poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5450 .



Alchimistul
proză [ ]
Integral (1988)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paulo_Coelho ]

2011-05-24  |     |  Înscris în bibliotecă de Enache Nicolae




(ALQUIMISTA, 1988)


PREFAÞÃ

Este important să spunem cîteva lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simbolică, diferită de Jurnalul unui magician, care n-a fost o lucrare de ficțiune.
Unsprezece ani de viață am dedicat Alchimiei. Simpla idee de a transforma metalele în aur sau de a descoperi Elixirul tinereții fără bătrînețe era prea fascinantă ca să treacă neobservată de orice novice în ale magiei. Mărturisesc că Elixirul tine­reții fără bătrînețe mă seducea cel mai tare: înainte de a înțelege și simți prezența lui Dumnezeu, ideea că totul se va sfîrși într-o bună zi mă aducea la dispe­rare. Astfel, aflînd despre posibilitatea de a obține un lichid în stare să-mi prelungească pentru mulți ani existența, am hotărît să mă dedic trup și su­flet fabricării lui.
Era o perioadă de mari transformări sociale ― începutul anilor '70 ― și încă nu existau publicații serioase cu privire la Alchimie. Am început, la fel ca unul dintre personajele cărții, să cheltui puținii bani pe care îi aveam pe cumpărarea unor cărți din străinătate, și-mi dedicam multe ore din zi studiu­lui simbologiei lor complicate. Am căutat două-trei persoane serioase din Rio de Janeiro care se dedi­caseră în mod serios Marii Opere, dar acestea au refuzat să mă primească. I-am cunoscut și pe alții care își spuneau alchimiști, își aveau laboratorul propriu și promiteau să mă învețe tainele Artei în schimbul unei adevărate averi; azi înțeleg că aceș­tia nu știau nimic din ceea ce pretindeau să mă învețe.
Dar cu toată stăruința mea, rezultatele au fost zero absolut. Nu se întîmpla nimic din ceea ce ma­nualele de Alchimie afirmau în limbajul lor com­plicat. Era un șir nesfîrșit de simboluri, de dragoni, de lei, sori, luni și argint viu, iar eu aveam mereu impresia că mergeam pe un drum greșit, pentru că limbajul simbolic permite o cantitate uriașă de erori. În 1973, disperat de absența oricărui progres, am comis un act de o iresponsabilitate supremă. În acel timp eram angajat la Secretariatul pentru Educație din Mato Grosso, pentru a ține cursuri de teatru în acel stat, așa că am hotărît să-mi folo­sesc studenții la niște ateliere de teatru care aveau ca temă Tabla de Smarald. Aceasta, împreună cu unele incursiuni ale mele în zonele mocirloase ale magiei, au făcut ca în anul următor să pot simți pe propria piele adevărul proverbului: "După faptă, și răsplată". Totul în jurul meu s-a prăbușit complet.
Mi-am petrecut următorii șase ani din viață în­tr-o atitudine destul de sceptică în ceea ce privește tot ce era legat de mistică. În acest exil spiritual am învățat multe lucruri importante: că acceptăm un adevăr numai după ce l-am negat din tot sufletul, că nu trebuie să fugim de propriul nostru destin și că mîna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severității ei.
În 1981, am făcut cunoștință cu RAM, organi­zația ocultă unde mi-am găsit și un Maestru, care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era scris. Și în timp ce el mă pregătea în învățătura mea, m-am apucat din nou să studiez Alchimia pe cont pro­priu, într-o noapte, cînd stăteam de vorbă după o epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiștilor era atît de vag și de complicat.
― Sînt trei tipuri de alchimiști, spuse Maestrul meu. Aceia care sînt impreciși pentru că nu știu ce vorbesc; aceia care sînt impreciși pentru că știu ce vorbesc, dar știu și că limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii și nu rațiunii.
― Și al treilea tip? am întrebat.
― Aceia care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reușit, prin experiența lor, să descopere Piatra Filosofală.
Așa s-a hotărît Maestrul meu ― care aparținea celui de-al doilea tip ― să-mi predea lecții de Al­chimie. Am descoperit că limbajul simbolic, care mă irita și mă descumpănea atît, era unicul mod de a atinge Sufletul Lumii, sau ceea ce Jung a denu­mit "inconștientul colectiv". Am descoperit Legen­da personală și Semnele lui Dumnezeu, adevăruri pe care raționamentul meu intelectual refuza să le accepte din cauza simplității. Am descoperit că a ajunge la Marea Operă nu este misiunea unor aleși, ci a tuturor ființelor omenești de pe fața Pămîntu­lui. Sigur că nu totdeauna vedem Marea Operă sub forma unui ou sau a unui flacon cu lichid, dar toți putem ― fără umbră de îndoială ― să ne cufun­dăm în Sufletul Lumii.
De aceea Alchimistul este și un text simbolic. De-a lungul paginilor sale, în afară de faptul că am transmis tot ce am învățat despre aceasta, am în­cercat să aduc un omagiu marilor scriitori care au reușit să ajungă la Limbajul Universal: Hemingway, Blake, Borges (care a folosit și el istoria persană în­tr-una din povestirile lui), Malba Tahan și alții.
Pentru a completa această lungă prefață și a ilus­tra ceea ce Maestrul meu voia să spună cu al trei­lea tip de alchimiști, merită să amintim o întîmplare pe care el însuși mi-a povestit-o în laboratorul lui.
Sfînta Maria, cu pruncul Isus în brațe, s-a ho­tărît să vină pe Pămînt ca să viziteze o mînăstire. Mîndri foarte, călugării au făcut un șir lung și fie­care s-a înfățișat în fața Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, al­tul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al trei­lea I-a recitat numele tuturor sfinților. Și așa unul după altul, fiecare călugăr și-a adus omagiul Maicii Domnului și Pruncului Isus.
Dar ultimul din șir era cel mai umil călugăr din mînăstire, care niciodată nu învățase înțeleptele scrieri ale epocii. Părinții lui fuseseră oameni sim­pli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi și tot ce-l putuseră învăța era să arunce mingi în sus și să facă cîteva jonglerii.
Cînd a venit rîndul acestuia, ceilalți călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus și pu­tea strica imaginea mînăstirii. Dar călugărul simțea, în adîncul sufletului, o dorință arzătoare să dă­ruiască ceva lui Isus și Sfintei Fecioare.
Rușinat, simțind privirea mustrătoare a fraților lui, a scos cîteva portocale din sutană și a început să le arunce în sus și să jongleze cu ele, așa cum știa el.
Și doar în acel moment Pruncul Isus a zîmbit și a început a bate din palme în brațele Sfintei Marii. Și Maica Domnului numai lui i-a întins brațele, lă­sîndu-l să-l atingă pe Prunc.
AUTORUL


Și pe cînd mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.
Și ea avea o soră ce se numea Maria, care, așezîn­du-se la picioarele Domnului, asculta cuvîntul Lui.
Iar Marta se silea cu multă slujire și, apropiindu-se, a zis:
Doamne! au nu socotești că sora mea m-a lăsat sin­gură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.
Și răspunzînd, Domnul i-a zis:
Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești.
Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună a ales, care nu se va lua de la ca.
LUCA, 10: 38-42



PROLOG

Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană. Tomul era fără copertă, dar reuși să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o povestire despre Narcis.
Alchimistul cunoștea legenda lui Narcis, frumo­sul băiat care-și contempla zilnic propria frumu­sețe într-un lac. Era atît de fascinat de el însuși că într-o bună zi a căzut în lac și a murit înecat. În lo­cul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă.
Dar nu așa își încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci cînd a murit Narcis, au venit naiadele ― zeițele izvoarelor și ale pădurii ― și au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.
― De ce plîngi? au întrebat naiadele.
― Plîng pentru Narcis, răspunse lacul.
― Ah, nu-i de mirare că plîngi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deși noi am aler­gat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumusețea.
― Dar Narcis era frumos? întrebă lacul.
― Cine altul poate ști mai bine decît tine? răs­punseră, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.
Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un tîrziu, zise:
― Îl plîng pe Narcis, dar niciodată n-am știut că el era frumos. Îl plîng pe Narcis pentru că de fiecare dată cînd se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumusețe.
"Ce povestire frumoasă", spuse Alchimistul.



Partea întîi


Băiatul se numea Santiago. Se întuneca tocmai cînd ajunse cu turma lui în fața unei vechi biserici părăsite. Acoperișul se prăbușise de mult, și in lo­cul unde pe vremuri se afla sacristia creștea acum un sicomor uriaș.
Hotărî să petreacă noaptea aici. Își mînă toate oi­le prin ruinele porții și apoi puse niște scînduri pen­tru ca acestea să nu fugă în timpul nopții. Nu erau lupi pe acolo, dar odată îi scăpase una în timpul nopții și a trebuit să-și piardă toată ziua următoare pentru a găsi oaia rătăcită.
Își întinse haina pe jos și se așeză, folosind car­tea pe care o terminase de citit drept pernă. Își spu­se, înainte de a adormi, că ar trebui să înceapă să citească niște cărți mai groase ― durau mai mult pînă se sfîrșeau și erau perne mai confortabile în timpul nopții.
Era încă întuneric cînd se trezi. Privi în sus și văzu stelele care străluceau prin acoperișul aproa­pe năruit.
"Voiam să mai dorm puțin", se gîndi el. Avu­sese același vis ca și săptămîna trecută, și iarăși se trezise înainte de sfîrșit.
Se ridică și luă o înghițitură de vin. Apoi își luă toiagul și începu să-și trezească oile care încă mai dormeau. Observase că imediat ce se trezea el, cea mai mare parte a animalelor se deșteptau și ele. Ca și cum ar fi existat o energie misterioasă care îi unea viața de aceea a oilor cu care străbătuse pămîntul de doi ani încoace în căutare de hrană și apă.
― S-au obișnuit atîta cu mine că-mi cunosc obi­ceiurile, își spuse în șoaptă. Dar stătu o clipă și se gîndi că ar fi putut să fie și invers: s-o fi obișnuit el cu orarul oilor.
Dar erau și unele oi care întîrziau să se scoale. Băiatul le trezi pe rînd cu toiagul, strigînd-o pe fie­care pe nume. Totdeauna crezuse că oile sînt în sta­re să înțeleagă ce vorbește el. De aceea obișnuia uneori să le citească părți din cărțile care îl impre­sionaseră, sau să vorbească despre singurătatea și bucuria unui cioban pe cîmp, ori să comenteze ulti­mele noutăți pe care le vedea prin orașele pe unde se întîmpla să treacă.
Însă în ultimele două zile avusese o singură grijă: fata negustorului care locuia în orașul unde avea să ajungă peste patru zile. Nu fusese decît o singură dată acolo, anul trecut. Negustorul avea o prăvălie de stofe și țesături și îi plăcea totdeauna să vadă cu ochii lui cum sînt oile tunse, ca să se ferească de hoții. Îi spusese un prieten despre pră­vălie, așa că ciobanul își dusese oile acolo.



― Vreau să vînd ceva lînă, îi spuse negusto­rului.
Prăvălia era plină de clienți și negustorul îl ru­gă să aștepte pînă seara. El se așeză pe caldarîmul din fața magazinului și scoase o carte din desagi.
― Nu știam că ciobanii citesc cărți, se auzi un glas feminin lîngă el.
Era o fată ce arăta leit ca acelea din Andaluzia, cu părul negru și neted și ochi ce aminteau vag de vechii cuceritori mauri.
― Asta pentru că oile te învață mai multe decît cărțile, răspunse băiatul.
Au stat de vorbă mai bine de două ore. Ea îi spuse că era fata negustorului, și-i vorbi despre viața din acea așezare unde fiecare zi era la fel cu cealaltă. Ciobănașul îi povesti despre cîmpiile An­daluziei, despre ultimele noutăți pe care le văzuse în orașele pe unde trecuse. Era mulțumit că vor­bea și cu altcineva, nu numai cu oile.
― Cum ai învățat să citești? întrebă fata la un moment dat.
― Ca toată lumea, răspunse băiatul. La școală.
― Dar dacă știi să citești, cum de ești doar un simplu cioban?
Băiatul bălmăji ceva ca să ocolească răspunsul. Era încredințat că fata nu va înțelege niciodată. Își continuă poveștile de călătorie și ochișorii cei ma­uri clipeau de frică și mirare. Pe măsură ce trecea timpul, băiatul își dorea să nu se mai sfîrșească ziua, să-l vadă tot ocupat pe tatăl fetei care să-i ceară să aștepte trei zile. A înțeles că simțea un lucru pe care nu-l mai simțise: dorința de a rămîne într-un sin­gur loc pentru totdeauna. Lîngă fata cea oacheșă zilele n-ar fi fost niciodată la fel una cu cealaltă.
Dar negustorul veni și îi ceru să tundă patru oi. Apoi îi plăti cît îi datora și-i ceru să revină anul următor.




Peste doar patru zile ajungea din nou în orășe­lul acela. Era agitat și nesigur pe el: poate că fata îl și uitase. Pe acolo treceau mulți ciobani care vin­deau lînă.
― Nu-i nimic, le spuse flăcăul oilor lui. Și eu cunosc alte fete în alte orașe.
Dar în străfundul inimii știa că are importanță. Și că păstorii, ca și marinarii sau comis-voiajorii, cunoșteau cîte un oraș unde se afla cineva în stare să-i facă să uite de bucuria de a călători liberi prin lume.
Se iveau zorile și ciobanul își mînă oile în așa fel încît să meargă după soare. "Astea niciodată nu trebuie să ia o hotărîre", gîndi el. "Poate de asta stau mereu lîngă mine."
Aveau nevoie doar de apă și hrană. Cîtă vreme băiatul știa cele mai verzi pășuni din Andaluzia, ele îi vor fi credincioase. Chiar dacă zilele erau toate la fel, cu ore nesfîrșite care se tîrau între răsăritul și apusul soarelui, chiar dacă ele nu citiseră nici­odată o carte în scurta lor viață și nu cunoșteau lim­ba oamenilor care povesteau noutățile de prin sate. Erau mulțumite să găsească apă și hrană, atîta le era de ajuns. În schimb, își ofereau cu mărinimie lîna, compania și ― din cînd în cînd ― carnea.
"Dacă eu acum aș deveni un monstru și m-aș hotărî să le omor una cîte una, ele ar vedea abia la urmă că turma a fost exterminată", gîndi băiatul. "Pentru că au încredere în mine și au uitat să se bizuie pe propriile lor instincte. Și asta numai pen­tru că eu le mîn la mîncare și la adăpătoare."
Băiatul începu să se minuneze de propriile lui gînduri. Poate biserica aceea, cu sicomorul crescut într-însa, să fi fost cu ghinion. Îi inspirase același vis pentru a doua oară, și asta îi dădea o senzație de furie împotriva tovarășelor lui, mereu așa de credincioase. Bău puținul vin care rămăsese de la cina de cu seară și-și strînse haina la mijloc. Știa că peste cîteva ore, cu soarele în vîrful suliței căl­dura va fi așa de mare că nu-și va mai putea duce oile pe cîmp. Era ora cînd toată Spania dormea în timpul verii. Căldura ținea pînă seara și în toată această vreme el trebuia să-și care după el haina. Dar cînd se gîndea la greutate, imediat îi venea în minte că nu simțise frigul dimineții numai pentru că o avea. "Trebuie să fim mereu pregătiți pentru surprizele vremii", se gîndea el atunci, și se simțea mulțumit cu greutatea hainei.
Haina își avea rostul ei, și băiatul de asemenea. De doi ani pe cîmpiile Andaluziei, știa pe dinafară toate așezările din regiune, pentru că aceasta era marea pasiune a vieții lui ― să călătorească. Se gîn­dise că de data asta o să-i explice fetei cum de un simplu cioban știa să citească: fusese chiar la semi­nar, pînă la șaisprezece ani. Părinții lui voiau ca el să devină preot, și să fie motiv de mîndrie pentru o familie de simpli țărani care muncea din greu doar pentru mîncare și apă, ca și oile lui. Învățase lati­nă, spaniolă și teologie. Dar încă de mic visa să cu­noască lumea, iar asta era mult mai important decît să-l cunoști pe Dumnezeu sau păcatele oamenilor, într-o seară, cînd se afla în vizită la ai săi, își luă inima-n dinți și-i spuse tatălui său că nu voia să fie preot. Voia să călătorească.




― Oameni din toată lumea au trecut prin sa­tul ăsta, fiule, răspunse tatăl. Au venit în căutare de lucruri noi, dar au rămas aceiași. Se duc pînă pe deal ca să vadă cetatea și sînt de părere că tre­cutul era mai bun decît prezentul. Sînt bălai sau tuciurii, dar nu-s deosebiți de oamenii din satul nostru.
― Dar eu nu cunosc cetățile din ținuturile de unde vin ei, zise băiatul.
― Oamenii aceștia, după ce ne văd pămîntu­rile și femeile, spun că le-ar plăcea să trăiască pen­tru totdeauna aici, continuă tatăl.
― Vreau să cunosc femeile și ținuturile de unde vin ei, spuse băiatul. Pentru că aceștia nu se așa-ză niciodată pe aici.
― Oamenii aceștia au tot timpul punga plină cu bani, mai spuse tatăl. Dintre ai noștri, numai cio­banii umblă de colo-colo.
― Atunci mă fac cioban.
Tatăl nu mai spuse nimic. A doua zi îi dădu o pungă cu trei monede spaniole vechi de aur.
― Le-am găsit într-o zi pe cîmp. Urmau să fie ale bisericii, ca zestre a ta. Cumpără-ți o turmă și bate lumea în lung și-n lat, pînă ai să înțelegi că ce­tatea noastră e cea mai însemnată, iar femeile noas­tre, cele mai frumoase.
Apoi îl binecuvîntă. În ochii tatălui, băiatul citi aceeași dorință de a cutreiera lumea. O dorință încă vie, în ciuda zecilor de ani cît încercase să o înă­bușe cu apă, mîncare și același culcuș pentru toate nopțile.



Orizontul se coloră în roșu, apoi apăru soarele. Băiatul își aminti de discuția cu taică-său și se sim­ți ușurat; cunoscuse deja multe cetăți și multe fe­mei (dar nici una ca aceea care îl aștepta peste două zile). Avea o haină, o carte pe care o putea schimba pentru alta și o turmă de oi. Totuși, cel mai impor­tant era că în fiecare zi își împlinea marele vis al vieții lui ― să călătorească. Cînd va obosi de cîm­piile andaluze va putea să-și vîndă oile și să se facă marinar. Cînd se va sătura de mare va fi cunoscut deja multe orașe, multe femei, multe ocazii de a fi fericit.
"Nu știu cum îl caută pe Dumnezeu la semi­nar", se gîndi el în timp ce privea răsăritul soarelui.
De cîte ori putea o lua pe alt drum. Nu mai fu­sese niciodată pe la acele ruine ale bisericii, deși tre­cuse de atîtea ori prin apropiere. Lumea era mare și nesfîrșită, și dacă s-ar fi lăsat numai un pic con­dus de oi, ar fi descoperit și mai multe lucruri inte­resante. "Problema este că ele nu știu că fac drumuri noi în fiecare zi. Nu-și dau seama că pășunile se schimbă, că anotimpurile trec, pentru că sînt ocu­pate numai cu adăpatul și cu mîncarea."
"Poate că așa este cu noi toți", își zise ciobănașul. "Chiar și cu mine, care nu mă mai gîndesc la altă femeie de cînd am văzut-o pe fata negustorului."
Privi cerul și socoti că pe la prînz ar ajunge la Tarifa. Acolo putea să schimbe cartea pentru una mai groasă, să-și umple carafa cu vin, să se radă și să se tundă; trebuia să se pregătească pentru ca s-o întîlnească pe fată, și nici nu voia să se gîndeas­că la posibilitatea ca alt cioban să fi ajuns înaintea lui cu mai multe oi, și să-i ceară mîna.
"Tocmai posibilitatea să-ți împlinești un vis face viața interesantă", reflectă el în timp ce iarăși privea cerul și grăbea pasul. Tocmai își adusese aminte că la Tarifa stătea o bătrînă care știa să interpreteze visele. Iar el avusese de două ori același vis în acea noapte.



Bătrîna îl conduse pe flăcău într-o încăpere din fundul casei, separată de sufragerie printr-o perdea făcută din fîșii de plastic colorate. Înăuntru avea o masă, o icoană cu Sfînta Inimă a lui Isus și două scaune.
Bătrîna se așeză și-i ceru și lui să facă la fel. Apoi îi luă mîinile și se rugă în șoaptă.
Părea o rugăciune țigănească. Flăcăul mai întîl­nise mulți țigani în drumurile lui; aceștia umblau din loc în loc, dar nu aveau grija oilor. Oamenii spu­neau că viața unui țigan era făcută numai ca să-i înșele pe ceilalți. Și mai spuneau că făcuseră înțele­gere cu diavolul, și că furau copii ca să-i facă sclavi în misterioasele lor tabere. Cînd fusese mic, mereu i-a fost groază să nu-l fure țiganii, și aceeași frică veche o simți cînd țiganca îi luă mîinile.
"Dar are icoana cu Sfînta Inimă a lui Isus", gîn­di el, încercînd să se liniștească. Nu voia ca mîna să înceapă a-i tremura, iar bătrîna să-și dea seama că-i e frică. Spuse Tatăl nostru în gînd.
― Ce interesant, zise bătrîna fără a-și lua ochii de la mîna băiatului. Apoi tăcu din nou.
Flăcăul deveni nervos. Mîinile începură să-i tre­mure fără voie, iar bătrîna văzu. Și le trase repede.
― N-am venit ca să-mi ghicești în palmă, spu­se, căindu-se că intrase în casa aceea. Chiar se gîn­di că mai bine-i plătea acum și pleca fără să fi aflat nimic. Dăduse prea multă importanță unui vis care se repetase.
― Ai venit pentru vise, răspunse bătrîna. Visele sînt limbajul Domnului. Și cînd el vorbește pe Lim­bajul Lumii, pot să-l interpretez și eu. Dar dacă El vorbește limba sufletului matale, numai tălică poți s-o înțelegi. Da' io îți iau oricum banii.
Încă o hoție, se gîndi flăcăul. Dar se hotărî să riște. Un cioban riscă mereu să se-ntîlnească cu lupii sau cu seceta, dar asta face ocupația de păstor mai atractivă.
― Am avut de două ori la rînd același vis, în­cepu el. Se făcea că eram pe o pășune cu oile, cînd a apărut un copil care a început să se joace cu ani­malele. Mie nu-mi place să se bage cineva pe oile mele, se sperie de străini. Dar copiii totdeauna reu­șesc să se apropie de animale fără să le sperie. Nu știu de ce. Nu știu cum de cunosc animalele vîrsta oamenilor.
― Întoarce-te la vis, îi ceru bătrîna. Am o oală pe foc. Și pe urmă, ai bani puțini, nu-mi pot pier­de tot timpul cu tine.
― Copilul s-a mai jucat cu oile încă o vreme, continuă băiatul, ușor intimidat. Și deodată, m-a luat de mînă și m-a dus la Piramidele din Egipt.
Se opri puțin pentru ca să vadă dacă bătrîna știa ce sînt acelea piramidele din Egipt. Dar bătrîna ră­mase liniștită.
― Atunci, la Piramidele din Egipt ― și pro­nunță ultimele trei cuvinte rar, pentru ca bătrîna să le înțeleagă bine ― copilul mi-a spus: "Dacă ai să vii pînă aici, ai să găsești o comoară ascunsă." Dar cînd să-mi arate locul exact, m-am trezit. La amîndouă visele.
Bătrîna rămase tăcută. Într-un tîrziu, luă iarăși mîinile flăcăului și le cercetă atent.
― Nu-ți iau nici un ban acuma, zise ea. Da' vreau a zecea parte din comoară dacă o găsești.
Flăcăul rîse. De fericire. Vasăzică baba strîngea ban pe ban din puținul care-i pica, și asta datorită unui vis care vorbea de comori ascunse! Bătrîna tre­buie că era țigancă get-beget, că țiganii sînt proști.
― Atunci spune ce înseamnă visul, îi ceru bă­iatul.
― Jură mai întîi. Jură că o să-mi dai o zecime din comoara ta în schimbul vorbelor mele.
Băiatul jură. Baba îi ceru să repete jurămîntul cu ochii la icoana Sfintei Inimi a lui Isus Cristos.
― E un vis în Limbajul Lumii, spuse ea. Știu să-l interpretez, dar e o tălmăcire foarte grea. De asta cred că merit o parte din ce găsești.
Iar înțelesul e ăsta: trebuie să mergi pînă la Pi­ramidele din Egipt. N-am auzit niciodată de ele, dar dacă ți le-a arătat un copil, înseamnă că există. Acolo matale ai să găsești o comoară care te va face bogat.
Flăcăul rămase descumpănit, dar pe urmă se supără. Nu trebuia să o caute pe bătrînă pentru atîta lucru. Dar apoi își aminti că nu trebuia să plă­tească nimic.
― Pentru atîta lucru nu trebuia să-mi pierd timpul, zise.
― De-asta ți-am zis că visul e foarte greu de in­terpretat. Lucrurile simple sînt cele mai grele, și nu­mai înțelepții reușesc să le vază. Și cum eu nu mi-s o înțeleaptă, trebuie să cunosc alte arte, cum ar fi cititul în palmă.
― Și cum o să ajung eu pînă-n Egipt?
― Eu doar interpretez vise. Nu știu să le trans­form în realitate. De-asta trebuie să trăiesc din ce-mi dau fetele mele.
― Și dacă nu ajung în Egipt?
― Rămîn fără plată. N-o să fie prima oară.
Și bătrîna nu mai spuse nimic. Îi ceru băiatului să plece, că pierduse prea mult timp cu el.



Flăcăul plecă dezamăgit și hotărît să nu mai creadă niciodată în vise. Își aminti că avea mai mul­te de rezolvat. Merse la magazin să cumpere de mîncare, schimbă cartea pe una mai groasă și se așeză pe o bancă în piața principală pentru ca să guste vinul pe care tocmai îl cumpărase. Era o zi fierbinte de vară și vinul, printr-una din acele tai­ne de nepătruns, reușea să-l răcorească puțin. Oile le lăsase la intrarea în oraș, la stînă unui prieten. Cunoștea multă lume din părțile acelea, doar de asta îi plăcea să călătorească. Cu prietenii pe care și-i face omul nu trebuie să stea zi de zi. Cînd vezi aceleași fețe mereu, cum i se întîmpla lui la Se­minar, ajungi să-i consideri ca făcînd parte din via­ța ta. Și dacă fac parte din viața noastră, încep să vrea să ne-o și schimbe. Dacă nu ești așa cum vor ei, se supără. Pentru că toți știu exact cum trebuie să trăim noi. Și niciodată n-au habar de cum tre­buie să-și trăiască propriile lor vieți. Ca femeia cu visele, care nu știa să le transforme în realitate.
Se hotărî să aștepte să mai coboare soarele spre asfințit înainte de a pleca cu oile spre cîmp. Peste trei zile avea să fie alături de fata negustorului.
Începu să citească din cartea pe care i-o dăduse un preot din Tarifa. Era o carte groasă, care vorbea despre o îngropăciune chiar din prima pagină. Pe lîngă aceasta, numele personajelor erau îngrozitor de complicate. Dacă într-o bună zi o să scrie o carte, se gîndi el, avea să pună un singur personaj, pen­tru ca cititorii să nu trebuiască să rețină tot felul de nume.
Cînd reuși să se concentreze puțin asupra lec­turii ― și era bună, pentru că vorbea despre o în­mormîntare pe zăpadă, ceea ce îi dădea o senzație de frig sub soarele acela teribil ― un bătrîn se așe­ză lîngă el și începu să-i vorbească.
― Ce fac ăia acolo? întrebă el, arătînd spre oa­menii din piață.
― Muncesc, răspunse sec flăcăul și se prefăcu prins din nou de lectură. În realitate, se gîndea să tundă oile în fața fetei negustorului, ca să vadă și ea că era în stare să facă lucruri interesante. Își în­chipuise această scenă de mii de ori; de fiecare dată, fata se minuna cînd el îi explica că oile trebuie tun­se de la coadă spre cap. Și încerca să-și amintească și cîteva povestiri frumoase pe care să i le istori­sească în timp ce el ar fi tuns oile. Pe cele mai mul­te le citise în cărți, dar avea să le spună ca și cum le-ar fi trăit cu adevărat. Ea n-o să știe niciodată adevărul fiindcă nu știa să citească.
Dar bătrînul insistă. Îi spuse că era obosit, că-i era sete, și-i ceru o gură de vin băiatului. Acesta îi întinse carafa, doar-doar o tăcea bătrînul.
Dar moșul voia să stea la taclale cu tot dinadin­sul. Îl întrebă ce carte citește. Băiatul se gîndi să fie aspru și să se mute pe altă bancă, dar taică-său îl ]nvățase să fie respectuos cu bătrînii. Așa că îi în­tinse bătrînului cartea, din două motive: primul, pentru că nu știa să citească titlul. Iar al doilea, pen­tru că dacă nici bătrînul nu știa, s-ar fi mutat sin­gur pe altă bancă pentru ca să nu se simtă umilit.
― Hmmm, zise bătrînul, sucind cartea pe toa­te părțile, ca și cum ar fi fost cine știe ce ciudățenie. E o carte importantă, dar e foarte plicticoasă.
Flăcăul rămase surprins. Și moșul citea, ba chiar citise acea carte. Iar dacă acea carte era plicticoasă, cum spunea el, mai avea timp să o schimbe pe alta.
― E o carte care vorbește despre ce vorbesc cam toate cărțile, continuă bătrînul. Despre neputința oamenilor de a-și alege propriul destin. Și se ter­mină făcînd în așa fel încît toată lumea să creadă cea mai gogonată minciună din lume.



