!
Inima îi era încinsă ca și culoarea părului ei.
Duminica următoare, dimineața, în timp ce Soames se rădea, fu anunțat că domnul Bosinney e jos, și că ar dori să‑l vadă. Deschizând ușa spre camera soției sale, zise:
— Bosinney e jos. Du‑te, te rog, și stai puțin de vorbă cu el până termin cu bărbieritul. Într‑un minut cobor și eu. Desigur, a venit pentru planuri.
Irene îl privi fără a spune o vorbă, dar își netezi rochia și coborî.
Soames nu putuse afla ce părere are Irene despre această casă. Nu rostise nici o vorbă de împotrivire, iar în ceea ce îl privea pe Bosinney, părea destul de binevoitoare.
De la fereastra camerei lui de toaletă îi putea vedea cum vorbesc împreună în curtea cea mică de jos.
Se rase în graba mare, tăindu‑și bărbia de două ori. Îi auzi râzând și gândi: "Ia te uită ce bine se învoiesc!"
După cum bănuise, Bosinney venise să‑l ia pentru a‑i arăta planurile.
Își luă pălăria și plecă.
Planurile erau așternute pe masa de stejar din camera arhitectului; iar Soames, palid, liniștit, scrutător, stătu multă vreme aplecat asupra lor fără a spune o vorbă.
În cele din urmă, cu o voce cam nesigură, zise:
— Ciudat gen de casă!
Desenele îi arătau o casă dreptunghiulară, cu două etaje și cu o curte interioară de formă pătrată.
Această curte, înconjurată de o galerie de la primul etaj, avea acoperiș de sticlă, susținut de opt coloane care porneau chiar de jos.
Negreșit că, pentru ochii lui Forsyte, era o casă ciudată.
— Se pierde foarte mult spațiu, continuă Soames.
— Principiul acestei case, spuse arhitectul, este să ai spațiu pentru a respira — ca un gentleman.
Soames desfăcu degetul arătător și pe cel mare, ca și cum ar fi vrut să măsoare boieria pe care o va dobândi, și răspunse:
— Ah, da! Am înțeles.
Pe fața lui Bosinney apăru o expresie deosebită, care dezvăluia tot entuziasmul ce‑l cuprinsese.
— Am încercat să‑ți proiectez aici o casă cu oarecare prestanță. Dacă nu‑ți place, e mai bine să‑mi spui pe față. Desigur că, dacă vrei să ai o casă cu prestanță, nu ți‑e îngăduit a cere să ți se mai înghesuie pe undeva o toaletă cu lavabou. Puse deodată degetul pe partea stângă a dreptunghiului din centru: Aici ai spațiu să te miști! Asta este pentru tablourile dumitale, despărțită de curte prin perdele; dacă le dai la o parte, capeți un spațiu de cincizeci și unu pe douăzeci și trei de picioare. Soba asta de la mijloc are două fețe, una dă spre curte și alta spre camera de tablouri. Peretele acesta este tot din geamlâc, prin el îți vine lumină de la sud‑est, iar din curte ai lumină de la nord. Tablourile ce‑ți mai rămân, le poți atârna de jur‑împrejurul galeriei de sus sau în celelalte încăperi. În arhitectură — continuă el, și cu toate că se uita la Soames părea că nu‑l vede, lucru care‑i dădu lui Soames o senzație neplăcută — ca și în viață, nu poți avea prestanță fără simetrie. Oamenii spun că asta‑i de modă veche. În orice caz, e curios că niciodată nu reușim să întruchipăm în construcțiile noastre principiul de căpetenie al vieții. Încărcăm casele cu decorații, arcade, fleacuri și alte asemenea, pentru a ne distrage ochiul. Când, dimpotrivă, ochiul se odihnește tocmai pe câteva linii drepte. Toată problema stă în simetrie — fără ea nu există prestanță.
Soames, ironic fără să vrea, își aținti privirea asupra cravatei lui Bosinney, care era departe de a fi perpendiculară mai era și nebărbierit, hainele nu erau nici ele tocmai cum ar fi trebuit. Se părea că arhitectura trăsese din el tot simțul de simetrie.
— N‑o să arate oare ca o cazarmă? îl întrebă. Nu primi de îndată răspuns.
— Am priceput despre ce e vorba. Dumneata vrei o casa dintr‑acelea pe care le face Littlemaster — o casă comodă și drăguță, în care servitorii locuiesc la mansardă, iar ușa de la intrare e situată ceva mai jos, așa încât înăuntru trebuie să urci câteva trepte. În orice caz, încearcă‑l pe Littlemaster; îl vei găsi strașnic, îl cunosc de când lumea!
Soames se sperie. Într‑adevăr, planurile l‑au izbit, dar își ascunsese satisfacția aproape instinctiv. Îi venea greu să facă un compliment. El disprețuia oamenii care erau darnici cu laudele.
În momentul acela se afla în situația neplăcută a omului care, dacă nu face un compliment, riscă să piardă o afacere bună. Bosinney era tipul care e în stare să rupă toate planurile și să refuze de‑a mai lucra pentru el; era un copil mare!
Această copilărie matură, care îi dădea o senzație de superioritate, avea o înrâurire ciudată și aproape magnetizantă asupra lui Soames, căci el nu simțise niciodată ceva asemănător.
— Bine, îngână în cele din urmă: fără îndoială, este... este foarte originală.
Având o profundă neîncredere și chiar oroare de cuvântul "original", simțise că, de fapt, nu riscase mare lucru prin observația făcută.
Bosinney părea mulțumit. Asemenea observații plăceau unui tip ca el. Iar acest succes îi dădu curaj lui Soames.
— Este... o casă mare, zise.
— Spațiu, aer, lumină, îl auzi murmurând pe Bosinney. Dumneata nu poți trăi ca un gentleman într‑o casă făcută de Littlemaster... el construiește pentru industriași.
Soames făcu un gest de protest și de scuză în același timp; adineauri fusese asemuit cu un gentleman și pentru nimic în lume n‑ar fi acceptat să fie socotit drept industriaș. Dar neîncrederea lui înnăscută față de principiile generale se trezi din nou. La ce dracu îi servea să vorbească despre simetrie și prestanță? Se temea ca nu cumva casa să fie rece.
— Irene nu poate suporta frigul, îi zise.
— Ah! spuse Bosinney batjocoritor. Soția dumitale? Nu‑i place frigul? O să am grijă. N‑o să‑i fie frig. Uită‑te aici! și îi arătă patru semne, la distanțe egale, în pereții curții interioare. Þi‑am pus aici țevi de apă caldă, cu înveliș de aluminiu. Le poți procura, și au forme foarte potrivite.
Soames se uită bănuitor la aceste semne.
— Toate bune și frumoase, dar cât va costa?
Arhitectul scoase o foaie de hârtie din buzunar.
— Casa, firește, ar trebui construită toată din piatră, dar cum știu că ți‑ar veni prea scump, am făcut un compromis. Ar fi trebuit să aibă acoperiș de aramă, dar eu l‑am făcut de ardezie verde. Așa cum o vezi, inclusiv fierăria, te va costa opt mii cinci sute de lire.
— Opt mii cinci sute? Doar îți fixasem limita maximă la opt mii!
— Nu se poate construi nici cu un penny mai puțin, răspunse Bosinney rece. Ori accepți, ori renunți la ea!
Era, pesemne, singurul mod de a face o asemenea propunere lui Soames. Era încolțit. Conștiința îi spunea să abandoneze toată afacerea. Dar planurile erau bune și își dădea seama că e ceva desăvârșit; casa avea demnitate și locuințele servitorilor erau, de asemenea, excelente. Creditul lui va crește dacă va trăi într‑o casă ca aceasta — cu înfățișare atât de originală și totuși bine împărțită.
El se uită mai departe la planuri, în timp ce Bosinney dispăru în odaia de culcare pentru a se rade și a se îmbrăca.
Amândoi se întoarseră la Montpellier Square în tăcere; Soames îl urmărea însă cu coada ochiului. "Piratul" arată destul de bine — gândi el — când e îmbrăcat cumsecade.
Irene era aplecată asupra florilor ei când cei doi bărbați intrară.
Propuse să trimită să o cheme pe June.
— Nu, nu! răspunse Soames; avem încă de discutat afaceri!
La masă fu aproape prietenos și îl îmbia mereu pe Bosinney să mănânce. Îi făcea plăcere să‑l vadă pe arhitect atât de bine dispus, și îl lăsă toată după‑amiaza cu Irene, în timp ce el se duse sus, la tablourile lui, așa cum obișnuia duminica. La ora ceaiului coborî în salon și îi găsi vorbind, după cum afirma el, "cu prea multă vervă".
Se opri în ușă și se felicită că lucrurile luaseră o întorsătură atât de bună. Norocul lui era că Irene și Bosinney se înțelegeau; ea părea să se fi împăcat cu ideea casei celei noi.
Meditația liniștită în mijlocul tablourilor lui îl convinsese să scoată încă cinci sute de lire, dacă e nevoie; dar el trăgea nădejde că această după‑amiază a mai redus din pretențiile lui Bosinney. Era doar limpede că Bosinney putea face și mai ieftin dacă voia; trebuie să existe o mulțime de căi pentru a scădea costul unei clădiri fără a‑i strica efectul.
Așteptă deci un prilej favorabil; îl găsi în momentul când Irene îi oferi arhitectului prima ceașcă de ceai. O frântură de soare, străbătând prin dantela perdelelor, îi încălzea obrazul, strălucea în aurul părului ei și în ochii blânzi. Poate că aceeași rază împurpurase și obrajii lui Bosinney, dându‑i o expresie de uluire.
Soames ura razele soarelui; deodată se ridică și închise obloanele. Apoi luă ceașca de ceai din mâna soției sale și spuse, mai rece decât avusese de gând:
— Nu poți găsi o modalitate s‑o faci cu opt mii, la urma urmei? Trebuie să fie o mulțime de detalii pe care le poți schimba.
Bosinney goli ceașca dintr‑o înghițitură, o puse pe masă și răspunse:
— Nici unul!
Soames își dădu seama că propunerea lui atinsese una din coardele de neînțeles din vanitatea arhitectului.
— Bine, răspunse cu resemnare mânioasă, mi se pare că vrei să faci totul așa cum ai hotărât dumneata!
Peste câteva minute Bosinney se ridică să plece, iar Soames se ridică și el, pentru a‑l conduce. Arhitectul părea absurd de bine dispus. După ce îl privi cum se depărtează cu pași legănați, Soames se întoarse posomorât în salon. Irene strângea notele; îmboldit de o curiozitate pe care nu și‑o putea stăpâni, întrebă:
— Ei, ce crezi despre "Pirat"?
Se uită la covor, așteptând răspunsul. Avu de așteptat câtăva vreme.
— Nu știu, spuse ea în cele din urmă.
— Găsești că arată bine?
Irene zâmbi. Soames avu impresia că‑și bate joc de el.
— Da, îi răspunse, foarte!



