poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2922 .



Trei caractere în căutarea unui evaluator
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MariaDanielaG ]

2010-04-21  |     | 



Voi povesti, în cele ce urmează, trei întâlniri - absolut întâmplătoare - pe care le-am avut cu trei personalități autohtone. Primul personaj este o celebritate din lumea muzicală, al doilea - un ziarist și scriitor cunoscut, iar al treilea - un apreciat om de știință. Toate cele trei întâlniri au avut loc în spațiul public - în locuri diferite și la intervale de luni de zile. Din motive pe care le veți înțelege, nu voi dezvălui explicit identitatea primelor două personaje. Ordinea în care descriu întâlnirile este aproximativ cea reală - am operat o singură schimbare.


* Prima întâlnire *

Era toamnă, în jur de șapte și jumătate dimineața. Ajunsesem lângă clădirea unde lucram, în zona Centrului Istoric al Bucureștiului. Strada era pustie la acea oră matinală, îmi era frig și abia așteptam să intru înăuntru, la căldurică. La parterul clădirii era instalat un bancomat. Un bărbat făcea anumite operațiuni specifice, tastând pe butoane. Am o memorie vizuală redutabilă, un dar aparte de a identifica siluete și fizionomii, de a recunoaște personaje faimoase (și nu numai) care - având un alt fel de machiaj, frizură sau vestimentație, decât cel obișnuit și care le-a consacrat - devin aproape de nerecunoscut.

Deși se afla cu spatele la mine, mi-am dat imediat seama că bărbatul respectiv era unul dintre idolii tinereții mele, solistul unei legendare trupe rock românești. Toată adolescența ascultasem entuziasmată cântecele acestei formații, extrem de iubite și de apreciate, și continui să o fac chiar și în ziua de astăzi, de câte ori timpul și dispoziția îmi permit. Îmi amintesc cu nostalgie cum tinerii rebeli dar, totodată, romantici ai acelor timpuri purtau cu mândrie, sub braț, ca pe un semn de recunoaștere, discurile de vinil ale trupei, cumpărate pe sub mână, deoarece în magazine nu erau de găsit - fie se epuizau instantaneu, fie erau interzise (periodic) de autoritățile vremii. Multe dintre hiturile formației au devenit adevărate imnuri ale adolescenților din acei ani, rămânând, pe mai departe, în conștiința maturilor ce am devenit astăzi. Mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie coperta celui mai de succes LP al grupului - un desen inspirat și avangardist pentru acele vremuri.
Nu îmi venea să cred că eram la doar câțiva pași distanță de unul dintre artiștii mei preferați!

Cu toate că sunt timidă din fire, am considerat că o asemenea ocazie nu putea fi ratată. Trebuia să îi adresez măcar câteva cuvinte, să îmi exprim prețuirea pe care o aveam, de decenii, față de muzica excelentă a formației, să îi mărturisesc cât de mult însemnase ea pentru generația noastră - un adevărat simbol al calității și al performanței în domeniu, dar și al libertății de expresie -, să îi mulțumesc pentru toate momentele de bucurie pe care ni le oferise, de-a lungul atâtor ani, prin intermediul minunatelor piese interpretate. Mi-aș fi dorit foarte mult și un autograf, eventual însoțit de o mică dedicație - nădăjduiam că le voi obține.
M-am gândit că dacă așteptam în spatele lui, până termina operațiunile la bancomat, riscam să îi par oarecum suspectă - strada era pustie, iar eu, stând nemișcată și urmărindu-l, aș fi putut să îi dau de bănuit, sau doar să îi creez o stare de disconfort. Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat.

