poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2020 .



cerul deasupra orașului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sayyadina ]

2011-03-04  |     | 



Simțeam ceva. Zilele deveniseră orbitoare. Totul se multiplica în clădirile de sticlă și în gheața care acoperea orașul cu o încăpățânare parcă nesfârșită. Am ajuns în stația de urcare fără să știu motivul. Totuși, n-am avut nicio surpriză când l-am văzut acolo așteptându-mă. Eram așezați în grupuri diferite. Se uită la mine și la tata în treacăt, ca la doi necunoscuți. Nici eu n-am dat vreun semn că l-aș recunoaște. Veșnicul nostru dialog mut își urmă cursul: “De ce m-ai chemat aici? Știi că nu vreau să te văd, știi că în atâția ani n-am venit.” “O să vezi”, auzeam în interior răspunsul lui, “o să vezi...”. Ce m-a făcut să vin tocmai acum? Nu-mi dădeam seama, simțeam doar că e ceva important. “O să urcăm”, mi-a zis, “să vezi ce amuzant o să fie”. Părea deodată mai luminos, ca atunci când îmi povestea despre starea pe care o avea pe fundul mării, când mă făcea să mă gândesc la liniștea dinaintedeviață și la dorința lui subconștientă de a nu se fi născut. “Căcat”, îmi spunea, “lasă speculațiile astea cretine, dacă vreau să aud d-astea sunt destui tâmpiți care s-au făcut psihologi și care d-abia așteaptă să ia bani debitând aceleași idioțenii tuturor papagalilor pe care-i conving că e ceva în neregulă cu scăfârlia lor.” “Da, dar eu sunt pe gratis…”, îi spuneam, zâmbind la gândul zgârceniei lui. “Pentru tine am fost totdeauna pe gratis…”. “N-am nevoie de cretine nici chiar pe gratis”, îmi răspundea el oarecum mai vesel și mă săruta.
Era un mecanism ciudat cel pe care urcam, un fel de coardă foarte groasă de care eram prinși cu un sistem destul de precar, doar de unul din brațe. În rest, atârnam liber și trebuia să ne cățărăm prin forțe proprii, în timp ce coarda descria în aer o mișcare circulară amplă. Eram fiecare pe cont propriu, unul sub altul, cu o distanță destul de mare între noi. Semăna oarecum cu un amuzament într-un parc de distracții. Doar că acum eram în București, pe vârful celui mai înalt munte din lume și coarda ne ducea și mai sus, pe o distanță căreia nu-i vedeam capătul. Era o jucărie imensă și deși chicoteam, simțeam că poate fi mortală. Am început să urcăm. Mișcarea circulară a corzii aproape că mă smulgea din sistemul de siguranță. Brațul meu era prea subțire și a trebuit să fac un mare efort să nu zbor de pe traseu spre alte destinații mai sumbre. Tremuram. Dedesubt se vedea pământul din ce în ce mai mic și acum mă miram cum ceva atât de mic poate să-ți dea atâta suferință. El era undeva departe, înaintea mea, nu-l vedeam, dar îi simțeam prezența prin acel fir subțire pe care l-am simțit de prima oară între noi și de a cărui existență nu m-am îndoit niciodată, oricâți ani au trecut, din moment ce pentru mine avea o realitate aproape tangibilă. “Ești nebună”, îmi spunea. “Trăiește în turnulețul tău și mulțumește-te cu firul aproape tangibil dintre noi. Mie îmi trebuie ceva mai concret de atât”. Să rămân în prezent, să rămân în prezent. Nu mă ajuta deloc să readuc trecutul acum. Amplitudinea mișcării circulare a corzii a început să scadă și am văzut undeva sub noi ceva ca un crater larg de vulcan. Am început să coborâm încet și ceea ce inițial părea a fi o machetă, o jucărie, se dovedea a fi imensitatea unui alt pământ. Într-o parte a craterului se vedea o aglomerare de case, un oraș probabil. În partea opusă se vedea o pată neagră, mult mai mică, de la acea distanță părea o adunătură de vreascuri umede din care se preling picături negre - ființele. Nu ne-am desprins de coardă, dar cineva, prin tăcere, ne-a explicat: “Acesta e orașul întregii planete, întreaga planeta este craterul și toți locuiesc în oraș. Pata neagră este așezarea oamenilor de spirit, cei care au ales să trăiască în afara lumii materiale. Pe planeta lor, lumina e neagră.” Apoi, fără ca noi să ne mișcăm, craterul a revenit la dimensiunile unei machete, s-a multiplicat și s-a așezat în palma fiecăruia dintre noi. Am încercat să iau între degete pata cea neagră, să văd din ce era făcută, dar brusc totul a dispărut și am revenit în stația de urcare. El era acolo și ne pregăteam să… urcăm. Părea o glumă. Am reușit să-mi dau seama că urcasem deja înainte în momentul în care m-am uitat în jur și nu l-am mai văzut pe tata (probabil îi plăcuse mai mult sus și a ales să locuiască acolo). Între degete aveam o pată neagră ca și cum aș fi frecat între ele un chibrit ars.
El continua sa își fixeze mecanismul de prindere a corzii și-mi spunea în limbajul nostru tăcut: “O să vezi…o să vezi...” Am zâmbit și am plecat. Am avut sentimentul atât de familiar că-l las în voia activităților lui repetate la nesfârșit, fără să fie conștient că face asta - un fel de Sisif fericit.