Capitolul IX
MOARTEA MÃTUȘII ANN

Sosi o dimineață, către sfârșitul lui septembrie, când Mătuța Ann n‑a mai fost în stare să ia din mâinile lui Smither însemnul demnității ei personale. Doctorul, chemat în grabă, după ce aruncă o privire asupra obrazului ei bătrân, anunță că domnișoara Forsyte s‑a stins din viață în timpul somnului.
Mătușile Juley și Hester fură copleșite de lovitură. Ele nu‑și închipuiseră niciodată că Ann va avea un asemenea sfârșit. Se prea poate că ele nici nu au crezut vreodată că va veni un sfârșit. În fundul sufletului, nu pricepeau cum a putut Ann să le părăsească fără o vorbă, fără luptă; așa ceva nu semăna cu ea.
Le durea profund gândul că un Forsyte a putut abandona atât de ușor viața. Și dacă a făcut‑o unul, de ce nu toți?
Trecu un ceas întreg până ce deciseră să‑i spună și lui Timothy. Ce bine ar fi să‑i ascundă totul! Măcar de i s‑ar putea spune cu binișorul.
Statură multă vreme în fața ușii, șușotind. Și după ce o deschiseră încă mai șușoteau.
Le era teamă că, cu cât va afla mai târziu, cu atât îl va durea mai mult. Dar el primi vestea mai ușor decât se așteptau. Firește, va trebui să rămână în pat.
Se despărțiră plângând încet.
Mătușa Juley rămase în camera ei, doborâtă de durere. Fața‑i decolorată de lacrimi era împărțită în compartimente de mici fâșii de carne proeminente, umflate de emoție. Era cu neputință să conceapă viața fără Ann; trăiseră împreună șaptezeci și trei de ani, întrerupți doar de scurtul interludiu cât fusese măritată, vreme ce i se părea acum ireală. La intervale egale de timp, se ducea la scrinul ei și scotea de sub săculeții cu levănțică o batistă proaspătă. Inima ei caldă nu putea suporta gândul că Ann zace acolo atât de rece.
Mătușa Hester, tăcută, răbdătoare, acest "lac de baraj" al energiei familiale, ședea în salon, cu obloanele închise; și ea plânsese la început, dar liniștit, fără efecte vizibile pe față. Principiul ei călăuzitor, economia de energie — nu o părăsise nici la jale. Ședea slabă, nemișcată, uitându‑se la grătarul din cămin, cu mâinile căzute în poala rochiei de mătase neagră. Mătușa Hester era convinsă că în curând o va scula cineva pentru a‑i cere să facă ceva. Parcă ar mai fi de vreun folos! Orice ar face, pe Ann tot n‑o va mai aduce înapoi! De ce‑o mai necăjesc?
La ora cinci sosiră trei dintre frați: Jolyon, James și Swithin. Nicholas era plecat la Yarmouth. Roger avea un grav atac de gută. Doamna Hayman fusese acolo mai devreme și după ce o văzu pe Ann plecă, lăsându‑i vorbă lui Timothy — mesaj care nu i‑a fost transmis — că ar fi trebuit s‑o fi înștiințat mai din vreme. De fapt, toți aveau senzația că ar fi trebuit să fie anunțați mai din vreme, ca și cum — între timp — ar fi pierdut ceva; James zise:
— Știam dinainte ce‑o să se întâmple; v‑am spus eu că nu apucă sfârșitul verii!
Mătușa Hester nu răspunse; era aproape octombrie, dar ce rost mai avea să discute; unii oameni nu sunt mulțumiți niciodată.
Trimise sus pentru a anunța pe sora ei că au venit frații. Doamna Small coborî îndată. Își răcorise obrazul cu apă, dar era încă umflată, și cu toate că se uita cu severitate la pantalonii lui Swithin, de un albastru‑deschis — el venea de‑a dreptul de la club, unde primise vestea — pe față avea o expresie mai veselă ca de obicei, căci instinctul ei de a face toate lucrurile pe dos nu se dezmințea nici acum.
Apoi toți cinci se urcară sus, pentru a privi trupul neînsuflețit al lui Ann. Sub cearșaful alb, curat, se așternuse o plapumă pentru că acum, mai mult ca oricând, Ann avea nevoie de căldură. Pernele fuseseră scoase, spatele și capul îi erau întinse pe același plan, cu aparența aceea de inflexibilitate pe care o avuseseră toată viața. Bonețica, ce pornea de deasupra sprâncenelor, era trasă până în dreptul urechilor; iar între bonețică și cearșaf obrazul, aproape tot atât de alb, era întors, cu ochii închiși, către fețele fraților și surorilor ei. În pacea lui extraordinară, obrazul îi era mai puternic ca oricând, aproape numai oase sub pielea de pergament abia zbârcită — obrajii și bărbia pătrată, umerii obrajilor ieșiți, fruntea cu gropi în tâmple, nasul subțiat — fortăreață a unui duh de neînvins, care fusese totuși doborât de moarte. Și, în aparenta lui neputință, părea că încearcă să‑și redobândească duhul, să cucerească puterea și armele pe care tocmai le depusese.
Swithin abia aruncă o privire spre acel obraz și părăsi odaia; chipul ei — povesti el după aceea — i‑a trezit un simțământ foarte curios. Coborî atât de iute, încât se cutremură toată casa și, luându‑și pălăria, sări în cupeul lui fără să dea vreo poruncă vizitiului. Acesta îl duse acasă, și el șezu toată seara în fotoliul lui, nemișcat.
La cină nu putu înghiți nimic, în afară de o potârniche și de o sticlă mică de șampanie.
Bătrânul Jolyon rămase la capătul patului cu mâinile încrucișate. El singur, dintre cei ce erau în cameră, își aminti de moartea mamei lui, și cu toate că se uita la Ann, se gândea la maică‑sa. Ann era o femeie bătrână, și în cele din urmă moartea a venit și la ea — așa cum vine la toată lumea! Obrazul lui nu se clintea, iar privirea părea a‑i sosi de foarte departe.
Mătușa Hester stătea lângă el. Acum nu mai plângea, lacrimile secaseră, firea ei nu îngăduia o nouă risipă de forțe; își încrucișă mâinile privind, nu la Ann, ci într‑o parte și alta, căutând un mijloc de a evita efortul realizării cu adevărat a ceea ce se întâmplase.
Dintre toți frații și surorile, James manifestă cea mai mare emoție. Lacrimile îi curgeau de‑a lungul brazdelor paralele de pe obrazul lui slab. Unde va merge de‑acum înainte să‑și povestească necazurile, nu știa; Juley nu era bună de așa ceva, Hester nu‑i era de nici un folos, ba chiar mai rău decât atâta! Moartea lui Ann l‑a cutremurat mult mai mult decât a crezut el vreodată; și aveau să treacă multe săptămâni până să i se potolească tulburarea.
Mătușa Hester ieși pe furiș, iar Mătușa Juley începu a umbla de colo‑colo prin cameră, pregătind "cele necesare", izbindu‑se de câte două ori de același lucru. Bătrânul Jolyon, trezit din visare, din reveria trecutului îndepărtat, se uită la ea cu severitate, apoi plecă. James rămase singur la marginea patului; se uită pe furiș în jurul său, și când se încredința că‑l nu‑l vede nimeni, îndoindu‑și trupul slab, depuse o sărutare pe fruntea moartei; apoi, în grabă, părăsi camera. Pe sală o întâlni pe Smither și începu s‑o descoasă despre înmormântare, dar văzând că nu știe nimic, se plânse amarnic că, dacă nu vor avea grijă, totul va merge pe dos. Cel mai potrivit ar fi să trimită după domnul Soames — el se pricepe bine la asemenea lucruri; stăpânul ei era probabil prea tulburat — ar trebui să se ocupe cineva și de el; dar stăpânele ei nu erau bune de nimic — nu erau pricepute deloc. N‑ar fi de mirare să se îmbolnăvească și ele. Ar fi bine să cheme de pe acum doctorul; e mai bine să iei lucrurile din pripă. De altfel, el socotea că sora lui, Ann, n‑a avut îngrijirea cea mai bună; dacă ar fi căutat‑o Blank, ar mai fi încă în viață. Smither poate trimite în Park Lane oricând are nevoie de un sfat. Firește, trăsura lui stă la dispoziția lor pentru înmormântare. Oare nu are la îndemână ceva, un pahar de Bordeaux, și un biscuit, de pildă — nu luase încă micul dejun...
Zilele dinaintea înmormântării trecură în liniște. Se știa de mult, firește, că Mătușa Ann își va lăsa mica ei avere lui Timothy. Deci, nici cea mai mică agitație nu‑și avea rostul. Soames — singurul executor testamentar — s‑a ocupat de întreaga organizare a înmormântării, trimițând la timp următoarea invitație tuturor bărbaților din familie:

Domnului ..........................................
Sunteți rugat a lua parte la înmormântarea lui MISS ANA FORSYTE, care va avea loc în Cimitirul Highgate, la 1 octombrie, ora 12. Echipajele se vor aduna la "The Bower". Bayswater Road, la ora 10,45. Rugăm a nu aduce flori.