Mi-am dres glasul și am rostit, cu o voce subțirică - repet, nu sunt deloc o persoană înfigăreață:
- Bună dimineața, domnule... (i-am rostit numele)! Îmi cer scuze că vă abordez într-un moment destul de nepotrivit - fapt pentru care, încă o dată, vă rog să mă iertați -, dar am ținut neapărat să vă salut, în calitate de mare admiratoare a dumneav...
Nu am mai apucat să-mi termin fraza. Fără să se întrerupă din treabă nici o secundă, sau să-și întoarcă, măcar cu câteva grade, fața către mine, celebrul rocker m-a întrerupt brusc, tunând cu vocea-i inconfundabilă, dăruită cu un timbru aparte, pe care îl apreciasem întotdeauna, și care fermecase, de-a lungul timpului, milioane de auditori:
- Chiar așa, doamnă? Nu vedeți că sunt ocupat, nu puteți să mă lăsați liniștit, măcar până termin? Incredibil! Nu poate omul să facă nimic fără să fie deranjat?... Ce Dumnezeu, nu mai există nici o limită în ziua de astăzi?...
Și continuă, în aceeași tonalitate arțăgoasă, să îmi țină un speech moralizator despre respectarea dreptului la intimitate al vedetelor și neamestecul în viețile private ale personalităților, nevoite, pentru scurtă vreme și fără nici o plăcere - doar cât să scoată ceva bani din bancomat -, să coboare din înaltul selectei lumi a vipurilor, în vecinătatea neplăcută și deranjantă a oamenilor obișnuiți.

N-am mai stat să ascult ce spunea. Mă înroșisem de rușine și mă simțeam penibil. Dar, mai ales - și acesta era lucrul cel mai regretabil -, filmul se rupsese, magia se spulberase. Nu eram o puștoaică de șaisprezece ani care își omora timpul prin Centru, ci o persoană în toată firea, un salariat cu minutele drămuite, care se grăbea dimineața să nu întârzie la lucru, și care își rupsese, totuși, din timpul său gestionat la secundă, pentru a omagia - fie și numai prin câteva cuvinte sincere - pe unul dintre artiștii favoriți, care-i înseninaseră tinerețea. La orice m-aș fi așteptat din partea lui, dar nu la o asemenea reacție! În câteva clipe, idolul se rostogolise de pe piedestalul unde stătuse timp de decenii, prăbușindu-se - în zgomotul propriilor fraze răstite - direct în mijlocul străzii pustii și înghețate pe care ne aflam. În locul lui, vedeam numai un simplu bărbat indispus și grosier, care se rățoia - precum o precupeață de Obor - la o femeie care intenționase să îl gratuleze.
Am bâiguit câteva cuvinte, prin care mă scuzam încă o dată, și am intrat grăbită în clădire.
Cântărețul continua să tasteze frenetic, bombănind încruntat.
Ziua mea de lucru începea mai mult decât prost. De fapt, era aproape compromisă.


* A doua întâlnire *

Se întâmpla, de această dată, într-o vară. Stăteam la coadă, la un ghișeu bancar (ce coincidență!). La un alt ghișeu alăturat, l-am recunoscut pe un apreciat ziarist, ale cărui articole le citeam cu regularitate, într-un cotidian faimos. Îmi plăcea extrem de mult stilul său foarte personal de a scrie - un melanj de ironie fină și necruțătoare, umor debordant, subtilitate și poezie. De asemenea, admiram și varietatea temelor pe care le aborda, sărind de la subiectele mondene la cele din politică, sport, cultură sau fapt divers. Nimic nu scăpa condeiului său inspirat și acid, adeseori chiar sarcastic. Era, de asemenea, și un bun scriitor - publicase câteva volume de proză scurtă umoristică, ce se bucuraseră de succes, atât la public, cât și din partea criticii, precum și un roman de dragoste, pe care îl cumpărasem și eu, de curând - o impresionantă și tragică poveste medievală de iubire.

Nimeni dintre cei aflați în bancă nu dădea semne că l-ar fi recunoscut pe ziarist - e drept, nu face parte din grupul jurnaliștilor foarte mediatizați, ale căror chipuri apar mereu "pe sticlă".
Așadar, eram singura care îl reperase - am mai menționat că posed un fler ieșit din comun în a recunoaște persoanele. Stăteam la cozi diferite și ambele erau destul de mari; mai aveam de așteptat cel puțin un sfert de oră, până să ne vină rândul. Oamenii își umpleau timpul cum puteau: se uitau la funcționari, la bodyguard, în tavan, pe pereți, sau unii la alții. Era clar că se plictiseau, iar ziaristul nu făcea, nici el, excepție.
Dacă tot suntem țintuiți locului cincisprezece minute, mi-am spus, de ce n-aș încerca, în acest interval de timp, să schimb câteva cuvinte cu dânsul, să-i comunic că sunt o admiratoare a scriiturii sale, o cititoare fidelă și unul dintre cumpărătorii ultimei cărți pe care o publicase? M-am gândit că o asemenea abordare n-ar fi putut decât să-l bucure, poate chiar să-l măgulească, în nici un caz să-l deranjeze - cu atât mai mult cu cât, în acele momente, nu avea altceva mai interesant de făcut decât să aștepte la o coadă.