***

Am coborât în forfota orașului de sticlă și probabil am început să simt timpul. Altfel nu-mi explic fenomenul care s-a petrecut într-o dimineață când, uitându-mă în reflexia mea în geamurile unei clădiri, nu mi-am recunoscut fața. Aveam înaintea mea o femeie matură, înaltă și slabă, cu o privire deschisă și fermă. Brusc mi-am dat seama ce se întâmplase – nu mai aveam exterior. Ceea ce vedeam în reflexie era așa cum mă știusem dintotdeauna pe interior, în niciun caz acea femeie mică, fragilă și cu trăsături de copil, care îndemna bărbații să-i toarne minciunele cu siguranța că vor fi crezuți și care îmi cauzase câteva neplăceri importante de-a lungul vieții. În sfârșit tovarășa mea fragilă dispăruse. Și nimic nu se schimbase. Ceilalți treceau pe lângă mine cu treburile și viețile lor. Simțeam nevoia să mănânc puțină satisfacție, dar trebuia să mă abțin. Pe lângă picioarele mele trecură într-un șir tăcut și întunecat câteva tristeți în căutare de amatori. De când reușiserăm cu toții să ne exteriorizăm sentimentele, ele n-au mai vrut să se lase închise. A început să le displacă întunericul și umezeala pereților interni. Găseau mult mai plăcute luminile reflectate în orașul de sticlă, frumusețea exterioară a fostelor lor gazde. Sentimentele luau acum forma unor animale ciudate și irezistibil de apetisante, invitând oamenii să le vâneze și să le servească gătite în restaurante și fast-food-uri. Era singura modalitate prin care mai puteau pătrunde în interior, iar atunci doar pentru scurtă durată - era un fel al lor de a se îmbăia. Când ieșeau, redeveneau ceea ce erau înainte să se murdărească, lumini vii de diferite culori. Ultima oară fusesem locuită pentru câteva momente de o furie oarbă, iar asta pentru că n-am putut rezista tentației de a gusta dintr-o superbă caracatiță roșie, întinsă lasciv pe o farfurie de sticlă în care se răsfrângeau reflexele luminoase ce pulsau din carnea roșiatică. Greșit. Va trebui să mă rezum la hidrosinteză – deși n-avea nicio savoare și îmi dădea acel aspect translucid, dar măcar nu riscam o criză de furie sau de alt fel. Desigur, dacă erai norocos puteai nimeri peste o porție de fericire sau măcar de mulțumire, ori speranță, dar nu puteai ști niciodată dinainte. Sentimentele erau imprevizibile cu formele pe care le luau, se ghidau în totalitate după impulsul de moment. Am înghițit în sec și tocmai în acel moment am simțit vibrația aceea uitată în stomac. Uitată e un fel de a spune. Era tot timpul acolo, firul nu se rupsese, deși era atât de subțire. Atât de subțire încât simțeam orice variație. Prin acel fir știam că el exista, știam că vegetează lângă o femeie sau alta. Din ce în ce mai rar alta. Tot mai des aceeași. Nu pentru că așa și-ar fi dorit. Dar vârsta. Nu-l mai văzusem de la călătoria din vârful muntelui. Ani. Am simțit că țin în mână un obiect mare și rotund. Nu-l aveam înainte. Era o cască de motociclist, neagră cu o dunga lată, albă, de la ceafă spre frunte. Scria pe ea “Gare du Nord”. Melodia celor de la Poésie Noire. Am început să o fredonez.