― Și care e cea mai mare minciună din lume? întrebă mirat băiatul.
― Păi, asta: într-o anume clipă din existență, pierdem controlul asupra vieții noastre care înce­pe să fie guvernată de soartă. Asta-i cea mai go­gonată minciună din lume.
― Cu mine nu s-a întîmplat așa, spuse flăcăul. Au vrut ca eu să fiu preot, dar eu m-am hotărît să mă fac cioban.
― E mai bine așa, zise bătrînul, pentru că-ți place să călătorești.
"Mi-a ghicit gîndurile", își spuse băiatul.
În acest timp, bătrînul răsfoia cartea groasă, fără cea mai mică intenție de a o înapoia. Flăcăul a obser­vat că purta niște haine ciudate: părea arab, ceea ce nu era o raritate prin părțile acelea. Africa se afla la numai cîteva ore de Tarifa; și n-aveai decît să stră­bați Strîmtoarea cea mică cu vaporul. Deseori apă­reau arabi în oraș, după cumpărături și spuneau rugăciuni bizare de mai multe ori pe zi.
― De unde sînteți? întrebă.
― Din mai multe locuri.
― Nimeni nu poate fi din mai multe locuri, ri­postă flăcăul. Eu sînt păstor și umblu prin multe părți, dar sînt dintr-un singur loc, dintr-un oraș aproape de o cetate veche. Acolo m-am născut.
― Atunci să spunem că m-am născut la Salem.
Băiatul nu știa unde se află Salemul, dar nu vru să întrebe, ca să nu se simtă umilit de propria-i ne­știință. A mai rămas o vreme privind piața. Oame­nii treceau de colo colo și păreau foarte ocupați.
― Și cum mai e la Salem? întrebă flăcăul, cău­tînd un punct de orientare.
― Cum a fost întotdeauna.
Nu nimerise. Dar știa că Salemul nu se află în Andaluzia, fiindcă dacă ar fi fost l-ar fi cunoscut.
― Și ce faceți la Salem? insistă el.
― Ce fac eu la Salem? pentru prima oară bă­trînul rîse cu poftă. Păi, eu sînt Regele Salemului!
"Oamenii spun lucruri foarte ciudate", gîndi băiatul. "Uneori e mai bine să stai cu oile, care tac și-și caută doar hrană și apă. Sau să stai cu cărțile, care povestesc istorii de necrezut numai atunci cînd omul vrea să le asculte. Dar cînd vorbești cu oame­nii, spun niște lucruri de nu știi ce să le răspunzi."
― Numele meu este Melchisedec, spuse bătrî­nul. Cîte oi ai?
― Destule, răspunse flăcăul. Prea voia să afle multe despre viața lui, omul acesta.
― Atunci avem în față o dilemă: nu te pot ajuta dacă chiar crezi că ai oi destule.
Flăcăul se enervă. Doar nu cerea ajutor. Bătrî­nul îi ceruse și vin, și conversație, și cartea.
― Dă-mi cartea înapoi, zise. Trebuie să-mi caut oile și să plec.
― Dă-mi o zecime din oile tale, spuse bătrînul. Iar eu te învăț cum să ajungi la comoara ascunsă.
Abia atunci își aminti băiatul de vis și dintr-o dată totul se limpezi. Baba nu-i luase nimic, dar bă­trînul, care poate era bărbatu-său, urma să stoarcă mult mai mulți bani pentru un pont care nu exista. Pesemne că și moșul era țigan.
Dar înainte ca băiatul să spună vreo vorbă, bă­trînul se aplecă, luă un băț și începu să scrie pe ni­sipul pieței. Cînd s-a aplecat, a strălucit ceva la gîtul lui, dar așa de tare, că aproape l-a orbit. Dar cu o mișcare neobișnuit de iute pentru vîrsta lui, bătrî­nul își acoperi pieptul cu haina. Vederea băiatului reveni la normal și putu să deslușească ce scria bă­trînul pe jos.
În praful pieței centrale din micul oraș, flăcăul citi numele tatălui și al mamei sale. Apoi citi po­vestea vieții lui pînă în acel moment, jocurile copi­lăriei și nopțile reci de la seminar. Citi numele fetei negustorului, pe care el nu-l cunoscuse. Citi lucruri pe care niciodată nu le spusese cuiva, cum ar fi ziua în care a furat pușca tatălui său ca să vîneze cerbi, sau prima și singura lui experiență sexuală.



"Eu sînt Regele Salemului", spusese bătrînul.
― Dar cum se face că un rege stă de vorbă cu un păstor? întrebă flăcăul, rușinat și peste măsură de uimit.
― Sînt mai multe motive. Dar hai să zicem că cel mai important e că tu ești în stare să-ți împli­nești Legenda Personală.
Băiatul nu știa ce este aceea Legendă Personală.
― Este ceea ce tu ai vrut dintotdeauna. Toți oa­menii, la adolescență, știu care este Legenda lor Personală. În acest moment al vieții totul este lim­pede, totul este posibil și oamenii nu se tem să vi­seze și să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viață. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forță misterioasă încearcă, încet, încet, să dovedească faptul că Legenda Personală este imposibil de rea­lizat.
Ce spunea bătrînul nu prea avea înțeles pentru băiat. Voia să afle ce erau acele "forțe misterioase"; fata negustorului avea să rămînă cu gura căscată auzind toate acestea.
― Sînt forțe care par mîrșave, dar care în rea­litate te învață cum să-ți realizezi Legenda Personală. Îți pregătesc spiritul și voința, pentru că pe lumea asta există un mare adevăr: oricine ai fi și orice ai face, cînd dorești ceva cu adevărat, vrei pen­tru că această dorință s-a născut în sufletul Univer­sului. Este misiunea ta pe Pămînt.
― Chiar dacă e numai dorința de a călători? Sau de a te căsători cu fata unui negustor de țesături?
― Sau să-ți cauți o comoară. Sufletul Lumii se hrănește cu fericirea oamenilor. Sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia lor. Împlinirea Legendei Per­sonale este singura îndatorire a oamenilor. Totul este un singur lucru. Și cînd tu vrei ceva cu ade­vărat, tot Universul conspiră la realizarea dorinței tale.
Au rămas o vreme în tăcere, privind piața și oa­menii. Bătrînul vorbi primul:
― De ce paști oile?
― Pentru că îmi place să călătoresc.
Dar bătrînul îi arătă un vînzător de floricele, cu căruciorul lui roșu, care se afla într-un colț al pieței.
― Și acelui vînzător de floricele i-a plăcut să călătorească cînd era mic. Dar a preferat să-și cum­pere un cărucior de floricele și să strîngă bani buni, ani de zile. Cînd o să fie bătrîn, o să petreacă o lună în Africa. N-a înțeles niciodată că omul poate tot­deauna să-și împlinească visele.
― Trebuia să fi ales să se facă cioban, gîndi bă­iatul cu voce tare.
― S-a gîndit la asta, răspunse bătrînul, dar vîn­zătorii de floricele sînt mai importanți decît cio­banii. Au o casă, pe cîtă vreme păstorii dorm sub cerul liber. Oamenii preferă să-și dea fetele după vînzători de floricele decît după ciobani.
Băiatul simți o împunsătură în inimă, gîndin­du-se la fata negustorului. În orașul ei trebuie să fi existat vreun vînzător de floricele.
― În sfîrșit, părerea oamenilor despre vînză­tori de floricele și despre ciobani ajunge mai im­portantă pentru ei decît Legenda Personală.
Bătrînul răsfoi cartea și rămase citind o pagină. Flăcăul așteptă un timp, apoi îl întrerupse în ace­lași fel în care o făcuse și el.
― De ce vorbiți despre toate lucrurile astea cu mine?
― Pentru că tu încerci să-ți trăiești Legenda Per­sonală. Dar ești pe punctul de a te lăsa păgubaș.
― Întotdeauna apăreți în asemenea momente?
― Nu totdeauna sub forma asta, dar e drept că niciodată nu am lipsit. Uneori apar sub forma unei ieșiri din impas, a unei idei bune. Alteori, într-un moment de răscruce, fac în așa fel încît lucrurile să fie mai simple, și așa mai departe. Dar majoritatea oamenilor nu bagă de seamă.
Bătrînul povesti cum săptămîna trecută fusese obligat să apară unui căutător de pietre scumpe sub forma unei pietre. Omul acela lăsase totul baltă ca să caute smaralde. Cinci ani trudise pe un rîu, și spărsese 999 999 de bolovani în căutarea unui sma­rald. Și acum voia să renunțe, și nu lipsea decît o piatră, doar O PIATRÃ, pentru a-și descoperi sma­raldul. Cum omul își pusese în joc Legenda Perso­nală, bătrînul se hotărî să intervină. S-a transformat într-o piatră care s-a rostogolit la picioarele căută­torului. Acesta însă, copleșit de mînie și de neîmplinirea celor cinci ani de muncă zadarnică, a arun­cat piatra cît colo. Dar a azvîrlit-o cu atîta putere, că aceasta s-a lovit de altă piatră care s-a spart, dînd la iveală cel mai frumos smarald din lume.
― Oamenii află foarte devreme care e rațiunea lor de a trăi, spuse bătrînul, cu o undă de tristețe în priviri. Poate că din cauza asta renunță la tot atît de curînd. Dar așa e lumea.
Abia atunci și-a amintit băiatul că discuția în­cepuse cu comoara ascunsă.
― Comorile sînt scoase de sub pămînt de șu­voaiele de apă și sînt îngropate tot de șuvoaie, spu­se bătrînul. Dacă vrei să afli ceva despre comoara ta, trebuie să-mi dai a zecea parte din oile tale.
― Dar nu se poate să-ți dau o zecime din co­moară?
Bătrînul îl privi dezamăgit.
― Dacă-mi făgăduiești ce nu ai încă, o să-ți pierzi dorința de a obține acel lucru.
Atunci băiatul îi spuse că făgăduise o zecime țigăncii.
― Þiganii sînt deștepți, oftă bătrînul. Oricum, e bine să înveți că totul în viață are un preț. Asta este ceea ce încearcă să ne învețe Războinicii Lu­minii.
Bătrînul înapoie cartea băiatului.
― Mîine, tot la ora asta, îmi aduci o zecime din oi. Iar eu te voi învăța cum să capeți comoara as­cunsă. Bună seara.
Și dispăru după un colț al pieței.



Băiatul încercă să mai citească din carte, dar nu reuși să se concentreze. Era agitat și încordat, pen­tru că știa că bătrînul spusese adevărul. Se duse pînă la vînzătorul de floricele, cumpără un cornet de floricele, gîndindu-se dacă trebuia să-i poves­tească ce zisese bătrînul.
"Uneori e bine să lași lucrurile cum sînt", se gîn­di flăcăul și rămase tăcut. Dacă i-ar fi spus ceva, vînzătorul avea să se frămînte trei zile cu gîndul de a lăsa totul baltă, dar era atît de obișnuit cu că­ruciorul lui...
Putea să-l cruțe de această suferință. Porni aga­le fără țintă prin oraș și ajunse în port. Acolo era o clădire mică, și aceasta avea o ferestruică de unde oamenii cumpărau bilete. Egiptul era în Africa.
― Doriți ceva? întrebă tipul de la ghișeu.
― Poate mîine, murmură băiatul depărtîndu-se. Dacă vindea numai o oaie, putea ajunge de partea cealaltă a strîmtorii. Era o idee care-l înspăimînta.
― Încă un visător, zise funcționarul de la ghi­șeu ajutorului lui, în timp ce băiatul se îndepărta. N-are bani de călătorie.
La ghișeu, băiatul își aminti de oile lui, și-i fu teamă să se întoarcă la ele. Doi ani petrecuse învă­țînd totul despre arta păstoritului; știa să tundă, să îngrijească de oile gestante, să-și apere anima­lele de lupi. Cunoștea toate cîmpurile și pășunile Andaluziei. Cunoștea prețul exact de vînzare și cumpărare al fiecărui animal pe care-l avea.
Se hotărî să se întoarcă la stînă prietenului lui pe drumul cel mai lung. Și orașul acesta avea o cetate, iar el se hotărî să suie panta pietruită și să se așeze pe unul din zidurile sale. De acolo de sus putea să vadă Africa. Odată cineva îi explicase că pe acolo veniseră maurii, care ocupaseră atîția ani aproape toată Spania. Flăcăul îi disprețuia pe ma­uri. Ei îi aduseseră pe țigani.
Tot de acolo se putea vedea orașul în întregime, inclusiv piața unde stătuse de vorbă cu bătrînul. "Blestemat ceasul cînd l-am întîlnit pe moșul ăsta", gîndi el. Se dusese doar să găsească o femeie pri­cepută la interpretarea viselor. Nici femeia, nici bă­trînul nu dăduseră vreo importanță faptului că el era păstor. Erau oameni singuratici care nu mai cre­deau în viață și nu înțelegeau că păstorii ajung să fie legați de oile lor. El își știa îndeaproape fiecare animal: știa care Șchioapătă, care avea să fete pes­te două luni, și care erau cele mai leneșe. Mai știa și cum să le tundă și cum să le taie. Dacă se hotăra să plece, ele vor suferi...
Începu să bată vîntul. Îl cunoștea, oamenii îi spuneau Levantul, pentru că o dată cu el sosiseră și hoardele de păgîni. Niciodată nu se gîndise, pînă nu cunoscuse Tarifa, că Africa era așa de aproape.
Acesta era un mare pericol: maurii puteau năvăli din nou.
Levantul începu să sufle mai tare. "Sînt între oi și comoară", își spunea băiatul. Trebuia să aleagă între un lucru cu care se obișnuise și ceva ce i-ar fi plăcut să aibă. Mai era și fata negustorului, dar ea nu avea aceeași importanță ca oile, pentru că nu depindea de el. Poate nici nu-și mai amintea de el. Era sigur că dacă n-ar fi apărut în următoarele două zile, fata nici n-ar fi băgat de seamă: pentru ea, toa­te zilele erau la fel, și cînd toate zilele sînt egale în­seamnă că oamenii au încetat să vadă lucrurile bune care apar în viața lor de cîte ori soarele traversează bolta.
"Mi-am părăsit tatăl, mama, și cetatea, și ora­șul. S-au obișnuit și ei, și eu. Oile se vor obișnui și ele cu lipsa mea", se gîndi flăcăul.
De sus, din înălțime, privi piața. Vînzătorul de floricele continua să-și vîndă marfa... O pereche tînără se așeză pe banca unde stătuse el de vorbă cu bătrînul și se sărutau.
"Vînzătorul de floricele...", își spuse în sinea lui, și nu mai continuă fraza. Pentru că Levantul se întețise iar, iar el simți vîntul biciuindu-i fața. Vîntul îi aducea pe mauri, e adevărat, dar aducea și izul deșertului și parfumul femeilor acoperite cu văluri. Aducea sudoarea și visurile bărbaților care într-o bună zi plecaseră în căutarea necunos­cutului, a aurului, a aventurilor ― și a piramidelor. Flăcăul începu să invidieze libertatea vîntului și in­tui că putea fi ca el. Nimic nu-l împiedica, în afară de el însuși. Oile, fata negustorului, cîmpiile Anda­luziei erau doar etape ale Legendei sale Personale.



A doua zi băiatul se întîlni cu bătrînul la amia­ză. Adusese cu el șase oi.
― Sînt uimit, spuse el. Prietenul meu mi-a cum­părat imediat oile. Zicea că toată viața a visat să se facă păstor și că acela era un semn bun.
― Totdeauna e așa, răspunse bătrînul. Numim asta începutul de bun augur. Dacă te-ai duce să joci pentru prima oară cărți, aproape sigur ai cîștiga. Norocul începătorului.
― Și de ce?
― Pentru că viața vrea să-ți trăiești Legenda Personală.
Apoi începu să cerceteze cele șase oi și desco­peri că una șchiopăta. Băiatul îi spuse că asta nu are nici o importanță, pentru că era cea mai inteli­gentă și dădea lînă destulă.
― Unde e comoara? întrebă.
― Comoara se află în Egipt, aproape de Pira­mide.
Flăcăul se sperie. Și bătrîna îi spusese același lu­cru, dar nu-i luase nimic.
― Ca să ajungi la ea, va trebui să urmezi sem­nele. Dumnezeu a scris în lume drumul pe care fiecare om trebuie să meargă. Trebuie numai să ci­tești ce a scris El pentru tine.
Înainte ca băiatul să apuce să spună ceva, un fluture apăru zburînd între el și bătrîn. Își aminti de bunicu-său; cînd era mic, acesta îi spunea că flu­turii sînt semn de noroc. Ca și greierii, coșarii, șo­pîrlele și trifoiul cu patru foi.
― Așa este, zise bătrînul, care îi putea citi gîn­durile. Exact cum te-a învățat bunicul. Astea sînt semne.
Pe urmă, omul își desfăcu haina care îi acope­rea pieptul. Băiatul rămase impresionat de ce văzu și-și aminti de strălucirea zărită cu o zi înainte. Bă­trînul avea un colan de aur masiv, bătut cu pietre scumpe.
Era într-adevăr un rege. Pesemne că trebuia să umble deghizat, ca să se ferească de hoți.
― la astea, zise bătrînul, scoțînd o piatră albă și una neagră ce se aflau prinse în mijlocul colanu­lui de aur. Se numesc Urim și Tumim. Cea neagră înseamnă "da", iar cea albă înseamnă "nu". Cînd nu reușești să deslușești semnele, te ajută ele. Pu­ne-le totdeauna o întrebare la obiect. Dar, în gene­ral, încearcă să iei singur hotărîrile. Comoara se află la Piramide și asta o știai deja; dar trebuie să plătești cu șase oi pentru că eu te-am ajutat să iei o hotărîre.
Flăcăul a pus pietrele în desagă. De acum în­colo doar el avea să hotărască.
― Nu uita că totul este unul și același lucru. Nu uita de limbajul semnelor. Și mai cu seamă, nu uita să mergi pînă la capătul Legendei tale Personale. Dar mai întîi, mi-ar plăcea să-ți spun o poveste.
"Un negustor oarecare și-a trimis fiul să învețe Taina Fericirii de la cel mai înțelept dintre toți oa­menii. Băiatul a umblat patruzeci de zile prin de­șert pînă a ajuns la un frumos castel, în vîrful unui munte. Acolo trăia înțeleptul pe care îl căuta.
Însă în loc să întîlnească un sfînt, eroul nostru s-a trezit într-o încăpere unde a văzut o vînzoleala extraordinară: era un du-te vino de negustori, oa­meni care stăteau de vorbă prin colțuri, o mică or­chestră cînta melodii suave, și mai era și o masă plină cu cele mai alese bucate din acea parte a lu­mii, înțeleptul vorbea cu toata lumea, iar băiatul a trebuit să aștepte două ore pînă să-i vină și lui rîndul.
Înțeleptul ascultă cu atenție motivul vizitei, dar îi spuse că în acel moment nu avea timp să-i expli­ce Taina Fericirii. Îi sugeră băiatului să dea o raită prin palat și să se întoarcă peste vreo două ore.
― Dar pînă atunci, vreau să te rog ceva, a com­pletat înțeleptul, dînd băiatului o linguriță în care picură doi stropi de untdelemn. Cît mergi, poartă această linguriță fără să verși untdelemnul din ea.
Băiatul a început să suie și să coboare scările palatului, cu ochii ațintiți la linguriță. După două ore, s-a prezentat iar în fața înțeleptului.
― Vasăzică, începu înțeleptul, ai văzut tapise­riile persane din sufragerie? Ai văzut grădina care i-a luat Maestrului grădinar zece ani ca s-o creeze? Ai observat frumoasele pergamente din biblioteca mea?
Rușinat, băiatul mărturisi că nu văzuse nimic. Singura lui preocupare fusese să nu verse picătu­rile de untdelemn pe care i le încredințase înțeleptul.
― Atunci întoarce-te și cunoaște minunile lu­mii mele, îi spuse înțeleptul. Nu poți avea încre­dere într-un om dacă nu-i cunoști casa.
Mai liniștit de această dată, băiatul luă lingu­rița și reîncepu să se plimbe prin palat, de data aceasta observînd toate operele de artă care atîr­nau de tavane și pe pereți. A văzut grădinile, mun­ții din jur, gingășia florilor, rafinamentul cu care fiecare operă de artă fusese așezată la locul ei. În­tors la înțelept, îi relată amănunțit tot ce văzuse.
― Dar unde sînt cele două picături de untde­lemn pe care ți le-am încredințat? a întrebat înțe­leptul.
Privind lingurița, băiatul văzu că o vărsase.
― Acesta este singurul sfat pe care ți-l pot da, spuse înțeleptul înțelepților. Taina Fericirii stă în a privi toate minunile lumii și a nu uita niciodată de cele două picături de untdelemn din linguriță."
Flăcăul rămase tăcut. Înțelesese istorioara bă­trînului rege. Unui păstor îi place să călătorească, dar nu uită niciodată de oile lui.
Bătrînul îl privi, și cu amîndouă mîinile făcu niște gesturi ciudate deasupra capului flăcăului. Apoi luă animalele și-și văzu de drum.



Pe dealul micului oraș Tarifa se ridica un vechi fort construit de mauri, și cine se așeza pe zidurile lui putea zări o piață și o bucată din Africa. Melchisedec, Regele Salemului, s-a așezat pe zidul for­tului în seara aceea și a simțit Levantul în obraji. Oile se foiau pe lîngă el, cu frică de noul stăpîn, și neliniștite de atîtea schimbări. Tot ce voiau ele nu era decît hrană și apă.
Melchisedec privi la vaporașul care ridica an­cora din port. Nu avea să-l mai vadă niciodată pe băiat, la fel cum niciodată nu l-a mai văzut pe Avraam, după ce a încasat tributul. Dar își înde­plinise misiunea.
Zeii nu trebuie să aibă dorințe, pentru că zeii nu au Legendă Personală. Dar Regele Salemului dorea în sinea lui ca flăcăul să izbutească. "Păcat că o să-mi uite repede numele", se gîndi el. "Tre­buia să i-l fi repetat de mai multe ori. Cînd ar fi vorbit despre mine ar fi spus că sînt Melchisedec, Regele Salemului."
Apoi privi spre cer cu o umbră de căință: "Știu că este deșertăciunea deșertăciunilor, așa cum ai spus Tu, Doamne. Dar și un rege bătrîn trebuie cîteodată să se simtă mîndru de sine."
"Ce ciudată e Africa", și-a spus flăcăul.
Ședea într-un soi de bar asemănător altora pe care le întîlnise pe străduțele înguste ale orașului. Niște bărbați fumau o pipă uriașă, care trecea din gură în gură. În puține ore văzuse bărbați care se țineau de mînă, femei cu chipul acoperit, preoți care urcau în niște turnuri înalte și cîntau, în timp ce toți, în jurul său, îngenuncheau și se loveau cu frun­tea de pămînt.
"Treabă de păgîni", își spuse în sinea lui. Cînd era copil văzuse mereu în biserica din satul lui o icoană cu Santiago Matamouros, Ucigătorul de ma­uri, pe cal alb, cu sabia scoasă, și figuri ca ale celor de acum, trîntite la picioarele lui. Flăcăul se simțea rău și îngrozitor de singur. Necredincioșii aveau o privire sinistră.
În plus, în graba plecării, uitase un amănunt, unul singur, dar care putea să-l țină departe de co­moară pentru mult timp: în acea țară toți vorbeau arăbește.
Stăpînul barului se apropie și flăcăul îi arătă o băutură care fusese servită la altă masă. Era un ceai amar. El ar fi preferat să bea vin. Dar nu trebuia să-l preocupe asta acum. Trebuia să se gîndească la co­moara lui și la modul de a o căpăta. Vînzarea oilor îi adusese destui bani în buzunar, iar băiatul știa că banul e fermecat ― cu el nimeni nu mai este sin­gur, în scurt timp, poate chiar în cîteva zile, o să fie lîngă Piramide. Un bătrîn, cu tot aurul acela pe piept, n-avea de ce să mintă ca să cîștige șase oi.
Bătrînul îi pomenise de semne. Cît traversase marea, se gîndise la ele. Da, știa despre ce e vor­ba: cît timp stătuse pe cîmpiile Andaluziei, se de­prinsese să deslușească pe pămînt și pe cer cum era drumul pe care avea să-l urmeze. Învățase că o anume pasăre trăda apropierea unei cobre, și că un anume arbust era semn de apă peste cîțiva kilo­metri. Oile îl învățaseră toate acestea.
"Dacă Dumnezeu conduce așa de bine oile, o să-l conducă și pe om", reflectă el și se mai liniști. Ceaiul părea mai puțin amar.
― Cine ești dumneata? auzi o voce în spaniolă.
Băiatul simți o mare ușurare. Tocmai se gîndea la semne și iată că cineva a și apărut.
― Cum de vorbești spaniola? întrebă.
Noul venit era un tînăr îmbrăcat după moda occidentală, dar culoarea pielii arăta că era proba­bil de prin partea locului. Era cam de vîrsta și înăl­țimea lui.
― Toată lumea vorbește spaniola aici. Sîntem la două ore de Spania.
― Ia loc și comandă ceva, plătesc eu ― spuse flăcăul. Și cere niște vin pentru mine. Urăsc ceaiul ăsta.
― Nu există vin pe aici, zise noul venit. Religia nu îngăduie.
Atunci flăcăul îi spuse că trebuie să ajungă la Piramide. Cît p-aci să-i pomenească de comoară, dar se stăpîni și tăcu. Poate îi cerea și arabul o par­te ca să-l ducă pînă acolo. Își aminti ce-i spusese bătrînul despre oferte.
― Aș vrea să mă duci pînă acolo, dacă poți. Am să te plătesc.
― Păi, ai idee cum se ajunge acolo?
Flăcăul văzu că stăpînul barului sta pe aproape și trăgea cu urechea la discuție. Nu se simțea la lar­gul lui cu prezența aceluia. Dar găsise o călăuză și nu voia să piardă ocazia.
― Trebuie străbătut tot deșertul Saharei, zise noul venit. Și pentru asta e nevoie de bani. Vreau să știu dacă ai destui bani.
Băiatului i se păru ciudată întrebarea. Dar avea încredere în vorbele bătrînului, iar acesta îi spu­sese că atunci cînd vrei un lucru, universul lucrea­ză în favoarea ta.
Scoase toți banii din buzunar și-i arătă nou-venitului. Patronul barului se apropie și el să pri­vească. Cei doi schimbară cîteva cuvinte în arabă. Stăpînul barului părea iritat.
― Hai să mergem, zise nou-venitul. Ãsta nu vrea să continuăm discuția aici.
Băiatul răsuflă ușurat. Se ridică să plătească, dar stăpînul îl prinse de braț și începu să vorbească fără pauză. Flăcăul era voinic, dar era în țară stră­ină. Noul său prieten îl îmbrînci pe patron și-l îm­pinse afară pe băiat.
― Voia să-ți ia banii, zise. Tangerul nu este la fel ca restul Africii. Sîntem într-un port și în por­turi mișună totdeauna hoții.
Putea să aibă încredere în noul lui prieten. Îl ajutase într-o situație critică. Scoase banii din bu­zunar și-i numără.
― Mîine putem ajunge la Piramide, spuse ce­lălalt, luînd banii. Dar trebuie să cumpăr două că­mile.
O apucară pe străduțele înguste ale Tangeru-lui. La fiecare colț erau barăci cu lucruri de vîn­zare. Ajunseră în sfîrșit în mijlocul unei piețe mari. Mii de oameni discutau, vindeau, cumpărau, le­gume amestecate cu pumnale, covoare lîngă fel și fel de pipe.
Dar băiatul nu-l slăbea din ochi pe noul lui prie­ten. La urma urmelor, acesta avea toți banii lui în mînă. Se gîndi să-i ceară înapoi, dar își zise că ar fi fost nepoliticos. El nu cunoștea obiceiurile aces­tor pămînturi străine pe unde călca. "E de ajuns să stau cu ochii pe el", își spuse. Oricum, era mai puternic decît celălalt.
Dintr-o dată, în mijlocul învălmășelii, apăru cea mai frumoasă spadă pe care o văzuse în viața lui. Teaca era argintată, iar garda neagră, bătută cu pie­tre scumpe. Flăcăul își făgădui că, la întoarcerea din Egipt, o să cumpere spada.
― Întreabă-l pe stăpînul tarabei cît costă, îi spu­se prietenului său.
Dar înțelese pe dată că-l pier­duse din priviri, cu ochii la spadă. I se făcu inima cît un purice, ca și cum pieptul s-ar fi strîns deasupra. Îi fu frică să privească lîngă el, fiindcă știa ce avea să vadă. Ochii au mai rămas cîteva momente ficși să privească spada, pînă ce băiatul își luă inima-n dinți și se întoarse.
Împrejurul lui ― piața, oamenii într-un du-te vino strigau și cumpărau covoare amestecate cu alune, salate alături de tăvi de aramă, bărbați ținîn­du-se de mînă pe stradă, femei cu văluri, miros de mîncare străină, dar nicăieri, absolut nicăieri chipul însoțitorului său.
Băiatul încercă să se mintă spunîndu-și că se pierduseră în învălmășeală. Se hotărî să rămînă pe loc, așteptînd ca celălalt să se întoarcă. Apoi, la scur­tă vreme, un tip se sui într-unul din turnurile ace­lea și începu să cînte; toți oamenii au îngenuncheat, au bătut pămîntul cu frunțile și au cîntat. După aceea, ca niște furnici harnice, și-au desfăcut tara­bele și au plecat.
Și soarele se pregăti de plecare. Băiatul privi soarele îndelung, pînă ce dispăru după casele albe care dădeau ocol pieței. Își aminti că dimineață, cînd acel soare răsărise, el se afla pe alt continent, era păstor, avea șaizeci de oi și o întîlnire cu o fată. Dimineața el știa tot ce avea să se întîmple cît timp umbla pe cîmp.
Dar acum, cînd soarele se ascundea, el era în altă țară, străin în țară străină unde nu putea nici măcar să înțeleagă limba ce se vorbea. Acum nu mai era păstor, și nu mai avea de nici unele, nici măcar bani pentru a se întoarce și a o lua de la capăt.
"Și toate astea între un răsărit și un apus de soa­re", gîndi băiatul. Și-i fu milă de sine însuși, pen­tru că uneori lucrurile se schimbă în viață cît ai clipi, înainte ca omul să se poată obișnui cu ideea.
Îi era rușine să plîngă. Niciodată nu plînsese în fața oilor lui. Dar acum, piața era pustie iar el era departe de țara lui.
Băiatul începu să plîngă. Plîngea pentru că Dum­nezeu era nedrept și-i răsplătea astfel pe oamenii care credeau în propriile vise.
"Cînd eram cu oile eram fericit și răspîndeam în juru-mi numai fericire. Oamenii mă vedeau că vin și mă primeau bine. Dar acum sînt trist și ne­fericit. O să mă amărăsc și n-o să mai am încredere în oameni, pentru că un om m-a trădat. O să-i urăsc pe aceia care găsesc comori ascunse, fiindcă eu n-am găsit-o pe a mea. Și totdeauna o să caut să păstrez puținul pe care-l am, pentru că sînt prea mic ca să îmbrățișez lumea."
Își deschise desaga ca să vadă ce mai avea în ea; poate mai rămăsese vreo bucățică din sandviciul mîncat pe vapor. Dar nu găsi decît cartea cea groa­să, haina și cele două pietre pe care i le dăduse bă­trînul.
Privind pietrele, simți o imensă ușurare. Dăduse șase oi pentru două pietre prețioase, desprinse din­tr-un colan de aur. Putea vinde pietrele și cumpăra biletul de întoarcere.
"Acum am să fiu mai deștept", gîndi băiatul scoțînd pietrele din desagă pentru a le ascunde în buzunar. Se afla într-un port și ăsta era singurul adevăr rostit de omul acela: un port e tot timpul plin de hoți.
Acum înțelegea și disperarea stăpînului baru­lui: încerca să-i spună să nu se încreadă în acel om.
"Sînt și eu ca toți ceilalți oameni: văd lumea așa cum vreau eu să fie, nu așa cum este."
Privi pietrele îndelung. Le atinse cu grijă pe fie­care, simțindu-le temperatura și suprafața netedă. Ele erau comoara lui. Simpla atingere a pietrelor îl liniști. Îi aminteau de bătrîn.
"Cînd vrei ceva, tot Universul conspiră pentru ca tu să obții ceea ce dorești", îi spusese bătrînul.
Voia să înțeleagă cum se putea adeveri asta. Se afla într-o piață pustie, fără un sfanț în buzunar și fără oi de păzit în acea noapte. Dar pietrele erau do­vada că întîlnise un rege, un rege care-i cunoștea povestea, știa tot despre pușca tatălui lui și despre prima lui experiență sexuală.
"Pietrele servesc la ghicit. Se numesc Urim și Tumim."
Băiatul așeză din nou pietrele în desagă și se hotărî să facă o încercare. Bătrînul îi spusese să pu­nă întrebări clare, pentru că pietrele foloseau nu­mai celui care știe ce vrea.
Atunci băiatul întrebă dacă binecuvîntarea bă­trînului încă mai stăruia asupra lui.
Scoase o piatră. Era "da".
"O să găsesc comoara?", a mai întrebat băiatul.
A băgat mîna în desagă și cînd să ia o piatră, au alunecat amîndouă printr-o gaură a sacului. Bă­iatul nu observase pînă atunci că ar fi avut desaga ruptă. S-a aplecat să le ia pe Urim și Turim de jos și să le pună la loc. Cînd le văzu pe jos însă, altă frază îi răsună în urechi.
"Învață să respecți și să urmezi semnele", îi spu­sese bătrînul rege.
Un semn. Băiatul rîse în sinea lui. Apoi culese cele două pietre și le puse la loc în desagă. Nici nu se gîndea să coasă gaura ― pietrele puteau ieși pe acolo cînd ar fi vrut. El înțelesese că sînt unele lucruri despre care omul n-ar trebui să întrebe ― pentru a nu fugi de soartă. "Am făgăduit să iau singur hotărîrile", își spuse.
Pietrele îi spuseseră deja că bătrînul se mai afla în preajma lui, și asta îi dădu mai multă încredere. Privi din nou piața pustie și nu mai simți dispe­rarea dinainte. Nu era o lume străină; era o lume nouă.
La urma urmelor, tocmai asta voia și el: să cu­noască lumi noi. Chiar dacă n-ar fi ajuns niciodată la Piramide, el a ajuns mult mai departe decît ori­care din păstorii pe care-i cunoștea. "Ei, dac-ar ști ei că la numai două ore de călătorie pe mare există lucruri atît de diferite!"
Lumea nouă îi apărea în fața ochilor sub forma unei piețe pustii, dar el văzuse și piața plină de viață, și nu avea s-o mai uite niciodată. Își aminti de spadă ― l-a costat foarte scump s-o privească un pic, dar nici nu mai văzuse așa ceva vreodată. Deodată simți că putea privi lumea, fie ca o biată victimă a unui hoț, fie ca un aventurier în căutarea unei comori.
"Sînt un aventurier în căutarea unei comori", gîndi, înainte de a cădea frînt de somn.