Sosi dimineața înmormântării, rece, cu cer londonez și cu nori cenușii, înalți de tot. La ora zece și jumătate trase la scară prima trăsură, aceea a lui James. În ea se găseau James și ginerele său Dartie, un bărbat elegant, cu pieptul pătrat, cu redingota foarte strânsă, închisă până sus, cu obrazul galben, grav, împodobit cu o mustață brună, bine răsucită, și un început de favoriți care cer evitarea atingerii briciului, lucru remarcat în special la oamenii ce gândesc profund.
Soames, în calitate de executor, primea oaspeții, căci Timothy era tot în pat; se va ridica abia după înmormântare: iar Mătușile Juley și Hester nu vor coborî decât după ce totul se va sfârși și când, bineînțeles, va avea loc masa pentru cei ce doresc să se întoarcă, după ceremonie, la casa moartei. După James sosi Roger, înconjurat de trei dintre fiii săi — tânărul Roger, Eustace și Thomas — șchiopătând încă din pricina gutei. Iar George, al patrulea fiu, sosi aproape imediat în urma lor, cu o birjă, și se opri în vestibul pentru a‑l întreba pe Soames cum se simte în funcția de organizator de pompe funebre.
Cei doi veri nu se puteau suferi.
Apoi sosiră cei doi Hayman — Giles și Jesse — în desăvârșită tăcere, foarte bine îmbrăcați, cu dungile proaspăt călcate la pantalonii negri de seară. Apoi bătrânul Jolyon singur. După aceea Nicholas, cu o sănătoasă culoare în obraji, reținându‑și cu grijă vioiciunea mișcărilor capului și ale corpului. Unul din fiii lui îl urma blând și supus. Swithin Forsyte și Bosinney sosiră în același moment, și se opriră oferindu‑și reciproc întâietatea, dar când se deschise ușa, încercară să intre deodată; gesturile de politețe reîncepură, iar Swithin, așezându‑și cravata ce se deranjase de atâtea plecăciuni, urcă foarte încet scările. Urma celălalt Hayman și joi din fiii căsătoriți ai lui Nicholas, împreună cu Tweetyman, Spender și Warry, soții fetelor Forsyte și Hayman. Adunarea era completă, douăzeci și unu la număr: nu lipsea nici un bărbat din familie, în afară de Timothy și de tânărul Jolyon.
Salonul roșu cu verde forma un fond colorat prea viu pentru veșmintele lor neobișnuite; fiecare încerca, nervos, să‑și găsească un scaun, dornic să‑și ascundă negrul atât de exagerat al pantalonilor. Contrastul dintre acest negru și mănușile lor albe era aproape indecent — un fel de exagerare a sentimentelor; și mulți aruncau priviri indignate, cu invidie ascunsă, spre "Pirat", care nu avea mânuși și purta pantaloni gri. Un zumzet ușor se auzea în salon, nimeni nu vorbea despre defunctă, ci fiecare întreba cum îi merge celuilalt, ca și cum, în felul acesta, își exprimau, pe ocolite, condoleanțe pentru evenimentul care îi adusese acolo.
Deodată James spuse:
— Cred că putem porni.
Coborâră și, doi câte doi, în ordinea în care li se comunicase dinainte, se urcară în trăsuri.
Dricul porni la pas; trăsurile îl urmau încet. În prima era bătrânul Jolyon cu Nicholas; în a doua gemenii Swithin și James, în a treia Roger și tânărul Roger; Soames, tânărul Nicholas, George și Bosinney urmară în a patra. Fiecare din celelalte trăsuri — opt în total — cuprindea trei sau patru membri de ai familiei; după acestea venea cupeul doctorului, apoi, la distanța cuvenită, erau câteva birje cu diverși salariați și servitori ai familiei; iar la sfârșit, o trăsura care nu ducea pe nimeni, dar completa cortegiul până la numărul total de treisprezece trăsuri.
Atâta vreme cât cortegiul merse pe Bayswater Road, se menținu la pas, dar de îndată ce intră în străzi mai puțin importante, o pornea în trap, încetinind iar când trecea pe străzi mai elegante, până când ajunse la cimitir. În prima trăsură, bătrânul Jolyon și Nicholas vorbiră despre testamentele lor. În a doua, gemenii, după o singură încercare de a sta de vorbă, căzură într‑o desăvârșită tăcere; erau amândoi cam tari de ureche și efortul pentru a se face auziți era prea mare.
O singură dată, James întrerupse tăcerea:
— Trebuie să‑mi caut și eu pe undeva un loc de mormânt. Tu cum te‑ai aranjat, Swithin?
Iar Swithin, fixându‑l cu o privire înspăimântată, răspunse:
— Nu‑mi vorbi despre asemenea lucruri!
În a treia trăsură conversația se ducea în frânturi; se uitau din când în când pe fereastră pentru a vedea cât de departe ajunseseră; George remarcă:
— Ce să‑i faci, era tocmai vremea ca sărmana bătrână să se ducă!
El nu credea că există oameni care trăiesc peste șaptezeci de ani. Tânărul Nicholas răspunse, sfios, că după cât se pare această regulă nu se aplică la cei din neamul Forsyte. George declară că, în ceea ce‑l privește pe el, are de gând să se sinucidă la șaizeci. Tânărul Nicholas, zâmbind și mângâindu‑și bărbia lungă, se gândea că tatălui său nu i‑ar plăcea aceasta teorie, căci câștigase o mulțime de bani după ce împlinise șaizeci de ani. Fie, dar șaptezeci este limita extremă; la vârsta asta e momentul — spuse George — să se ducă și să lase banii la copii. Soames, care până atunci tăcuse, interveni; nu uitase observația cu privire la "pompe funebre" și, ndicându‑și aproape imperceptibil pleoapele, spuse că este foarte ușor de vorbit pentru oamenii care n‑au câștigat bani niciodată. În ceea ce‑l privește pe el, avea de gând să trăiască cât se poate de mult. Aceasta fu o lovitură în plin pentru George, despre care toată lumea știa că o duce greu cu banii. Bosinney mârâi distrat:
— Auzi! Auzi!
George căscă și conversația se închise. Ajunși la cimitir, coșciugul fu dus în capelă și îndoliații, doi câte doi, îl urmară. Această gardă de bărbați, toți înrudiți cu defuncta, forma un tablou impresionant și bizar în marele oraș al Londrei, cu viața lui atât de variată, cu nenumăratele lui vocațiuni, plăceri și datorii, cu teribila lui duritate și cu acea înspăimântătoare chemare spre individualism.
Familia s‑a reunit pentru a birui toate acestea, pentru a dovedi unitatea ei dârză, pentru a arăta în mod glorios lumii acea lege a proprietății care stă la baza arborelui familial din care încolțesc și cresc trunchiul, ramurile și frunzele, seva care curge în ei toți și care ajunge în deplină dezvoltare la soroc. Spiritul bătrânei care‑și dormea somnul de veci i‑a chemat să depună această mărturie. Era ultimul ei apel la unitate — tăria lor — iar faptul că murise pe când arborele era încă sănătos și întreg era victoria ei finală.
A fost cruțată de viziunea crengilor frânte sau căzute dincolo de linia de echilibru. Ea nu mai putea vedea ce se află în inimile celor care o urmau. Aceeași lege care acționase în ea, făcând‑o dintr‑o fetișcană lungă și slabă femeie puternică și matură, dintr‑o femeie matură, femeie bătrână, colțuroasă și uscată ca o vrăjitoare, cu o individualitate din ce în ce mai accentuată pe măsură ce izolarea ei de lume creștea — aceeași lege va lucra și lucra chiar și acum în familia pe care a vegheat‑o ca o mamă.
Ea o văzuse tânără și crescând, o văzuse puternică și sigură, iar înainte ca ochii ei bătrâni să fi avut timpul sau puterea de‑a vedea mai mult, murise. Poate că a încercat, poate că ar fi reușit să o mențină încă tânără și puternică cu degetele ei bătrâne, cu sărutările ei șovăielnice. Dar, vai! Nici chiar Mătușa Ann nu se putuse lupta cu Natura!
"Trufia înflorește înaintea căderii!" În conformitate cu această lege, cea mai mare ironie a naturii, familia Forsyte se adunase pentru un ultim alai grandios înainte de a se prăbuși. Fețele lor, înșiruite la dreapta și la stânga, erau îndreptate spre pământ, paznici neînduplecați ai gândurilor lor; dar ici și colo câte unul își ridica privirea, cu o brazdă între sprâncene, de parcă pe zidurile capelei ar fi zărit o vedenie prea cumplită pentru el, parcă ar fi auzit ceva ce‑l îngrozea. Iar rugăciunile mormăite de ei încet, cu voci în care vibra un glas unic, glasul lanțului familial nevăzut, răsunau magic, murmurate într‑o repetiție neîncetată, ca de o singură persoană.
După ce serviciul divin din capelă se sfârși, cortegiul bărbaților se formă din nou, pentru a conduce trupul neînsuflețit la mormânt. Cavoul era deschis și în jurul lui așteptau câțiva oameni îmbrăcați în negru.
Din acest loc înalt și sfânt, unde mii de membri ai marii burghezii își dormeau somnul de veci, ochii bărbaților din familia Forsyte trecură peste mulțimea celorlalte morminte. Dincolo — întinsă până departe, era Londra, fără nici o rază de soare, plângând pierderea fiicei ei, plângând împreună cu această familie, atât de prețioasă, pierderea aceleia care fusese mama și străjuitoarea ei. Sute de mii de turnuri și case, topite în marele nor cenușiu al proprietății, zăceau îngenuncheate cu evlavie în fața mormântului aceleia care fusese cea mai bătrână din neamul Forsyte.
Câteva cuvinte, câțiva bulgări de pământ, și coșciugul fu introdus la locul lui. Mătușa Ann trecuse la veșnica ei odihnă.
În jurul cavoului, paznici ai acestei plecări în lumea de apoi, stăteau cei cinci frați, cu capetele albe plecate; voiau să vadă dacă Ann e bine așezată acolo unde s‑a dus. Mica ei avere rămăsese aici, dar ei își vor împlini toată datoria față de cea care fusese Mătușa Ann.
Apoi se dădură cu toții la o parte, își puseră pălăriile și se întoarseră pe rând pentru a citi noua inscripție de pe marmura cavoului familial:

Închinat memoriei lui
ANN FORSYTE
fiica numiților
Jolyon și Ann Forsyte,
care a plecat din această viață la 27 septembrie 1886, în vârstă de optzeci și șapte de ani și patru zile.

Poate că în curând un alt nume va trebui înscris aici. Era straniu și intolerabil, căci ei nicicum nu se gândiseră că un Forsyte poate muri. Și fiecare în parte, ca și toți împreună, doreau să părăsească locul acesta al mâhnirii, ceremonia aceasta care le‑a reamintit lucruri cu neputință de gândit — să plece cât mai iute, să‑și vadă de treburi și să uite.
Era și frig; vântul bătea dinspre deal peste morminte, ca o forță înceată de descompunere, lovindu‑i cu suflarea lui înghețată. Începură a se risipi în grupuri, și porniră cât putură mai iute pentru a ocupa locurile din trăsurile ce‑i așteptau.
Swithin spuse că el se întoarce la Timothy, și se oferi să ia pe cineva în cupeul lui. Privilegiul de a merge cu Swithin era cam îndoielnic, cupeul lui nefiind prea încăpător; nimeni nu acceptă invitația, și plecă singur. James și Roger îl urmară; și ei mergeau tot acolo, la masă. Ceilalți se risipiră încetul cu încetul. Bătrânul Jolyon luă cu el trei nepoți, pentru a umpli trăsura; simțea nevoia acestor fețe tinere.
Soames, mai având ceva de rânduit la administrație cimitirului, plecă împreună cu Bosinney. Avea multe de vorbit cu el și, după ce isprăvi treaba, porniră agale spre Hampstead. Mâncară împreună la Spaniard's Inn, petrecând multă vreme în discuții detaliate, practice, privitoare la construcția casei; apoi luară tramvaiul și merseră împreună până la Marble Arch, unde Bosinney coborî. Se ducea spre Stanhope Gate, pentru a o întâlni pe June.
Soames era foarte bine dispus și acasă, la cină, povesti lui Irene că avusese o plăcută convorbire cu Bosinney care, într‑adevăr, pare băiat cumsecade; au făcut împreună o strașnică plimbare, binefăcătoare pentru ficat — căci de multă vreme nu mai mersese destul pe jos — deci, pe scurt, fusese o zi satisfăcătoare. Dacă n‑ar fi fost moartea bietei mătuși Ann ar fi mers cu Irene la teatru, dar având în vedere acest doliu, vor căuta să‑și facă o cât mai plăcută seară la ei acasă.
— "Piratul" a întrebat de tine de mai multe ori, spuse el deodată. Și, mânat de o dorință inexplicabilă de a‑și afirma dreptul de proprietar, se ridică din fotoliu și sărută umărul soției sale.