“This is the place where she existed
Yes existed cause she didn’t live
No more ideals left, no mind of her own
Only underwear and a stained sheet

There were times when she could make them bleed
Make them crawl and beg for more
But what was then when she still smiled
A living doll in a pink decor

She didn’t remember the reason why
She didn’t remember how to stop
Not to feel the pain not to cry
To strip was easier than to open up

This is the place where she used to die
Now she’s gone and forgotten
Somebody else is now faking the cries
And is also slowly rotting

The house near the Gare du Nord
Takes and takes but never gives
The house near the Gare du Nord
Leads its life but never lives”.


(The man): Mais qui êtes-vous?
(The girl): Je ne sais pas, personne encore. Ma chambre, non, ma prison. Mais l'amour dans ma prison.


Și atunci am știut. El cunoscuse pe cineva important într-o gară. Mai demult. O femeie. Pe trotuar se apropia de mine un bărbat. Era mai puțin translucid decât mine. Aproape opac. Tocmai avusese o masă copioasă – nimerise dezamăgire, aș spune, după culoarea galben pal si expresia amară a gurii. Dar, cum am spus, nu poți să știi niciodată. L-am oprit și l-am întrebat despre mașina lui, a celui despre care voiam să aflu. Nu știu de ce am întrebat despre asta. Acum nimeni nu se mai întreba niciodată de ce, și nici nu mai conta. Cei care își puneau asemenea întrebări erau închiși în singura clădire opacă din București. Bărbatul s-a oprit fără să se mire și mi-a spus: “Prietenul meu nu mai are mașină deocamdată. A trimis-o cu un transport înaintea lui, peste apă.” Mi-a zâmbit și și-a reluat drumul. Da, deci urma să plece. După ce a așteptat atâția ani să cobor din “turn”, urma să plece. Pentru că bătrânețea venea, iar femeia aceea nu mai aștepta. El îmi spusese mai demult: “Dacă n-aș fi avut meseria asta cretină, aș fi plecat demult din țară.” M-am uitat la casca de motociclist. “Gare du Nord”. Și iată-mă, plimbându-mă translucidă prin gară cu o țigară aprinsă în mână, eu, femeia matură cu privire pătrunzătoare, până în fața bărbatului aproape bătrân care sta la o masă de sticlă alături de un prieten translucid.
- Ca să vezi, a spus el și m-a măsurat cu răceală. Aproape că nu te-aș fi recunoscut.
- Buna ziua, îmi spuse politicos prietenul translucid.
- Dacă eram pusă pe glume proaste, m-aș fi prefăcut că nu te recunosc deloc și ți-aș fi spus că probabil mă confunzi, i-am răspuns eu, făcând abstracție de prietenul translucid.
Ca de obicei in prezența lui, nepolitețea care-i era adresată se extindea și asupra celor din jur. “Tot n-am învățat s-o controlez”, m-am gândit. Desigur, nu mi-a făcut cunoștință cu prietenul. Mi-am stins calmă pe tăblia mesei țigara ajunsă la jumătate. Știam că e interzis să ai așa ceva. Nu-mi plăcea fumul, îmi dădea un aer indecis. Dar aveam țigări pentru a-mi confirma față de mine însămi că am rămas oarecum o rebelă. Ceea ce de fapt știam că fusese doar wishful thinking, și niciodată o realitate.
- Tu faci glume proaste și când nu deschizi gura, de exemplu ai apărut, spuse el pe ton de concluzie, luând o gură de apă cu mai multă poftă decât o cerea lichidul ingerat.
- Scuze, pa, spuse prietenul translucid întorcându-se spre el. O zi bună, îmi spuse mie în treacăt, lăsând în urmă o dâră umedă. “Prea multă apă”, gândii, privind în urma lui. “Încearcă sa reziste poftei. Dar o să cedeze.” Uneori mi-ar fi plăcut să simt mai puține lucruri. Aș fi avut un trai mai comod.