Fac o mică paranteză, pentru a preciza că prima întâlnire descrisă mai sus, aceea cu muzicianul rock, se consumase deja. Vă veți întreba, în mod îndreptățit, de ce nu trăsesem învățămintele cuvenite din acea întâmplare și de ce mă pregăteam să reiterez greșeala de a aborda - inopinat și în public - o vedetă. Ei bine, mărturisesc că am o memorie afectivă destul de selectivă: rețin doar întâmplările plăcute ale vieții, iar pe cele mai puțin reușite le dau, treptat, uitării. Nu pot preciza dacă în acel moment îmi mai aminteam sau nu de incidentul de la bancomat, dar chiar dacă mi-aș fi amintit, l-aș fi considerat, cu siguranță, o simplă și nefericită excepție.

Prin urmare, am tras aer în piept și m-am apropiat de ziarist. Am început, în mod firesc, tot cu un salut cordial:
- Bună ziua, domnule... (i-am rostit numele)! Mă bucur să vă cunosc personal. Sunt o cititoare fidelă a articolelor dumneavoastră din... (am spus numele ziarului respectiv). Urmăresc cu plăcere ceea ce publicați și vă felicit din toată inima, sunteți un pamfletar de excepție! M-a amuzat teribil ultimul material, acela despre stația de metrou...
Am continuat, în aceeași notă laudativă, să evoc câteva dintre articolele sale care mă impresionaseră de-a lungul timpului, făcându-mă - la vremea respectivă - să râd în hohote. Dar încet, încet, entuziasmul meu s-a domolit. Ceva nu era în regulă... Mă simțeam ciudat și aveam sentimentul că îmi scapă un lucru esențial. Am procesat rapid în minte datele problemei și am înțeles ce mă deranja: practic, vorbeam singură. Nu aveam nici cel mai mic feed-back din partea celui elogiat. Dacă mă gândeam bine, nici măcar nu-mi răspunsese la bună ziua! Nu scosese absolut nici un cuvânt, de când îl abordasem - de câteva minute bune, vorbeam în gol...

Jurnalistul se mulțumise numai să clatine din cap condescendent, cu o expresie suficientă pe chip, și (deși n-aș băga mâna în foc) să zâmbească imperceptibil o dată, cel mult de două ori. Să nu vă imaginați că turuiam fără oprire - dimpotrivă, vorbeam îndeajuns de rar, făcând pauze strategice, tocmai pentru a-i permite să intervină în discuție. Dar nu considerase oportun să o facă. Se purta de parcă eram invizibilă: continua să se uite - ca și până la momentul în care îl abordasem - în tavan, pe pereți, înspre ghișee, aruncându-mi și mie, dar numai accidental, câte o privire scurtă și placidă, deși eu vorbeam cu el, despre el, ba mai mult: îl lăudam! Atitudinea lui era aceea a unui Soliman Magnificul în blugi și sacou, urmărind - cu interesul pe care un elefant l-ar acorda unui pui de furnică subnutrit - salamalecurile disperate ale unui biet supus, copleșit de șansa divină și neașteptată ce i se oferise, de a se afla pentru câteva momente în vecinătatea nemeritată a Slăvitului Sultan. Nu m-ar fi mirat câtuși de puțin, dacă în clipa următoare l-aș fi zărit pe scriitor întinzându-și mâna, cu gestul specific înalților dregători otomani, pentru a-i fi sărutată.

Mult mai interesați de spusele mele păreau cei de prin preajmă. În lipsă de altă ocupație, oamenii de la coadă trăgeau cu urechea la monologul meu pe teme publicistice și literare. Nu le era prea clar, sunt convinsă, cu cine vorbesc exact - deoarece nu primeam nici un răspuns din partea interlocutorului -, dar pentru ei nu conta chiar deloc; important era că aveau un punct de atracție care să le focalizeze atenția și să-i smulgă din ghearele plictiselii.