Se trezi că-l îmboldește cineva. Adormise în mij­locul pieței, și viața ei era pe punctul de a reîncepe.
Privi în jur, căutîndu-și oile, dar văzu că se afla într-o altă lume. În loc să se simtă trist, se simți fe­ricit. Nu mai trebuia să caute apă și hrană; putea să caute o comoară. Nu avea un sfanț în buzunar, dar avea încredere în viață. Alesese, în ajun, să fie un aventurier la fel cu personajele cărților pe care îi plăcea să le citească.
Porni prin piață fără grabă. Negustorii își pu­neau iar tarabele pe picioare; îl ajută pe un cofetar să-și monteze baraca. Avea un zîmbet diferit acel cofetar: era vesel, interesat de viață, gata să încea­pă o zi bună de lucru. Era un zîmbet care îi amintea de bătrîn, acel rege bătrîn și misterios pe care-l cu­noscuse.
"Cofetarul ăsta nu face prăjituri pentru că vrea să călătorească sau să se însoare cu fata unui ne­gustor. Cofetarul ăsta face prăjituri fiindcă îi place să le facă", se gîndi băiatul, și observă că avea ace­leași puteri ca și bătrînul ― știa dacă un om este aproape sau departe de Legenda sa Personală. Doar privindu-l. "E ușor, dar eu niciodată nu mi-am dat seama de asta."
Cînd au sfîrșit de montat baraca, cofetarul i-a întins prima prăjitură pe care o făcuse. Băiatul a mîncat-o satisfăcut, a mulțumit și și-a văzut de drum. Abia după ce s-a depărtat puțin și-a dat sea­ma că baraca fusese ridicată de un om care vorbea araba și altul, spaniola. Și se înțeleseseră perfect.
"Există un limbaj care se află dincolo de cuvin­te", reflectă băiatul. "Mi s-a întîmplat deja asta cu oile, iar acum mi se întîmplă și cu oamenii."
Învăța tot felul de lucruri noi. Lucruri pe care el le trăise deja, și care totuși erau noi, pentru că trecuseră pe lîngă el fără să-și fi dat seama. Nu le observase, pentru că se deprinsese cu ele. "Dacă învăț să deslușesc acest limbaj fără cuvinte, o să descifrez lumea."
"Totul e un singur lucru", îi spusese bătrînul.
Se hotărî să umble fără grabă sau teamă pe stră­zile înguste ale Tangerului: numai așa avea să reu­șească să vadă semnele. Asta cerea multă răbdare, dar răbdarea era prima virtute pe care o învăța un păstor. Încă o dată înțelese că aplica acelei lumi stră­ine aceleași lecții pe care le învățase de la oile lui.
"Totul e un singur lucru", îi spusese bătrînul.
Negustorul de Cristaluri văzu zorile și fu cu­prins de aceeași teamă care-l încerca în fiecare zi. Era de aproape treizeci de ani în același loc, o pră­vălie pe o culme abruptă de deal unde rareori ve­nea cîte un cumpărător. Acum era prea tîrziu să mai schimbe ceva: tot ce învățase în viață era să vîndă și să cumpere cristaluri. Au fost vremuri în care multă lume cunoștea prăvălia: negustori arabi, geologi francezi și englezi, soldați germani cu bu­zunarul mereu doldora. Pe vremea aceea era o ade­vărată aventură să vinzi cristaluri, iar el se gîndea cum avea să se îmbogățească și cum avea să aibă multe femei frumoase la bătrînețe.
Apoi timpul a trecut și, cu el, gloria orașului. Ceuta s-a dezvoltat mai mult decît Tangerul, iar co­merțul a luat-o pe alte căi. Vecinii s-au mutat de pe povîrniș și n-au rămas decît cîteva prăvălii. Ni­meni nu mai suia dealul pentru cîteva prăvălii.
Negustorul de cristaluri nu avea de ales. Își tră­ise treizeci de ani din viață cumpărînd și vînzînd cristaluri, iar acum era prea tîrziu ca să mai schim­be ceva.
Toată dimineața a stat să privească puținii tre­cători de pe stradă. Făcea asta de ani de zile, și știa programul fiecărei persoane. Mai lipseau doar cî­teva minute pînă la prînz, cînd un flăcău străin s-a oprit în fața vitrinei lui. Era îmbrăcat ca toți oa­menii, dar ochiul experimentat al Negustorului de Cristaluri trase concluzia că nu avea bani. Dar și așa, se hotărî să se întoarcă în prăvălie și să aștepte puțin, pînă ce băiatul avea să plece.



Pe ușă era un anunț care spunea că acolo se vor­besc mai multe limbi. Flăcăul văzu un bărbat apă­rînd de după tejghea.
― Pot să vă șterg vasele astea dacă doriți, spuse băiatul. Așa cum sînt acuma, n-o să le cumpere ni­meni.
Bărbatul îl privi și nu spuse nimic.
― În schimb, dumneavoastră îmi cumpărați o farfurie cu mîncare.
Omul continuă să tacă, și băiatul simți că trebuie să ia o hotărîre. În desagă se afla haina ― nu-i mai trebuia în deșert. Scoase haina și începu să ștear­gă vasele de praf. Într-o jumătate de oră ștersese toate vasele din vitrină; în acest timp au și intrat doi clienți și i-au cumpărat omului niște cristaluri.
Cînd a isprăvit de curățat totul, i-a cerut negus­torului o farfurie de mîncare.
― Să mergem să mîncăm, a spus Negustorul de Cristaluri.
A atîrnat o tăbliță pe ușă și s-au dus într-un bar minuscul în susul străzii. Cum s-au așezat la unica masă existentă, Negustorul a zîmbit:
― Nu trebuia să cureți nimic, spuse. Legea Co­ranului te obligă să dai de mîncare cui îi este foame.
― Atunci de ce m-ați lăsat să fac asta? a între­bat flăcăul.
― Pentru că erau murdare cristalurile. Și amîn­doi simțeam nevoia să ne limpezim mintea de gîn­durile rele.
Cînd au isprăvit de mîncat, Negustorul se în­toarse spre flăcău:
― Aș vrea să lucrezi în prăvălia mea. Azi au in­trat doi clienți cît ai șters vasele, și ăsta-i semn bun.
"Oamenii vorbesc mult despre semne", se gîn­di păstorul. "Dar nu pricep ce spun. La fel cum ani de zile eu n-am priceput că vorbeam cu oile un lim­baj fără cuvinte."
― Vrei să lucrezi la mine? insistă Negustorul.
― Pot să lucrez pînă diseară, răspunse băiatul. O să spăl pînă-n zori chiar toate cristalurile din pră­vălie. În schimb, am nevoie de bani ca să ajung mîi­ne în Egipt.
Bătrînul rîse din nou.
― Chiar dacă-mi speli cristalurile un an întreg, chiar dacă primești un comision bun pentru fiecare cristal vîndut, și tot trebuie să mai iei cu împrumut ca să mergi în Egipt. Sînt mii de kilometri de de­șert între Tanger și Piramide.
S-a lăsat o tăcere așa de adîncă, de părea că tot orașul a adormit. Nu mai erau bazaruri, discuțiile negustorilor, oamenii care urcau în minarete și cîn­tau, spadele frumoase cu mîner încrustat. Nu mai exista speranța și aventura, regii bătrîni și Legen­dele Personale, comoara și Piramidele. Era ca și cum lumea toată a rămas stană de piatră pentru că sufletul băiatului amuțise. Nu mai exista durere, nici suferință, nici decepție: doar o privire goală prin mica ușă a cîrciumii, și o dorință imensă de moarte, de a se termina cu toate, pentru totdeauna, în chiar clipa aceea.
Negustorul privi mirat la băiat. Părea că toată bucuria pe care o privise în dimineața aceea s-a ri­sipit.
― Îți pot da bani ca să te întorci acasă, fiule, spu­se Negustorul de Cristaluri.
Băiatul nu scotea o vorbă. Apoi s-a ridicat, și-a netezit hainele și și-a luat desaga.
― O să muncesc la dumneavoastră, spuse. Și după altă tăcere nesfîrșită, adăugă:
― Am nevoie de bani ca să-mi cumpăr cîteva oi.



PARTEA A DOUA


De aproape o lună lucra flăcăul pentru Negus­torul de Cristaluri, și nu prea era o treabă care să-l facă fericit. Negustorul își trecea ziua bombă­nind după tejghea, cerîndu-i să aibă grijă de fie­care obiect, să nu cumva să spargă vreunul.
Dar nu pleca, pentru că Negustorul, chiar dacă era un bătrîn cîrcotaș, nu era necinstit; flăcăul pri­mea un comision frumușel pentru fiecare bucată vîndută și reușise deja să strîngă ceva bani. În di­mineața aceea își făcuse niște socoteli: dacă ar fi continuat să muncească tot așa, i-ar fi trebuit un an întreg ca să poată cumpăra cîteva oi.
― Aș vrea să fac o etajeră pentru cristaluri, îi spuse băiatul Negustorului. Ar putea fi așezată afară și astfel să-i atragem pe trecătorii din josul străzii.
― N-am avut niciodată tarabă afară, răspunse Negustorul. Oamenii trec și se lovesc de ea. Cris­talurile se sparg.
― Cînd umblam cu oile pe cîmp, ele puteau muri dacă întîlneau vreun șarpe. Dar asta face par­te din viața oilor și a ciobanilor.
Negustorul l-a servit pe un client care voia trei pahare de cristal. Vindea mai bine ca oricînd, ca și cum lumea s-ar fi întors în timp, în vremurile cînd strada era una din principalele atracții ale Tangerului.
― Vînzările au crescut destul de mult, îi zise băiatului după ce ieși clientul. Banii îmi ajung să trăiesc mai bine, iar pe tine te vor ajuta în scurt timp să-ți recapeți oile. De ce să ceri mai mult de la viață?
― Pentru că trebuie să urmăm semnele, îi scă­pă băiatului, aproape fără voie; și se căi de ce spu­sese, pentru că Negustorul nu întîlnise niciodată un rege.
"Se numește început de Bun Augur, norocul în­cepătorului. Pentru că viața vrea să-ți trăiești Le­genda Personală", îi spusese bătrînul.
Dar negustorul înțelegea ce voia să spună flă­căul. Simpla lui prezență în prăvălie era un semn, și cu trecerea zilelor, cu banii ce intrau în casă, nu-i părea rău că-l angajase pe spaniol. Chiar dacă bă­iatul cîștiga mai mult decît se cuvenea; cum el totdeauna fusese convins că vînzările n-or să se schimbe, îi oferise un comision mare, iar intuiția îi spunea că în scurt timp puștiul avea să se întoar­că la oile lui.
― De ce voiai să vezi Piramidele? îl întrebă, ca să schimbe vorba de la problema tarabei.
― Am auzit multe despre ele, zise băiatul, evi­tînd să vorbească despre vis. Acum comoara era o amintire dureroasă, și flăcăul evita să se gîndeas­că la ea.
― Eu nu cunosc pe nimeni pe aici care să vrea să traverseze deșertul numai ca să vadă Piramidele, spuse Negustorul. Nu sînt decît un munte de pietre. Poți să-ți faci și tu una în bătătură.
― N-ați visat niciodată să călătoriți? a întrebat băiatul, servind încă un client care intrase în pră­vălie.
Două zile mai tîrziu bătrînul încercă să aducă vorba despre etajeră.
― Nu-mi plac schimbările, începu Negustorul. Nici eu, nici tu nu sîntem ca Hassan, comerciantul cel bogat. Dacă el dă greș într-o afacere, nu l-ar atin­ge prea mult. Dar noi doi trebuie să trăim cu gre­șelile noastre.
"E adevărat", reflectă băiatul.
― De ce vrei etajera aceea? mai întrebă Negus­torul.
― Vreau să mă întorc mai repede la oile mele. Trebuie să profităm cînd norocul e de partea noas­tră, și să facem totul ca să-l ajutăm tot așa cum ne ajută și el pe noi. Asta se numește început de Bun Augur. Sau "norocul începătorului".
Bătrînul rămase o vreme tăcut. Apoi spuse:
― Profetul ne-a dat Coranul și nu ne-a lăsat de­cît cinci porunci ca să le urmăm în viață. Cea mai importantă e următoarea: există un singur Dum­nezeu. Celelalte sînt: să ne rugăm de cinci ori pe zi, să postim în luna Ramadanului, să-i miluim pe săraci.
Se opri. Avea ochii în lacrimi cînd a pomenit de­spre Profet. Era un om cucernic și cu tot neastîm­părul lui încerca să-și trăiască viața după rînduială musulmană.
― Și care este a cincea poruncă? întrebă băiatul.
― Acum două zile mi-ai spus că n-am visat nici­odată să călătoresc, răspunse Negustorul. A cincea poruncă pentru oricare musulman este să facă o că­lătorie. Trebuie să mergem, măcar o dată în viață, în orașul sfînt Mecca. Mecca e mult mai departe decît Piramidele. Cînd eram tînăr, am ales să strîng puținii bani pe care-i aveam ca să deschid prăvălia asta. Mă gîndeam c-o să fiu bogat într-o zi și o să merg la Mecca. Am început să cîștig, dar nu puteam să las pe nimeni să aibă grijă de cristaluri, pentru că acestea sînt lucruri gingașe. Și-n timpul ăsta, ve­deam mulți oameni trecînd prin fața prăvăliei, spre Mecca. Unii erau pelerini bogați, care mergeau cu alai de servitori și de cămile, dar cei mai mulți erau mult mai săraci decît mine. Se duceau și se întor­ceau cu toții mulțumiți, și puneau la ușa caselor lor simbolurile pelerinajului. Unul dintre ei, un ciz­mar care trăia din cîrpăcitul încălțărilor altora, mi-a povestit c-a umblat aproape un an prin deșert, dar era mult mai obosit cînd trebuia să bată cîteva străzi din Tanger ca să cumpere piele.
― De ce nu mergi acum la Mecca? întrebă flă­căul.
― Pentru că Mecca mă ține în viață. Mă face să suport toate zilele astea neschimbate, vasele as­tea tăcute pe rafturi, prînzul și cina în taverna aia oribilă. Mi-e frică să-mi împlinesc visul, și pe urmă să nu mai am nici un motiv să trăiesc. Tu trăiești cu visul oilor și al Piramidelor. Ești deosebit de mine, pentru că dorești să-ți realizezi visurile. Eu nu vreau decît să visez la Mecca. Mi-am închipuit de mii de ori traversarea deșertului, momentul so­sirii în piața unde se află Piatra Sfîntă, cele șapte ocoluri pe care trebuie să i le dau înainte de a o atin­ge. Mi-am închipuit cîți oameni ar fi în jurul meu, în fața mea, în discuțiile și rugăciunile pe care le vom împărtăși cu toții. Dar mi-e teamă să nu fie o mare dezamăgire, și atunci prefer doar să visez, în acea zi, Negustorul îi dădu voie flăcăului să meșterească etajera. Nu toți pot vedea visurile în același fel.



Au mai trecut două luni și taraba a adus mulți clienți în prăvălia de cristaluri. Flăcăul socoti că, încă șase luni dacă ar mai munci, s-ar putea întoar­ce în Spania, ar putea cumpăra șaizeci de oi și chiar mai mult de șaizeci. În mai puțin de un an și-ar dubla turma și ar putea face negoț cu arabii pen­tru că acum reușea să vorbească limba aceea ciu­dată. După dimineața aceea din piață nu se mai folosise de Urim și Turim pentru că Egiptul deve­nise un vis tot așa de depărtat pentru el cum era orașul Mecca pentru Negustor. Acum băiatul era mulțumit cu munca lui și se gîndea mereu la ziua în care avea să debarce la Tarifa ca învingător.
"Încearcă să știi totdeauna ce vrei", îi spusese bătrînul rege.
Băiatul știa, și pentru asta muncea. Poate comoa­ra lui însemnase tocmai să ajungă pe acel pămînt străin, să se întîlnească cu un hoț și să-și dubleze turma fără să fi cheltuit un ban.
Era mîndru de el. Învățase lucruri importante, precum comerțul cu cristaluri, limbajul fără cu­vinte și semnele. Într-o după-amiază, a văzut un bărbat în susul străzii plîngîndu-se că nu găsea un loc potrivit ca să bea ceva după urcușul acela. Cum băiatul cunoștea limbajul semnelor, îl chemă pe bă­trîn ca să-i vorbească.
― Hai să vindem ceai oamenilor care suie stră­duța, îi spuse el.
― Mulți oameni vînd ceai pe-aici, a răspuns Ne­gustorul.
― Dar noi putem vinde ceai în pahare de cris­tal. Așa oamenilor o să le placă ceaiul, dar vor cum­păra și paharele. Pentru că ce-i place omului cel mai mult este frumusețea.
Negustorul îl privi pe flăcău o vreme. Nu i-a răspuns nimic. Dar seara, după ce și-a făcut rugă­ciunile, și-a închis prăvălia, s-a așezat pe trotuar împreună cu el și l-a poftit să fumeze din narghi­lea, pipa aceea ciudată pe care o foloseau arabii.
― De fapt, ce vrei să faci? a întrebat bătrînul Negustor de cristaluri.
― V-am mai spus. Trebuie să cumpăr la întoar­cere oi. Pentru asta am nevoie de bani.
Bătrînul mai puse niște jăratec în narghilea, apoi trase îndelung din pipă.
― Am prăvălia asta de treizeci de ani. Cunosc cristalul bun, și pe cel prost, și știu toate mărunți­șurile negustoriei și prăvăliei. Sînt deprins cu mă­rimea și cu angaralele ei, așa cum este. Dacă tu o să vinzi ceai în pahare, prăvălia o să crească. Atunci eu o să trebuiască să-mi schimb felul de viață.
― Și nu e bine?
― Sînt obișnuit cu viața mea. Înainte să vii tu, mă gîndeam că mi-am pierdut atîta timp stînd pe loc, în timp ce prietenii mei se tot schimbau, dădeau faliment sau prosperau. Asta mă făcea foarte trist. Acum știu că nu era chiar așa: prăvălia are exact mărimea pe care eu am vrut totdeauna să o aibă. Nu vreau să mă schimb fiindcă nu știu cum să mă schimb. Sînt deja foarte obișnuit cu mine însumi.
Flăcăul nu știa ce să spună.
Bătrînul continuă:
― Tu ai fost o binecuvîntare pentru mine. Și acum înțeleg un lucru: orice binecuvîntare care nu e acceptată se schimbă în blestem. Eu nu mai vreau nimic de la viață. Iar tu mă silești să văd bogății și orizonturi pe care nu le-am bănuit niciodată. Acum că le cunosc și-mi cunosc posibilitățile uriașe, mă voi simți mai rău ca înainte. Pentru că știu că pot avea tot și eu nu vreau.
"Bine că nu i-am spus nimic vînzătorului de flo­ricele", gîndi băiatul.
Au continuat să fumeze narghilea pînă ce soa­rele s-a ascuns. Vorbeau în arabă, și băiatul era mul­țumit de sine, pentru că vorbea araba. Fusese o vreme cînd el credea că oile îl pot învăța totul de­spre lume. Dar iată, oile nu știau araba.
"Trebuie să mai fie în lume și alte lucruri pe care oile nu le știu", și-a spus băiatul, privindu-l pe Negustor în tăcere. "Pentru că ele nu fac altceva decît să caute apă și hrană."
"Cred că nu ele sînt cele care mă învață: eu sînt cel care învăț."
― Maktub, spuse Negustorul în cele din urmă.
― Ce înseamnă asta?
― Trebuia să te naști arab ca să înțelegi, răs­punse el. Dar traducerea ar fi ceva precum: "Așa stă scris."
Și-n timp ce stingea jarul din narghilea, îi spuse flăcăului că putea să înceapă să vîndă ceai în pa­hare. Uneori e imposibil să stăvilești șuvoiul vieții.



Oamenii urcau străduța și oboseau. Dar sus pe culme îi întîmpina o prăvălie de cristaluri frumoase cu ceai de mentă răcoritor. Oamenii intrau să bea ceaiul care era servit în minunate pahare de cristal.
Niciodată nu s-a gîndit nevastă-mea la așa ceva, își amintea cîte unul, și cumpăra cîteva pahare, pen­tru că avea musafiri în seara aceea: invitații lui or să rămînă impresionați de frumusețea cupelor. Alt­cineva încredința că ceaiul era totdeauna mai gus­tos cînd era servit în vase de cristal, pentru că păstra mai bine aroma. Un al treilea spunea că în Orient era tradiția să se folosească vase de cristal la ceai, pentru că aveau puteri magice.
În scurt timp se răspîndi vestea și o mulțime de oameni suia dealul pînă sus ca să cunoască pră­vălia care făcea ceva nou într-o negustorie așa de veche. S-au mai deschis prăvălii de ceai în cupe de cristal, dar nu erau în vîrful dealului, așa că erau tot timpul pustii.
Curînd, Negustorul a trebuit să mai angajeze doi oameni. Începu să importe, pe lîngă cristaluri, cantități enorme de ceai care erau zilnic consumate de bărbații și femeile însetate de lucruri noi.
Așa s-au scurs șase luni.



Flăcăul se deșteptă înainte de răsăritul soare­lui. Trecuseră unsprezece luni și nouă zile de cînd călcase pentru prima oară pe continentul african.
Se îmbrăcă cu veșmintele lui arabe de in alb, cumpărate special pentru ziua aceea. Își așeză vă­lul pe cap, fixîndu-l cu un inel făcut din piele de cămilă. Își încalță sandalele noi și coborî fără nici un zgomot.
Orașul mai dormea încă. Își făcu un sandviș cu susan și bău un ceai fierbinte din paharul de cris­tal. Apoi se așeză în pragul ușii, fumînd singur din narghilea.
A fumat singur, fără a se gîndi la nimic, ascul­tînd doar foșnetul necontenit al vîntului care sufla, aducînd mireasma deșertului. După ce a isprăvit de fumat, și-a vîrît mîna într-unul din buzunarele hainelor și a rămas contemplînd ceea ce scosese dinăuntru.
Era un maldăr de bani. Destul cît să cumperi o sută douăzeci de oi, un bilet de întoarcere și o licență de comerț între țara lui și țara unde se afla.
A așteptat răbdător ca bătrînul să se trezească și să deschidă prăvălia. Atunci amîndoi or să mai bea un ceai.
― Azi plec, a spus flăcăul. Am bani ca să-mi cumpăr oile. Dumneata ai bani ca să mergi la Mecca.
Bătrînul nu-i răspunse.
― Binecuvîntează-mă, îi mai ceru băiatul. Dum­neata m-ai ajutat.
Bătrînul continua să pregătească ceaiul în tă­cere. După o vreme însă, se întoarse spre băiat.
― Sînt mîndru de tine, spuse. Ai adus suflet în prăvălia mea de cristaluri. Dar să știi că eu nu mă duc la Mecca. La fel cum știu că tu n-o să cumperi iar oi.
― Cine ți-a spus asta? întrebă flăcăul speriat.
― Maktub, rosti simplu bătrînul Negustor de Cristaluri.
Și-l binecuvîntă.