Rămas singur, el luă cu un gest avid restul de țigară lăsat de mine pe masă, îl aprinse și închise ochii în timp ce fumul lua forme estetice în interiorul său. Totdeauna îl bănuisem a fi o reușită estetică. Chiar și când eram opaci, mă gândeam la interiorul lui și eram convisă că organele lui interne erau aproape de perfecțiune. Acum, când chiar puteam să văd, aveam o oarece satisfacție constatând că nu fusesem deloc departe de adevăr. În timp ce-l priveam mă gândeam că de fapt nici n-aș fi mințit prea mult dacă i-aș fi spus că nu-l recunosc. Era alt bărbat, fizic vorbind, exterior. Îmbătrânit și cu altă expresie a feței. Mai schițat. Mai pierdut. Mai aproape de capăt. Dacă n-ar fi existat firul acela subțire, care în apropierea lui se întindea întotdeauna la maxim, aș fi trecut mai departe. Dar firul exista, noi existam și am încercat să găsesc sub învelișul acela rece și translucid ceva mărunt din umanitatea noastră de altădată. Am găsit ceva în ochiul lui drept. M-am așezat pe partea aceea și l-am privit mai de aproape. Avea ochiul puțin umflat și mereu parcă aproape gata să lăcrimeze. N-a avut curaj să se uite spre mine. A început sa clipească ceva mai des și, ca de obicei, să mormăie cinisme și jigniri privind oarecum melancolic în zare. Dar tot ca de obicei, știam că-i era suficientă vederea laterală pentru a-mi surprinde toate reacțiile. Mereu îi admirasem vederea laterală. După ea se ghida întotdeauna, ca un liliac dupa ultrasunete. Vederea lui laterală se lovea de obstacol și primea de la el reacții tăcute. În funcție de ele, știa ce atitudine să ia fără să pară că a studiat vreun pic obstacolul și reacțiile lui. Orgoliul… deci sunt oameni care încă mai păstrează așa ceva. Am zâmbit amuzată. Pentru mine totul devenise demult un simplu joc. Ca și pentru marea majoritate. El era printre cei puțini care încă se mai agățau de vechea umanitate, și poate în trecut presentimentul ca el va rămâne oarecum ancorat acolo mă făcea să-l tot aleg, cu un fel de melancolie, o reverie la a cărei dulceață mi-a venit cel mai greu să renunț. A fost ultima.
- Când pleci? l-am întrebat.
- Unde să plec? s-a strâmbat el.
- Ești în gară și nu mi-ai zis nimic despre plecare pentru că vrei să scapi de jena desparțirii definitive de mine, i-am zis mimând un rânjet. Totdeauna ai fugit de chestiile nasoale, să nu cumva să-ți deranjeze vreun puf din blană.
- Aberezi, a tras el scurt concluzia.
- Ba tu aberezi. Ai uitat că n-ai putut să mă minți niciodată. Las-o jos. Cea care stă acum în fața ta știe. Când pleci?
Cât de ușor mă obișnuisem să renunț la a vorbi despre mine ca și cum aș exista. De ani de zile nu se mai vorbea despre “eu”. Când voiai să vorbești cuiva despre tine, nu trebuia să spui “eu am făcut cutare”, ci “cea/cel care stă acum în fața ta a făcut cutare”. Am observat ca el încă avea dificultăți, încă avea tendința să folosească “eu”. Nu uitasem că și înainte era oricum unul dintre cuvintele lui preferate.
- Cam într-o oră. Nu trebuia să vii.
- Sigur. Þi-ar fi fost mai ușor, ceea ce nu era în interesul meu, rânjii eu iar.
- Interesul tău au fost întotdeauna alții și banii lor, a mormăit el mimând un ton ușor plictisit.
- Iar al tău alte pizde și fițele lor, bombănii eu mimând un ton detașat. Hai să n-o luăm de la capăt, că și după zeci de ani văd că tot n-am reușit să depășim momentul.