PARTEA A DOUA


Capitolul I
CASA SE RIDICÃ

Iarna fusese ușoară. Afacerile lâncezeau; și, după cum se gândise Soames înainte de a fi luat hotărârea, fusese un timp potrivit pentru a clădi. Astfel, spre sfârșitul lui aprilie, casa de la Robin Hill era la roșu.
Mergea acolo o dată, de două, ba chiar și de trei ori pe săptămână, umblând încoace și încolo prin moloz, atent să nu‑și murdărească hainele, trecând încetișor prin ușile neterminate, de cărămidă, sau plimbându‑se în jurul coloanelor din curtea interioară, ca să vadă ce se realizase pentru banii lui.
Stătea încremenit minute de‑a rândul, vrând parcă să pătrundă adevărata calitate a materialului din care era făcută casa.
Stabilise cu Bosinney ca la 30 aprilie să verifice cheltuielile, și, cu cinci minute înainte de ora fixată, intră în cortul pe care arhitectul și‑l întinsese chiar lângă stejarul cel bătrân.
Conturile erau gata pregătite pe o masă pliantă și Soames, după ce dădu din cap, salutând astfel pe Bosinney, se așeză pentru a le cerceta. Trecu câtăva vreme până‑și înălță capul.
— Eu nu pricep nimic, zise în cele din urmă: fac cu șapte sute de lire mai mult decât ar fi trebuit!
După ce aruncă o privire spre fața lui Bosinney, continuă grăbit:
— Dacă numai o dată le‑ai ține piept antreprenorilor, le‑ai veni de hac. Dacă nu ești cu ochii în patru, te fură unde și cu ce pot. Trebuie să reduci peste tot cu zece la sută. N‑are importanță dacă treci cu o sută și ceva peste plan.
Bosinney dădu din cap.
— Am redus până la penny tot ce‑am putut.
Soames împinse masa cu o mișcare mânioasă, așa încât toate hârtiile cu socoteli zburară pe jos.
— Tot ce‑ți pot spune este că ai făcut o frumoasă ispravă! se răsti el furios.
— Þi‑am spus de nenumărate ori, răspunse apăsat Bosinney, că vor fi cheltuieli neprevăzute. Þi‑am atras atenția în mai multe rânduri!
— Știu, mârii Soames; n‑aș fi făcut nici o obiecțiune la zece lire ici și colo, dar de unde era să știu eu că prin "cheltuieli neprevăzute" dumneata înțelegi șapte sute de lire?
Caracterul celor doi bărbați a contribuit la această gravă neînțelegere. Pe de o parte arhitectul, devotat ideii sale, imaginii casei create de el — ideal de artă în care el credea — era supărat că e împiedicat în muncă sau obligat să recurgă la expediente; iar pe de alta, Soames era tot atât de sincer și cu desăvârșire devotat ideii că pentru banii lui trebuie să cumpere marfa cea mai bună dar îi convenea să creadă că un lucru care valorează treisprezece lire poate fi cumpărat cu douăsprezece.
— Îmi pare rău că m‑am apucat de casa dumitale, spuse Bosinney pe neașteptate. Dumneata vii aici să‑mi otrăvești viața. Vrei, pentru banii dumitale, de două ori pe atâta cât ar vrea oricare altul și acum, că ai o casă mare cum nu mai e alta în toată regiunea, nu vrei să o plătești. Dacă crezi că e prea scump, îți declar că iau asupra mea suma care trece peste deviz, dar să fiu al dracului dacă mai mișc un deget pentru dumneata.
Soames își recapătă calmul. Știind că Bosinney nu avea capital, socoti propunerea lui drept nebunie sfruntată. Își dădea seama, de asemenea, că această casă, în care își pusese tot sufletul, va rămâne multă vreme neterminată și că se afla tocmai în momentul crucial, când grija personală a arhitectului e mai importantă ca oricând. Apoi trebuia să se gândească și la Irene! În ultima vreme fusese foarte ciudată .El era convins că ea acceptase ideea acestei case fiindcă era la mijloc Bosinney. Nu era bine să intre în conflict cu ea
— N‑ai de ce te înfuria, îi spuse. Dacă eu sunt dispus să plătesc, cred că nu‑i nevoie să strigi! Dar sunt de părere că atunci când îmi spui că un lucru va costa atâta, îmi place — da — îmi place să știu cum stau!
— Ascultă, spuse Bosinney, iar Soames fu și supărat și mirat de asprimea privirii lui. Dumneata plătești serviciile mele la un preț rușinos de mic. Pentru calitatea muncii pe care‑am depus‑o la casa asta și pentru timpul pe care l‑am cheltuit, ar fi trebuit să‑i dai lui Littlemaster sau oricărui alt nebun, de patru ori pe atâta. Ceea ce vrei dumneata e un arhitect de prima mână pentru un onorariu de mâna a patra, și acest lucru l‑ai realizat întocmai.
Soames văzu că Bosinney crede cu adevărat ceea ce spune, și, cu toate că era mânios, consecințele unei rupturi i se dezvăluiră viu în minte. Își văzu casa neterminată, soția furioasă și pe sine însuși batjocorit de toată lumea.
— Ia să examinăm lucrurile, zise el îmbufnat, și să vedem pe ce s‑au dus banii.
— Foarte bine, consimți Bosinney. Dar dacă nu ai nimic împotrivă, să ne grăbim. Trebuie să mă întorc la timp în oraș, pentru a o duce pe June la teatru.
Soames îi aruncă o privire piezișă și spuse:
— Bănuiesc că vii pe la noi ca s‑o întâlnești pe June, nu? Bosinney venea mereu pe la ei.
Noaptea trecută plouase — ploaie de primăvară și pământul mirosea a sevă și ierburi sălbatice. Briza caldă, suavă, legăna frunzele și mugurii de aur ai bătrânului stejar, iar în lumina soarelui mierlele fluierau din tot sufletul.
Era una din zilele acelea de primăvară care umple sufletele oamenilor cu o duioșie nespusă, cu o dulceață dureroasă, cu un dor ce‑i face să stea nemișcați, privind la frunze sau la iarbă, și să‑și deschidă brațele pentru a îmbrățișa... nici ei nu știu ce. Din pământ ieșea o căldură blândă ce se strecura prin veșmântul rece cu care îl învăluise iarna. Era îndelunga și mângâietoarea lui chemare, ca oamenii să se așeze pe iarbă, în brațele lui, să‑și rostogolească trupurile pe el, să‑și lipească buzele de pieptul lui.
Într‑o zi ca aceasta primise Soames de la Irene încuviințarea pe care i‑o ceruse de atâtea ori. Așezați pe trunchiul unui copac căzut, îi făgăduise pentru a douăzecea oară că dacă nu va fi fericită căsătoria lor, ea va fi liberă, ca și cum niciodată nu s‑ar fi căsătorit cu el!
"Juri?" îi spusese ea. Acum câteva zile i‑a reamintit de acest jurământ. El îi răspunse: "Prostii! Cum era să jur eu așa ceva!" O fatalitate nefericită îi reamintea acum scena aceea din trecut. Pe ce lucruri ciudate jură bărbații de dragul femeilor! Oricând ar fi jurat astfel pentru a o cuceri! Și acum ar jura din nou dacă astfel ar putea‑o atinge — dar nimeni nu se putea atinge de ea, era o femeie rece.
Și amintirile îl năpădiră cu mireasma proaspătă, dulce a vântului de primăvară — amintiri din vremea când îi făcea curte.
În primăvara anului 1881, făcuse o vizită fostului său coleg de școală și client, George Liversedge, din Branksome, care, având intenția să exploateze pădurile din apropiere de Bournemouth, îi încredințase lui Soames organizarea societății necesare pentru înfăptuirea planului său. Doamna Liversedge, care știa prea bine ce se cade pentru a primi un oaspete, dădu în onoarea lui un ceai muzical. Spre sfârșitul audiției muzicale pe care Soames, nefiind amator de muzică, o suportă ca o corvoadă, privirea îi fu atrasă de obrazul unei fete îmbrăcate în doliu, care stătea singură. Liniile trupului ei înalt, încă firav, apăreau prin faldurile suple ale rochiei negre; mâinile, înmănușate în negru, și le ținea încrucișate, buzele ușor întredeschise, iar ochii ei mari, negri, rătăceau de la un obraz la altul. Părul strâns jos, pe ceafă, strălucea peste gulerul negru ca un rulou de metal scânteietor. Și Soames sătea nemișcat, privind‑o, iar fiorul pe care mulți bărbați l‑au simțit măcar o dată în viață îl străbătu și pe el pe nesimțite — o stranie îndestulare a simțurilor, o stranie certitudine pe care romancierii și doamnele bătrâne o numesc "iubire la prima vedere". O urmări pe furiș, tot timpul, apoi se duse lângă stăpâna casei și stătu îngândurat, așteptând cu nerăbdare să înceteze muzica.
— Cine e fata aceea cu părul blond și ochii negri?
— Aceea? Oh! Irene Heron. Tatăl ei, profesorul Heron, a murit anul trecut. Trăiește cu mama ei vitregă. Drăguță fată, frumușică fată, dar fără un ban.