Flăcăul se duse în camera lui și-și strînse toate lucrurile. Erau trei saci mari și plini. Cînd să iasă, observă că într-un colț al camerei rămăsese vechea lui desagă de păstor. Totul era strîns și el aproape că nu-și mai amintea de ea. Înăuntru se mai aflau aceeași carte și haina. Cînd scoase haina, cu gînd s-o dea vreunui băiat pe stradă, cele două pietre căzură pe jos. Urim și Tumim.
Flăcăul și-a adus aminte de bătrînul rege, și s-a mirat cînd și-a dat seama de cîtă vreme nu se mai gîndise la asta. Un an întreg muncise fără preget, gîndindu-se numai la cum să facă rost de bani ca să nu se întoarcă cu capul plecat în Spania.
"Nu renunța niciodată la visurile tale", îi spu­sese bătrînul rege. "Urmează semnele."
Flăcăul le ridică pe Urim și Tumim de jos și avu iar senzația aceea că bătrînul ar fi fost pe-aproape. Muncise din greu un an, iar semnele arătau acum că venise momentul să plece.
"O să fiu din nou ce eram înainte", și-a spus flă­căul. "Iar oile nu m-au învățat să vorbesc araba."
Cu toate acestea, oile îl învățaseră un lucru mult mai important: că exista un limbaj pe lume pe care îl înțelegeau toți și pe care flăcăul îl folosise în tot acel timp ca să facă să prospere prăvălia. Era lim­bajul entuziasmului, al lucrurilor făcute cu dragos­te și voință, în căutarea unui lucru pe care-l doreai sau în care credeai. Tangerul nu mai era un oraș străin, iar el simți că în același fel cum cucerise acel oraș putea cuceri și lumea.
"Cînd îți dorești un lucru, tot Universul conspiră la realizarea dorinței tale", spusese bătrînul rege.
Numai că bătrînul rege nu pomenise nimic de­spre tîlhării, de deșerturi nesfîrșite, de oameni care-și cunosc visele dar nu vor să și le împlinească. Bă­trînul rege nu-i spusese că Piramidele nu erau de­cît un munte de pietre și oricine și-ar fi putut face unul în ograda lui. Și mai uitase să spună că atunci cînd ai bani ca să-ți cumperi o turmă mai mare de­cît cea pe care ai avut-o, chiar trebuie să cumperi acea turmă.
Flăcăul luă desaga și o puse lîngă ceilalți saci. Coborî scările; bătrînul servea o familie de străini în timp ce alți doi clienți se aflau în prăvălie bînd ceai din paharele de cristal. Era mișcare destulă pen­tru ceasul acela al dimineții. Din locul unde stătea, văzu pentru prima oară că părul bătrînului Ne­gustor semăna bine cu părul bătrînului rege. Își aminti de zîmbetul cofetarului, din prima lui zi la Tanger, cînd nu avea unde se duce nici ce mînca; și acel zîmbet amintea de bătrînul rege.
"Ca și cum ar fi trecut pe aici și ar fi lăsat sem­ne", reflectă. "Ca și cum fiecare I-ar fi cunoscut pe regele acesta într-un moment al vieții lui. Dar la urma urmelor, el a spus că se arăta tuturor celor care-și trăiesc Legenda Personală."
Plecă fără a-și lua rămas bun de la Negustorul de Cristaluri. Nu voia să plîngă, pentru că oamenii l-ar fi putut vedea. Dar o să-i fie dor de vremea aceea și de toate lucrurile bune pe care le învățase. Avea mai multă încredere în sine și dorea să cu­cerească lumea.
"Dar mă duc pe cîmpurile pe care le cunosc deja, și voi conduce iarăși oile." Și nu mai fu mulțumit cu hotărîrea lui. Muncise un an întreg ca să-și îm­plinească un vis, iar acest vis își pierdea din im­portanță cu fiecare minut. Poate pentru că nu era visul lui.
"Cine știe, o fi mai bine să fii ca Negustorul de Cristaluri: să nu mergi niciodată la Mecca și să tră­iești din dorința de a o cunoaște." Dar le strîngea pe Urim și Tumim în mînă și aceste pietre îi dă­deau forța și dorința bătrînului rege. Printr-o coin­cidență ― sau un semn, gîndi flăcăul ― ajunse chiar la barul unde intrase în prima zi. Nu mai era nici urmă de hoț, iar patronul îi aduse o ceașcă de ceai.
"Oricînd voi putea să redevin păstor", gîndi flăcăul. "Am învățat să îngrijesc de oi și n-o să uit niciodată. Dar s-ar putea să nu mai am altă ocazie să ajung la Piramidele din Egipt. Bătrînul avea un colan de aur și-mi știa povestea. Era un rege ade­vărat, un rege înțelept."
Se afla la doar două ore de mers pe mare de cîm­piile Andaluziei, însă avea un deșert imens între el și Piramide. Dar flăcăul înțelese poate în alt fel aceeași situație: în realitate el era cu două ore mai aproape de comoara lui. În plus, pentru a face aceste două ore de mers, întîrziase aproape un an întreg.
"Știu pentru ce vreau să mă întorc la oile mele. Le cunosc deja; nu-ți dau mult de lucru și pot fi iubite. Nu știu dacă deșertul poate fi iubit, dar de­șertul ascunde comoara mea. Dacă nu reușesc s-o găsesc, voi putea oricînd să mă întorc acasă. Dar dintr-o dată, viața mi-a dat bani destui, iar eu am tot timpul la dispoziție; de ce nu?"
Simți o bucurie imensă în acel moment. Ori­cînd putea să redevină păstor. Oricînd putea să re­devină vînzător de cristaluri. Poate că lumea avea multe alte comori ascunse, dar el avusese un vis repetat și întîlnise un rege. Asta nu i se întîmpla oricui.
Era mulțumit cînd ieși din bar. Își aminti că unul dintre furnizorii Negustorului aducea cristalurile în caravane care străbăteau deșertul. Tot le mai ți­nea pe Urim și Tumim în mînă; datorită acelor două pietre revenise pe drumul comorii lui.
"Întotdeauna sînt în preajma celor care-și tră­iesc Legenda Personală", îi spusese bătrînul rege.
Nu costa nimic dacă mergea pînă la depozit ca să afle dacă într-adevăr Piramidele chiar erau așa de departe.



Englezul ședea într-o hardughie mirosind a ani­male, sudoare și praf. Hărăbaia nu se putea chema depozit, abia dacă era un șopron. "Toată viața m-am chinuit, ca să ajung să trec printr-un loc ca ăsta", gîndi, în timp ce răsfoia distrat o revistă de chimie. "Zece ani de studiu să mă conducă la grajd."
Dar trebuia să meargă mai departe. Trebuia să creadă în semne. Toată viața lui, toate studiile le dedicase căutării limbajului unic pe care-l vorbea Universul. La început se interesase de esperanto, apoi de religii, și în sfîrșit, de Alchimie. Știa să vor­bească esperanto, înțelegea perfect felurite religii, dar încă nu devenise Alchimist. Reușise să descifre­ze lucruri importante, e-adevărat. Dar cercetările lui ajunseseră într-un punct de unde nu mai pu­teau progresa deloc. Încercase în zadar să intre în contact cu vreun alchimist. Însă alchimiștii erau oa­meni ciudați care se gîndeau numai la ei și aproa­pe totdeauna refuzau să dea o mînă de ajutor. Cine știe, poate nu descoperiseră taina Marii Opere -― numită Piatra Filozofală ― și de aceea se închideau în tăcere.
Cheltuise deja o parte din averea moștenită de la tatăl lui în căutarea zadarnică a Pietrei Filozofale. Frecventase cele mai bune biblioteci din lume și-și cumpărase cărțile cele mai importante și mai rare despre alchimie. Într-una din ele descoperi că în urmă cu mulți ani, un faimos alchimist arab vizi­tase Europa. Se spunea că număra peste două sute de ani, că descoperise Piatra Filozofală și Elixirul Vieții Lungi. Englezul rămăsese impresionat de po­vestire. Dar totul ar fi rămas doar o legendă, dacă un prieten de-al lui ― cînd s-a întors dintr-o ex­pediție arheologică din deșert ― nu i-ar fi povestit despre un arab înzestrat cu puteri extraordinare.
Locuiește în oaza Al-Fayoum, i-a spus priete­nul. Iar oamenii spun că are două sute de ani și că știe să transforme orice metal în aur.
Englezul nu mai putea de bucurie. Renunță ime­diat la toate obligațiile, își strînse cărțile cele mai importante și acum stătea aici, în acel depozit se­mănînd cu o hardughie de grajd, în timp ce afară o caravană imensă se pregătea să traverseze Sahara. Caravana trecea prin Al-Fayoum.
"Trebuie să-l cunosc pe blestematul ăsta de Al­chimist", gîndi Englezul. Și duhoarea de animale deveni parcă mai ușor de suportat.
Un tînăr arab, încărcat cu o mulțime de cufere, intră în adăpostul unde era Englezul și-l salută.
― Unde mergeți? întrebă tînărul arab.
― În deșert, răspunse Englezul, și-și continuă lectura. Nu avea acum chef de taclale. Trebuia să-și amintească tot ce învățase în zece ani, fiindcă Al­chimistul pesemne că avea să-l supună la ceva în­cercări.
Tînărul arab scoase o carte și începu să citească. Cartea era în spaniolă. "Tot e bine", gîndi Englezul.
Știa spaniola mai bine decît araba, și dacă flă­căul ăsta mergea pînă la Al-Fayoum, avea cu cine sta de vorbă cînd nu va mai fi ocupat cu lucruri importante.



"Ce lucru caraghios", gîndi flăcăul pe cînd în­cerca încă o dată să citească scena înmormîntării cu care începea cartea. "De aproape doi ani vreau s-o citesc și nu reușesc să trec de paginile astea."
Chiar și fără a fi întrerupt de vreun rege, tot nu izbutea să se concentreze. Încă se mai îndoia de hotărîrea lui. Dar începuse să înțeleagă un lucru important: deciziile erau abia începutul unui lu­cru. Cînd cineva lua o decizie, de fapt se cufunda într-un torent puternic ce-l ducea în locuri pe care nici nu le visase în momentul luării hotărîrii.
"Cînd m-am hotărît să plec în căutarea comorii mele, niciodată nu mi-am închipuit că voi lucra în­tr-o prăvălie de cristaluri", gîndi tînărul, ca pentru a-și confirma raționamentul. "La fel, caravana asta poate fi o decizie de-a mea, dar parcursul ei va fi un mister."
În fața lui se afla un european care și el citea o carte. Europeanul era antipatic, și-l privise cu dis­preț cînd intrase. Poate chiar ar fi putut deveni prie­teni, dar europeanul i-o tăiase scurt.
Flăcăul a închis cartea. Nu voia să mai facă nimic din ceea ce îl putea face asemănător europeanului. Scoase pe Urîm și pe Tumim din buzunar și începu să se joace cu ele.
Străinul strigă deodată:
― Un Urim și un Tumim!
Flăcăul vîrî iute pietrele în buzunar.
― Nu-s de vînzare, zise.
― Nu fac prea mult, răspunse englezul. Sînt cristale de rocă, atîta doar. Sînt milioane de cristale de rocă pe pămînt, dar pentru cine se pricepe, aces­tea sînt Urim și Tumim. Nu știam că există în par­tea asta a lumii.
― Sînt darul unui rege, spuse flăcăul.
Străinul amuți. Apoi băgă mîna în buzunar și scoase, tremurînd, două pietre identice.
― Ai spus ceva despre un rege, zise.
― Și nu credeți că regii stau de vorbă cu cio­banii, replică flăcăul, încercînd astfel să încheie discuția.
― Dimpotrivă. Păstorii au fost primii care au recunoscut un rege pe care restul lumii a refuzat să-l cunoască. De aceea este foarte probabil ca regii să stea de vorbă cu ciobanii.
Și completă, de teamă ca băiatul să nu înțelea­gă greșit:
― Scrie în Biblie. În aceeași carte care m-a în­vățat cum să le fac pe acest Urim și acest Tumim. Aceste pietre erau singura formă de ghicit îngădu­ită de Dumnezeu. Preoții le purtau într-un colan de aur.
Flăcăul era mulțumit că intrase în acel depozit.
― Poate că și ăsta este un semn, spuse Engle­zul, parcă gîndind cu voce tare.
― Cine v-a spus despre semne?
Interesul flă­căului creștea văzînd cu ochii.
― Totul în viață este numai semne, a spus En­glezul, închizînd, de data aceasta, revista pe care o citea. Universul este creat într-o singură limbă pe care toată lumea o înțelege, dar acum a uitat-o. Eu caut acest limbaj universal, pe lîngă alte lucruri. De aceea sînt aici. Pentru că trebuie să întîlnesc un om care cunoaște acest Limbaj universal. Un Alchimist.
Discuția a fost întreruptă de patronul depozitului.
― Aveți noroc, zise arabul cel gras. Astă seară pleacă o caravană spre Al-Fayoum.
― Dar eu merg în Egipt, zise flăcăul.
― Al-Fayoum este în Egipt, îi răspunse stăpî­nul. Ce fel de arab ești tu?
Flăcăul i-a răspuns că era spaniol. Englezul se bucură: chiar dacă era îmbrăcat arăbește, băiatul era european.
― El numește semnele "noroc", zise Englezul după ce arabul cel gras ieși. Dacă aș putea, aș scrie o enciclopedie uriașă despre cuvintele "noroc" și "coincidență". Cu aceste cuvinte se scrie Limbajul Universal.
Apoi îi spuse băiatului că nu fusese nici o "coin­cidență" să-l întîlnească cu Urim și Tumim în mînă. Îl întrebă dacă și el mergea în căutarea Alchimistului.
― Eu sînt în căutarea unei comori, răspunse bă­iatul, dar se căi imediat.
Englezul însă păru că nu a băgat de seamă cuvintele lui.
― Într-un fel, și eu tot asta caut.
― Dar nu știu ce înseamnă Alchimie, completă flăcăul, tocmai cînd patronul depozitului îi chemă afară.



― Eu sînt Conducătorul Caravanei, spuse un bărbat cu barbă lungă și ochi întunecați. Am drept de viață și de moarte asupra fiecărei persoane pe care o duc. Pentru că deșertul e o femeie caprici­oasă și uneori îi scoate din minți pe oameni.
Erau aproape două sute de oameni și de două ori mai multe animale: cămile, cai, măgari, păsări. Englezul avea o mulțime de cufere pline cu cărți. Erau femei, copii și mai mulți bărbați cu spada la cingătoare și lungi archebuze agățate pe umăr. Un vacarm îngrozitor umplea locul, iar Conducătorul trebui să repete de mai multe ori pentru ca să au­dă toți.
― Există multe soiuri de oameni, și dumnezei diferiți în inima fiecăruia. Dar singurul meu Dum­nezeu este Allah, și pe El jur că voi face tot ce va fi posibil și tot ce va fi mai bine ca să mai birui o dată deșertul. Acum vreau ca fiecare dintre voi să jure pe Dumnezeul în care crede, în adîncul sufle­tului lui, că mi se va supune în orice împrejurare, în deșert, nesupunerea înseamnă moarte.
Un murmur scăzut traversă mulțimea. Jurau toți, încet, în fața Dumnezeului lor.
Flăcăul jură pe Isus Cristos. Englezul rămase tăcut. Murmurul dură mai mult decît un simplu jurămînt: oamenii cereau și protecția cerului.
Se auzi un sunet lung de goarnă, și fiecare în­călecă pe animalul lui. Flăcăul și Englezul cumpă­raseră cămile, așa că s-au suit mai greu. Flăcăului îi era milă de cămila Englezului ― era încărcată cu ditamai poverile, cu cărți.
― Nu există coincidențe, repetă Englezul, în­cercînd să continue discuția începută în depozit. Un prieten m-a adus pînă aici, fiindcă îl cunoștea pe un arab care...
Dar caravana porni la drum, și era imposibil să auzi ce spunea Englezul. Știa însă exact despre ce era vorba: lanțul misterios care unește un lucru cu altul, care-l făcuse să devină păstor, să aibă de două ori același vis, și să ajungă într-un oraș aproape de Africa, și să întîlnească în piață un rege, și să fie tîlhărit pentru ca să cunoască pe negustorul de cris­taluri, și...
"Cu cît ajungi mai aproape de vis, cu atît Legen­da Personală se transformă într-o adevărată rațiune de a trăi", gîndi băiatul.



Caravana își începu drumul spre apus. Călăto­reau dimineața, făceau popas cînd soarele ardea prea tare, și-și reluau drumul pe înserat. Flăcăul vorbea puțin cu Englezul, care-și petrecea mai tot timpul cu cărțile.
Atunci începu să observe în tăcere mersul ani­malelor și al oamenilor prin deșert. Acum totul era foarte diferit de ziua plecării: în ziua aceea, învăl­mășeală și strigăte, plînsete de copii, nechezat de animale, totul se amesteca cu poruncile nervoase ale călăuzelor și negustorilor.
Dar în deșert, stăpîneau doar vîntul etern, li­niștea și copitele animalelor. Chiar și călăuzele vor­beau puțin între ele.
― Am traversat de multe ori nisipurile astea, spuse un cămilar într-o seară. Dar deșertul așa de mare, zarea așa de departe, te fac să te simți mic și să taci.
Flăcăul înțelese ce voia omul acela să spună, chiar dacă nu mai călcase vreodată printr-un de­șert. De cîte ori privea marea sau focul, era în stare să stea ore întregi tăcut, fără să se gîndească la ni­mic, cufundat în imensitatea și forța elementelor.
"Am învățat ceva și cu oile și cu cristalurile", gîndi el. "Pot să învăț și cu deșertul. Acesta mi se pare mai bătrîn și mai înțelept."
Vîntul nu se oprea niciodată. Flăcăul își aminti de ziua în care a simțit chiar vîntul acesta, așezat pe fortificațiile din Tarifa. Poate că acum atingea ușor lîna oilor lui care continuau să caute hrană și apă pe cîmpiile Andaluziei.
"Nu mai sînt oile mele", își zise în sinea lui, și nu simți nici un dor. "Pesemne că s-au obișnuit cu un nou păstor și m-au uitat. Asta e bine. Cine este obișnuit să umble, cum sînt oile, știe că vine o zi cînd e nevoie să pleci."
Apoi își aminti de fata negustorului și avu cer­titudinea că se măritase. Cine știe, cu vreun vînză­tor de floricele sau cu un păstor care și el știa să-i citească și să-i povestească istorii nemaiauzite; la urma urmelor, doar nu era singurul. Dar îl impre­sionă presimțirea lui: poate că și el va învăța într-o zi istoria asta a Limbajului Universal, care cuprin­de trecutul și prezentul tuturor oamenilor. "Pre­simțiri", cum obișnuia mama lui să spună. Flăcăul începu să înțeleagă că presimțirile sînt cufundări rapide pe care sufletul le făcea în Curentul Univer­sal al vieții, unde istoriile tuturor oamenilor sînt legate între ele și putem afla tot pentru că totul stă scris.
"Maktub", zise flăcăul, amintindu-și de negus­torul de cristaluri.
Deșertul era uneori din nisip, alteori din piatră. Cînd caravana ajungea în dreptul unei pietre, o oco­lea; dacă se aflau în fața unei stînci, făceau un ocol mai lung. Dacă nisipul era prea fin pentru copitele cămilelor, căutau un drum cu nisip mai mare. Une­ori solul era acoperit de sare, acolo unde trebuie să fi existat vreun lac. Atunci animalele se împot­moleau, iar stăpînii cămilelor coborau și descărcau animalele. Apoi luau poverile chiar ei, în spinare, treceau de partea înșelătoare a drumului și încăr­cau din nou animalele. Dacă o călăuză se îmbolnă­vea sau murea, stăpînii de cămile trăgeau la sorți și alegeau o nouă călăuză.
Și toate acestea se întîmplau cu un singur scop: indiferent de cîte ocoluri dădeau, caravana mer­gea totdeauna spre aceeași direcție. După ce depă­șeau obstacolele, ea întorcea fruntea din nou către astrul care indica poziția oazei. Cînd oamenii ve­deau acea stea strălucind pe cer în zori, știau că ea arată un loc cu apă, femei, curmale și palmieri. Nu­mai Englezul nu băga de seamă nimic: era mai tot timpul cufundat în lectura cărților lui.
Și flăcăul avea o carte, pe care încercase să o ci­tească în primele zile de călătorie. Dar găsea mult mai interesant să privească la caravană și să ascul­te vîntul. A învățat să-și cunoască mai bine cămila și să prindă drag de ea, așa că a aruncat cartea. Era o povară inutilă, în ciuda faptului că băiatul își crease o superstiție ― de cîte ori deschidea cartea, întîlnea pe cineva important.
Într-un tîrziu se împrieteni cu un cămilar care că­lătorea mereu alături de el. Noaptea, cînd se opreau în jurul focurilor de tabără, obișnuia să-i poves­tească aventurile lui de păstor.
Într-una din aceste conversații, stăpînul de că­mile a început să vorbească despre viața lui.
― Eu locuiam undeva aproape de Cairo, povesti el. Aveam grădina mea de zarzavat, copiii mei și o viață care nu trebuia să se schimbe pînă la moarte, într-un an, cînd recolta a fost mai bună, ne-am dus cu toții la Mecca și mi-am îndeplinit singura obli­gație care mai lipsea vieții mele. Puteam să mor în pace, și asta îmi plăcea. Dar într-o zi pămîntul a început să tremure și Nilul a crescut peste poate. Tot ce gîndisem că numai altora li se poate întîm­pla, mi s-a întîmplat mie. Vecinii mei s-au speriat că-și vor pierde măslinii în inundație; nevastă-mea s-a temut ca nu cumva fiii noștri să fie luați de ape. Iar eu m-am îngrozit că o să-mi văd distrus tot ce realizasem pînă atunci. Dar n-am avut de ales. Pă­mîntul n-a mai putut fi folosit și a trebuit să caut alt mijloc de trai. Acum sînt stăpîn de cămile. Și acum am înțeles cuvîntul lui Allah: nimeni nu se sperie de necunoscut, pentru că oricine poate să dobîndească orice vrea și îi face trebuință. Ne te­mem doar să nu pierdem ce avem, fie viețile, fie plantațiile noastre. Dar ne trece frica atunci cînd înțelegem că istoria noastră și istoria lumii au fost scrise de aceeași Mînă.



Uneori caravanele se întîlneau în timpul nopții, întotdeauna una avea lucrul de care cealaltă avea nevoie, ca și cum într-adevăr totul fusese scris de o singură Mînă. Cămilarii schimbau informații de­spre furtunile de nisip, și se strîngeau în jurul focu­rilor, povestind istoriile deșertului.
Alteori veneau oameni misterioși cu capetele ascunse sub glugi; erau beduinii care spionau ruta caravanelor și întrebau de drumul ce aveau să-l urmeze. Vindeau pontul tîlharilor și triburilor bar­bare. Veneau în tăcere și plecau în tăcere, cu veș­mintele lor negre ce nu lăsau decît ochii la vedere.
Într-o noapte, cămilarul veni la focul unde stă­teau flăcăul și Englezul.
― Sînt zvonuri de război între clanuri, spuse cămilarul.
Au rămas toți trei tăcuți. Flăcăul simți că tea­ma plutea în aer, chiar dacă nimeni nu rostise nici un cuvînt. Încă o dată, înțelegea limbajul fără cu­vinte, Limbajul Universal.
După o vreme, Englezul întrebă dacă-i ame­nința vreun pericol.
― Cine intră în deșert nu se mai poate întoar­ce, spuse stăpînul de cămile. Și cînd nu mai ai cale de întoarcere, trebuie să te gîndești numai la cel mai bun mod de a merge mai departe. Restul rămîne în grija lui Allah, inclusiv primejdia. Și încheie spu­nînd acel cuvînt misterios: "Maktub".
― Dumneavoastră ar trebui să fiți mai atent la caravane, îi spuse flăcăul Englezului, după ce omul cu cămilele a plecat. Ele fac multe ocoluri, dar țin drumul către același punct.
― Iar tu ar trebui să citești mai mult despre lume, a răspuns Englezul. Cărțile se aseamănă caravanelor.
Uriașul grup de oameni și animale începu să meargă mai repede. Pe lîngă tăcerea din timpul zilei, acum și nopțile ― cînd oamenii se strîngeau la taclale în jurul focurilor ― începuseră să fie tă­cute. Într-o bună zi, Conducătorul Caravanei ho­tărî că nu se mai puteau aprinde nici focuri, pentru a nu atrage atenția asupra caravanei.
Călătorii au început să așeze roată animalele, iar ei dormeau toți la mijloc, încercînd să se apere cum puteau de frigul nopții. Conducătorul a pus santinele înarmate în jur.
Într-o noapte, Englezul nu reușea să închidă ochii. Îl chemă pe flăcău și începură să se plimbe peste dunele din apropierea taberei. Era o noapte cu lună plină, și flăcăul îi povesti Englezului po­vestea vieții lui.
Englezul a fost fascinat de felul cum a înflorit pră­vălia imediat ce băiatul a început să lucreze acolo.
― Acesta este principiul care urnește toate lu­crurile, spuse el. În Alchimie se numește Sufletul Lumii. Cînd dorești ceva din toată inima, te afli mai aproape de Sufletul Lumii. Este totdeauna o forță pozitivă.
Și mai spuse că acesta nici nu era un har exclu­siv al oamenilor: toate lucrurile de pe fața Pămîn­tului aveau un suflet, indiferent dacă era mineral, vegetal, animal sau doar un simplu gînd.
― Tot ce este pe fața Pămîntului se transformă neîncetat, pentru că Pămîntul este viu; și are suflet. Noi sîntem parte a acestui Suflet, și rareori știm că el lucrează mereu în favoarea noastră. Dar dum­neata trebuie să înțelegi că în prăvălia de cristaluri pînă și paharele lucrau pentru reușita dumitale.
Flăcăul tăcu o vreme, privind luna și nisipul alb.
― Am văzut caravana traversînd deșertul, spu­se într-un tîrziu. Și ea, și deșertul vorbesc aceeași limbă, și de aceea el îi îngăduie să-l traverseze. Îi încearcă fiecare pas, ca să vadă dacă este în per­fectă armonie cu el; și dacă este, ea va ajunge pînă la oază. Dacă unul dintre noi ar veni aici cu mult curaj, dar fără să înțeleagă această limbă, ar muri din prima zi.
Au rămas privind la lună, amîndoi.
― Asta este magia semnelor, continuă băiatul. Am văzut cum citesc călăuzele semnele deșertu­lui, și cum vorbește sufletul caravanei cu sufletul deșertului.
După o vreme, îi veni rîndul Englezului să vor­bească.
― Trebuie să dau mai multă atenție caravanei, spuse într-un tîrziu.
― Iar eu trebuie să citesc cărțile dumneavoas­tră, răspunse flăcăul.



Erau niște cărți ciudate. Vorbeau despre argint viu, despre sare, balauri și regi, dar el nu reușea să priceapă nimic. Era însă o idee care părea să se repete în aproape fiecare carte: toate lucrurile erau manifestarea unui singur lucru.
Într-una din cărți descoperi că textul cel mai im­portant de Alchimie avea doar cîteva rînduri și fu­sese scris pe un simplu smarald.
― Este Tabla de Smarald, îi spuse Englezul, mîndru că-l poate învăța ceva pe flăcău.
― Dar atunci, la ce bun atîtea cărți?
― Ca să înțelegi aceste cîteva rînduri, răspunse Englezul, fără însă a părea prea convins de pro­priul răspuns.
Cartea care l-a interesat cel mai mult pe flăcău relata istoria alchimiștilor celebri. Erau oameni care își dedicaseră toată viața purificării metalelor în laborator; credeau că atunci cînd un metal este to­pit timp de mulți ani la rînd, sfîrșește prin a se eli­bera de toate proprietățile lui individuale și în locul lor rămîne numai Sufletul Lumii. Acest Lucru Unic făcea ca alchimiștii să înțeleagă orice de pe fața Pămîntului, pentru că acela era limbajul prin care co­municau toate lucrurile. Numeau această desco­perire Marea Operă, care era alcătuită dintr-o parte lichidă și una solidă.
― Oare nu este de ajuns să observi oamenii și semnele ca să descoperi acest limbaj? întrebă flăcăul.
― Ai mania să simplifici totul, îi răspunse En­glezul iritat. Alchimia este o treabă serioasă. E ne­voie ca fiecare pas să fie urmat exact așa cum ne-au învățat maeștrii.
Flăcăul a aflat că partea lichidă a Marii Opere se numea Elixirul Vieții Lungi și lecuia toate bolile, pe lîngă faptul că alchimistul nu îmbătrînea nici­odată. Iar partea solidă se numea Piatra Filozofală.
― Nu este ușor să descoperi Piatra Filozofală, spuse Englezul. Alchimiștii petreceau ani de zile în laboratoare, observînd focul care purifica meta­lele. Și de atîta privit la foc, unora le piereau cu to­tul din cap deșertăciunile lumii. Și atunci, venea o zi cînd descopereau că purificarea metalelor sfîr­șise prin a-i purifica pe ei înșiși.
Flăcăul își aminti de Negustorul de Cristaluri. El spusese că a fost bine că au spălat paharele, pen­tru ca și ei să se spele de gîndurile rele. Era din ce în ce mai convins că Alchimia putea fi învățată din viața de zi cu zi.
― Afară de asta, vorbi Englezul, Piatra Filozo­fală are o proprietate fascinantă. O mică așchie din ea este în stare să transforme mari cantități de me­tal în aur.
După aceste cuvinte, flăcăul deveni foarte in­teresat de Alchimie. Credea că, doar cu puțină răb­dare, putea transforma totul în aur. A citit viața mai multor oameni care reușiseră: Helvetius, Elias, Fulcanelli, Geber. Erau istorii fascinante: toți trăiseră pînă la capăt Legenda lor Personală. Călătoriseră, se întîlniseră cu înțelepți, săvîrșiseră minuni în fața neîncrezătorilor, posedau Piatra Filozofală și Elixi­rul de Viață Lungă.
Dar cînd voia să înțeleagă cum se obține Marea Operă, băiatul se pierdea cu totul. Nu afla în cărți decît desene, instrucțiuni codificate, texte de ne­înțeles.



― De ce vorbesc atît de încîlcit? îl întrebă într-o noapte pe Englez. Observase și că Englezul era cam plictisit și simțea lipsa cărților.
― Pentru ca numai aceia care au responsabili­tatea de a înțelege să înțeleagă, spuse el. Ce-ar fi dacă toată lumea s-ar apuca să transforme plum­bul în aur? În scurt timp aurul nu ar mai face doi bani. Numai cei stăruitori, cei care caută îndelung, numai aceia reușesc să obțină Marea Operă. De aceea mă aflu și eu în mijlocul acestui deșert. Ca să întîlnesc un Alchimist adevărat, care să mă ajute să descifrez codurile.
― Cînd au fost scrise cărțile astea? întrebă flă­căul.
― Cu multe secole în urmă.
― Pe vremea aceea nu exista tiparul, insistă flă­căul. Nu oricine avea cum să afle despre Alchimie. De ce atunci limbajul ăsta așa de ciudat, plin de desene?
Englezul nu răspunse. Spuse că de multe zile observa caravana și nu reușea să descopere nimic nou. Singurul lucru pe care-l observase era că zvo­nurile despre război se înmulțeau pe zi ce trecea.



Într-o bună zi, flăcăul înapoie cărțile Englezului.
― Așadar, ai învățat multe lucruri? întrebă ce­lălalt, plin de curiozitate. Avea nevoie de cineva cu care să vorbească pentru ca să mai uite de teama războiului.
― Am învățat că lumea are un Suflet, și cine va înțelege acest Suflet va înțelege limbajul lucru­rilor. Am învățat că mulți alchimiști și-au trăit Le­genda Personală și au ajuns să descopere Sufletul Lumii, Piatra Filozofală și Elixirul. Dar mai ales am învățat că lucrurile acestea sînt așa de simple încît pot fi scrise pe un smarald.
Englezul fu dezamăgit. Anii de studiu, simbo­lurile magice, cuvintele dificile, aparatele de la­borator, nimic din toate astea nu-l impresionaseră pe flăcău. "Trebuie să aibă un suflet din cale-afară de primitiv ca să înțeleagă așa", gîndi el.
Luă cărțile și le puse în sacii care atîrnau de că­milă.
― Întoarce-te la caravana ta, zise el. Nici ea nu m-a învățat nimic pe mine.
Flăcăul contemplă din nou tăcerea deșertului și nisipul ridicat de animale. "Fiecare are felul lui de a învăța", își repeta el. "Felul lui nu este și al meu, felul meu nu e și al lui. Dar amîndoi sîntem în cău­tarea Legendei noastre Personale, și pentru asta eu îi port respect."