Pauză. Fum. Estetică. Pauză.
- Ea știe? întrebai eu pe un ton inocent.
- Care ea?
- Corrrect…care ea. Cea cu care ești aici. De atâția ani. Știe că azi o lași definitiv și pleci la alta, în alt capăt al lumii, pentru totdeauna? Sau ți s-a părut un amănunt nedemn de a-i fi semnalat ei?
- Nu mi se pare important să știe că plec. O să-și dea seama și singură. Din moment ce n-o să mai apar, o să vină ca o concluzie extrem de logică faptul că oriunde aș fi, nu mai sunt cu ea. Amănuntele nu contează.
- Sigur, după atâția ani, timp în care ea ți-a înghițit toate toanele și femeile și angoasele și tot ce eu n-am avut chef să-ți înghit, ți se pare un amănunt complet lipsit de importanță să-i comunici că n-o să mai binevoiești să apari pentru tot restul vieții ei și n-o să-i mai faci favoarea s-o lași să-ți înghită măgăriile.
- De asta ai venit, să ne certăm? Poate o să-i trimit un mesaj cu peisaj. Ceva sugestiv, să știe că nu mai sunt p-aici.
Ce bine că nu mâncase vreun animal simpatic. Altfel ar fi făcut o criză de furie sau de plâns. Sau de dragoste. Mi-ar fi displăcut orice variantă. “E laș ca de obicei, nu suportă desparțirile față în față. Să nu rămân cu el a fost poate o alegere mult mai înțeleaptă decât credeam la momentul respectiv”.
- Și spune-mi despre ea, cea la care pleci. Unde ai cunoscut-o? O iubești?
- Într-o gară. Nu. Doar pe tine te-am iubit cu adevărat.
Aici nu mi-am putut opri un mic hohot de râs. M-am gândit că poate totuși mâncase ceva greșit.
- Scuze. Poate ar trebui să te cred. Tu probabil chiar ai impresia că m-ai iubit cu adevărat. Dar îți spun eu, e din cauză că nu m-ai avut niciodată, e din cauză că am plecat, că nu ne-am căsătorit. Dacă rămâneam împreună, ar fi fost alta care ar fi fost singura pe care ai fi iubit-o cu adevărat, în timp ce mă lăsai pe mine ca să pleci din țară, către alta…. Dar să revenim la prezent. Totdeauna la prezent. Dacă n-o iubești, de ce pleci la ea?
- Pentru că după cum ți-am mai spus acum niște ani, dacă n-aveam meseria asta de căcat aș fi plecat demult din țară. Nu plec neapărat “la ea”.
- Bine, dar acum ești aproape bătrân și ai aceeași meserie. Cum crezi că va fi?
- Plec într-o țară rece, iar acolo dacă faci doi copii ieși automat la pensie și… și Marius mi-a zis că ai voie să bei legal. Alcool.
Atunci el s-a întors complet cu fața spre mine. Din ochiul drept a început să-i curgă apă (prea multă apă, prea multe tentații ținute legate…). Iar gura nu mai era a lui. Era gura lui Marius. Și atunci i-am recunoscut și expresia feței. Era aceeași cu a tatei. De oameni înfrânți, de alcoolici. Trăsăturile lăsate, gura strâmbă, ochii tulburi, nesiguranță în mișcări. Așa am știut că și aici în oraș băuse, ilegal - în țara rece o să fie legal, liniștit.
Și brusc mi-am deschis ochii. Nimic nu mai era clar. Unde sunt? Ce e înăuntru, ce e afară? Unde sunt cei ce se întreabă “de ce”? Eu sunt pe interior sau pe exterior? Și ce sunt “eu”? Mă simțeam înfășurată în ceva cețos și o senzație acută de sete îmi strângea gâtlejul. Am dat peste cap o sticlă plină, însă lucrurile n-au devenit mai clare. Dimpotrivă. Poate nu era apă. Telefonul suna neîntrerupt și câteva aspecte păreau a fi sigure: nu mă duceam la înmormântarea despre care voiau să mă anunțe și mă simțeam dezlegată.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!