— Prezintă‑mă, te rog! rosti Soames.
Abia găsi să‑i spună câteva cuvinte, iar ea nu‑l prea încuraja. Dar Soames plecă cu hotărârea de a o revedea; întâmplarea făcu să‑și poată împlini planul, căci o întâlni la debarcader, unde avea obiceiul să se plimbe cu mama ei vitregă înainte de amiază, de la ora douăsprezece la unu. Soames făcu imediat cunoștință cu această doamnă, și nu trecu multă vreme până să descopere în ea aliatul pe care‑l căuta. Simțul său rafinat pentru latura comercială a vieții de familie îi desluși curând că Irene o costă pe mama ei vitregă mai mult decât cele cincizeci de lire pe an pe care i le aducea; după cum pricepu de îndată că doamna Heron, femeie încă în prima tinerețe, dorea să se recăsătorească. Frumusețea deosebită, care abia înflorea, a fetei sale vitrege, stătea în calea dorințelor ei. Și Soames, cu dârzenia lui ascunsă, își făcu planurile.
Plecă din Bournemouth fără a se destăinui, dar peste o lună reveni și atunci stătu de vorbă nu cu fata, ci cu mama vitregă. El era hotărât, îi spuse; și va aștepta câtăva vreme.
Și avu mult de așteptat, urmărind cum înflorește Irene, cum liniile trupului ei tânăr se împlinesc și cum sângele, mai năvalnic, îi intensifică strălucirea ochilor și îi încălzește obrazul palid. Și la fiecare vizită o cerea în căsătorie, iar când vizita se sfârșea, pleca cu refuzul ei; se întorcea înapoi la Londra mâhnit în inimă, dar statornic ca un mormânt. Încercă să pătrundă în tainicele izvoare ale rezistenței ei; dar numai o singură dată avu o licărire de lumină. Era la unele din acele baluri care oferă locuitorilor din stațiunile de la malul mării unicul prilej de manifestare a pasiunilor lor. Ședea cu ea în pervazul unei ferestre, după un vals, cu simțurile biciuite Irene se uita la el pe deasupra evantaiului pe care‑l legăna ușor; și el își pierdu capul. O prinse de încheietura mâinii ce se legăna și își apăsă buzele pe brațul ei gol. Iar ea se cutremură — nici până azi n‑a uitat acea înfiorare — și nici privirea aceea de dușmănie pătimașă pe care i‑a aruncat‑o.
Peste un an, Irene cedă. Ce o făcuse să cedeze n‑a putut afla niciodată; iar de la doamna Heron, femeie cu oarecare talent diplomatic, cu atât mai puțin. O dată, după ce se căsătoriseră, Soames a întrebat‑o: "Ce te‑a făcut să mă refuzi de atâtea ori?" Răspunsul a fost doar o stranie tăcere. O enigma a fost Irene pentru el din ziua în care a văzut‑o pentru prima oară și enigmă a rămas până în ziua de azi...
Bosinney îl aștepta la ușă; pe fața lui aspră, plăcută, avea o expresie ciudată, chemătoare, dar fericită, ca și cum ar fi văzut o promisiune de bucurie în cerul de primăvară, parcă simțea și el fericirea care vine pe aripile aerului de primăvară. Soames îl privi, așteptându‑l. Ce s‑o fi petrecut cu omul acesta de pare atât de fericit? Ce‑o fi așteptând el cu zâmbetul acela pe buze și în ochi? Soames nu putu vedea ce așteaptă Bosinney stând acolo și sorbind adierea vântului scăldat în mireasmă de flori. Și încă o dată se simți încurcat în prezența acestui bărbat pe care, instinctiv, îl disprețuia. Porni grăbit spre casă.
— Singura culoare potrivită pentru aceste țigle, îl auzi el pe Bosinney spunând, este rubiniul amestecat cu urme de cenușiu, pentru a face efect de transparență. Aș vrea să știu părerea lui Irene. Voi comanda perdele de piele roșie pentru portalul dinspre curte, și dacă pui în salon tapet sidefiu, vei avea o perspectivă de vis. Prin decorația interioară trebuie să urmărești ceea ce eu numesc farmec.
Soames spuse:
— Vrei să spui că soția mea are farmec?
Bosinney evită răspunsul.
— În mijlocul acestei curți va trebui să pui un mănunchi de iriși.
Soames zâmbi disprețuitor.
— Am să trec într‑una din zile pe la Beech, zise, să văd ce găsesc mai potrivit.
Abia mai aveau ce vorbi, dar în drum spre casă Soames întrebă:
— Cred că dumneata găsești că Irene are mult simț artistic, nu?
— Da. Răspunsul acesta scurt era o dojană atât de deslușită, ca și cum i‑ar fi spus: "Dacă vrei să vorbești despre ea, caută‑ți pe altcineva"!
Iar mânia mută, mohorâtă, pe care o simțise Soames toată după‑amiaza, se aprinse și mai tare în el.
Nici unul dintre ei nu mai spuse nici o vorbă până la gară; atunci Soames întrebă:
— Când crezi că termini?
— Spre sfârșitul lui iunie, dacă dorești cu adevărat să‑mi încredințezi mie și decorația interioară.
Soames dădu din cap.
— Dar trebuie să înțelegi bine că această casă m‑a costat mult mai mult decât prevăzusem eu. Vreau să știi, de asemenea, că aș fi renunțat la ea, dar n‑am făcut‑o pentru că eu n‑am obiceiul să renunț la ceea ce mi‑am pus în gând.
Bosinney nu răspunse. Iar Soames îi aruncă peste umăr o privire de hotărâtă antipatie — în ciuda aerului său mândru și a laconismului său trufaș și plin de îngâmfare. Soames, cu buzele‑i strânse și bărbia pătrată, semăna cu un buldog.
Când, la ora șapte, în aceeași seară, June sosi în Montpellier Square 62, fata din casă, Bilson, îi spuse că domnul Bosinney e în salon; doamna, adăugă ea, se îmbracă și va coborî peste un minut. O va anunța c‑a sosit domnișoara June.
June o opri.
— Foarte bine, Bilson. Am să intru. Nu trebuie s‑o zorești pe doamna Soames.
Își scoase pardesiul, dar Bilson, cu o privire plină de înțelegere, nici măcar nu‑i deschise ușa spre salon, ci coborî în goană scările.
June se opri o clipă pentru a se privi în mica oglindă de argint, antică, ce atârna deasupra scrinului de stejar — trup tânăr, zvelt și energic, cu o față mică, hotărâtă, într‑o rochie albă, cu un decolteu oval care descoperea un gât prea delicat pentru coroana ei împletită din păr roșu‑auriu.
Deschise ușor ușa dinspre salon pentru a‑i face o surpriză. Camera era plină de o mireasmă dulce și caldă, de azalee înflorită.
Inspiră adânc parfumul din odaie și auzi vocea lui Bosinney, nu în cameră, ci alături, zicând:
— Ah! S‑au întâmplat atâtea lucruri despre care voiam să‑ți vorbesc, dar acum nu avem vreme!
Vocea lui Irene răspunse:
— De ce nu la masă?
— Cum să poți vorbi...
Primul gând al lui June fu să plece imediat, dar în loc de asta, străbătu salonul până la ușa care dădea spre curtea cea mică. De acolo venea parfumul de azalee și, cu spatele la ea, cu fețele învăluite în florile de aur trandafiriu, stăteau logodnicul ei și Irene.
Tăcută dar fără sfială, cu obrajii înflăcărați și ochii mânioși, fata îi urmărea.
— Vino duminică singură — putem merge împreună la casă...
June o văzu pe Irene ridicând privirea prin perdeaua de flori. Nu era privirea unei cochete , ci — mult mai rău pentru fata care spiona — a unei femei care se temea că privirea ei spune prea mult.
— Am promis că mă duc la plimbare cu unchiul...
— Cu grăsanul! Convinge‑l să te conducă el acolo; sunt numai zece mile — tocmai bine pentru caii lui.
— Bietul unchi Swithin!
Un val de parfum de azalee lovi obrazul lui June; se simți bolnavă și amețită.
— Te rog, vino! Ah, te rog să vii!
— Dar de ce?
— Trebuie să te întâlnesc acolo — credeam că vrei să mă ajuți...
Lui June i se păru că răspunsul a venit duios și tremurător printre flori:
— Așa și vreau!
June ieși în pervazul ușii.
— Ce zăpușeală e aici! spuse, nu pot suporta mirosul acesta!
Ochii ei, mânioși și îndrăzneți, scrutară fețele celor doi.
— Vorbeați despre casă? Știți că nici eu n‑am văzut‑o încă — vreți să mergem cu toții acolo duminică?
Culoarea din obrajii lui Irene dispăru.
— Eu mă duc cu unchiul Swithin la plimbare cu trăsura, răspunse.
— Unchiul Swithin! Ce‑are a face? Spune‑i că nu poți!
— N‑am obiceiul să nu‑mi țin cuvântul față de oameni.
Se auzi zgomot de pași și June îl văzu pe Soames stând în spatele ei.
— Acum, dacă sunteți gata cu toții, spuse Irene privind de la unul la altul cu un zâmbet ciudat, și masa e gata!