Caravana începu să meargă zi și noapte. În fie­care ceas apăreau solii ascunși sub glugi, iar stăpî­nul de cămile ― care devenise prietenul flăcăului ― i-a explicat că izbucnise războiul între clanuri. Vor avea mult noroc dacă vor reuși să ajungă la oază.
Animalele erau frînte de oboseală, iar oamenii, din ce în ce mai tăcuți. Liniștea era și mai înspăimîn­tătoare noaptea, cînd un simplu nechezat de că­milă ― care înainte nu era decît un nechezat de cămilă, și atît ― îi speria acum pe toți și putea fi semn că năvălea dușmanul.
Dar cămilarul nu părea prea impresionat de amenințarea războiului.
― Sînt în viață, îi spuse flăcăului, în timp ce mînca o farfurie de curmale în noaptea fără focuri și fără lună. Cînd mănînc, nu fac nimic altceva de­cît să mănînc. Dacă merg, doar atît voi face, voi um­bla. Dacă va trebui să lupt, orice zi va fi la fel de bună ca să mor.
Și asta pentru că nu trăiesc nici în trecutul meu, nici în viitor. Nu am decît prezentul, și numai el mă interesează. Dacă vei putea rămîne mereu în prezent, vei fi un om fericit. Vei simți că în deșert există viață, că cerul are stele, și că războinicii se luptă pentru că asta face parte din rasa omeneas­că. Viața va fi o sărbătoare, o mare sărbătoare pen­tru că ea este numai și numai momentul în care trăim.
Două nopți mai tîrziu, cînd se pregătea să se culce, flăcăul privi în direcția stelei pe care o ur­mau noaptea. I s-a părut că orizontul era puțin mai jos, pentru că deasupra deșertului sclipeau sute de stele.
― E oaza, spuse cămilarul.
― Și de ce nu mergem acolo imediat?
― Pentru că trebuie să și dormim.



Flăcăul deschise ochii cînd soarele începuse să apară la orizont. În fața lui, unde în timpul nop­ții fuseseră stelele, se întindea un șir nesfîrșit de curmali, acoperind toată întinderea deșertului.
― Am reușit! exclamă Englezul, care tocmai se trezise și el.
Flăcăul însă rămase tăcut. Învățase tăcerea de­șertului și se mulțumea să privească la curmalii din fața lui. Mai avea încă mult de mers pînă la Pira­mide, și într-o bună zi, acea dimineață nu va mai fi decît o amintire. Dar acum ea era prezentul, săr­bătoarea despre care îi vorbise cămilarul, iar el în­cerca să o trăiască prin învățămintele din trecut și cu visurile din viitor. Intr-o bună zi, imaginea aceea a miilor de curmali va fi doar o amintire. Dar pen­tru el, în acest moment însemna umbră, apă și un refugiu în fața războiului. Tot așa cum un neche­zat de cămilă se putea transforma în pericol, o frun­ză de curmali putea să însemne o minune.
"Lumea vorbește multe limbaje", reflectă flă­căul.



"Cînd timpurile se grăbesc, și caravanele alear­gă", reflectă Alchimistul cînd văzu sute de oameni și animale intrînd în Oază. Oamenii strigau după noii veniți, praful acoperea soarele deșertului, iar copiii țopăiau agitați la vederea străinilor. Alchi­mistul îi zări pe șefii de triburi cum se apropiau de Conducătorul Caravanei cu care stătură îndelung de vorbă.
Dar nimic din toate acestea nu-l interesau pe Al­chimist. Văzuse atîta lume venind și plecînd, dar Oaza și deșertul rămîneau neschimbate. Văzuse regi și cerșetori călcînd acel nisip care-și schimba forma tot timpul, din cauza vîntului, dar rămînea același pe care-l cunoscuse de copil. Dar și așa nu reușea să-și domolească, în străfundul inimii, o tre­sărire din fericirea de a trăi pe care orice călător o simte cînd, după atîta pămînt galben și cer albastru, îi apare înaintea ochilor verdele curmalilor. "Poate că Dumnezeu a făcut deșertul pentru ca omul să poată zîmbi la vederea curmalilor", gîndi el.
Apoi se hotărî să se concentreze asupra unor lucruri mai practice. Știa că în acea caravană venea un bărbat pe care trebuia să-l învețe o parte din tainele lui. Semnele îi spuseseră asta. Încă nu-l cunoș­tea pe acel om, dar ochii lui experimentați aveau să-l recunoască cum îl vor vedea. Spera să fie ci­neva la fel de capabil ca și ucenicul lui precedent.
"Nu știu de ce lucrurile astea trebuie să fie transmise prin viu grai", gîndea el. Nu că lucrurile ar fi fost chiar secrete; Dumnezeu își revela cu mă­rinimie secretele tuturor făpturilor.
Nu găsea decît o singură explicație: lucrurile trebuiau să fie transmise astfel pentru că erau alcă­tuite din Viață Pură, iar acest fel de Viață cu greu ar putea fi captată în picturi sau cuvinte.
Căci oamenii rămîn fascinați de tablouri sau cu­vinte și termină prin a uita Limbajul Lumii.



Nou-veniții au fost imediat duși în fața șefilor de triburi din Al-Fayoum. Flăcăul nu-și putea crede ochilor: în loc să fie o fîntînă înconjurată de cîțiva palmieri ― cum citise cîndva într-o carte de isto­rie ― oaza era, dimpotrivă, mult mai mare decît multe sate din Spania. Avea trei sute de fîntîni, cinci­zeci de mii de curmali și o mulțime de corturi co­lorate răspîndite printre ei.
― Parcă am fi în O mie și una de nopți, îi spuse Englezului, care era nerăbdător să dea cît mai re­pede ochii cu Alchimistul.
Au fost încercuiți imediat de copii, care priveau curioși animalele, cămilele și oamenii abia sosiți. Bărbații voiau să știe dacă văzuseră vreo luptă, iar femeile își disputau țesăturile și pietrele prețioase aduse de negustori. Liniștea deșertului părea un vis îndepărtat; oamenii vorbeau neîncetat, rîdeau și strigau ca și cum ar fi ieșit dintr-o lume spiritu­ală pentru a se amesteca din nou printre oameni. Erau mulțumiți și fericiți.
Aici lipseau precauțiile, spre deosebire de ziua precedentă, iar stăpînul de cămile îi explică flăcăului că oazele erau totdeauna considerate teren neutru, pentru că majoritatea locuitorilor lor erau femei și copii. Și erau oaze atît de o parte cît și de cealaltă, astfel că războinicii se duceau să lupte în nisipu­rile deșertului și lăsau oazele ca locuri de refugiu.
Conducătorul Caravanei îi strînse pe toți cu oarecare greutate, și începu să dea instrucțiuni. Aveau să rămînă acolo pînă ce războiul dintre cla­nuri se va fi terminat. Cum erau oaspeți, vor îm­părți corturile cu locuitorii oazei, care aveau să le cedeze cele mai bune locuri. Aici, ospitalitatea era Lege. Apoi ceru ca toți, inclusiv propriile lui gărzi, să predea armele oamenilor indicați de șefii de tri­buri.
Acestea sînt regulile războiului, a explicat Con­ducătorul Caravanei. Astfel, oazele nu vor putea adăposti oștiri sau războinici.
Spre surprinderea flăcăului, Englezul scoase din haină un revolver cromat și-l dădu omului care strîngea armele.
― La ce bun un revolver? îl întrebă.
― Ca să învăț să am încredere în oameni, răs­punse Englezul. Era mulțumit că ajunsese la ca­pătul căutărilor lui.
Dar flăcăul se gîndea la comoara lui. Cu cît se afla mai aproape de visul său, cu atît lucrurile de­veneau mai anevoioase. Acum nu mai mergea ceea ce bătrînul rege numise "norocul începătorului". Nu mergea decît testul stăruinței și al curajului ce­lui care își caută Legenda Personală. De aceea el nu se putea grăbi, și nici nu-și putea pierde răb­darea. Dacă s-ar fi purtat așa, ar fi sfîrșit prin a nu mai vedea semnele pe care Dumnezeu le pusese în calea lui.
"Dumnezeu le-a pus în calea mea", se gîndi flă­căul, surprins de el însuși. Pînă în acel moment con­sidera semnele ca pe ceva lumesc, asemenea mînca-tului sau somnului, căutării unei iubiri sau obținerii unei slujbe. Nu se gîndise niciodată că era un lim­baj pe care Dumnezeu îl folosea pentru a-i arăta ce avea de făcut.
"Nu-ți pierde răbdarea", repetă flăcăul în sinea lui. "Așa cum a spus cămilarul, mănîncă la ora de mîncat. Și umblă la ora de umblat."
În prima zi toți au dormit frînți de oboseală, inclusiv Englezul. Flăcăul rămăsese departe de el, într-un cort cu alți cinci tineri cam de aceeași vîrstă cu el. Erau oameni ai deșertului și voiau să audă povești din marile orașe.
Flăcăul povesti cîte ceva din viața lui de păstor, și tocmai începuse să istorisească experiența lui din prăvălia de cristaluri cînd Englezul intră în cort.
― L-am căutat toată dimineața, spuse, în timp ce-l trăgea pe flăcău afară. Am nevoie de ajutor ca să descopăr unde stă Alchimistul.
Mai întîi au încercat să-l găsească printre cei care erau singuri. Un Alchimist trebuia să locuiască alt­fel decît ceilalți din oază, iar în cortul lui era foarte probabil să ardă în permanență un cuptor. Au co­lindat mult pînă ce s-au convins că oaza era mult mai mare decît își imaginaseră ei, cu multe sute de corturi.
― Am pierdut aproape toată ziua, spuse En­glezul, așezîndu-se cu flăcăul aproape de una din fîntînile oazei.
― Poate ar fi mai bine să întrebăm, sugeră flă­căul.
Englezul nu voia să dezvăluie și celorlalți pre­zența lui în oază, așa că era cam nehotărît. Dar a acceptat într-un tîrziu și l-a rugat pe băiat, care vor­bea mai bine decît el araba, să întrebe. Flăcăul se apropie de o femeie care venise la fîntînă ca să um­ple un sac din piele de berbec.
― Bună seara, doamnă. Aș dori să știu unde stă un Alchimist din oaza aceasta, întrebă el.
Femeia îi răspunse că nu auzise niciodată vor­bindu-se despre așa ceva, și plecă repede. Dar mai înainte îi atrase atenția flăcăului că nu trebuia să vorbească femeilor îmbrăcate în negru, pentru că erau femei măritate. Se cuvenea să respecte și el Tradiția.
Englezul a fost foarte dezamăgit. Făcuse toată călătoria aceea degeaba. Și flăcăul se întristă; to­varășul lui își căuta, și el, Legenda Personală. Iar cînd cineva face asta, tot Universul se străduiește pentru ca omul să reușească ceea ce-și dorește, așa spusese bătrînul rege. Acela nu putea minți pe ni­meni.
― Înainte n-am mai auzit vorbindu-se de alchi­miști niciodată, spuse flăcăul. Că aș fi încercat să vă ajut.
Ceva sclipi în ochii Englezului.
― Asta e! Probabil că aici nimeni nu știe ce este un alchimist! întreabă de omul care vindecă toate bolile din sat!
Mai multe femei îmbrăcate în negru veniră după apă la puț, dar flăcăul nu vorbi cu ele, oricît stărui Englezul. Pînă ce, în sfîrșit, se apropie un bărbat.
― Cunoașteți pe cineva care vindecă bolile în sat? întrebă flăcăul.
― Allah vindecă toate bolile, răspunse bărba­tul, vizibil speriat de străini. Dumneavoastră cău­tați vrăjitori.
Și după ce a recitat cîteva cuvinte din Coran, își căută de drum.
Se mai apropie un bărbat. Era mai bătrîn și abia ducea o gălețică mică. Flăcăul repetă întrebarea.
― De ce vreți să cunoașteți un asemenea om? răspunse arabul tot cu o întrebare.
― Fiindcă prietenul meu a făcut o călătorie de luni de zile pentru a-l întîlni, a spus băiatul.
― Dacă omul acesta se află în oază, trebuie să fie foarte puternic, zise bătrînul, după ce se gîndi cîteva clipe. Nici șefii de triburi n-ar reuși să-l vadă cînd ar vrea. Numai cînd socotește el. Așteptați să se sfîrșească războiul. Și atunci plecați cu caravana. Nu încercați să pătrundeți în viața oazei, încheie el, în timp ce se depărta.
Dar Englezul nu-și mai încăpea în piele de bucu­rie. Erau pe drumul cel bun.
În sfîrșit, apăru o fată care nu era îmbrăcată în negru. Ducea un ulcior pe umăr, iar capul îi era aco­perit cu un văl, dar avea fața descoperită. Flăcăul s-a apropiat pentru a o întreba de Alchimist.
Și atunci a fost ca și cum timpul s-a oprit în loc, iar Sufletul Lumii ar fi apărut cu toată vigoarea în fața flăcăului. Cînd i-a privit ochii negri, buzele ne­hotărîte între zîmbet și tăcere, a înțeles că cea mai importantă și mai înțeleaptă parte a Limbajului pe care-l vorbea lumea era aceea care făcea ca toți pămîntenii să-și înțeleagă inimile. Și asta se chema Iubire, un lucru mai vechi decît oamenii și decît în­suși deșertul, care totuși răsărea mereu cu aceeași forță oriunde două perechi de ochi se întîlneau cum se întîlniseră acelea două în fața fîntînii. Buzele s-au hotărît în sfîrșit să zîmbească, și acela era un semn, un semn pe care el îl așteptase fără să știe, atîta timp din viața lui, pe care îl căutase între oi și prin cărți, în cristaluri și în liniștea deșertului.
Acela era limbajul pur al lumii, fără explicații, pentru că Universul nu avea nevoie de explicații ca să-și continue drumul în nesfîrșit. Tot ce înțele­gea flăcăul în clipa aceea era că se află în fața femeii vieții lui și, fără să fie nevoie de cuvinte, și ea tre­buia să știe asta. Era mai sigur de asta ca de orice altceva pe lume, chiar dacă părinții lui și părinții părinților lui i-ar fi spus că se cuvenea mai întîi să faci curte, să fii logodit, să cunoști bine fata și să ai bani, și abia pe urmă să te căsătorești. Cine spu­nea asta poate că n-a cunoscut niciodată limbajul universal, fiindcă atunci cînd te cufunzi în el, tot­deauna e ușor să înțelegi că pe lume există o per­soană care o așteaptă pe cealaltă, fie în mijlocul deșertului, fie în mijlocul marilor orașe. Și cînd vie­țile unor asemenea oameni se întretaie, și ochii li se întîlnesc, orice trecut și orice viitor își pierd impor­tanța, și rămîne numai acel moment și acea certi­tudine incredibilă că toate lucrurile sub soare sînt scrise de aceeași Mînă. O Mînă care trezește Dra­gostea și care face un suflet geamăn pentru fiecare om care muncește, se odihnește și caută comori sub soare. Fără asta n-ar avea nici o noimă visurile omenirii.
"Maktub"', și-a spus flăcăul.
Englezul se ridică de unde stătea și-l zgîlțîi pe flăcău.
― Hai, întreab-o!
Flăcăul s-a apropiat de fată. Ea zîmbi din nou. El îi întoarse zîmbetul.
― Cum te cheamă? a întrebat-o.
― Mă cheamă Fatima, spuse fata, lăsînd privi­rea în jos.
― E un nume pe care unele femei îl poartă și pe meleagurile de unde vin eu.
― Este numele fiicei Profetului, spuse Fatima. Războinicii l-au adus pînă aici.
Fata, gingașă, vorbea de războinici cu mîndrie. Lîngă ea, Englezul insista, așa că flăcăul întrebă de­spre omul care vindeca toate bolile.
― E un om care cunoaște tainele lumii. Vorbește cu djinii deșertului, spuse ea.
Djinii erau demoni. Iar fata arătă spre sud, spre locul unde acel bărbat ciudat locuia.
Apoi își umplu ulciorul și plecă. Englezul ple­că și el să-l caute pe Alchimist. Flăcăul rămase mul­tă vreme așezat lîngă fîntînă, înțelegînd că într-o zi Levantul îi așternuse pe obraz parfumul acelei femei și că o iubea înainte chiar de a ști că există și că iubirea pentru ea îi va aduce toate comorile din lume.



A doua zi, flăcăul s-a întors la fîntînă, ca s-o aș­tepte pe fată. Spre uimirea lui, îl găsi acolo pe En­glez, privind, pentru prima oară, deșertul.
― Am așteptat o după-amiază și o noapte, spu­se Englezul. El a sosit o dată cu primele stele. I-am povestit ce căutam. Atunci m-a întrebat dacă trans­formasem vreodată plumbul în aur. I-am răspuns că asta era ceea ce voiam să învăț. M-a trimis să încerc. A fost tot ce mi-a spus: "Du-te și încearcă."
Flăcăul rămase tăcut. Englezul călătorise atîta ca să audă ceea ce știa deja. Și-a amintit că și el îi dăduse bătrînului rege șase oi pentru același lucru.
― Atunci încearcă, îi spuse Englezului.
― Chiar asta am să fac. Și am să încep chiar acum.
Curînd după ce Englezul plecă, Fatima veni să ia apă cu ulciorul.
― Am venit să-ți spun un lucru simplu, vorbi flăcăul. Vreau să fii nevasta mea. Te iubesc.
Fata lăsă apa să i se verse din ulcior.
― O să te aștept în fiecare zi aici. Am traversat deșertul în căutarea unei comori care se găsește lîn­gă Piramide. Războiul a fost pentru mine o nenorocire. Acum este o binecuvîntare, pentru că mă lasă aproape de tine.
― Războiul o să se sfîrșească într-o bună zi, a spus fata.
Flăcăul privi curmalii din oază. Fusese păstor. Și aici erau destule oi. Fatima era mai importantă decît comoara.
― Războinicii își caută comorile, spuse fata ca și cum ar fi ghicit gîndurile flăcăului. Iar femeile deșertului sînt mîndre de războinicii lor.
Apoi își umplu din nou ulciorul și a plecat.
În fiecare zi flăcăul se ducea la fîntînă ca să o aștepte pe fată. I-a povestit viața lui de păstor, de­spre rege, despre prăvălia de cristaluri. S-au îm­prietenit, și în afara celor cincisprezece minute cît petrecea cu ea, restul zilei se scurgea îngrozitor de greu. Se aflau de aproape o lună în oază cînd Con­ducătorul Caravanei îi strînse pe toți ca să le vor­bească.
― Nu știm cînd se va sfîrși războiul, și nici nu ne putem urma călătoria, le-a spus el. Luptele mai pot dura multă vreme, poate chiar ani. Sînt războinici puternici și viteji de ambele părți, iar onoarea de a lupta însuflețește ambele tabere. Nu e un război între buni și răi. E un război între forțe care luptă pentru aceeași putere și cînd începe o asemenea lup­tă, durează mai mult decît altele, pentru că Allah este în amîndouă taberele.
Oamenii s-au risipit. Seara, flăcăul s-a întîlnit iar cu Fatima, și i-a povestit despre adunare.
― De-a doua zi de cînd ne-am întîlnit, spuse Fa­tima, mi-ai vorbit de iubirea dumitale. Apoi m-ai învățat lucruri frumoase, cum ar fi Limbajul și Su­fletul Lumii. Toate astea m-au făcut să devin, în­cet-încet, o parte din dumneata.
Flăcăul îi auzea vocea, și o găsea mai frumoasă decît foșnetul vîntului în frunzișul curmalilor.
― E mult de cînd vin aici la fîntînă să te aștept. Nu reușesc să-mi mai amintesc de trecutul meu, de Tradiție, de felul în care bărbații doresc să se poar­te femeile din deșert. De cînd eram copil visam că deșertul o să-mi facă cel mai frumos cadou din via­ța mea. Acest cadou a sosit în sfîrșit, și ești acela dumneata.
Flăcăul vru să ia mîna fetei. Dar Fatima ținea ulciorul.
― Mi-ai vorbit de visele tale, de bătrînul rege și de comoară. Mi-ai vorbit despre semne. Acum nu mai mi-e frică de nimic, pentru că aceste sem­ne mi te-au adus. Iar eu sînt parte din visul tău, din Legenda personală, cum îi spui tu. De aceea, vreau să-ți urmezi drumul pentru care ai plecat. Dacă trebuie să aștepți sfîrșitul războiului, foarte bine. Dar dacă trebuie să mergi înainte, du-te spre legenda ta. Dunele se schimbă după vînt, dar de­șertul rămîne același. Așa va fi și cu iubirea noastră. "Maktub", mai spuse. Dacă eu sînt parte din Legen­da ta, înseamnă că te vei întoarce într-o bună zi.
Flăcăul plecă trist de la întîlnirea cu Fatima. Își aduse aminte de cîtă lume cunoscuse. Păstorilor căsătoriți le venea foarte greu să-și convingă ne­vestele că trebuiau să umble pe cîmpuri. Dragos­tea cerea să fii alături de ființa iubită.
A doua zi i-a povestit lucrul acesta și Fătimei.
― Deșertul ne ia bărbații și nici măcar nu-i adu­ce totdeauna înapoi, spuse ea. Și atunci ne obiș­nuim cu asta. Iar ei încep să dăinuie în norii fără ploaie, în lighioanele care se ascund sub pietre, în apa care țîșnește generoasă din pămînt. Ei încep să facă parte din toate, încep să fie Sufletul Lumii. Unii se întorc. Atunci toate celelalte femei sînt feri­cite, pentru că bărbații pe care îi așteaptă ele s-ar putea înapoia și ei într-o zi. Înainte eu priveam la femeile astea cu invidie și le pizmuiam fericirea. Acum o să am și eu pe cine să aștept. Sînt o femeie a deșertului și sînt mîndră de asta. Vreau ca și băr­batul meu să umble liber ca vîntul care vălureste dunele. Și vreau să-mi pot vedea și eu bărbatul în nori, în animale și în apă.
Flăcăul se duse să-l caute pe Englez. Voia să-i povestească despre Fatima. Rămase surprins cînd văzu că Englezul construise un cuptor lîngă cortul lui. Era un cuptor ciudat, cu un vas străveziu în vîrf. Englezul punea lemne pe foc și privea deșertul. Ochii lui păreau să strălucească mai intens decît atunci cînd își petrecea timpul citind cărți.
― Asta e prima fază a operației, spuse Englezul. Trebuie să separ sulful impur. Pentru asta nu-mi este îngăduit să-mi fie frică de vreo greșeală. Tea­ma de greșeală a fost aceea care m-a împiedicat să încerc Marea Operă pînă în ziua de azi. Abia acum încep ceea ce puteam începe acum zece ani. Dar sînt fericit că n-am așteptat douăzeci de ani pentru asta.
Și continuă să pună lemne pe foc și să priveas­că deșertul. Flăcăul rămase lîngă el o vreme, pînă ce deșertul începu să se îmbujoreze cu lumina în­serării. Atunci simți o dorință enormă de a merge pînă acolo, pentru ca să vadă dacă liniștea reușea să răspundă întrebărilor lui.
Merse fără țintă o vreme, fără să scape din ochi curmalii oazei. Asculta vîntul, simțea pietrele sub picior. Cînd și cînd întîlnea cîte o scoică și-și amin­tea că acel deșert, în timpuri îndepărtate, fusese o mare uriașă. Apoi se așeză pe o piatră și se lăsă hip­notizat de orizontul din fața lui. Nu putea înțelege iubirea fără sentimentul posesiunii: dar Fatima era o femeie a deșertului, și dacă ar fi putut cineva să-l învețe asta, atunci numai deșertul putea.
Rămase așa, fără să se gîndească la nimic, pînă ce simți o mișcare deasupra capului. Privi spre cer și văzu doi ereți zburînd foarte sus. Flăcăul începu să observe ereții și desenele pe care le făceau pe cer. Păreau dezordonate, dar totuși aveau oarece sens pentru flăcău. Doar că nu reușea să înțeleagă semnificația. Se hotărî să urmărească cu privirea mișcările păsărilor, poate o să izbutească să desci­freze ceva. Poate că deșertul ar putea să-i explice iubirea fără posesiune.
I se făcu somn. Inima însă îl îmboldea să nu doar­mă: în pofida oboselii, trebui să se supună. "Eram pe cale să pătrund în Limbajul Lumii, căci totul pe lumea asta are un sens, pînă și zborul ereților", își zise. Și profită de asta pentru a mulțumi că era în­drăgostit de o femeie. "Cînd iubești, lucrurile ca­pătă un sens și mai adînc", gîndi.
Deodată, un erete se repezi spre cer și apoi plon­jă rapid, atacîndu-1 pe celălalt. Cînd a făcut mișca­rea aceasta, flăcăul a avut o viziune fulgerătoare: o armată, cu săbiile scoase, năvălea în oază. Vizi­unea dispăru imediat, dar el se cutremură. Auzise vorbindu-se de miraje, și chiar văzuse cîteva: erau dorințe care se materializau pe nisipul deșertului. Dar el nu dorea o oaste care să invadeze oaza.
Se gîndi să uite totul și să se întoarcă la medita­țiile lui. Încercă încă o dată să se concentreze asu­pra deșertului de culoarea trandafirului și asupra pietrelor. Dar ceva din sufletul lui nu-i dădea pace.
"Urmărește totdeauna semnele", îi spusese bă­trînul rege. Și flăcăul se gîndi la Fatima. Își aminti de ce văzuse și presimți că totul se va petrece foar­te curînd.
Cu mare greutate ieși din transa în care se cu­fundase. Se ridică și se îndreptă spre curmali. Încă o dată pricepea multitudinea de limbaje ale lucru­rilor: de data aceasta, deșertul devenise sigur, iar oaza se preschimbase în pericol.
Cămilarul sta așezat la rădăcina unui curmal, privind și el asfințitul. L-a văzut pe flăcău apărînd de după dune.
― Se apropie o armată, spuse. Am avut o ve­denie.
― Deșertul umple de vedenii inima unui om, răspunse cămilarul.
Dar flăcăul îi povesti despre ereți: cum le pri­vise zborul, se cufundase deodată în Sufletul Lumii.
Cămilarul tăcea; înțelegea ce voia flăcăul să spu­nă. Știa că orice lucru de pe fața pămîntului poate povesti istoria tuturor lucrurilor. Dacă deschidea o carte la orice pagină, sau privea mîinile oameni­lor, sau cărți de ghicit, sau zbor de pasăre sau orice altceva, orice om avea să descopere o legătură cu lucrul pe care tocmai îl trăia. În realitate, nu lu­crurile arătau ceva; oamenii erau aceia care, dacă priveau spre lucruri, descopereau felul în care se pătrundea în Sufletul Lumii.
Deșertul era plin de oameni care-și cîștigau via­ța pentru că puteau pătrunde cu ușurință în Sufle­tul Lumii. Erau cunoscuți ca Prezicători, și temuți de femei și bătrîni. Războinicii îi consultau foarte rar, pentru că era imposibil să intri într-o luptă știind cînd vei muri. Războinicii preferau gustul luptei și emoția necunoscutului; viitorul fusese scris de Allah, și tot ce scrisese El, era spre binele omului. Așa că războinicii trăiau numai pentru prezent, pentru că prezentul era plin de surprize și trebu­iau să fie atenți la multe lucruri: unde era spada inamicului, unde se afla calul, ce lovitură trebuia să dea pentru a-și salva viața.
Cămilarul nu era războinic, așa încît fusese la cîțiva prezicători. Mulți îi spuseseră lucruri adevă­rate, alții lucruri greșite. Pînă ce unul dintre ei, cel mai bătrîn (și totodată cel mai temut) întrebă de ce era stăpînul de cămile așa de interesat în a cu­noaște viitorul.
― Pentru ca să pot acționa, spuse cămilarul. Și să schimb ce nu mi-ar plăcea să se întîmple.
― Atunci acesta nu va mai fi viitorul tău, i-a spus ghicitorul.
― Dar poate că vreau să-mi cunosc viitorul pentru ca să mă pregătesc pentru lucrurile ce au să vină.
― Dacă vor fi lucruri bune, va fi o surpriză plă­cută. Dacă vor fi lucruri rele, o să suferi cu mult înainte ca ele să se întîmple.
― Vreau să-mi cunosc viitorul pentru că sînt om, mai spuse cămilarul. Și oamenii trăiesc în funcție de viitorul lor.
Ghicitorul rămase tăcut o vreme. El era specia­list în aruncarea bețișoarelor care cădeau pe jos și erau interpretate apoi după felul în care cădeau, în ziua aceea n-a mai aruncat bețișoarele. Le-a în­fășurat într-o pînză și le-a pus la loc în sac.
― Îmi cîștig pîinea ghicind viitorul oamenilor, zise el. Cunosc știința bețișoarelor și știu cum să pă­trund în acest spațiu unde totul e scris. Aici pot să citesc trecutul, să descopăr ce a fost uitat și să înțe­leg semnele prezentului. Cînd mă consultă oame­nii eu nu citesc viitorul; ghicesc viitorul. Pentru că viitorul îi aparține lui Dumnezeu și el îl arată nu­mai în împrejurări deosebite. Și cum reușesc eu să ghicesc viitorul? Prin semnele prezentului. În pre­zent stă tot secretul; dacă dai atenție prezentului, poți să-l îmbunătățești. Și dacă îți îmbunătățești prezentul, tot ce se va întîmpla apoi va fi mai bine. Uită de viitor și trăiește în fiecare zi în învățăturile Legii și cu încrederea că Dumnezeu are grijă de copiii Lui. Fiecare poartă în sine veșnicia.
Cămilarul vru să știe în ce împrejurări îngă­duie Dumnezeu să se vadă viitorul.
― Cînd îl arată El însuși. Iar Dumnezeu arată viitorul foarte rar, și pentru un singur motiv: cînd este un viitor care a fost scris să fie schimbat.
Dumnezeu îi arătase un viitor băiatului, se gîn­di cămilarul. Pentru că voia ca băiatul să fie unealta Lui.
― Du-te să vorbești cu șefii de triburi, i-a zis cămilarul. Povestește-le despre războinicii care se apropie.
― Or să rîdă de mine.
― Sînt oameni ai deșertului, și oamenii deșer­tului sînt deprinși cu semnele.
― Atunci pesemne că știu deja.
― Nu sînt atenți la asta. Ei cred că dacă ar tre­bui să știe ceva ce vrea Allah să le comunice, atunci o să vină cineva să le spună. S-a mai întîmplat de multe ori înainte. Dar azi, acest mesager ești tu.
Flăcăul se gîndi la Fatima. Și se hotărî să mear­gă la șefii de triburi.