Ridicolul atinsese, din punctul meu de vedere, culmi nebănuite. Într-o încercare disperată de a salva ce se mai putea din situație, am aruncat în luptă ultima muniție: romanul pe care Înălțimea Sa îl publicase recent, și pe care, întâmplător, tocmai îl terminasem de citit - cumpărându-l, evident, și plătind pentru el, în plină criză economică, un preț deloc modic și, în orice caz, invers proporțional cu gratitudinea de care mă bucuram din partea autorului. M-am dovedit a fi un bun psiholog: maxilarele scriitorului se descleștară, în sfârșit. Poate credeți, cumva, că mi-a mulțumit pentru cumpărarea cărții? Sau pentru citire? Sau, Doamne iartă-mă, pentru amândouă? Aș! A rostit, referitor la carte, fix patru cuvinte: "Aah, aceea este altceva...".
Am răsuflat ușurată. Reușisem să am un dialog cu un celebru ziarist și scriitor, și de acuma mă puteam retrage mulțumită.
Ceea ce am și făcut, rostind o formulă de încheiere, la care nici măcar nu am mai așteptat răspuns - înțelesesem că cele patru cuvinte fuseseră maximum ce se putea obține, în materie de conversație, din partea clasicului scriitor în viață.
M-am îndepărtat siderată, încercând zadarnic să stabilesc cine, dintre noi doi, fusese cel mai penibil...


* A treia întâlnire *

Era la începutul primăverii, în acea perioadă fascinantă a anului, în care plutește în aer promisiunea renașterii și a bucuriei.
Mă plimbam fericită pe Bulevardul 1 Mai, savurând farmecul inefabil și tulburător al acelor zile unice.
Era aproape de amiază, mașinile treceau rar și doar câteva persoane se plimbau agale, ca și mine, admirând magnificul spectacol al naturii trezite la viață.
Deodată, am zărit la câțiva metri în fața mea, o siluetă firavă, dar elegantă. Un domn venerabil și distins, îmbrăcat îngrijit, cu pardesiu și pălărie, se apropia de mine, cu un mers ușor, tineresc.
L-am recunoscut imediat: era marele naturalist Ovidiu Bojor, întemeietorul școlii românești moderne de fitoterapie. Totodată, membru al Academiei de Științe Medicale, doctor în farmacie, expert al Națiunilor Unite, cercetător științific recunoscut pe plan mondial, inventator de medicamente, autor a numeroase cărți, studii și articole.

Nu era prima mea întâlnire cu distinsul om de știință. Elevă fiind, la Liceul "Mihai Viteazul" din București, avusesem plăcuta ocazie de a participa la o prelegere a Domniei sale, pe care o ținuse în sala de festivități a liceului, având ca temă expediția științifică pe care un grup de cercetători din diferite domenii, printre care și profesorul Bojor, o întreprinsese recent, în Himalaya. Deși au trecut mai bine de douăzeci de ani de atunci, îmi amintesc și acum, cu drag, de acea întrunire. Sala era arhiplină - elevii șușoteau, bucurându-se copilărește, mai mult de evadarea din programul zilnic de studiu, pe care evenimentul le-o prilejuise, decât de ocazia de a afla lucruri inedite. Mulți colegi chicoteau și glumeau, fiind mai puțin atenți la expozeu, și mai mult la micile ștrengării puerile, specifice vârstei. Nu era și cazul meu. În rumoarea generală, ciuleam urechile cât puteam de mult, pentru a capta bogăția de informații. Doctorul Bojor stătea în mijlocul sălii, mânuind un foto-proiector, cu ajutorul căruia ne prezenta diapozitive cu imagini din expediție. Urmăream fascinată, atât fotografiile, cât și relatările Domniei sale despre acele îndepărtate, legendare și exotice tărâmuri. În anii aceia - în care televiziunea era, la noi, ca și inexistentă, iar de computere abia începea să se audă -, asemenea informații aveau o valoare inestimabilă, pentru pasionații de călătorii în ținuturi fabuloase, așa cum eram eu.