Capitolul II
JUNE PETRECE

Masa începu în tăcere; cele două femei ședeau față în față și bărbații de asemenea.
În tăcere își isprăviră și supa — foarte gustoasă, deși puțin cam groasă; peștele fu servit în tăcere.
Bosinney îndrăzni:
— E prima zi de primăvară.
— Primăvară! zise June; nu e nici cea mai mică adiere de vânt.
Nimeni nu răspunse.
Peștele fu luat de pe masă, un excelent sol proaspăt de la Dover. Apoi Bilson aduse șampanie, o butelie înfășurată cu alb în jurul gâtului.
Soames spuse:
— Să nu fie prea sec pentru voi.
Se serviră cotlete, fiecare înfășurat, la os, în foiță trandafirie. June refuză și tăcerea se lăsă din nou. Soames zise:
— Ai face bine să iei un cotlet, June; nu mai avem nimic altceva.
Dar June refuză din nou, așa că fură luate de pe masă. Apoi Irene întrebă:
— Phil, ai auzit mierla mea?
Bosinney răspunse:
— Firește — cântecul ei te urmărește. Când am venit, am auzit‑o din scuar.
— E așa de drăgălașă!
— Salată, domnule?
Puii fripți fură luați și ei de pe masă. Dar Soames vorbea:
— Sparanghelul e cam subțire. Bosinney, un pahar de sherry la prăjitură? June, tu nu bei nimic!
June spuse:
— Tu știi că eu nu beau niciodată. Am oroare de vin.
O șarlotă cu mere apăru pe o tavă de argint. Iar Irene spuse, zâmbind:
— Azaleele sunt atât de frumoase în anul acesta.
Bosinney murmură:
— Minunate! Parfumul lor e nemaipomenit!
June interveni:
— Cum vă poate place mirosul acesta? Zahăr, te rog, Bilson!
Zahărul îi fu dat, iar Soames spuse:
— Șarlota e bună!
Șarlota fu luată de pe masă. Urmă o tăcere îndelungată. Irene făcu un semn, spunând:
— Bilson, du azaleele afară. Domnișoara June nu suportă mirosul.
— Nu, lasă‑le aici, zise June.
Măsline din Franța, cu icre negre din Rusia, fură servite pe farfurii mici. Soames remarcă:
— De ce nu sunt din Spania?
Dar nimeni nu răspunse. Măslinele fură luate și ele de pe masă. June, ridicând paharul, ceru:
— Dă‑mi, te rog, puțină apă!
I se dădu apă. Sosi o tavă de argint cu prune din Germania. Urmă o lungă tăcere. În cea mai desăvârșită liniște, mâncară cu toții din ele.
Bosinney numără sâmburii:
— Anul acesta... anul ce vine... cândva...
Irene încheie încetișor:
— Niciodată. A fost un apus de soare minunat. Cerul e încă rubiniu — e atât de frumos!
Bosinney răspunse:
— Și dedesubt e întuneric.
Ochii lor se întâlniră, iar June strigă disprețuitor:
— Un apus londonez!
Se serviră țigarete egiptene într‑o cutie de argint. Soames, luând una, spuse:
— La ce oră începe spectacolul vostru?
Nimeni nu‑i răspunse și urmă cafea turcească în cești emailate.
Irene, zâmbind liniștit, spuse:
— Numai dacă....
— Numai dacă... ce? zise June.
— Numai dacă ar putea fi întotdeauna primăvară!
Se servi coniacul; era palid și vechi.
Soames zise:
— Bosinney, ia puțin coniac.
Bosinney luă un pahar; toți se ridicară de la masă.
— Doriți o birjă? întrebă Soames.
June răspunse:
— Nu. Haina mea, te rog, Bilson.
I se aduse haina. Irene, de la fereastră, murmură:
— Ce frumoasă noapte! Apar stelele!
Soames adăugă:
— Așa! Sper c‑o să petreceți bine împreună!
De la ușă, June răspunse:
— Mulțumesc. Haide, Phil!
Bosinney strigă:
— Vin îndată!
Soames zâmbi batjocoritor și zise:
— Îți urez succes!
Din ușă, Irene îi urmărea cum pleacă. Bosinney strigă:
— Noapte bună!
— Noapte bună! răspunse ea încetișor.
June rugă pe logodnicul ei s‑o urce pe imperiala unui omnibus, spunând că simte nevoia de aer, și șezu acolo tăcută, cu fața în bătaia vântului.
Birjarul se întoarse o dată sau de două ori cu intenția de‑a intra în vorbă cu ei, dar se răzgândi. Doar erau o pereche tânără! Primăvara pătrunsese și în sângele lui; simțea nevoia să‑și dea drumul și plescăia din limbă, pocnea din bici iuțindu‑și caii, și chiar și aceștia, biete făpturi, simțeau primăvara și bătură, vreme de o jumătate de oră, caldarâmul cu copite fericite.
Orașul întreg era plin de viață; crengile copacilor, ridicate în sus, cu veșmântul lor de frunze proaspete, așteptau un dar pe care adierea vântului li‑l aducea. Felinarele, abia aprinse, începură a domina strada, fețele oamenilor păreau palide în lumina lor, în timp ce sus, nori mari, alburii, alunecau ușor și iute pe fața purpurie a cerului.
Bărbații în fracuri, cu pardesiele desfăcute, urcau veseli scările clubului lor; muncitorii umblau agale; și femeile — acele femei care sunt singure la ore înaintate din noapte — se pierdeau în mulțime plimbându‑se încet și legănat pe străzi cu așteptarea în priviri, visând la un vin sau la o masă bună sau poate, într‑o clipă rară, la sărutări date din iubire.
Aceste nenumărate făpturi, urmându‑și drumul lor sut felinare și sub cerul schimbător, primiseră, fiecare în parte și toți laolaltă, ceva din binecuvântarea tulburătoare a primăverii. Și fiecare în parte și toți împreună, asemeni obișnuiților cluburilor cu pardesiele fâlfâind, își lepădaseră ceva din castă, crez și obiceiuri; și prin felul cum își purtau pălăria, vădeau un soi de înrudire sub cerul pătimaș.
Bosinney și June intrară tăcuți în sala de teatru și urcară la locurile lor, într‑o lojă de rangul al doilea. Piesa tocma începuse și sala, în semiobscuritate, cu rândurile de oameni care priveau toți în aceeași direcție, semăna cu o mare grădină de flori cu fețele îndreptate către soare.
June nu fusese niciodată într‑o lojă de rangul al doilea, pe la vârsta de cincisprezece ani, îl însoțise în mod obișnuit pe bunicul ei în staluri, și nu în orice staluri, ci în cele mai bune locuri din sală, spre mijlocul rândului al treilea, rezervate de bătrânul Jolyon la Grogan și Boyne pe când se întorcea acasă din City, cu câteva zile înainte de spectacol. Biletele le punea în buzunarul pardesiului, împreună cu tabachera și mănușile lui vechi din piele de căprioară; apoi i le încredința lui June să le păstreze până în seara respectivă. Și în acele fotolii — un bărbat drept, bătrân, cu capul alb și senin, împreună cu ea, mică, energică și vioaie, cu părul roșu‑auriu — ședeau privind fel de fel de piese. Iar în drum spre casă, bătrânul Jolyon spunea despre actorul principal: "Oh, e un biet cabotin! Să‑l fi văzut tu pe micul Bobson!"
June așteptase seara aceasta cu deosebită bucurie; venea pe ascuns, căci cei din Stanhope Gate — crezând că se găsește la Soames — nici nu bănuiau că e fără însoțitoare. Spera o răsplată pentru această îndrăzneală inventată de dragul logodnicului ei. Nădăjduia că va sparge norul gros, înghețat, făcând relațiile dintre ei — care în ultima vreme fuseseră atât de chinuitoare și de neînțeles — iarăși simple și însorite, așa cum fuseseră înainte de venirea iernii. Venise aici în intenția de‑a spune ceva precis; cu mâinile încleștate pe genunchi, cu o cută între sprâncene, se uita spre scenă fără să vadă nimic. Bănuieli geloase roiau în ea și o chinuiau, o chinuiau...
Bosinney nu arătă prin nimic că și‑ar da seama de tulburarea ei.
Cortina căzu. Actul întâi se sfârșise.
— E îngrozitor de cald aici! spuse fata. Aș vrea să ies.
Era foarte palidă și știa — căci, cu nervii ei atât de încordați, simțea totul — că el e neliniștit și că avea mustrări de conștiință.
În spatele teatrului era un balcon deschis spre stradă; June se instală acolo și stătu sprijinită cu spatele de perete fără a spune o vorbă, așteptând să înceapă el.
În cele din urmă nu mai putu răbda.
— Vreau să‑ți spun ceva, Phil!
— Da?
Tonul de apărare din vocea lui îi ridică sângele în obraji, iar buzele ei agitate murmurară:
— Tu nu‑mi dai prilejul să fiu drăguță cu tine; de un veac...
Bosinney se uita jos, în stradă. Nu‑i răspunse.
June strigă, pătimașă:
— Știi că sunt gata să fac orice pentru tine... că vreau să fiu totul pentru tine...
Din stradă se înălța un zgomot monoton, de forfoteală; sunetul ascuțit al gongului, anunțând ridicarea cortinei, îl străpunse. June nu se clinti. O luptă deznădăjduită se dădea în ea. Să pună totul la încercare? Să vorbească fără ocol despre influența aceea, despre atracția aceea care îl îndepărtase de ea? Firea ei era provocatoare, așa încât spuse:
— Phil, ia‑mă duminică să văd casa!
Cu un zâmbet care tremura și se stinse pe buzele ei și încercând — ah! cu câtă greutate ! — să nu arate că‑l urmărește, îi căuta fața, o văzu înfiorându‑se, ezitând, văzu și cuta de îngrijorare așezându‑se între sprâncenele lui și sângele care‑i năvălise în obraz. El răspunse:
— Nu duminică, draga mea; într‑altă zi!
— De ce nu duminică? N‑o să te încurc duminică!
Îl văzu că face un efort și că apoi spune:
— Am o întâlnire!
— Te duci cu...
Ochii lui se umplură de mânie; ridică din umeri și răspunse:
— O întâlnire care mă împiedică să te duc să vezi casa!
June își mușcă buzele până îi dădu sângele și se întoarse la locul ei fără a mai spune o vorbă, dar nu putu opri lacrimile de furie care‑i curgeau pe față. Din fericire, sala se întunecă din pricina unei scene culminante din piesă, și nimeni nu‑i putu vedea tulburarea.
Dar în această lume a neamului Forsyte, nimeni să nu spere că scapă nevăzut.
Cu trei rânduri în urma lor, Euphemia, cea mai mică fată a lui Nicholas, împreună cu sora ei măritată, doamna Tweetyman, îi urmăreau.
Ele povestiră lui Timothy că au văzut pe June și pe logodnicul ei la teatru.
"În staluri?" "Nu, nu în..." "Oh! la balcon, desigur. Așa pare a fi la modă acum, printre tineret!"
Da... nu chiar așa. În orice caz, logodna aceasta nu va ține mult. Ele nu văzuseră niciodată priviri atât de mânioase și fulgerătoare ca la micuța June! Cu lacrimi de bucurie în ochi, ele povestiră cum June dăduse jos pălăria unui domn când s‑a întors la locul ei, în mijlocul actului al doilea, și cum s‑a uitat la ea bărbatul acela. Euphemia avea un râs renumit, încet la început, terminându‑se apoi în modul cel mai neașteptat, cu țipete ascuțite; și când doamna Small, ridicând mâinile, spuse: "Draga mea! A dat jos o pălărie!" Euphemia scoase asemenea țipete, încât au trebuit să‑i dea săruri de mirosit pentru a o potoli. Când plecă, spuse doamnei Tweetyman: "A dat jos o pălărie! Oh! Să mori, nu altceva!"
Pentru "micuța June" această seară, care trebuia să fie "plăcerea ei", a fost cea mai îngrozitoare pe care o trăise până acum. Martor îi e Dumnezeu c‑a încercat să‑și înăbușe mândria, bănuiala, gelozia!
Se despărți de Bosinney la casa bătrânului Jolyon fără a‑și pierde firea. Sentimentul că trebuie să‑și recucerească logodnicul a fost destul de puternic pentru a o susține până când pașii lui ce se depărtau îi dezvăluiră toată intensitatea nenorocirii.
"Mironositul" îi deschise tăcut. Ar fi trebuit să se strecoare în odaia ei, dar bătrânul Jolyon, auzind‑o intrând, ieși în ușa sufrageriei.
— Vino să‑ți bei laptele! L‑am ținut la cald pentru tine. Ai întârziat. Unde ai fost?
June stătea lângă cămin, cu un picior pe grătar și cu brațul pe sobă, așa cum stătuse și bunicul ei în noaptea aceea, când se întorsese de la operă. Gata să‑și piardă firea, nu mai ținu seama de ceea ce spune:
— Am luat masa la Soames.
— Hm! La "proprietar"! Cu soția lui... și cu Bosinney?
— Da!
Ochii bătrânului Jolyon erau ațintiți asupra ei cu o licărire pătrunză­toare în fața căreia era greu să te ascunzi. Dar ea nu‑l privi, și când totuși își întoarse fața spre el, bătrânul fu acela care‑i evită privirea. Văzuse destul și chiar prea mult. Se aplecă pentru a ridica ceașca de lapte de pe cămin și, uitându‑se în altă parte, mormăi:
— N‑ar fi trebuit să întârzii atât! Nu ți‑e de nici un folos!
Apoi se făcu nevăzut în dosul ziarului pe care‑l citea, întorcând foile cu zgomot, mânios; iar când June veni să‑l sărute, îi zise:
— Noapte bună, scumpa mea! cu un glas atât de tremurător și neașteptat, încât tot ce a mai putut face June a fost să iasă din cameră pentru a izbucni apoi în hohote de plâns, care ținură până târziu în noapte.
Când ușa se închise, bătrânul Jolyon lăsă gazeta jos și privi îndelung și înspăimântat înaintea lui.
"Ticălosul!" gândi el. "Am știut întotdeauna că va avea necazuri cu el!"
Îndoieli și bănuieli îl năpădiră, și acestea erau cu atât mai dureroase, cu cât se simțea mai neputincios în fața lor, căci nu le putea stăvili și nu putea opri nici mersul evenimentelor.
O fi având de gând s‑o părăsească, individul? Ar fi vrut să se ducă la el și să‑i spună: "Ascultă, domnule! Vrei s‑o părăsești pe nepoata mea?" Dar cum să facă el una ca asta? Știa prea puțin sau poate nimic și totuși era sigur, cu perspicacitatea lui care nu‑l înșela, că se petrece ceva. Îl bănuia pe Bosinney; se ducea prea des la Montpellier Square.
"Băiatul acesta", gândi el, "nu pare a fi secătură; fața lui nu e rea, dar e‑un tip ciudat. Nu‑mi dau seama ce‑i cu el! Niciodată n‑am să știu ce‑i cu el! Se zice că muncește ca un negru, dar eu nu văd să iasă ceva ca lumea. Nu are spirit practic, nu are metodă. Când vine aici, șade posomorât ca un maimuțoi. Dacă‑l întreb ce vin dorește, îmi spune: «Mulțumesc, indiferent!» Dacă‑i ofer o țigară, o fumează ca și cum ar fi o oarecare țigară germană de doi bani. Nu‑l văd niciodată uitându‑se la June așa cum ar trebui să se uite; și uite, nu umblă după banii ei. Dacă ea ar face un singur semn, ar desface și mâine logodna. Dar ea nu vrea... nu vrea ea! Se va ține de el! E încăpățânată ca destinul... nu va renunța niciodată!"
Oftând, întoarse ziarul; poate că în coloanele lui va găsi mângâiere.
Iar sus, în camera ei, June ședea în fața geamului deschis unde vântul de primăvară, după ce cutreierase parcul, venea să‑i răcorească obrajii fierbinți și să‑i pârjolească inima.