― Aduc semne din deșert, îi spuse paznicului care stătea la ușa imensului cort alb din mijlocul oazei. Vreau să fiu primit de căpetenii.
Paznicul nu scoase o vorbă. Intră și zăbovi mult înăuntru. Apoi ieși cu un arab tînăr, îmbrăcat în veșmînt alb brodat cu aur. Flăcăul îi povesti tînă­rului ce văzuse. Acesta îi ceru să mai aștepte puțin și intră iar.
Se lăsă noaptea. Au intrat și au ieșit tot felul de arabi și de comercianți. Puțin cîte puțin focurile se stingeau și oaza începu să fie la fel de tăcută ca și deșertul. Numai lumina din cortul cel mare conti­nua să fie aprinsă. În tot acest timp, flăcăul se gîndi la Fatima, fără să fi înțeles discuția din seara aceea.
În sfîrșit, după multe ore de așteptare, paznicul îl pofti pe flăcău să intre.
Ceea ce văzu îl lăsă fără grai. Niciodată nu și-ar fi închipuit că, în mijlocul deșertului, ar fi putut exis­ta un cort ca acela. Pe jos erau așternute cele mai frumoase covoare pe care călcase vreodată și de ta­van atîrnau candelabre cizelate dintr-un metal gal­ben încrustat, purtînd lumînări aprinse. Șefii de triburi stăteau așezați în fundul cortului, în semi-
124
cerc, odihnindu-și brațele și picioarele pe perne de mătase cu broderii grele. Servitorii intrau și ieșeau cu tăvi de argint pline cu mirodenii și cu ceai. Unii întețeau jăratecul din narghilele. Un parfum suav de fum plutea în aer.
Erau opt conducători, iar flăcăul văzu imediat care era cel mai important: un arab îmbrăcat în veș­mînt alb brodat cu aur, așezat în mijlocul semicer­cului. Lîngă el stătea tînărul arab cu care vorbise mai înainte.
― Cine este străinul care vorbește de semne? întrebă unul dintre șefi, privindu-l.
― Eu sînt, răspunse, și povesti tot ce văzuse.
― Și de ce ar povesti deșertul toate astea unui străin, cînd știe că noi sîntem aici de mai multe ge­nerații? zise alt șef de trib.
― Fiindcă ochii mei nu s-au obișnuit încă cu deșertul, răspunse flăcăul. Și eu pot să văd lucruri pe care ochii prea deprinși cu ele nu reușesc să le vadă.
"Și pentru că eu mai știu și despre Sufletul Lu­mii", gîndi în sinea lui. Dar nu spuse nimic, pen­tru că arabii nu cred în asemenea lucruri.
― Oaza este teren neutru. Nimeni nu ataca o oază, spuse alt șef.
― Eu spun doar ce am văzut. Dacă nu vreți să credeți, nu faceți nimic.
Asupra cortului căzu o liniște desăvîrșită, ur­mată imediat de o discuție aprinsă între șefii de triburi. Vorbeau într-un dialect arab pe care flăcăul nu-l înțelegea, dar cînd a dat să plece, un paznic îi spuse să rămînă pe loc. Flăcăul începu să se tea­mă; semnele îi spuneau că ceva nu este în regulă.
Îi păru rău că a vorbit despre asta cu stăpînul de cămile.
Deodată bătrînul din mijloc zîmbi aproape im­perceptibil și flăcăul se liniști. Bătrînul nu parti­cipase la discuție și nu scosese nici o vorbă pînă atunci. Dar flăcăul era obișnuit cu Limbajul Lumii și putu să simtă o vibrație de Pace traversînd cor­tul dintr-un colț în altul. Intuiția îi spunea că acțio­nase corect venind.
Discuția se termină. Rămaseră tăcuți, ascultîn­du-i pe bătrîn. Apoi, el se întoarse spre flăcău; de data aceasta, fața lui era rece și distantă.
― Acum două mii de ani, pe un pămînt depăr­tat, a fost aruncat în fîntînă și apoi vîndut ca sclav un bărbat care credea în vise, spuse bătrînul. Ne­gustorii noștri l-au cumpărat și l-au adus în Egipt. Dar toți știm că cine crede în vise știe să le și in­terpreteze.
"Dar nu totdeauna reușește să le transforme în realitate", gîndi flăcăul, amintindu-și de bătrîna ți­gancă.
― Interpretînd visele faraonului cu vacile slabe și grase, acest om a scăpat Egiptul de foamete. Nu­mele lui era Iosif. Și el era un străin pe pămînt străin, ca tine, și pesemne că avea aproape vîrsta ta.
Liniștea se înstăpîni iar. Ochii bătrînului conti­nuau să fie reci.
― Noi am urmat totdeauna Tradiția. Tradiția a salvat Egiptul de foame în acele vremuri, și l-a făcut cel mai bogat dintre popoare. Tradiția ne în­vață cum să străbatem deșertul și cum să ne că­sătorim fetele. Tradiția spune că o oază este teren neutru, pentru că ambele tabere au oaze și sînt vul­nerabile.
Nimeni nu scoase o vorbă cît timp vorbi bă­trînul.
― Dar Tradiția mai spune că trebuie să credem și în soliile deșertului. Tot ce știm, de la deșert știm.
Bătrînul făcu un semn și toți arabii se ridicară. Adunarea se termina. Narghilelele au fost stinse și gărzile s-au așezat în poziție de drepți. Flăcăul se pregăti să iasă, dar bătrînul mai spuse:
― Mîine dimineață noi vom rupe o înțelegere care spune că nimeni în oază nu poate purta arme. Toată ziua îi vom aștepta pe inamici. Cînd soarele va coborî la orizont, bărbații îmi vor preda armele. Pentru fiecare zece inamici morți, vei primi un ban de aur.
Dar armele nu pot ieși din locul lor fără să cu­noască lupta. Sînt capricioase ca deșertul, și dacă le învățăm cu asta, data viitoare s-ar putea să le fie lene să tragă. Dacă nici una nu va fi folosită mîine, cel puțin una va fi folosită pentru tine.



Oaza tocmai începea să fie luminată de luna plină cînd ieși băiatul. Avea de mers douăzeci de minute pînă la cortul lui și plecă într-acolo.
Era speriat de tot ce se întîmplase. Se ameste­case în Sufletul Lumii și prețul pentru credința în acel lucru era viața lui. Un pariu scump. Dar pa­riase scump încă din ziua cînd își vînduse oile pen­tru a-și urma Legenda Personală. Și așa cum spunea stăpînul de cămile, fie că mori mîine, fie că mori în altă zi este același lucru. Oricare zi era făcută pen­tru a fi trăită sau pentru a părăsi lumea. Totul de­pindea numai de un cuvînt: "Maktub"'.
Merse în tăcere. Nu se căia. Dacă avea să moa­ră a doua zi, va fi pentru că Dumnezeu nu voia să schimbe viitorul. Dar murea după ce traversase Strîmtoarea, lucrase într-un magazin de cristaluri, cunoscuse tăcerea deșertului și ochii Fâtimei. Tră­ise intens fiecare zi de cînd plecase de acasă cu atîta vreme în urmă. Dacă avea să moară mîine, ochii lui văzuseră deja mai multe lucruri decît ochii ori­cărui alt păstor, și flăcăul era mîndru de asta.
Deodată auzi o bubuitură și fu aruncat la pă­mînt de forța unui vînt pe care nu-l cunoștea. Locul se umplu de praf care aproape că acoperi luna. În fața lui, un enorm cal alb se cabra scoțînd un nechezat îngrozitor.
Flăcăul abia vedea ce se petrece, dar cînd pra­ful se mai potoli, simți că-l cuprinde o groază care nu-l mai încercase niciodată. Pe cal stătea un călă­reț îmbrăcat în negru cu un șoim pe umărul stîng. Purta turban și un văl care-i ascundea toată fața, lăsînd să se vadă numai ochii. Părea solul deșer­tului, dar prezența lui era mai puternică decît a tu­turor oamenilor pe care-i cunoscuse în viața lui.
Straniul cavaler scoase spada enormă și curbată pe care o purta prinsă la șa. Oțelul străluci în lu­mina lunii.
― Cine a îndrăznit să citească zborul ereților? întrebă cu o voce răsunătoare, încît ecoul ei se auzi parcă printre cei cincizeci de mii de curmali din Al-Fayoum.
― Eu, răspunse flăcăul. Imediat își aduse amin­te de imaginea sfîntului Santiago Matamouros pe calul lui alb care strivea necredincioșii sub copite. Exact așa era. Numai că acum situația era pe dos.
― Eu am îndrăznit, repetă flăcăul și-și plecă capul ca să primească lovitura spadei. Multe vieți vor fi salvate pentru că ați uitat de Sufletul Lumii.
Dar spada nu coborî imediat. Mîna străinului se lăsă încet, pînă ce vîrful oțelului atinse fruntea flăcăului. Era așa de ascuțită încît țîșni o picătură de sînge.
Călărețul stătea nemișcat ca o stană. La fel și flă­căul. Nu se gîndi nici o clipă să fugă. În străfundul sufletului, o bucurie ciudată pusese stăpînire pe el: avea să moară pentru Legenda lui Personală. Și pentru Fatima. Semnele se adevereau, în sfîrșit, în fața lui era Dușmanul dar el nu mai trebuia să se preocupe de moarte, pentru că exista un Suflet al Lumii. În scurt timp avea să facă parte din el. Iar mîine, și Dușmanul avea să facă parte din el. Însă străinul abia dacă îi atingea capul cu spada.
― De ce ai citit zborul păsărilor?
― N-am citit decît ce voiau păsările să poves­tească. Ele vor să salveze oaza și voi o să pieriți. Oaza are mai mulți oameni decît voi.
Spada se rezema tot pe fruntea lui.
― Cine ești tu să schimbi voința lui Allah?
― Allah a făcut oștirile, dar tot el a făcut și pă­sările. Allah mi-a dezvăluit limba păsărilor. Totul a fost scris de aceeași Mînă, spuse flăcăul, amin­tindu-și de cuvintele cămilarului.
Străinul îi luă, în sfîrșit, spada de deasupra capu­lui. Flăcăul simți o oarecare ușurare. Dar nu putea fugi.
― Ai grijă cu prezicerile, spuse străinul. Cînd lucrurile sînt deja scrise, n-ai cum să le eviți.
― Eu n-am văzut decît o armată, spuse flăcăul. Nu am văzut rezultatul bătăliei.
Cavalerul păru mulțumit de răspuns. Dar con­tinua să țină spada în mînă.
― Ce caută un străin pe pămînturi străine?
― Îmi caut Legenda Personală. Ceva ce n-o să înțelegeți niciodată.
Cavalerul puse spada în teacă, iar șoimul de pe umărul lui dădu un țipăt ciudat. Flăcăului începu să-i vină inima la loc.
― Trebuia să-ți încerc vitejia, spuse străinul. Cu­rajul este darul cel mai de preț pentru cine caută Limbajul Lumii.
Flăcăul rămase surprins. Omul acela vorbea despre niște lucruri pe care puțini le cunoșteau.
― Nu trebuie să te culci vreodată pe o ureche, chiar dacă ai ajuns atît de departe, continuă el. Trebuie să iubești deșertul, dar să nu te încrezi pe de-a-ntregul niciodată în el. Pentru că deșertul este o încercare pentru toți oamenii: îi încearcă la fie­care pas și-l ucide pe cel neatent.
Cuvintele lui aminteau de vorbele bătrînului rege.
― Dacă vin războinicii și încă vei mai avea capul pe umeri după apusul soarelui, să mă cauți, zise străinul.
Aceeași mînă care ținuse spada înșfăcă acum un bici. Calul se cabră din nou, ridicînd alt nor de praf.
― Dar unde locuiți? strigă flăcăul în timp ce călărețul se depărta.
Mîna cu biciul arătă spre sud. Flăcăul îl întîlnise pe Alchimist.



A doua zi în zori erau două mii de bărbați înar­mați printre curmalii din Al-Fayoum. Înainte ca soarele să ajungă în înaltul cerului, cinci sute de răz­boinici au apărut la orizont. Călăreții au pătruns în oază prin partea de nord; părea o expediție paș­nică, dar toți ascundeau arme sub mantiile albe. Cînd au ajuns aproape de marele cort din centrul oazei Al-Fayoum, au scos iataganele și puștile. Și au atacat un cort gol.
Bărbații din oază i-au încercuit pe cavalerii de­șertului, într-o jumătate de oră patru sute nouă­zeci și nouă de trupuri zăceau răspîndite pe nisip. Copiii se aflau în cealaltă parte a livezii de curmali și n-au văzut nimic. Femeile se rugau pentru băr­bații lor în corturi, așa că nici ele n-au văzut nimic. Dacă n-ar fi fost leșurile, oaza ar fi părut că trăiește o zi normală.
Numai un războinic a fost cruțat, comandantul batalionului. Pe seară a fost condus în fața șefilor de trib care I-au întrebat de ce încălcase Tradiția. Comandantul a răspuns că oamenii lui sufereau de foame și sete, sleiți de atîtea zile de lupte, și hotărîseră să cucerească o oază pentru a putea să reînceapă lupta.
Șeful tribului spuse că-i pare rău pentru răz­boinici, dar Tradiția nu poate fi încălcată niciodată. Singurul lucru care se schimbă în deșert sînt du­nele, cînd suflă vîntul.
Apoi îl osîndi pe comandant la o moarte ruși­noasă, în loc de sabie sau de glonț, a murit spîn­zurat într-un curmal, mort și el. Trupul i se legăna cu vîntul deșertului.
Șeful de trib l-a chemat pe flăcău și i-a dat cinci­zeci de monede de aur. Apoi a reamintit povestea lui Iosif din Egipt și i-a cerut să fie Sfetnicul Oazei.



Cînd soarele a apus pe deplin și primele stele au început să apară (nu străluceau prea tare, pen­tru că era lună plină) flăcăul porni spre sud. Nu era decît un cort, și cîțiva arabi care treceau pe acolo spuneau că locul era plin de djini. Flăcăul însă se așeză și se puse pe așteptat.
Alchimistul apăru cînd luna era sus pe cer. Avea doi ereți morți pe umăr.
― Iată-mă, aici sînt, spuse flăcăul.
― Nu trebuia să fii aici, răspunse Alchimistul. Sau Legenda ta Personală era să ajungi aici?
― Este război între clanuri. Nu este posibil să traversez deșertul.
Alchimistul coborî de pe cal și făcu un semn pentru ca flăcăul să-l urmeze în cort. Era un cort la fel cu toate celelalte pe care le văzuse în oază, cu excepția cortului celui mare, central, care avea luxul din basmele cu zîne. Căută cu privirea apa­ratele și cuptoarele de alchimie, dar nu văzu nimic. Erau numai cîteva cărți puse teanc, o mașină de gătit și pereții plini de desene misterioase.
― Așază-te, fiindcă vreau să pregătesc un ceai, spuse Alchimistul. Și vom mînca împreună acești ereți.
Flăcăul a bănuit că erau aceleași păsări pe care le văzuse cu o zi înainte, dar nu spuse nimic. Al­chimistul aprinse focul și în scurt timp un miros delicios de carne umplu cortul. Era mai plăcut de­cît parfumul de narghilea.
― De ce ați vrut să mă vedeți? întrebă flăcăul.
― Din cauza semnelor, răspunse Alchimistul. Vîntul mi-a dat de știre că o să vii. Și că ai nevoie de ajutor.
― Nu eu. E celălalt străin, Englezul. El vă căuta.
― El trebuie să găsească alte lucruri înainte de a mă întîlni. Dar e pe drumul cel bun. S-a apucat să privească deșertul.
― Și eu?
― Cînd îți dorești un lucru, tot Universul con­spiră pentru ca să-ți realizezi visul, spuse Alchi­mistul, repetînd cuvintele bătrînului rege.
Flăcăul înțelese. Altcineva apăruse în drumul lui pentru a-l conduce spre Legenda lui Personală.
― Atunci o să mă învățați?
― Nu. Știi tot ce e nevoie. O să te ajut doar să găsești drumul spre comoară.
― E război între clanuri, repetă flăcăul.
― Eu cunosc deșertul.
― Eu mi-am găsit deja comoara. Am o cămilă, banii de la magazinul de cristaluri și cincizeci de monede de aur. Pot fi un om bogat la mine acasă.
― Dar nimic din lucrurile acestea nu este aproa­pe de Piramide, spuse Alchimistul.
― O am pe Fatima. E o comoară mai mare de­cît tot ce am izbutit să strîng.
― Nici ea nu este aproape de Piramide.
Mîncară ereții în tăcere. Alchimistul deschise o carafă și vărsă un lichid roșu în paharul flăcă­ului. Era vin, unul dintre cele mai bune vinuri pe care le băuse în viața lui. Dar vinul era interzis prin lege.
― Rău nu este ce intră în gura omului, spuse Alchimistul. Rău este ce iese.
Flăcăul începu să se simtă vesel din cauza vi­nului. Dar Alchimistul îi inspira teamă. Se așezară afară lîngă cort, privind strălucirea lunii care um­brea stelele.
― Bea și distrează-te nițel, zise Alchimistul, observînd că flăcăul devenea din ce în ce mai ve­sel. Odihnește-te cum se odihnește un războinic înainte de luptă. Dar nu uita că inima ta este acolo unde este comoara. Și că această comoară a ta se cere să fie găsită, pentru ca tot ce ai descoperit pe drum să capete un sens. Mîine vinde-ți cămila și cumpără-ți un cal. Cămilele sînt înșelătoare: fac mii de pași și nu dau vreun semn de oboseală. Dar din­tr-o dată se pun în genunchi și mor. Caii obosesc treptat. Și vei ști totdeauna cît poți cere de la ei sau cînd le sosește ceasul.



Noaptea următoare flăcăul veni cu un cal la cortul Alchimistului. Curînd apăru și acesta, că­lare pe cal și cu șoimul pe umărul stîng.
― Arată-mi unde e viața din deșert, spuse Al­chimistul. Numai cine găsește viață poate desco­peri comori.
Au pornit să meargă pe nisipuri, cu luna încă strălucind deasupra lor. "Nu știu dacă voi fi în stare să găsesc viață în deșert", se gîndi flăcăul. "Încă nu cunosc deșertul."
Vru să se întoarcă și să-i mărturisească asta Al­chimistului, dar îi fu teamă de el. Ajunseră la locul cu pietre, unde băiatul văzuse ereții pe cer; acum, totul era liniște și vînt.
― Nu pot să găsesc viață în deșert, spuse flă­căul. Știu că există, dar nu reușesc s-o descopăr.
― Viața atrage viață, răspunse Alchimistul.
Flăcăul înțelese. În scurt timp scoase căpăstrul calului și acesta porni liber peste pietre și nisip. Alchimistul îi urma tăcut, iar calul flăcăului a um­blat aproape o jumătate de oră. Nu mai vedeau curmalii oazei, ci numai luna enormă pe cer și pie­trele strălucind cu culoarea argintului. Deodată, într-un loc unde nu mai fusese niciodată, flăcăul văzu cum calul se oprește.
― Aici există viață, îi spuse flăcăul Alchimis­tului. Nu cunosc limbajul deșertului, dar calul meu cunoaște limbajul vieții.
Descălecară. Alchimistul nu-i răspunse. Începu să privească pietrele, înaintînd încet. Se opri brusc și se aplecă cu mare grijă. Între pietre era o gaură; Alchimistul vîrî mîna în gaură, apoi brațul pînă la umăr. Înăuntru se mișcă ceva iar ochii Alchimis­tului ― flăcăul nu-i putea vedea decît ochii ― s-au micșorat de efort și de încordare. Brațul părea că se luptă cu ceea ce era în gaură. Și, cu un salt care-l sperie pe flăcău, Alchimistul trase brațul și sări în picioare. Mîna lui ținea strîns un șarpe, prins de coadă.
Și flăcăul sări, dar înapoi. Cobra se zbătea neîn­cetat, emițînd zgomote și șuierături care răneau li­niștea deșertului. Era un șarpe cu clopoței al cărui venin putea ucide omul în cîteva minute.
"Atenție la venin", gîndi flăcăul. Dar Alchimis­tul își băgase mîna în gaură și pesemne că fusese deja mușcat. Însă chipul lui era liniștit. "Alchimis­tul are două sute de ani", spusese Englezul. Tre­buie să fi știut cum să umble cu cobrele în deșert.
Flăcăul văzu cînd tovarășul lui se duse la cal și scoase spada cea lungă în formă de semilună. Cu ea, desenă un cerc pe nisip și așeză șarpele în mijloc. Animalul se liniști imediat.
― Poți să stai fără grijă, spuse Alchimistul. N-o să iasă de aici. Iar tu ai descoperit viața în deșert, semnul de care eu aveam nevoie.
― De ce era așa de important?
― Pentru că Piramidele sînt înconjurate de de­șert.
Flăcăul nu voia să audă de Piramide. Sufletul lui era greu de tristețe încă din noaptea precedentă. Dacă-și continua căutarea comorii însemna s-o pă­răsească pe Fatima.
― Te voi călăuzi prin deșert, spuse Alchimistul.
― Vreau să rămîn în oază, răspunse flăcăul. Am întîlnit-o pe Fatima. Iar ea, pentru mine, înseamnă mai mult decît comoara.
― Fatima este o femeie a deșertului, spuse Al­chimistul. Știe că bărbații trebuie să plece pentru a putea să se întoarcă. Ea și-a găsit comoara: pe tine. Acum așteaptă ca tu să găsești ceea ce cauți.
― Și dacă mă hotărăsc să rămîn?
― Vei fi sfetnicul Oazei. Ai aur destul ca să cumperi multe oi și multe cămile. Te vei însura cu Fatima și veți trăi fericiți în primul an. Vei învăța să iubești deșertul și vei cunoaște fiecare din cei cincizeci de mii de curmali. Vei observa cum cresc, dezvăluind o lume care se schimbă mereu. Și vei înțelege din ce în ce mai mult semnele, pentru că deșertul este un magistru mai bun ca toți. În al doi­lea an, îți vei aminti că există o comoară. Semnele vor începe să vorbească insistent despre asta, și tu vei încerca să le treci cu vederea. Îți vei folosi cu­noștințele numai pentru binele oazei și al locu­itorilor ei. Șefii de triburi îți vor mulțumi pentru asta. Cămilele îți vor aduce bogăție și putere. În al treilea an semnele vor continua să-ți vorbească de­spre comoară și despre Legenda Personală. O să stai nopți în șir rătăcind prin oază, iar Fatima va deveni o femeie tristă pentru că a făcut ca drumul tău să fie întrerupt. Dar îi vei dărui iubire și ea îți va răspunde cu iubire. Îți vei aminti că ea nu ți-a cerut niciodată să rămîi, fiindcă o femeie a deșer­tului știe să-și aștepte bărbatul. De asta nu o să-i găsești nici o vină. Dar vei umbla multe nopți prin nisipul deșertului și printre curmali gîndindu-te că poate ai fi putut să-ți urmezi calea, să te încrezi mai mult în iubirea ta pentru Fatima. Pentru că ceea ce te ține în oază este propria ta frică de faptul că nu te vei mai întoarce niciodată. Și-n acel moment, sem­nele îți vor arăta că acea comoară a ta este îngropată pe vecie. În al patrulea an semnele te vor părăsi pentru că n-ai vrut să le asculți. Șefii de triburi vor înțelege asta și vei fi destituit din Sfat. În acel mo­ment vei fi devenit un negustor bogat, cu multe cămile și multe mărfuri. Dar îți vei petrece restul zilelor rătăcind printre curmali și prin deșert, știind că nu ți-ai împlinit Legenda Personală și că în acel moment va fi prea tîrziu pentru asta. Și nu vei înțelege că Iubirea nu-l împiedică nici­odată pe un om să-și urmeze Legenda Personală. Iar cînd se întîmplă asta, este pentru că nu era Iubi­rea Adevărată, aceea care vorbește Limbajul Lumii.
Alchimistul șterse cercul de pe nisip, iar șarpele fugi și dispăru printre pietre. Flăcăul își aminti de Negustorul de cristaluri care a vrut mereu să mear­gă la Mecca, și de Englezul care căuta un Alchi­mist. Flăcăul își mai aminti și de o femeie care s-a încrezut în deșert și deșertul i-a adus într-o bună zi pe omul pe care-l dorea ca iubit.
Au încălecat, și de data asta băiatul îl urma pe Alchimist. Vîntul aducea zgomotele oazei, iar el încerca să ghicească vocea Fâtimei. În ziua aceea nu fusese la fîntînă din cauza luptei.
Dar în noaptea aceasta, cînd priveau la un șar­pe închis într-un cerc, straniul călăreț cu șoimul pe umăr îi vorbise de iubire și comori, de femeile de­șertului și de Legenda sa Personală.
― Merg cu dumneavoastră, spuse flăcăul. Și deodată își simți inima împăcată.
― Plecăm mîine în zori, înainte de răsăritul soa­relui, fu singurul răspuns al Alchimistului.



Flăcăul își petrecu toată noaptea treaz. Cu două ore înainte de răsăritul soarelui, îl trezi pe unul din­tre băieții care dormeau în cort și-i ceru să-i arate unde locuia Fatima. Au ieșit împreună și au mers pînă acolo. Drept plată, flăcăul îi dădu bani ca să-și cumpere o oaie.
Apoi îi ceru să caute unde dormea Fatima, să o trezească și să-i spună că el o aștepta. Tînărul arab făcu și acest lucru, și căpătă în schimb alți bani cu care să-și mai cumpere o oaie.
― Acum lasă-ne singuri, îi spuse flăcăul băiatu­lui arab, care se întoarse la cortul lui ca să se culce, mîndru că-l ajutase pe sfetnicul Oazei; și mulțumit că avea bani ca să-și cumpere oi.
Fatima apăru în ușa cortului. Amîndoi au ple­cat printre curmali. Flăcăul știa că era împotriva Tradiției, dar asta nu avea acum nici o importanță.
― Am să plec, spuse el. Și vreau să știi că mă voi întoarce. Eu te iubesc pentru că...
― Nu spune nimic, îl întrerupse Fatima. Iubești pentru că iubești. Nu există nici un motiv pen­tru ca să iubești.
Dar flăcăul continuă:
― Eu te iubesc pentru că am avut un vis, am întîlnit un rege, am vîndut cristaluri, am traversat deșertul, clanurile au declarat război și am fost la o fîntînă pentru a afla unde stătea un Alchimist. Eu te iubesc pentru că tot Universul a contribuit ca eu să ajung la tine.
Cei doi s-au îmbrățișat. Era prima oară cînd tru­purile li se atingeau.
― Mă voi întoarce, repetă flăcăul.
― Înainte priveam deșertul cu dorință, spuse Fatima. Acum o voi face cu speranță. Tatăl meu a plecat într-o zi, dar s-a întors la mama, și continuă să se întoarcă mereu.
Nu și-au mai spus nimic. Au mers puțin pe sub curmali, apoi flăcăul o lăsă la intrarea în cort.
― Mă voi întoarce așa cum tatăl tău s-a întors la mama ta, spuse.
Își dădu seama că ochii Fâtimei înotau în lacrimi.
― Plîngi?
― Sînt femeie a deșertului, spuse ea, ascunzîn­du-și fața. Dar mai înainte de toate sînt femeie.
Fatima intră în cort. În scurt timp soarele avea să apară. Cînd se va fi făcut ziuă, ea avea să iasă și să facă ce făcuse atîția ani înainte; dar totul se schimbase acum. Flăcăul nu mai era în oază, iar oaza nu mai însemna același lucru. Nu avea să mai fie locul cu cincizeci de mii de curmali și trei sute de fîntîni unde poposeau pelerinii, bucuroși, după o călătorie atît de lungă. Oaza, de acum încolo, avea să fie un loc gol pentru ea.
Începînd cu ziua aceea deșertul va deveni mai important. Avea să privească mereu în zare, încercînd să afle ce stea urmează flăcăul în căutarea co­morii lui. Avea să-și trimită sărutările vîntului, în speranța că ele vor atinge chipul flăcăului și-i vor povesti că era în viață, că-l aștepta așa cum o fe­meie îl așteaptă pe un bărbat curajos, plecat în cău­tarea viselor și a comorilor. Începînd cu ziua aceea, deșertul avea să fie un singur lucru: speranța în­toarcerii lui.