Mi-a rămas întipărit în memorie, mai cu seamă, zâmbetul deosebit al profesorului Ovidiu Bojor. Rar mi-a fost dat să văd pe chipul unui bărbat un surâs atât de expresiv, de natural și aproape permanent - expresie neîndoielnică a unui suflet bun și a unui caracter nobil.
De atunci, am rămas una dintre admiratoarele statornice ale Domniei sale. Îi citeam în mod constant articolele și interviurile, mi-am achiziționat o parte din cărțile dumnealui, iar după Revoluție îl urmăream în toate emisiunile de televiziune al căror invitat era. Fiecare apariție a dânsului avea asupra mea un efect benefic, aproape curativ, dincolo de valoarea intrinsecă a informațiilor, extrem de interesante și de variate, pe care le oferea. Blândețea vocii și expresia senină a chipului, atitudinea echilibrată, binevoitoare și optimistă, nelipsitul său zâmbet fermecător erau pentru mine adevărate guri de oxigen și de normalitate, în vacarmul și atmosfera sufocantă a unei Capitale năpădite de felurite și otrăvitoare noxe. Rezonam în totalitate cu pledoariile Domniei sale pentru o viață cumpătată și detoxifiată sub toate aspectele, pentru reorientarea omului modern către natural, către elementele esențiale și primordiale, pentru redescoperirea rezervoarele inestimabile de sănătate și materie energizantă pe care le reprezintă elementele vegetale și a uriașului lor potențial profilactic și vindecător, deocamdată insuficient cunoscut și valorificat.

Și iată că, peste decenii, viața mă aducea din nou în proximitatea distinsului om de știință. De cum l-am zărit, emoția a pus stăpânire pe mine. Aș fi avut atât de multe să-i spun, dar conștiința faptului că mă aflam în preajma unui om atât de special și de valoros mă intimida... Aveam temerea că nu voi găsi cele mai potrivite cuvinte pentru a-mi putea exprima toată aprecierea, considerația și bucuria de a-l fi întâlnit personal. Însă un lucru uluitor s-a petrecut atunci. Intuind că l-am recunoscut, grație - îndrăznesc să sper - și unei comunicări empatice instantanee, care apare între personalitățile compatibile, în momentul în care a ajuns în dreptul meu, venerabilul academician și-a ridicat elegant pălăria și s-a înclinat ușor, într-un impecabil și impresionant gest de curtoazie. Totodată, mi-a adresat un salut politicos, însoțit de irezistibilul său zâmbet, larg și luminos:
- Bună ziua, doamnă!
Am rămas fără cuvinte... Din tot ceea ce intenționam să îi spun, am mai reușit să murmur numai:
- Bună ziua, domnule profesor!... Vă doresc o primăvară frumoasă!
Răspunsul a venit neîntârziat:
- Sărut mâna, doamnă! Și dumneavoastră, de asemenea, vă doresc să vă bucurați de aceste zile superbe!
- Vă mulțumesc din suflet, domnule profesor!
Scurta conversație durase câteva momente, timp în care ne opriserăm amândoi din mers. N-am simțit nevoia de a mai adăuga ceva. Îmi era suficient. Cuvintele în plus ar fi tulburat farmecul aparte al acelei întâlniri memorabile.
Ne-am despărțit, urmându-ne fiecare, mai departe, reconfortanta promenadă de primăvară...

Ce ar mai fi de spus?...

Continui să ascult piesele respectivei formații rock, deși în urechi îmi răsună, pentru câteva momente, printre acordurile muzicale, și reproșurile răstite ale solistului. Și parcă melodiile și-au pierdut puțin din farmecul pe care-l aveau odinioară...

Continui să citesc articolele jurnalistului, cu toate că în fața ochilor îmi apare, preț de câteva clipe, printre rândurile tipărite, figura lui arogantă. Și parcă nu mai râd din toată inima, așa cum obișnuiam...

Continui să citesc ceea ce publică profesorul Ovidiu Bojor și să îi urmăresc aparițiile televizate, cu aceeași plăcere și cu interesul dintotdeauna. Și în cazul Domniei sale, ceva s-a schimbat: am senzația că zâmbetul dumnealui este și mai fermecător decât înainte.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!