Capitolul III
PLIMBARE CU SWITHIN

Două versuri dintr‑un cântec ce se află într‑o veche, renumită carte de școală cu cântece, sunau:

Ce frumos luceau nasturii pe haina lui albastră, tra‑la‑la!
Ce frumos fluiera și cânta, ca o pasăre!....

Swithin nu fluiera și nici nu cânta ca o pasăre, dar se simțea atât de bine, încât era gata să fredoneze o melodie când ieși din Hyde Park Mansions și își privi caii trași la scară.
După‑amiaza era blândă ca o zi de iunie, și pentru a completa imaginea din vechiul cântec, se îmbrăcă cu o redingotă albastră renunțând la pardesiu, după ce îl trimisese pe Adolf de trei ori jos să se asigure că nu suflă nici cea mai mică adiere dinspre est. Redingota închisă cu nasturi era atât de strânsă pe corpul său masiv, încât chiar dacă nasturii nu luceau, nu mai aveau mult până să scoată scântei. Aștepta maiestuos pe trotuar, punându‑și o pereche de mănuși de piele de câine. Cu pălăria lui în formă de clopot și cu boruri late, cu statura lui mare și corpolentă, părea prea primitiv pentru un Forsyte. Părul său bogat și alb, pe care Adolf îl unsese cu pomadă, mirosea a parfum de opoponax și tutun — tutunul renumitelor țigări ale lui Swithin pe care le plătea cu o sută patruzeci de șilingi suta și despre care bătrânul Jolyon spusese, atât de răutăcios, că nu le‑ar fuma nici dacă i le‑ar da de pomană; pentru asemenea țigări trebuie să ai stomac de cal!...
— Adolf!
— Domnule!
— Pledul cel nou!
Niciodată n‑o să‑l învețe pe băiatul acesta să fie dichisit; și era convins că doamna Soames se pricepe la așa ceva!
— Dă jos coșul trăsurii: căci merg să plimb... o .... doamnă!
O femeie frumoasă va dori să‑și arate rochia; și — mergea să se plimbe în trăsură cu o doamnă! Era ca și cum ar începe din nou zilele bune de odinioară.
Trecuseră veacuri de când n‑a mai plimbat o femeie!
Ultima dată, dacă‑și mai aduce aminte, fusese cu Juley; biata bătrână fusese nervoasă ca o pisică tot timpul și l‑a scos într‑atâta din fire, încât ajuns acasă la Bayswater Road, îi spusese: "Ei bine, să fiu al dracului dacă te mai duc vreodată la plimbare!" Și, într‑adevăr, n‑a mai dus‑o niciodată. Nu!
Trecu la capetele cailor și le examină zăbalele, numai ca să arate cum că se pricepe la cai și zăbale — doar îl plătea pe vizitiu cu șaizeci de lire pe an, nu era nevoie să facă el treaba acestuia, așa ceva nu intra în principiile lui! De fapt, reputația lui de cunoscător de cai se întemeia numai pe faptul că o dată, într‑o zi de derby, căzuse pe mâna unor șarlatani. Dar cineva de la club, după ce‑l văzuse mânând caii săi cenușii până în fața intrării — el avea întotdeauna cai cenușii, căci credea că au cel mai desăvârșit stil — l‑a denumit "Forsyte cel cu patru cai". Denumirea ajunsese la urechile lui prin Nicholas Treffry, fostul asociat al lui Jolyon, mare amator de cai — renumit prin cele mai multe accidente de trăsură din regat — și Swithin socoti că trebuia să fie demn de acest nume. Numele îi plăcu, nu pentru că ar fi mânat vreodată patru cai sau pentru că ar fi avut de gând s‑o facă ci pentru că suna distins. "Forsyte cel cu patru cai!" Nu era rău! Născut prea devreme, Swithin și‑a greșit cariera. Dacă ar fi apărut în Londra cu douăzeci de ani mai târziu, n‑ar fi ratat prilejul de‑a deveni agent de schimb la bursă, dar în vremea când fusese el obligat să‑și aleagă o meserie, această înaltă ocupație nu devenise încă suprema glorie a marii burghezii. El a fost literalmente silit să se facă vânzător de case la licitație.
De îndată ce se urcă pe capră și hățurile îi fură înmânate își plimbă încet privirea în jur, clipind din ochi în soarele puternic care bătea peste obrajii lui bătrâni și palizi. Adolf se urcase pe scaunul de la spate; feciorul, cu cocarde la pălărie, stătea în fața cailor, gata să dea pornirea; totul era pregătit pentru semnal și Swithin îl dădu. Echipajul își luă zborul și, înainte de‑a număra până la trei, se opri, cu zgomot triumfal, la poarta lui Soames.
Irene ieși imediat și sări în trăsură — mai târziu povesti el la Timothy — "atât de ușoară, huum‑m‑m, ca Tagliani, fără nici un moft, fără nici o pretenție"; și mai ales asupra acestui lucru se opri Swithin, privind fix spre doamna Septimus într‑un mod care a scos‑o peste măsură din fire; "nici cea mai mică nervozitate"! Mătușii Hester îi descrise pălăria lui Irene. "Nici una din acele plăcinte mari și moi care se apleacă încoace și încolo și care prind praful, pe care le poartă cu atâta plăcere femeile de azi, ci una mică, drăguță...", făcu o mișcare circulară din mână. "cu voal alb... strașnic gust!" "Din ce era făcută?" întrebă Mătușa Hester, care la orice problemă de toaletă intra într‑o stare de ușoară dar durabilă iritare.
"Din ce era făcută?" răspunse Swithin; "dar de unde vrei să știu eu?" Și căzu într‑o tăcere atât de profundă, încât Mătușa Hester se sperie, crezând c‑a leșinat. Nu încercă să‑l trezească, nu era în obiceiul ei. "Aș vrea să vină cineva", gândi ea: "mie nu‑mi place cum arată!"
Dar, deodată, Swithin se întoarse la viață: "Din ce era făcută?" spuse încet gâfâind: "Din ce să fi fost făcută?"
Nu merseră nici patru mile și Swithin avu impresia că lui Irene îi place să se plimbe cu el în trăsură. Fața ei era atât de suavă sub vălul acela alb și ochii ei întunecați erau atât de strălucitori în lumina soarelui de primăvară; și ori de câte ori vorbea, ea îi ridica spre el și zâmbea.
Sâmbătă dimineața Soames o găsise la masa ei de scris întocmind un bilet pentru Swithin, prin care amâna plimbarea. Pentru ce s‑o amâne? o întrebase. N‑are decât să‑și amâne neamurile ei cât o pofti, dar el nu admite să se poarte așa cu ai lui.
Ea se uită îndelung la el, rupse biletul și spuse: "Foarte bine!"
Apoi începu că scrie altul. Soames aruncă o privire întâmplătoare asupra biletului și văzu că era adresat lui Bosinney.
"Ce‑ai să‑i scrii și lui?" întrebă.
Irene, uitându‑se la el cu aceeași privire atotgrăitoare, răspunse liniștit: "Despre ceva ce m‑a rugat să fac pentru el!"
"Hmmm!" făcu Soames. «Comisioane! Nu te apuca de așa ceva, că nu mai scapi de ele!" și nu mai adăugă nimic.
Swithin deschise ochii mari când auzi de Robin Hill. Era drum lung pentru caii lui și el lua masa de seară întotdeauna la ora șapte și jumătate, înainte de a începe înghesuiala la club; noul bucătar‑șef era mai atent cu cei care mâncau mai devreme... o pușlama leneșă!
În orice caz, i‑ar fi plăcut să vadă casa. O casă e interesantă pentru oricare Forsyte și mai ales pentru unul care a fost vânzător de case la licitație. În cele din urmă spuse că distanța nu are importanță. Când era mai tânăr, locuise ani de‑a rândul la Richmond; își ținea trăsura și caii acolo și venea în fiecare zi cu ei la birou și înapoi. Doar i se zicea: "Forsyte cel cu patru cai"! Trăsura și caii lui erau cunoscuți de la Hyde Park Corner până la Star and Garter. Ducele de Z... ar fi vrut să pună mâna pe ei, era dispus să‑i dea prețul dublu, dar el i‑a păstrat. Când ai un lucru bun, nu‑l dai din mână. Nu‑i așa? Un aer de solemnă trufie îi cuprinse obrazul ras, pătrat și bătrân; așa cum își rotea capul în mijlocul gulerului său înalt și tare părea un curcan umflat în pene.
Irene era, într‑adevăr, o femeie fermecătoare! Despre rochia ei vorbi pe larg, mai târziu, Mătușii Juley care, ascultându‑l, ridică mâinile spre cer.
Era potrivită pe ea, ca o piele întinsă pe o tobă; așa îi plăceau lui femeile, dintr‑o bucată, nu ca astealalte, niște sperietori, niște gâște jumulite! Se uită fix la doamna Small, care semăna cu James — lungă și slabă.
"Are stil", continuă el. "Demnă de un rege! Și cu toate acestea, nu face caz de frumusețea ei!"
"Pare‑mi‑se că pe tine te‑a cucerit de‑a binelea", spuse dintr‑un colț Mătușa Hester, cu voce tărăgănată.
Swithin auzea extrem de bine când se lega cineva de el.