― Nu te gîndi la ce a rămas în urmă, îi spuse Alchimistul cînd începură cavalcada peste nisipu­rile deșertului. Totul este gravat în Sufletul Lumii și acolo va rămîne pentru vecie.
― Oamenii visează mai mult la întoarceri de­cît la plecări, zise flăcăul care se obișnuise iar cu tăcerea deșertului.
― Dacă ceea ce ai găsit este făcut din materie pură, niciodată nu va putrezi. Și te vei putea în­toarce într-o bună zi. Dacă nu a fost decît o clipă de lumină, ca explozia unei stele, atunci nu vei mai găsi nimic la înapoiere. Dar vei fi văzut o explozie de lumină. Și numai asta, și tot va fi meritat.
Bărbatul vorbea în limbajul alchimiei. Dar flă­căul știa că se referea la Fatima.
Era greu să nu te gîndești la ce a rămas în urmă. Deșertul, cu peisajul lui aproape neschimbat, se umplea de vise. Flăcăul încă mai vedea curmalii, fîntînile și chipul femeii iubite. Îl vedea pe Englez cu laboratorul lui, și pe cămilar care era un învăță­tor fără să știe. "Poate că Alchimistul n-a iubit nici­odată", gîndi băiatul.
Alchimistul călărea înaintea lui, cu șoimul pe umăr. Șoimul cunoștea bine limbajul deșertului, și cînd se opreau, pleca de pe umărul Alchimistu­lui și zbura în căutare de hrană. În prima zi a adus un iepure. A doua zi a adus două păsări.
Noaptea își așterneau păturile pe jos, dar nu aprindeau focul. Nopțile din deșert erau reci și se întunecau pe măsură ce luna descreștea pe cer. Timp de o săptămînă au mers în tăcere, vorbind doar despre precauțiile necesare pentru a ocoli lup­tele dintre clanuri. Războiul continua, iar vîntul aducea uneori miros dulceag de sînge. Pesemne se dăduse vreo bătălie în apropiere, și vîntul îi amin­tea flăcăului că există Limbajul Semnelor, mereu gata să-i arate ceea ce ochii nu reușeau să vadă.
După șapte zile de drum, Alchimistul hotărî să facă popas mai devreme decît de obicei. Șoimul plecă la vînătoare, iar el scoase bidonul de apă și-l oferi flăcăului.
― Ești aproape de sfîrșitul călătoriei, spuse Al­chimistul. Felicitările mele pentru că ți-ai urmat Legenda Personală.
― Iar dumneavoastră m-ați călăuzit în tăcere, răspunse flăcăul. Credeam că mă veți învăța ce știți. De curînd am străbătut deșertul alături de un om care avea cărți de Alchimie. Dar n-am reușit să în­văț nimic.
― Nu există decît un singur fel de a învăța, re­plică Alchimistul. Prin acțiune. Călătoria te-a în­vățat tot ce trebuia să știi. Nu mai lipsește decît un lucru.
Flăcăul vru să știe care era acela, dar Alchimis­tul rămase cu ochii în zare, așteptînd întoarcerea șoimului.
― De ce vi se spune Alchimistul?
― Pentru că asta sînt.
― Și ce era greșit la ceilalți alchimiști, care cău­tau aur și nr reușeau să-l obțină?
― Nu căutau decît aur, îi răspunse însoțitorul lui. Căutau comoara Legendei lor Personale fără să dorească să-și trăiască propria legendă.
― Ce nu știu eu încă? insistă flăcăul.
Dar Alchimistul continuă să privească orizon­tul. După o vreme, șoimul se întoarse cu hrana. Au săpat o groapă și au aprins focul în ea, astfel încît nimeni să nu vadă lumina flăcărilor.
― Sînt Alchimist pentru că sînt Alchimist, zise el în timp ce pregăteau mîncarea. Am învățat știin­ța asta de la bătrînii mei, care au învățat-o de la bu­nicii lor și tot așa pînă la facerea lumii. În acele vremuri, toată știința Marii Opere se putea scrie pe un singur smarald. Dar oamenii n-au dat impor­tanță lucrurilor simple și au început să scrie tratate, interpretări și studii filozofice. Și unii au început să spună că știau drumul mai bine decît ceilalți. Insă Tabla de Smarald este vie pînă în zilele noastre.
― Ce scria pe Tabla de Smarald? vru să știe flăcăul.
Alchimistul începu să deseneze ceva pe nisip dar nu zăbovi mai mult de cinci minute. În timp ce el desena, flăcăul își aminti de bătrînul rege și de piața unde se întîlniseră în acea zi; parcă trecu­seră ani și ani de atunci.
― Iată ce era scris pe Tabla de Smarald, zise Al­chimistul cînd termină de desenat.
Flăcăul se apropie și citi cuvintele de pe nisip.
― E un cod, zise băiatul, cam dezamăgit de Ta­bla de Smarald. Seamănă cu cărțile Englezului.
― Ba nu, răspunse Alchimistul. Este ca zborul ereților; nu trebuie să fie înțeles pur și simplu prin rațiune. Tabla de Smarald este o trecere directă spre Sufletul Lumii. Înțelepții au înțeles că lumea aceas­ta naturală este doar o imagine și o copie a Paradi­sului. Simpla existență a acestei lumi este o garanție că există altă lume, mai perfectă decît ea. Dumne­zeu a creat-o pentru ca, prin mijlocirea lucrurilor vizibile, oamenii să poată înțelege învățăturile spi­rituale și minunile științei Lui. Asta este ceea ce eu numesc Acțiune.
― Trebuie să înțeleg Tabla de Smarald? între­bă flăcăul.
― Poate, dacă ai fi într-un laborator de Alchi­mie, acum ar fi momentul să studiezi cel mai bun mod de a înțelege Tabla de Smarald. Dar acum ești în deșert. Deci cufundă-te în deșert. Este la fel de bun pentru a înțelege lumea ca oricare alt lucru de pe fața pămîntului. Nu ai nevoie să înțelegi deșer­tul: este de ajuns să privești un simplu grăunte de nisip și vei vedea în el toate minunile Creației.
― Cum să fac să mă cufund în deșert?
― Ascultă-ți inima. Ea cunoaște totul, pentru că a venit din Sufletul Lumii și într-o zi se va în­toarce în el.



Mai merseră în tăcere încă două zile. Alchimis­tul era din ce în ce mai precaut, pentru că se apro­piau de zona luptelor celor mai crîncene. Iar flăcăul încerca să-și asculte inima.
Era o inimă complicată: înainte era obișnuită să plece mereu, iar acum voia să ajungă cu orice preț. Uneori inima lui stătea ore în șir povestindu-i isto­rii de dor, alteori se emoționa de răsăritul soarelui în deșert și-l făcea pe flăcău să plîngă pe ascuns. Inima bătea mai repede cînd îi vorbea flăcăului de­spre comoară și abia se mai simțea cînd ochii flă­căului se pierdeau în nesfîrșirea deșertului. Dar niciodată nu tăcea, nici chiar cînd flăcăul nu schim­ba nici o vorbă cu Alchimistul.
― De ce trebuie să ne ascultăm inima? întrebă flăcăul cînd se opriră în acea zi.
― Pentru că acolo unde este ea, acolo va fi și comoara ta.
― Inima mea e agitată, spuse flăcăul. Visează, se emoționează și e îndrăgostită de o femeie din deșert. Îmi cere tot felul de lucruri și nu mă lasă să dorm nopți în șir cînd mă gîndesc la ea.
― Asta-i bine. Inima ta e vie. Ascultă în conti­nuare tot ce are să-ți spună.



În următoarele trei zile cei doi s-au întîlnit cu cîțiva războinici și i-au văzut pe alții la orizont. Ini­ma flăcăului începu să vorbească despre frică. Îi povestea istorii pe care le auzise de la Sufletul Lu­mii, povești despre oameni care plecaseră în căuta­rea comorilor lor și nu le găsiseră niciodată. Uneori îl speria cu gîndul că nu va avea niciodată comoara sau că putea muri în deșert. Alteori îi spunea flă­căului că e mulțumită, că-și găsise iubirea și găsise mulți bani de aur.
― Inima mea e înșelătoare, îi spuse flăcăul Al­chimistului, cînd s-au oprit ca să-și odihnească pu­țin caii. Nu vrea ca eu să merg mai departe.
― Asta e bine, răspunse Alchimistul. Dovedește că inima ta e vie. Este normal să-ți fie frică să dai pentru un vis tot ce ai căpătat pînă acum.
― Atunci, pentru ce trebuie să-mi ascult inima?
― Pentru că niciodată nu vei reuși s-o faci să tacă. Și chiar dacă te prefaci că nu asculți ce spune, ea va sta în pieptul tău repetînd mereu tot ce crede despre viață și lume.
― Și dacă e înșelătoare?
― Înșelăciunea este o lovitură neașteptată. Dacă îți cunoști bine inima, niciodată nu va reuși asta. Pentru că tu îi vei cunoaște visele și dorințele și vei ști ce să faci cu ele. Nimeni nu reușește să fugă de propria inimă. De aceea e mai bine să asculți ce spu­ne. Pentru ca niciodată să nu vină o lovitură pe care n-o aștepți.
Flăcăul continuă să-și asculte inima în timp ce străbăteau deșertul. Începu să-i cunoască șiretlicu­rile și trucurile și începu s-o accepte așa cum era.
Atunci flăcăului nu i-a mai fost frică și n-a mai vrut să se întoarcă, pentru că într-o seară inima îi spuse că era mulțumită. "Chiar dacă eu mai cîrtesc pu­țin", îi spunea inima, "o fac pentru că sînt inimă de om, și inimile oamenilor așa sînt. Le este teamă să-și împlinească cele mai îndrăznețe visuri, pen­tru că li se pare că nu merită sau că nu vor reuși. Noi, inimile, murim de frică numai la gîndul unor iubiri care dispar pentru totdeauna, la clipe care ar fi putut să fie bune și n-au fost, la comori care ar fi putut fi descoperite dar au rămas pentru tot­deauna îngropate în nisip. Pentru că atunci cînd se întîmplă așa ceva, suferim îngrozitor."
― Inimii mele îi este frică de suferință, îi spu­se flăcăul Alchimistului într-o noapte cînd priveau cerul fără lună.
― Spune-i că frica de suferință este mai rea de­cît suferința însăși. Și că nici o inimă nu a suferit cînd a plecat în căutarea visurilor ei, pentru că fie­care moment de căutare este un moment de întîl­nire cu Dumnezeu și cu Veșnicia.
"Fiecare clipă de căutare este o clipă de regă­sire", îi spuse flăcăul inimii lui. "Cît mi-am căutat comoara am avut numai zile luminoase, pentru că știam că fiecare oră făcea parte din visul de a o găsi. Cît am căutat comoara, am descoperit pe drum lu­cruri pe care niciodată n-aș fi visat să le întîlnesc dacă n-aș fi avut curajul să încerc lucruri imposi­bile pentru păstori."
Și atunci sufletul lui se potoli pentru o întreagă după-amiază. Noaptea, flăcăul dormi liniștit și cînd se trezi, inima începu să-i povestească despre Su­fletul Lumii. Îi spuse că omul fericit este omul care îl poartă pe Dumnezeu în sine. Și că fericirea putea fi întîlnită într-un simplu grăunte de nisip din de­șert, așa cum îi spusese Alchimistul. Pentru că un grăunte de nisip este un moment al Creației și Uni­versului i-au trebuit mii de milioane de ani ca să-l creeze.
"Pe fiecare om de pe fața Pămîntului îl așteap­tă o comoară undeva", îi spuse inima. Noi, inimile, obișnuim să vorbim puțin despre aceste comori pentru că atunci oamenii nu mai vor să le găseas­că. Vorbim despre ele numai copiilor. Apoi lăsăm viața să-l îndrepte pe fiecare spre destinul său. Dar, din nefericire, puțini urmează drumul care le este trasat, adică drumul Legendei Personale și al feri­cirii. Ei cred că lumea este un lucru amenințător, și de aceea lumea chiar devine amenințătoare.
"Și atunci noi, inimile, vorbim din ce în ce mai încet, dar nu tăcem niciodată. Și evităm ca vorbele noastre să fie auzite: nu vrem ca oamenii să sufere pentru că nu și-au urmat inimile."
― De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-și urmeze visele? îl întrebă flăcăul pe Alchimist.
― Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere.
Începînd din ziua aceea, flăcăul și-a ascultat inima. I-a cerut să nu-l mai părăsească niciodată. I-a cerut ca, atunci cînd se depărta de visele lui, inima să-i bubuie în piept și să-i dea semnalul de alarmă. Flăcăul a jurat că de cîte ori va auzi acest semnal, avea să-l asculte.
Toată noaptea aceea stătu de vorbă cu Alchi­mistul. Iar Alchimistul înțelese că inima flăcăului se întorsese către Sufletul Lumii.
― Ce să fac acum? întrebă flăcăul.
― Continuă-ți drumul spre Piramide, spuse Al­chimistul. Și fii atent la semne. Acum inima ta este în stare să-ți arate comoara.
― Asta era ceea ce trebuia să aflu?
― Nu, răspunse Alchimistul. Ceea ce trebuie să afli este următorul lucru: Înainte să împlinească un vis, totdeauna Sufle­tul Lumii hotărăște să pună la încercare tot ce visă­torul a învățat pe parcurs. El face asta nu pentru că știe mai multe, ci ca să putem, împreună cu vi­sul nostru, să posedăm și lecțiile pe care le-am în­vățat urmînd drumul către vis. Este momentul în care cea mai mare parte a oamenilor renunță. Este ceea ce numim, în limbajul deșertului, "să mori de sete cînd curmalii au apărut la orizont". O căutare începe totdeauna cu Norocul începătorului. Și ter­mină totdeauna cu Proba Cuceritorului.
Flăcăul își aminti de un vechi proverb de la el de-acasă. Spunea că ora cea mai întunecată era aceea dinaintea răsăritului.



A doua zi a apărut primul semn concret de pri­mejdie. Trei războinici s-au apropiat și au întrebat ce făceau cei doi acolo.
― Am venit la vînătoare cu șoimul, răspunse Alchimistul.
― Trebuie să vă controlăm ca să vedem dacă nu aveți arme, spuse unul dintre războinici.
Alchimistul descălecă fără grabă. Flăcăul făcu același lucru.
― La ce-ți trebuie atîta bănet? întrebă război­nicul, cînd văzu punga flăcăului.
― Ca să ajung în Egipt, răspunse el.
Paznicul care-l controla pe Alchimist găsi un fla­con mic de cristal plin cu un lichid și un ou de sti­clă gălbuie, ceva mai mare decît oul de găină.
― Ce sînt astea? întrebă paznicul.
― Sînt Piatra Filozofală și Elixirul de Viață Lun­gă. Sînt Marea operă a Alchimiștilor. Cine va bea din acest elixir nu va mai cunoaște boala și o fă­rîmă din această piatră transformă orice metal în aur.
Soldații au rîs cu poftă, iar Alchimistul rîse și el. Găsiseră răspunsul foarte caraghios, așa că-i lăsară să plece fără nici o piedică, cu toate lucru­rile lor.
― Sînteți nebun? îl întrebă flăcăul pe Alchi­mist, după ce se depărtaseră îndeajuns. De ce ați făcut asta?
― Ca să-ți arăt o simplă lege a lumii acesteia. Cînd ne aflăm în fața marilor comori, nu le vedem niciodată. Și știi de ce? Pentru că oamenii nu cred în comori.
Și-au continuat drumul prin deșert. Cu fiecare zi care trecea, inima flăcăului devenea tot mai tă­cută. Nu mai voia să știe nici de lucrurile trecute, nici de cele viitoare; se mulțumea să contemple și ea deșertul, și să soarbă împreună cu flăcăul din Sufletul Lumii. El și inima lui s-au împrietenit la cataramă ― unul deveni incapabil să-l trădeze pe celălalt.
Cînd vorbea, inima o făcea ca să-l îmboldească și să-i dea putere flăcăului, care uneori găsea în­grozitor de enervante zilele de tăcere. Inima îi po­vesti pentru prima oară despre marile lui calități: curajul de a-și fi părăsit oile, de a-și trăi Legenda Personală, sau entuziasmul lui la prăvălia de cris­taluri.
Și-i mai povesti despre un lucru pe care el nici­odată nu-l observase: despre primejdiile care trecu­seră pe lîngă el și el nu le luase în seamă niciodată. Inima i-a spus că odată îi ascunsese un pistol pe care el îl furase de la tatăl lui, pentru că putea foar­te bine să se rănească cu el. Și-i mai aminti acea zi în care flăcăului i se făcuse rău în plin cîmp și vo­mitase, apoi căzuse într-un somn adînc și lung: mai departe, pe drumul lui, erau doi tîlhari care plănuiseră să-i fure oile și să-l omoare. Dar cum flăcăul n-a apărut, au plecat crezînd că el își schimbase traseul.
― Inimile îi ajută totdeauna pe oameni? îl în­trebă flăcăul pe Alchimist.
― Numai pe aceia care-și trăiesc Legenda Per­sonală. Dar îi ajută mult pe copii, pe bețivi și pe bătrîni.
― Vreți să spuneți că în aceste cazuri nu sîn­tem în primejdie?
― Vreau numai să spun că inimile fac tot ce le stă în putință, răspunse Alchimistul.
Într-o seară au trecut pe la tabăra unuia dintre clanuri. Erau arabi în haine albe arătoase, cu arme așezate prin toate colțurile. Bărbații fumau narghi­lea și vorbeau despre lupte. Nimeni nu-i băgă în seamă pe cei doi drumeți.
― Nu-i nici un pericol, spuse flăcăul, cînd se depărtară puțin de tabără.
Alchimistul se înfurie.
― Încrede-te în inima ta, dar nu uita că ești în deșert. Cînd este război, și Sufletul Lumii simte strigătele de luptă. Nimeni nu e scutit să sufere con­secințele fiecărui lucru care se petrece sub soare.
"Toate sînt un singur lucru", își aminti flăcăul.
Și ca și cum deșertul ar fi vrut să arate că bătrî­nul Alchimist avea dreptate, doi călăreți apărură pe urmele călătorilor.
― Nu puteți merge mai departe, spuse unul dintre ei. Vă aflați pe nisipuri unde luptele sînt în toi.
― Nu merg prea departe, răspunse Alchimis­tul, privind fix în ochii războinicilor. Aceștia răma­seră nemișcați cîteva minute, apoi se învoiră ca cei doi să-și vadă de drum.
Flăcăul asistă fascinat la toate acele lucruri.
― I-ați dominat cu o privire, comentă el.
― Ochii dezvăluie puterea sufletului, răspunse Alchimistul.
Era adevărat, gîndi flăcăul. Observase că, în mijlocul mulțimii de soldați din tabără, unul din­tre ei îi privise fix. Și era așa de departe că nici nu-i puteai vedea fața. Dar flăcăul era sigur că-i privise pe ei.
În sfîrșit, cînd au început să traverseze niște munți care se întindeau de-a lungul zării, Alchi­mistul spuse că mai aveau două zile pînă să ajun­gă la Piramide.
― Dacă ne despărțim curînd, spuse flăcăul, în­vățați-mă Alchimia.
― O știi deja. Înseamnă să pătrunzi în Sufletul Lumii și să descoperi comoara pe care ne-a rezer­vat-o.
― Nu asta vreau să aflu. Vreau să transform plumbul în aur.
Alchimistul respectă liniștea deșertului și nu vorbi decît cînd se opriră să mănînce.
― Totul evoluează în Univers, spuse el. Și pen­tru înțelepți, aurul este metalul cel mai evoluat. Nu întreba de ce; nu știu. Știu numai că Tradiția este totdeauna adevărată. Oamenii nu au interpretat co­rect cuvintele înțelepților. Așa că din simbolul evo­luției, aurul a devenit semnul războaielor.
― Lucrurile vorbesc multe limbaje, spuse flă­căul. Am văzut cînd nechezatul cămilei era doar un nechezat, apoi a redevenit semn de pericol, și după aceea s-a întors la simplul nechezat.
Dar a tăcut. Pesemne că Alchimistul știa toate acestea.
― Am cunoscut alchimiști adevărați, continuă el. Se încuiau în laborator și încercau să evolueze ca aurul; descopereau Piatra Filozofală. Pentru că au înțeles că atunci cînd evoluează un lucru, avan­sează și tot ce este în jurul lui. Alții au obținut pia­tra din întîmplare. Erau înzestrați, sufletele lor erau mai treze decît ale celorlalți oameni. Dar aceștia nu contează pentru că sînt rari. Alții, în sfîrșit, nu cău­tau decît aur. Aceștia nu au descoperit niciodată taina. Au uitat că plumbul, arama, fierul își au și ele o Legendă Personală pe care trebuie să și-o îm­plinească. Cine se amestecă în Legenda Personală a altuia, niciodată nu și-o va descoperi pe a lui.
Cuvintele Alchimistului au sunat ca un bles­tem. S-a aplecat și a luat o scoică de pe nisipul de­șertului.
― Aici a fost cîndva o mare, spuse.
― Am băgat de seamă, zise flăcăul. Alchimistul îi ceru băiatului să apropie scoica de ureche. În copilărie făcuse asta de multe ori, și ascultase murmurul mării.
― Marea continuă să se mai afle în această scoi­că, pentru că este Legenda ei Personală. Și nici­odată n-o va părăsi, pînă ce deșertul se va acoperi din nou de apă.
Încălecară apoi, și-și continuară drumul spre Piramidele din Egipt.
Soarele începuse să coboare cînd inima flăcău­lui dădu semnalul de pericol. Se aflau în mijlocul unor dune uriașe și flăcăul îl privi pe Alchimist, dar acesta părea că nu a observat nimic. Cinci mi­nute mai tîrziu, flăcăul zări doi călăreți în fața lui, cu siluetele proiectate contra luminii. Pînă să apu­ce să-i spună ceva Alchimistului, cei doi călăreți se transformară în zece, apoi o sută, pînă ce du­nele uriașe au fost năpădite de ei.
Erau războinici îmbrăcați în albastru, cu o tiară neagră peste turban. Aveau fețele acoperite de un văl tot albastru, lăsînd să se vadă numai ochii.
Chiar de la depărtare, ochii lăsau să se vadă for­ța sufletelor lor. Iar ochii vorbeau despre moarte.



I-au dus pe cei doi la o tabără militară din apro­piere. Un soldat i-a îmbrîncit pe flăcău și pe Al­chimist într-un cort. Era un cort deosebit de acelea pe care le văzuse în oază; aici era un comandant împreună cu statul lui major.
― Aceștia sînt spionii, spuse unul din oameni.
― Nu sîntem decît călători, răspunse Alchi­mistul.
― Ați fost văzuți în tabăra inamică acum trei zile. Și ați stat de vorbă cu unul dintre războinici.
― Sînt un om care călătorește prin deșert și cu­noaște stelele, zise Alchimistul. Nu am informații despre trupe sau despre mișcările clanurilor. Mi-am călăuzit prietenul pînă aici.
― Cine e prietenul dumitale? întrebă coman­dantul.
― Un alchimist, răspunse Alchimistul. Cunoaș­te forțele naturii. Și vrea să-i arate comandantului puterile lui extraordinare.
Flăcăul asculta în tăcere. Și cu frică.
― Ce face un străin pe pămînt străin? întrebă altul.
― A adus bani ca să-i ofere clanului acestuia, răspunse Alchimistul, înainte ca flăcăul să deschi­dă gura. Și luînd punga flăcăului, dădu banii ge­neralului.
Arabul îi luă în tăcere. Ajungeau pentru ca să cumpere multe arme.
― Ce e acela un alchimist? întrebă, în cele din urmă.
― Un om care cunoaște natura și lumea. Dacă vrea, poate distruge tabăra aceasta numai cu forța vîntului.
Oamenii au rîs. Erau obișnuiți cu forța războ­iului, dar vîntul nu avea o lovitură mortală. Însă în pieptul fiecăruia inimile au tresărit. Erau oa­meni ai deșertului și se temeau de vrăjitori.
― Vreau să văd, spuse generalul.
― Avem nevoie de trei zile. El se va preschim­ba în vînt numai pentru a-și arăta puterile. Dacă nu reușește, noi vă oferim cu umilință viețile noas­tre, spre gloria clanului vostru.
― Nu-mi poți oferi ceea ce este deja al meu, spuse arogant generalul.
Dar le acordă călătorilor răgazul celor trei zile cerute.
Flăcăul era încremenit de groază. Ieși din cort pentru că Alchimistul îl prinsese de braț.
― Nu lăsa să se vadă că ți-e frică, zise Alchimis­tul. Sînt oameni curajoși și-i disprețuiesc pe lași.
Dar flăcăul rămăsese fără glas. Reuși să îngai­me ceva doar după mult timp, cînd erau deja în mij­locul taberei. Nu era nevoie de închisoare: doar arabii le luaseră caii. Și încă o dată, lumea își dez­vălui limbajele ei multiple: deșertul, mai înainte o zonă liberă fără sfîrșit, era acum un zid de netrecut.
― Le-ați dat toată averea mea! zise flăcăul. Tot ce-am cîștigat eu o viață întreagă!
― Și la ce ți-ar fi servit, dacă tot mureai? răs­punse Alchimistul. Banii te-au salvat pentru trei zile. Foarte rar servesc banii pentru ca să amîni moartea.
Dar flăcăul era prea speriat ca să audă cuvinte înțelepte. Nu știa cum avea să se transforme în vînt. Nu era Alchimist.
Alchimistul a cerut ceai unui războinic, și a tur­nat puțin pe încheieturile flăcăului. O undă de liniș­te îi umplu trupul în timp ce Alchimistul mormăia niște cuvinte pe care el nu reușea să le înțeleagă.
― Nu te lăsa pradă disperării, spuse Alchimis­tul, cu o voce ciudat de blîndă. Asta te împiedică să vorbești cu inima ta.
― Dar eu nu știu să mă preschimb în vînt.
― Cine își trăiește Legenda Personală, știe tot ce are nevoie să știe. Un singur lucru face visele imposibile: frica de eșec.
― Nu mi-e frică să dau greș. Numai că nu știu cum să mă transform în vînt.
― Atunci va trebui să înveți. Viața ta depinde de asta.
― Și dacă nu reușesc?
― O să mori trăindu-ți Legenda Personală. E mult mai bine decît să mori ca milioane de oameni, care n-au avut habar vreodată că există o Legendă Personală. Pînă atunci, nu-ți face griji. În general, moartea face ca oamenii să devină mai sensibili față de viață.
Prima zi a trecut. A fost o bătălie crîncenă în apropiere, și mai mulți răniți au fost aduși în ta­bără. "Nimic nu se schimbă cu moartea", gîndi flăcăul. Războinicii care mureau erau înlocuiți de alții, și viața curgea mai departe.
― Puteai să fi murit mai tîrziu, prietene, spuse paznicul către trupul unui camarad. Puteai să fi murit cînd venea pacea. Dar oricum ai fi sfîrșit tot murind.
La sfîrșitul zilei, flăcăul îl căută pe Alchimist. Acesta își ducea șoimul în deșert.
― Nu știu să mă transform în vînt, repetă flă­căul.
― Amintește-ți de ce ți-am spus: lumea este numai partea vizibilă a lui Dumnezeu. Alchimia înseamnă să aduci în plan material perfecțiunea spirituală.
― Ce faceți aici?
― Îmi hrănesc șoimul.
― Dacă nu reușesc să mă preschimb în vînt o să murim, spuse flăcăul. La ce bun să mai hrănești șoimul?
― Tu o să mori, zise Alchimistul. Pentru că eu știu să mă transform în vînt.



A doua zi flăcăul se duse pe o stîncă înaltă, aproape de tabără. Santinelele I-au lăsat să trea­că: auziseră deja de vrăjitorul care se transformă în vînt, și nu voiau să aibă de-a face cu el. În plus, deșertul era un zid uriaș, de netrecut.
A stat toată după-amiaza celei de-a doua zile privind deșertul. Și-a ascultat inima. Iar deșertul i-a ascultat frica.
Amîndoi vorbeau aceeași limbă.



A treia zi, generalul își strînse principalii co­mandanți.
― Să-l vedem pe puștiul care se preschimbă în vînt, îi spuse Generalul Alchimistului.
― Să-l vedem, răspunse Alchimistul. Băiatul îi conduse pînă la locul unde fusese în ajun. Acolo le ceru tuturor să șadă.
― O să dureze puțin, spuse flăcăul.
― Nu ne grăbim, răspunse Generalul. Sîntem oameni ai deșertului.



Flăcăul începu să privească orizontul. În de­părtare erau munți, erau dune, stînci și plante tîrî­toare care se încăpățînau să trăiască acolo unde supraviețuirea era imposibilă. Aici era deșertul pe care el îl străbătuse atîtea luni, dar din care oricum cunoștea o parte foarte mică. În această parte mică întîlnise englezi, caravane, războaie între clanuri și o oază cu cincizeci de mii de curmali și trei sute de fîntîni.
― Astăzi ce-ți mai dorești? întrebă deșertul. Nu ne-am privit destul înainte?
― Într-un anume loc, tu o păstrezi pe ființa pe care eu o iubesc, spuse flăcăul. Și atunci cînd îți pri­vesc nisipurile, o privesc și pe ea. Vreau să mă în­torc la ea și pentru asta am nevoie de ajutorul tău ca să mă transform în vînt.
― Ce înseamnă iubire? întrebă deșertul.
― Iubire este atunci cînd șoimul zboară peste nisipurile tale. Pentru el, tu ești un cîmp verde de pe care nu s-a întors niciodată fără vînat. El îți cu­noaște Stîncile, dunele, munții, și tu ești generos cu el.
― Ciocul șoimului ia pietre din mine, răspun­se deșertul. Ani în șir eu îi întrețin vînatul, cu pu­țina mea apă îl hrănesc, îi arăt unde este hrana. Și într-o zi coboară șoimul din cer chiar atunci cînd simt mîngîierea vînatului pe nisipurile mele. Și-mi ia tot ce am crescut.
-― Dar pentru asta ai crescut vînatul, răspunse flăcăul. Pentru a-l hrăni pe șoim. Iar șoimul îl va hrăni pe om. Și într-o bună zi, omul îți va hrăni ni­sipurile, și vînatul va răsări din nou. Așa se mișcă lumea.
― Și asta înseamnă iubire?
― Asta e iubirea. Este ceea ce face ca vînatul să devină șoim, șoimul să devină om, și omul din nou, deșert. Este ceea ce face plumbul să se trans­forme în aur; iar aurul, din nou, să se ascundă sub pămînt.
― Nu-ți înțeleg cuvintele, zise deșertul.
― Atunci înțelege măcar că într-un loc de pe nisipurile tale o femeie mă așteaptă. Și pentru asta, trebuie să mă transform în vînt.
Deșertul rămase tăcut cîteva clipe.
― Eu îți dau nisipurile mele pentru ca vîntul să poată sufla. Dar singur, nu pot face nimic. Cere ajutorul vîntului.
O briză ușoară începu să sufle. Comandanții îl priveau pe flăcău de departe vorbind o limbă pe care n-o cunoșteau.
Alchimistul zîmbea.
Vîntul ajunse aproape de flăcău și-i atinse fața. Ascultase discuția cu deșertul, pentru că vîntul știe întotdeauna tot. Străbătea lumea fără un loc anume de naștere, fără un loc unde să moară.
― Ajută-mă, îi spuse flăcăul vîntului. Într-o zi mi-ai adus vocea iubitei mele.
― Cine te-a învățat să vorbești limbajul deșer­tului și al vîntului?
― Inima mea, răspunse flăcăul.
Vîntul avea multe nume. Aici i se spunea siroco, pentru că arabii credeau că vine de pe pămînturi acoperite de ape, unde locuiau oameni negri. În locurile depărtate de unde venea flăcăul îl numeau Levant, pentru că se credea că aduce nisipurile de­șertului și strigătele de război ale maurilor. Poate într-un loc mai depărtat de cîmpurile oilor lui, oa­menii se gîndeau că vîntul se năștea în Andaluzia. Dar vîntul nu venea de nicăieri, și nu mergea nici­unde și de aceea era mai puternic decît deșertul, într-o zi, oamenii ar fi putut planta copaci în de­șert și chiar crește oi, dar niciodată n-aveau să reu­șească să stăpînească vîntul.
― Tu nu poți fi vînt, spuse vîntul. Sîntem de naturi diferite.
― Nu e adevărat, răspunse flăcăul. Am cunos­cut secretele Alchimiei pe cînd rătăceam prin lume cu tine. Port în mine vînturile, deșerturile, oceanele, stelele și tot ce a fost creat în Univers. Am fost fă­cuți de aceeași Mînă, și avem același Suflet. Vreau să fiu ca tine, să pătrund în toate colțurile, să stră­bat mările, să spulber nisipul care-mi acoperă co­moara, să aduc aproape vocea iubitei mele.
― Am ascultat discuția ta cu Alchimistul de acum cîteva zile, spuse vîntul. El a spus că fiecare lucru are Legenda lui Personală. Oamenii nu se pot transforma în vînt.
― Învață-mă să fiu vînt pentru cîteva clipe, se rugă flăcăul. Ca să putem vorbi despre posibilită­țile nelimitate ale omului și ale vîntului.
Vîntul era curios, și acela era un lucru pe care nu-l știa. I-ar fi plăcut să vorbească despre acel lu­cru, dar nu știa cum să transforme oamenii în vînt. Chiar dacă el știa atîtea lucruri! Plăsmuia deșer­turi, scufunda nave, culca la pămînt păduri întregi și se plimba prin orașe pline de muzică și de zgo­mote ciudate. Se credea nemărginit, și dintr-o dată venea băiatul ăsta care spunea că mai sînt încă lu­cruri pe care le putea face vîntul.
― Și lucrul ăsta care se cheamă Iubire, continuă flăcăul, văzînd că vîntul aproape că cedase rugă­minților lui. Cînd iubești reușești să fii orice lucru al Creației. Cînd iubești nu-ți trebuie să înțelegi ce se petrece pentru că totul se petrece în noi și oame­nii se pot transforma în vînt. Dacă vîntul îi ajută, desigur.
Vîntul era foarte mîndru, așa că a fost foarte iri­tat cînd auzi vorbele flăcăului. Începu să sufle mai tare, ridicînd nisipurile deșertului. Dar trebui să recunoască, la sfîrșit, că și dacă a străbătut toată lu­mea, tot nu știa cum să-l transforme pe om în vînt. Și nu cunoștea Iubirea.
― Cînd hoinăream prin lume, am observat că mulți oameni vorbeau de iubire privind spre cer, spuse vîntul, furios că trebuia să-și recunoască li­mitele. Poate că ar trebui să întrebi cerul.
― Atunci ajută-mă, zise flăcăul. Umple locul ăsta de praf pentru ca eu să pot privi soarele fără să mă orbească.
― Vîntul suflă atunci cu toată puterea, și cerul se umplu de nisip lăsînd doar un disc aurit în loc de soare.
În tabără era greu să mai zărești ceva. Oamenii deșertului cunoșteau acel vînt. Se numea Simum și era mai rău decît o furtună pe mare ― pentru că ei nu cunoșteau marea. Caii nechezau, iar ar­mele s-au acoperit de nisip.
Pe stîncă, unul dintre comandanți se întoarse spre general, spunînd:
― Poate că e mai bine să ne oprim aici.
Aproape că nu-l mai zăreau pe flăcău. Chipu­rile erau acoperite de vălurile albastre iar ochii nu arătau acum decît spaimă.
― Să încetăm, stărui alt comandant.
― Vreau să văd măreția lui Allah, spuse gene­ralul cu respect. Vreau să văd cum se preschimbă oamenii în vînt.
Dar își notă în minte numele celor doi bărbați care au arătat frică. Imediat ce se va opri avea să-i destituie din postul de comandă pentru că oame­nii deșertului nu știu ce este frica.
― Vîntul mi-a spus că știi ce este Iubirea, se adresă flăcăul Soarelui. Dacă cunoști Iubirea cu adevărat, cunoști și Sufletul Lumii, care e făcut din Iubire.
― De aici de unde mă aflu, spuse soarele, pot vedea Sufletul Lumii. El comunică cu sufletul meu și amîndoi, împreună, facem să crească plantele și să umble oile în căutarea umbrei. De aici de unde mă aflu ― și sînt foarte departe de lume ― am învățat să iubesc. Știu că, dacă m-aș apropia puțin mai mult de Terra, tot ce-ar fi pe ea ar muri și Su­fletul Lumii ar înceta să mai existe. Atunci ne pri­vim și ne îndrăgim, și eu îi dau viață și căldură, iar ea îmi dă un motiv să trăiesc.
― Va să zică știi ce este Iubirea, spuse flăcăul.
― Și cunosc și Sufletul Lumii, pentru că am stat mult de vorbă în călătoria asta fără sfîrșit prin Uni­vers. El îmi spune că necazul lui cel mai mare este că pînă în ziua de azi numai mineralele și vegeta­lele au înțeles că totul e un singur lucru. Și pentru asta nu trebuie ca fierul să fie la fel cu cuprul, iar cuprul la fel cu aurul. Fiecare își are rolul lui în acest lucru unic și totul ar fi fost o Simfonie a Păcii dacă Mîna care a scris totul s-ar fi oprit în a cincea zi a Creației. Dar a existat și o a șasea zi, spuse Soarele.
― Ești înțelept pentru că vezi totul de la distan­ță, răspunse flăcăul. Dar nu cunoști Iubirea. Dacă n-ar fi existat a șasea zi a Creației n-ar fi existat omul, și cuprul ar fi pentru totdeauna cupru, plumbul, pentru totdeauna plumb. Fiecare își are Legenda lui Personală, e drept, dar într-o bună zi această Le­gendă Personală se va fi împlinit. Și atunci este ne­voie să te transformi în ceva mai bun și să ai o nouă Legendă Personală, pînă ce Sufletul Lumii va fi cu adevărat un singur lucru.
Soarele căzu pe gînduri și se hotărî să strălu­cească mai tare. Vîntul, căruia îi plăcuse discuția, suflă și el mai tare, pentru ca soarele să nu-l or­bească pe flăcău.
― De aceea există Alchimia, continuă flăcăul. Pentru ca fiecare om să-și caute comoara și s-o gă­sească și pe urmă să vrea să fie mai bun decît pînă atunci. Plumbul își va împlini rolul său pînă ce lu­mea nu va mai avea nevoie de plumb; și atunci el va trebui să se transforme în aur. Alchimiștii fac acest lucru. Arată că, de cîte ori căutăm să fim mai buni decît sîntem, totul în jurul nostru devine mai bun.
― Și de ce spui că eu nu cunosc Iubirea? între­bă Soarele.
― Pentru că iubirea nu înseamnă să fii nemiș­cat precum deșertul, nici să cutreieri lumea precum vîntul, nici să privești totul de la distanță, cum faci tu. Iubirea este forța care transformă și face ca Su­fletul Lumii să fie mai bun. Cînd am pătruns în el pentru prima oară, am crezut că este perfect. Apoi am văzut că era o oglindă a tuturor ființelor și își avea războaiele și patimile lui. Noi sîntem aceia care hrănim Sufletul Lumii, iar pămîntul pe care trăim va fi mai bun sau mai rău după cum noi vom fi mai buni sau mai răi. Aici intră în joc forța Iu­birii, fiindcă atunci cînd iubim, vrem totdeauna să fim mai buni decît sîntem.
― Și ce vrei de la mine? întrebă Soarele.
― Să mă ajuți să mă preschimb în vînt, răspun­se flăcăul.
― Natura mă cunoaște ca cea mai înțeleaptă făptură, răspunse Soarele. Dar nu știu cum să te preschimb în vînt.
― Atunci cu cine trebuie să vorbesc?
Soarele nu răspunse. Vîntul trăgea cu urechea și avea să umple lumea cu știrea că înțelepciunea aceluia era limitată. Dar pînă una alta nu avea chef să fugă de lîngă acel flăcău care vorbea Limbajul Lumii.
― Încearcă să stai de vorbă cu Mîna care a scris totul, răspunse Soarele într-un sfîrșit.
Vîntul țipă de bucurie și suflă cu mai multă pu­tere ca oricînd. Corturile au fost smulse din nisip, iar animalele au rupt hățurile. Pe stîncă, oamenii se agățaseră unii de alții ca să nu fie aruncați cine știe unde.
Flăcăul se întoarse spre Mîna care Scrisese To­tul. Dar în loc să vorbească ceva, simți că Univer­sul rămase tăcut, așa încît tăcu și el.
O forță a Iubirii țîșni din sufletul lui, și flăcăul începu să se roage. Era o rugăciune pe care n-o mai spusese niciodată pînă atunci, era o rugăciune fără cuvinte și fără nici o cerere. Nu mulțumea pentru oile care găsiseră un islaz, nici nu implora să vîndă mai multe cristaluri, nici nu cerea ca femeia pe care o întîlnise să-i aștepte întoarcerea. În liniștea care urmă, flăcăul înțelese că deșertul, vîntul și soarele căutau semnele pe care acea Mînă le scrisese și care încercau să-și împlinească menirea și să înțeleagă ce stătea scris pe un simplu smarald. Știa că acele semne erau răspîndite pe Pămînt și în Spațiu și că aparent nu aveau nici un rost, nici un temei, și că nici deșerturile, nici vînturile, nici sorii și nici oame­nii nu știau pentru ce fuseseră creați. Numai Mîna aceea avea un motiv pentru toate astea și numai ea era în stare să săvîrsească minuni, să transforme oceanele în deșerturi și oamenii în vînt. Pentru că numai ea înțelegea că un scop major împingea Uni­versul spre un punct unde cele șase zile ale Creației se vor transforma în Marea Operă.
Flăcăul s-a cufundat în Sufletul Lumii și a vă­zut că Sufletul Lumii era o parte a sufletului lui Dumnezeu și a văzut că Sufletul lui Dumnezeu era propriul lui suflet. Și că putea deci să facă minuni.



Vîntul simum suflă în ziua aceea cum n-o mai făcuse niciodată. Multe generații după aceea arabii și-au povestit legenda unui flăcău care s-a trans­format în vînt și a nimicit o tabără militară și a în­fruntat puterea celui mai mare general din deșert.
Cînd simumul s-a oprit, toți au privit spre locul unde se aflase flăcăul. Acesta nu mai era acolo; stă­tea lîngă o santinelă îngropată aproape cu totul în nisip și care păzea de fapt cealaltă latură a taberei.
Oamenii s-au înspăimîntat de vrăjitorie. Numai doi zîmbeau ― Alchimistul, pentru că își găsise adevăratul discipol, și Generalul, pentru că disci­polul înțelesese gloria lui Dumnezeu.
A doua zi, Generalul și-a luat rămas bun de la flăcău și de la Alchimist și le-a dat o escortă care să-i însoțească pînă unde vor dori ei să meargă.



Umblară toată ziua. Cînd se însera ajunseră lîn­gă o mînăstire coptă. Alchimistul trimise escorta înapoi și descălecă.
― De aici încolo mergi singur, spuse Alchimis­tul. Nu mai sînt decît trei ore pînă la Piramide.
― Mulțumesc, răspunse flăcăul. Domnia ta m-ai învățat Limbajul Lumii.
― Eu ți-am amintit numai ceea ce știai deja.
Alchimistul bătu la poarta mînăstirii. Un călu­găr îmbrăcat tot în negru veni să-i deschidă. Au vorbit ceva în limba coptă și Alchimistul îl pofti pe flăcău să intre.
― I-am cerut să mă lase puțin la bucătărie, zi­se el.
Se duseră la bucătăria mînăstirii. Alchimistul aprinse focul, călugărul aduse puțin plumb pe care Alchimistul îl topi într-un vas de fier. Cînd plum­bul se făcu lichid, Alchimistul scoase din sac acel ou ciudat de sticlă galbenă. Răzui un strat de mă­rimea unui fir de păr, îl acoperi cu ceară și îl arun­că în vasul cu plumb.
Amestecul căpătă o culoare de roșu aprins ca sîngele. Alchimistul luă vasul de pe foc și-l lăsă să se răcească. În același timp stătea de vorbă cu călu­gărul despre războiul dintre clanuri.
― O să mai dureze, îi spuse el călugărului. Călugărul era sătul. Caravanele se opriseră la
Gizeh de nu mai știa cînd, și tot așteptau să se sfîr­șească războiul. "Dar facă-se voia Domnului", spuse el.
― Chiar așa, întări și Alchimistul.
Cînd se răci vasul, călugărul și flăcăul priviră uimiți. Plumbul se întărise după forma rotundă a vasului, dar nu mai era plumb. Era aur.
― O să învăț și eu vreodată să fac asta? întrebă flăcăul.
― Asta a fost Legenda mea Personală, nu a ta, răspunse Alchimistul. Dar voiam să-ți arăt că se poate.
Merseră înapoi pînă la poarta mînăstirii. Aici, Alchimistul împărți discul în patru.
― Aceasta este pentru dumneata, îi spuse că­lugărului, întinzîndu-i o parte. Pentru mărinimia dumitale față de pelerini.
― Dar răsplata este mai mare decît generozi­tatea mea, răspunse călugărul.
― Să nu mai spui asta niciodată. Viața te poate auzi și data viitoare îți dă mai puțin.
Apoi s-a apropiat de flăcău.
― Asta este pentru tine. Ca să te despăgubesc pentru ce i-ai dat generalului.
Flăcăul era să spună că era mult mai mult decît îi dăduse generalului. Dar tăcu, pentru că auzise ce-i spusese Alchimistul călugărului...
― Asta e pentru mine, spuse Alchimistul, păs­trîndu-și o parte. Pentru că trebuie să mă întorc în deșert și acolo este război între clanuri.
Atunci luă și a patra parte și se întoarse către călugăr.
― Asta este tot pentru flăcău. În caz că are tre­buință de ea.
― Dar eu mă duc acum după comoară, spuse flăcăul. Sînt foarte aproape de ea acum!
― Și sînt sigur că o vei găsi, vorbi Alchimistul.
― Atunci de ce lăsați încă una?
― Pentru că ai pierdut deja de două ori, o dată cu hoțul și altă dată cu generalul, toți banii pe care i-ai cîștigat de la începutul drumului. Eu sînt un arab bătrîn și superstițios care cred în proverbele de-acasă. Și există un proverb care zice: "Tot ce se întîmplă o dată, poate să nu se mai întîmple nici­odată. Dar tot ce se întîmplă de două ori, se va în­tîmpla cu siguranță și a treia oară."
Si au încălecat.



― Vreau să-ți istorisesc o poveste despre vise, spuse Alchimistul.
Flăcăul își apropie calul:
― În Roma antică, pe timpul împăratului Ti­beriu, trăia un om foarte bun care avea doi băieți: unul era militar, și cînd a intrat în armată, a fost trimis în cele mai depărtate regiuni ale imperiului. Celălalt fiu era poet, și încînta Roma întreagă cu versurile lui frumoase. Într-o noapte, bătrînul avu un vis. Se făcea că-i apăruse un înger care i-a spus că vorbele unuia dintre fiii lui vor fi cunoscute și repetate în toată lumea de către toate generațiile viitoare. Bătrînul se trezi plîngînd de fericire în acea noapte, pentru că viața era generoasă și-i dezvălu­ise un lucru pe care orice părinte ar fi fost mîndru să-l cunoască. Puțin după aceea, bătrînul muri în­cercînd să salveze un copil care era cît pe ce să fie strivit de roțile unei șarete. Cum se purtase corect și drept toată viața lui, se duse drept în rai și se în­tîlni cu îngerul care-i apăruse în vis.
"Ai fost un om bun, îi spuse îngerul. Þi-ai trăit viața în iubire și ai murit demn. Acum pot să-ți îm­plinesc orice dorință."
"Și viața a fost bună cu mine, răspunse bătrî­nul. Cînd mi-ai apărut în vis, am simțit că toate strădaniile mele n-au fost zadarnice. Pentru că ver­surile fiului meu vor rămîne în amintirea oameni­lor în secolele viitoare. N-am nimic de cerut pentru mine; orice tată s-ar mîndri să vadă faima de care se bucură cineva pe care l-a crescut și l-a educat. Mi-ar plăcea să văd, în viitorul depărtat, cuvintele fiului meu."
Îngerul l-a atins pe umăr pe bătrîn și amîndoi au fost proiectați în viitorul depărtat. În jurul lor apăru un loc imens cu mii de oameni care vorbeau o limbă ciudată.
Pe bătrîn îl podidiră lacrimile.
"Știam eu că versurile băiatului meu, poetul, erau geniale și nemuritoare, îi spuse îngerului prin­tre lacrimi. Aș vrea să-mi spui care dintre poeziile lui sînt recitate de acești oameni."
Îngerul se apropie de bătrîn cu blîndețe și amîn­doi se așezară pe o bancă.
"Versurile fiului tău, poetul, au fost foarte popu­lare la Roma, a spus îngerul. Tuturor le plăcea și se amuzau cu ele. Dar o dată cu sfîrșitul domniei lui Tiberiu și versurile lui au fost date uitării. Aces­te cuvinte sînt ale fiului care s-a dus la armată."
Bătrînul se uită surprins la înger.
"Fiul acesta s-a dus într-un loc depărtat și a de­venit centurion. Și era un om bun și drept. Într-o seară, unul dintre sclavii lui s-a îmbolnăvit și tră­gea să moară. Fiul tău a auzit vorbindu-se despre un rabin care-i vindeca pe bolnavi și a plecat, mer­gînd zile întregi în căutarea acestui om. Pe drum, a descoperit că omul pe care-l căuta era Fiul lui Dumnezeu. A mai întîlnit și alți oameni care fuse­seră vindecați de el, și-a însușit învățăturile aceluia și chiar dacă era centurion roman, s-a convertit la credința lui. Pînă ce într-o dimineață ajunse aproa­pe de Rabin. I-a povestit că avea un rob bolnav. Iar rabinul s-a oferit să meargă pînă la el acasă. Dar centurionul era om cu credință, și privind adînc în ochii Rabinului, a înțeles că se afla în fața Fiului Domnului și atunci toți cei care-l înconjurau s-au ridicat în picioare."
"Iată cuvintele fiului tău, îi spuse îngerul bă­trînului. Sînt cuvintele pe care el i le-a spus Rabi­nului în acel moment, și care niciodată nu au mai fost uitate. Acestea spun: «Doamne, eu nu sînt demn să-mi calci pragul, dar spune numai un cuvînt și robul meu meu va fi tămăduit.»"
Alchimistul își îmboldi calul.
― Indiferent ce face, orice om de pe acest Pă­mînt joacă un rol principal în Istoria lumii, a spus el. Și, firește, nu știe acest lucru.
Flăcăul zîmbi. Niciodată nu se gîndise că viața unui păstor putea să fie așa de importantă.
― Rămîi cu bine, îi spuse Alchimistul.
― Rămîi cu bine, îi răspunse flăcăul.



Flăcăul a umblat două ore și jumătate prin de­șert, încercînd să asculte atent ce anume îi spunea inima. Numai ea îi putea dezvălui locul exact unde era ascunsă comoara lui.
"Unde va fi comoara ta, acolo îți va fi și inima", îi spusese Alchimistul.
Dar inima lui îi vorbea de alte lucruri. Povestea cu mîndrie istoria unui păstor care-și părăsise oile pentru un vis care se repetase două nopți la rînd. Povestea despre Legenda Personală și de oamenii mulți care și-au împlinit-o, care plecaseră în cău­tarea unor tărîmuri depărtate sau femei frumoase, înfruntîndu-și semenii cu judecățile și prejudecă­țile lor. Tot timpul vorbi despre călătorii, descope­riri, cărți și mari schimbări.
Cînd tocmai începuse să suie o dună ― dar exact în acel moment ― inima îi susură la ureche: "Fii atent la locul unde vei plînge. Pentru că în acel loc sînt eu, și-n acel loc se află comoara ta."
Flăcăul începu să suie duna încet. Pe cerul, plin de stele, se vedea din nou lună plină; merseseră timp de o lună prin deșert. Luna lumina și duna, într-un joc de umbre care făcea deșertul să pară o mare vălurită și făcea ca flăcăul să-și amintească de ziua în care își lăsase slobod calul prin deșert, dîndu-i semnul cel bun Alchimistului. Și în sfîrșit, luna lumina liniștea deșertului și călătoria făcută de oamenii care caută comori.
Cînd, după cîteva minute, ajunse pe creasta du­nei, inima-i tresări. Luminate de lumina lunii pline și de albul deșertului, se ridicau maiestuoase și solemne Piramidele Egiptului.
Flăcăul căzu în genunchi și plînse. Îi mulțumi lui Dumnezeu că a crezut în Legenda lui Personală și că a întîlnit într-o bună zi un rege, un negustor, un englez și un alchimist. Și mai ales pentru că a întîlnit o femeie a deșertului care l-a făcut să înțe­leagă că Iubirea nu-l va abate niciodată pe un om de Legenda lui Personală.
Multele veacuri ale Piramidelor egiptene îl con­templau, de sus, pe flăcău. Dacă voia, acum se pu­tea întoarce în oază, s-o ia pe Fatima și să trăiască ca un simplu păstor de oi. Pentru că Alchimistul trăia în deșert chiar dacă înțelegea Limbajul Lumii, chiar dacă știa să transforme plumbul în aur. Nu trebuia să dezvăluie nimănui știința și arta lui. În timp ce mergea către Legenda lui Personală, învă­țase toate lucrurile de care avea nevoie și trăise tot ce visase să trăiască.
Dar ajunsese la comoara lui, și o operă este de­săvîrșită numai atunci cînd țelul este atins. Acolo, pe duna aceea, flăcăul plînsese. Privi în pămînt și văzu că acolo unde căzuseră lacrimile se plimba un scarabeu. Cît timp petrecuse în deșert învățase că, în Egipt, scarabeii erau simbolul lui Dumne­zeu.
Iată deci încă un semn. Și flăcăul începu să sape, după ce-și aduse aminte de Negustorul de crista­luri: rumeni n-ar reuși să aibă în ograda lui o Pira­midă, nici chiar dacă ar îngrămădi acolo pietre o viață întreagă.



Toată noaptea flăcăul a săpat în locul marcat, dar nu a găsit nimic. Din înălțimea Piramidelor seco­lele îl contemplau, tăcute. Dar flăcăul nu se lăsa: săpa și iar săpa, luptîndu-se cu vîntul, care de mul­te ori umplea la loc groapa cu nisip. Mîinile îi obo­siseră, apoi i se umplură de răni, dar flăcăul avea încredere în inima lui. Iar inima-i spusese să sape acolo unde au căzut lacrimile.
Deodată, cînd încerca să scoată niște pietre ce-i apăruseră în cale, flăcăul auzi niște pași. Cîțiva oa­meni se apropiară de el. Stăteau cu luna în spate și flăcăul nu le putea vedea nici ochii, nici chipu­rile.
― Ce faci aici? l-a întrebat una din umbre.
Flăcăul nu răspunse. Dar se simți înfricoșat. Tre­buia să dezgroape o comoară, de aceea îi era frică.
― Sîntem refugiați de la războiul între clanuri, spuse altă umbră. Trebuie să știm ce ascunzi acolo. Avem nevoie de bani.
― Nu ascund nimic, spuse flăcăul.
Dar unul dintre ei îl trase afară din groapă. Altul începu să-l buzunărească. Și îi găsiră bucata de aur.
― Are aur, a spus unul dintre tîlhari.
Luna lumină fața celui care-l căuta prin buzu­nare, și băiatul văzu moartea în ochii aceluia.
― Trebuie să mai fie aur ascuns în pămînt, spu­se un altul.
Și l-au silit pe flăcău să sape. Flăcăul sapă, dar nu era nimic acolo. Atunci începură să-l bată. L-au snopit pînă ce apărură pe cer primele raze de soa­re. Hainele îi erau sfîșiate și simțea că moartea era aproape.
"La ce mai folosesc banii dacă tot trebuie să mori? Rareori banul e capabil să scape pe cineva de la moarte", spusese Alchimistul.
― Caut o comoară! strigă flăcăul într-un tîrziu.
Și gura lui umflată și stîlcită de lovituri povesti tîlharilor că visase de două ori o comoară care era as­cunsă lîngă Piramidele din Egipt.
Cel ce părea să fie șeful bandei rămase tăcut multă vreme. Apoi îi spuse unuia dintre ai lui:
― Lasă-l. Nu mai are nimic. Pesemne că a furat aurul ăsta.
Flăcăul căzu cu fața în nisip. Apoi, doi ochi i-au căutat pe ai lui: era șeful tîlharilor. Numai că flă­căul privea Piramidele.
― Să mergem, zise șeful celorlalți.
Apoi se întoarse spre flăcău:
― N-o să mori, îi spuse. O să trăiești și-o să în­veți că omul nu poate fi așa de prost. Aici, în locul unde te afli, am avut și eu un vis repetat, în urmă cu aproape doi ani. Am visat că trebuia să merg pe cîmpiile Spaniei, să caut o biserică în ruine unde ciobanii obișnuiau să doarmă cu oile, și unde în sacristie creștea un sicomor, și dacă săpam la ră­dăcina lui, aveam să găsesc o comoară ascunsă. Dar nu-s prost să străbat deșertul numai pentru că am avut același vis de două ori.
Apoi plecă.
Flăcăul se ridică cu greutate și mai privi o dată spre Piramide. Piramidele i-au zîmbit, și el le în­toarse zîmbetul cu inima cuprinsă de fericire.
Își descoperise comoara.



EPILOG

Flăcăul se numea Santiago. Ajunse la mica bi­serică părăsită cînd aproape se lăsase noaptea. Si­comorul încă mai creștea în sacristie, iar prin aco­perișul aproape năruit încă se mai vedeau stelele strălucind. Își aminti că odată fusese aici cu oile și fusese o noapte liniștită, cu excepția visului.
Acum nu mai avea turma. În schimb luase cu el o sapă.
A rămas multă vreme privind la cer. Apoi a scos din desagă o carafă cu vin și a băut. Și-a amintit de noaptea din deșert, cînd privise și acolo stelele și băuse vin cu Alchimistul. Se gîndi la drumurile lungi pe care le făcuse și la modul straniu în care Dumnezeu îi arătase comoara. Dacă nu credea în visele ce se repetă, nu întîlnea o țigancă, nici un rege, nici un tîlhar, nici... "Bine, lista e lungă. Dar drumul era scris și eu nu aveam cum să mă pierd", își spuse.
Adormi fără să-și dea seama, și cînd se trezi, soarele era sus pe cer. Atunci începu să sape la ră­dăcina sicomorului.
"Vrăjitor bătrîn", își zise flăcăul. "Știai totul. Chiar mi-ai lăsat ceva aur ca eu să mă pot întoarce la biserica asta. Călugărul a rîs cînd m-a văzut întorcîndu-mă în zdrențe. Nu puteai să mă scutești de asta?!"
"Nu", auzi el vîntul, care-i spunea: "Dacă ți-aș fi spus, n-ai fi văzut Piramidele. Sînt foarte fru­moase, nu-i așa?"
Era vocea Alchimistului. Flăcăul zîmbi și con­tinuă să sape. O jumătate de oră mai tîrziu, sapa lovi în ceva tare. O oră mai tîrziu, avea înaintea-i un cufăr plin cu monede vechi de aur, spaniole. Erau și pietre scumpe, măști de aur cu pene albe și roșii, idoli de piatră încrustați cu diamante. Piese dintr-o cucerire de care țara uitase de mult, iar cu­ceritorul uitase s-o povestească copiilor.
Flăcăul le scoase pe Urim și Turim din desagă. Folosise pietrele numai o dată, cînd se afla într-o piață, într-o dimineață. Viața și drumul îi fuseseră mereu pline de semne.
Le puse pe Urim și Turim în cufărul plin cu aur. Și ele erau o parte a comorii lui, pentru că amin­teau de un bătrîn rege pe care nu avea să-l mai în­tîlnească.
"Într-adevăr, viața este darnică pentru cine-și trăiește Legenda Personală", reflectă flăcăul. Atunci își aminti că trebuia să meargă la Tarifa ca să dea țigăncii o zecime din tot ce avea. "Ce deștepți sînt țiganii", se gîndi el. "Poate pentru că umblă atîta."
Dar vîntul începu să sufle. Era Levantul, vîntul care venea din Africa. Nu aducea miresmele de­șertului, nici amenințarea vreunei invazii a maurilor. Dimpotrivă, aducea un parfum pe care flăcăul îl cunoștea prea bine și boarea unui sărut, pe care-l văzu plutind încet, pînă ce se opri pe buzele lui.
Flăcăul zîmbi. Era prima oară cînd ea făcea așa ceva.
― Vin, Fatima, spuse el.

------------------------------------------------------------


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!