"Ce vrei să zici? Eu știu ce înseamnă o femeie frumoasă, eu mă pricep; și tot ce pot spune e că nu cunosc nici un bărbat tânăr potrivit cu ea; dar poate...cunoașteți... voi... mai știi? Poate că.... voi... cunoașteți!"
"Oh!", murmură Mătușa Hester; "întreab‑o pe Juley!"
Dar cu mult înainte de‑a ajunge la Robin Hill, aerul proaspăt cu care nu era obișnuit îl făcu foarte somnoros; mână caii cu ochii închiși și numai ținuta lui impecabilă, de o viață întreagă, i‑a împiedicat trupul mare și greoi să cadă într‑o parte.
Bosinney îi aștepta. Ieși în întâmpinarea lor și toți trei intrară în casă: Swithin în frunte, jucându‑se cu un baston solid de trestie de Malacca, cu mâner de aur, pe care i‑l înmânase Adolf, căci genunchii lui se resimțeau după atâta vreme de stat în aceeași poziție. Își puse pe umăr haina căptușită cu blană pentru a se feri de curenții de aer din casa neterminată.
Scara — zise el — e frumoasă! Stil boieresc! Aici vor trebui câteva statui! Se opri în loc, între coloanele intrării spre curtea interioară, și întinse bastonul în semn de întrebare.
Ce‑o fi însemnând asta — vestibul sau cum i‑or fi zicând ei? Dar când văzu luminatorul deasupra capului său, îi veni o inspirație:
— Ah, sala de biliard!
Când i se spuse că era o curte pardosită cu cărămidă și cu plante la mijloc, se întoarse spre Irene:
— Să pierzi locul acesta pentru plante? Ascultă sfatul meu și pune aici o masă de biliard!
Irene zâmbi. Își ridicase voalul, legându‑l peste frunte ca o bonetă de călugăriță, iar zâmbetul ochilor ei întunecați, sub voalul strâns, i se păru lui Swithin mai fermecător decât fusese vreodată.. Dădu din cap. Vedea el bine că îi va urma sfatul.
Avu puține de spus despre sufragerie și salon, pe care le descria drept "spațioase": dar căzu în extaz, în măsura în care îi era îngăduit unui bărbat de demnitatea lui, când intră în pivnița de vinuri, coborând pe scările de piatră în urma lui Bosinney, care mergea înainte cu o lumânare.
— Aici veți avea spațiu, spuse, pentru șase sau șapte sute de duzini — drăguță pivnicioară!
Bosinney își exprimă dorința să le arate casa în perspectivă, din păduricea din vale; Swithin se opri.
— E frumoasă priveliștea și de aici, remarcă ei; n‑aveți pe‑aici ceva pe care să se poată sta?
I se aduse un scaun din cortul lui Bosinney.
— Voi duceți‑vă jos, spuse el încetișor: voi doi! Eu am stau aici să privesc peisajul!
Se așeză lângă stejar, în soare: pătrat și drept, cu o mână întinsă, sprijinită pe mânerul bastonului său, iar cealaltă genunchi, cu haina de blană desfăcută și pălăria cu calotă joasă adăpostindu‑i fața pătrată și palidă; cu privirea fixă, foarte goală, îndreptată spre priveliște.
Binevoitor, le făcu semne din cap când îi văzu plecând peste câmp. Într‑adevăr, nu era supărat că l‑au lăsat singur; avea un moment de liniște să se gândească. Aerul era dulce, soarele nu prea fierbinte, priveliștea splendidă, splen... Capul îi căzu puțin într‑o parte; îl ridică brusc și gândi: "Ciudat! Ah, da!" Ei îi făceau semne de jos, din vale! Ridică și el mâna și o mișcă de mai multe ori. Ei erau vioi... priveliștea era splen... Capul îi căzu spre stânga, dar îl smuci din nou; apoi căzu spre dreapta. Rămase locului; adormise.
Și dormind așa, santinelă pe vârful dealului, părea că domină toată priveliștea — splendidă — ca un chip cioplit în piatră, de un artist anume, al primilor Forsyte din vremuri păgâne, pentru a arăta stăpânirea minții asupra materiei.
Și toate nenumăratele generații de țărani, strămoșii săi, obișnuiți să stea duminicile cu brațele încrucișate supraveghindu‑și micile petice de pământ cu ochii lor cenușii, nemișcați, ce ascundeau instinctul lor cu tainice rădăcini de violență, instinctul de proprietate care excludea tot restul lumii — nenumărate generații păreau a ședea acum acolo, în vârful dealului, întruchipate în el.
Dar din el, dormitând așa, spiritul său gelos de Forsyte călătorea departe, în Dumnezeu știe ce junglă a închipuirii, cu acei doi tineri, pentru a vedea ce fac acolo, jos în crâng — în crângul în care zburda Primăvara cu miros de sevă și muguri ce se deschideau, în cântecul păsărilor fără număr, pe un covor de zambile și tinere ierburi plăpânde, unde soarele se prindea ca aurul de creștetul copacilor. Îi urmărea pentru a vedea ce fac umblând atât de aproape unul de altul pe poteca prea îngustă; umblând acolo atât de apropiați, încât păreau că se ating; pentru a veghea asupra ochilor lui Irene, hoți negri care furau inima Primăverii. Mare paznic nevăzut, spiritul său era acolo, oprindu‑se cu ei pentru a privi cadavrul catifelat al unei cârtițe, moartă nici de‑un ceas, în haina‑i cafenie stropită cu argint, neatinsă de ploaie sau rouă. Veghea la capul plecat al lui Irene și la privirea suavă a ochilor ei plini de milă; și la capul tânărului care o privea atât de intens, atât de ciudat. Mergând mai departe cu ei, trecu prin luminișul unde muncise un tăietor de lemne, unde zambilele fuseseră călcate în picioare și unde un trunchi de copac se plecase și căzuse jos de pe rădăcina‑i crestată. Se cațără pe el împreună cu ei și merse înainte până la marginea crângului unde se întindea un ținut ce nu fusese încă descoperit și unde de departe se auzea cântec: "Cucu... cucu!"
Tăcut, stătu cu ei acolo, și tăcerea lor îl tulbură! Foarte ciudat, foarte straniu!
Apoi porni cu ei înapoi, parcă s‑ar fi simțit vinovat de ceva; trecură prin pădure — ajunseră la luminiș tot tăcând, în mijlocul cântecului păsărilor care nu mai contenea și în mireasma aceea sălbatică — hmmm, cu ce semăna oare? — cu iarba care se pune în... — și se întoarseră la triunchiul culcat de‑a curmezișul potecii.
Apoi nevăzut, neliniștit, plutind deasupra lor, încercând să facă zgomot, spiritul lui de Forsyte o urmări pe Irene care se urcă pe buturugă, mlădiindu‑și frumosul trup în timp ce privea zâmbind în jos, la tânărul care se uita la ea, în sus, cu ochi atât de stranii, atât de strălucitori, apoi, o văzu alunecând — a‑ah! a căzut, o‑oh! se lipește de pieptul lui; trupul ei gingaș, cald e strâns în brațe, capul ei se pleacă pe spate, ferindu‑se de buzele lui; o sărută; ea se retrage; el strigă: "Trebuie să știi — te iubesc!" Trebuie să știe — într‑adevăr, o frumoasă iubire! Ha‑a!
Swithin se deșteptă; își pierduse din vlagă. Avea un gust rău în gură. Unde se afla? A dracului treabă! Adormise! Visase ceva despre o nouă supă, cu gust de mentă. Tinerii aceia — pe unde‑or fi? Piciorul stâng îl furnica, simțea niște înțepături ca de ac.
— Adolf! Pușlamaua nu era acolo; secătura o fi adormit pe undeva.
Se ridică, înalt, pătrat, masiv, cu blana pe umeri; privi îngrijorat în vale peste câmpuri, și iată că‑i văzu venind.
Irene venea înainte, tânărul acela — cum îl porecliseră oare — "Piratul"? — venea în urma ei ca un câine bătut; n‑ar fi de mirare să fi primit o "lecție"! Așa‑i trebuie, cine l‑a pus s‑o ducă atâta drum până în vale, pentru a privi casa! Locul potrivit pentru a privi casa era pajiștea aceasta.
Îl zăriră și ei. Întinse brațul și făcu semne agitate pentru a‑i zori. Dar ei se opriră. De ce‑or fi stând oare acolo, vorbind — vorbind? Porniră iarăși. I‑a dat o lecție, nu avea nici cea mai mică îndoială, așa i se și cuvenea. Ce casă anapoda!,‑ o hărăbaie pocită, un gen de casă cu care el, Swithin, nu era obișnuit.
Cu privirea lui ștearsă, nemișcată, se uită cu băgare de seamă la fețele lor. Tânărul acesta avea o expresie foarte ciudată!
— N‑o să iasă niciodată nimic din ea! îi spuse acru, arătând spre casă; e prea modernă!
Bosinney căscă ochii mari, ca și cum n‑ar fi auzit nimic; mai târziu Swithin i‑l descrise Mătușii Hester în felul următor:
"Un tip extravagant — cu un fel foarte curios de‑a se uita la om — un golan necioplit!"
N‑ar fi știut mărturisi ce îi provocase aceste neașteptate considerații psihologice. Poate fruntea, umerii obrajilor ori bărbia lui Bosinney, toate proeminente, sau expresia aceea de om