poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7041 .



Risc
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Isaac_Asimov ]

2005-08-02  |     |  Înscris în bibliotecă de Antal Adrian



Baza Hyper se pregătise pentru ziua asta. Răspândiți în galeria camerei de vizitare, într-o ordine și succesiune dictate de protocol, erau un grup de oficiali, oameni de știință, tehnicieni și alții, care puteau fi încadrați în denumirea generală de "personal". După temperamentul fiecăruia, așteptau plini de speranță, emoționați, furioși sau temători această încununare a eforturilor lor.

Cavitatea interioară a asteroidului cunoscut sub numele de Baza Hyper devenise, în această zi, centrul unei sfere de protecție strictă, care se întindea pe o distanță de zece mii de mile. Nici o navă nu putea să intre în această sferă și să rămână întreagă. Nici un mesaj nu putea ieși neverificat.

La o mie de mile depărtare, mai mult sau mai puțin, un mic asteroid se mișca elegant pe orbita pe care fusese lansat cu un an înainte, o orbită ce înconjura Baza Hyper într-un inel perfect rotund. Numărul de identitate al micului asteroid era H937, dar nimeni de pe Baza Hyper nu-i spunea altfel decât El ("Ai fost pe el astăzi?" "Generalul e pe el, înjurând cât poate", iar în cele din urmă pronumele personal dobândise demnitatea celui scris cu literă mare.)

Pe El, neocupat acum, când se apropia secunda zero, era Parsec, singura navă de acest fel construită vreodată în istoria omenirii. Stătea fără echipaj, gata să decoleze în inimaginabil.

Gerald Black, fiind unul dintre tinerii capabili în ingineria eterului, privi spre primul rând, își trosni articulațiile mari, apoi își șterse palmele asudate de halatul alb și pătat și spuse amărât
― De ce nu-l abordați pe general sau pe Majestatea Sa?

Nigel Ronson, de la Presa Interplanetară, privi scurt prin galerie spre strălucirea pe care o răspândea generalul maior Richard Kallner și spre femeia mică și neînsemnată de lângă el, abia vizibilă lângă uniforma lui sclipitoare. Spuse:
― Aș face-o, numai că mă interesează noutățile.

Ronson era scund și rotofei. Avea părul tuns cu migală "arici", de o jumătate de centimetru, gulerul de la cămașă era descheiat, iar pantalonii îi erau scurți până la gleznă, imitându-i fidel pe ziariștii care apăreau permanent în spectacolele TV. Totuși, era un reporter capabil.

Black era îndesat, iar părul lui negru lăsa puțin loc pentru frunte, dar mintea îi era la fel de ascuțită pe cât de boante îi erau degetele. Spuse:
― Ei au toate veștile.
― Prostii, spuse Ronson. Kallner n-are nimic sub galoanele alea aurite. Dezbracă-l și vei găsi numai o bandă rulantă aruncând ordinele în jos și răspunderea în sus.

Black fu cât pe ce să rânjească, dar se stăpâni. Spuse:
― Dar Doamna Doctor?
― Dr. Susan Calvin de la "Corporația de Roboți și Oameni Mecanici din Statele Unite", intonă reporterul. Doamna care are hiperspațiu acolo unde ar trebui să aibă inima și heliu lichid în ochi. A trecut prin soare și a ieșit pe partea cealaltă acoperită cu o flacără înghețată.

Black fu și mai aproape de rânjet:
― Dar directorul Schloss, atunci?

Ronson spuse curgător:
― Știe prea multe. Între a-și petrece timpul aprinzând cel mai slab licăr de inteligență în interlocutor și a-și întuneca propriul creier, de teamă să nu-l orbească pe acest interlocutor doar prin strălucirea lui, preferă să nu spună nimic.

De data asta, Black își arătă dinții:
― Acum, ce-ar fi dacă mi-ai spune de ce m-ai ales pe mine.
― Simplu, doctore. Te-am privit și m-am gândit că ești prea urât ca să fii prost și prea deștept ca să ratezi o posibilă șansă de publicitate personală bună.
― Amintește-mi să-ți trag un pumn într-o zi, zise Black. Ce vrei să știi?

Omul de la Presa Interplanetară arătă înspre canal și spuse:
― Treaba asta o să meargă?

Black privi și el în jos și simți cum îl trece un fior ca vântul de noapte, slab, de pe Marte. Canalul era un ecran mare de televizor, împărțit în două. O jumătate oferea o vedere generală a Lui. Pe suprafața Lui cenușie și plină de găuri era Parsec, strălucind în tăcere în lumina slabă a soarelui. Cealaltă jumătate arăta camera de comandă a lui Parsec. În camera de comandă nu era nici o mișcare. Pe scaunul pilotului era un obiect, a cărui formă vag umană nu ascundea nici o clipă faptul că era doar un robot pozitronic.

Black spuse:
― Din punct de vedere fizic, domnule, va merge. Acest robot va pleca și se va întoarce. Pe Spațiu! Am reușit s-o facem. Am văzut tot. Am venit aici la două săptămâni după ce am absolvit fizica eterului și sunt aici, scăzând permisiile și învoirile, încă de atunci. Eram aici când s-a trimis prima bucată de sârmă de fier pe orbita lui Jupiter și înapoi prin hiperspațiu ― și s-a primit înapoi pilitură de fier. Eram aici când s-au trimis șoareci albi până acolo și înapoi și s-au întors carne tocată.

Ne-au trebuit după aceea șase luni ca să stabilim un hipercâmp uniform. A trebuit să înlăturăm decalaje până la zecimi de miimi de secundă dintr-un punct în altul al substanței călătoare în hiperspațiu. După aceea, șoarecii albi au început să vină înapoi întregi. Mi-aduc aminte că am sărbătorit o săptămână întreagă faptul că un șoarece alb a venit înapoi viu și a mai trăit zece minute. Acum, trăiesc atâta vreme cât îi îngrijim cum trebuie.
― Grozav! spuse Ronson.

Black îl privi pieziș:
― Am spus că va merge din punct de vedere fizic. Șoarecii aceia albi veneau înapoi...
― Da?
― Fără minte. Nici măcar minte de șoareci mici și albi. Nu mănâncă. Trebuie să fie obligați să mănânce. Nu se împerechează. Nu aleargă. Stau. Stau. Stau. Asta-i tot. În cele din urmă, am trimis un cimpanzeu. A fost ceva de plâns. Era prea aproape de om ca să-l poți privi. A venit înapoi un maldăr de carne care putea face mișcări de târâre. Își putea mișca ochii și uneori se putea scărpina. Se tânguia și stătea în propriile lături, fără să se miște. Cineva l-a împușcat într-o zi și am fost toți recunoscători pentru asta. Îți spun eu, amice, nimic din ce a plecat vreodată în hiperspațiu nu s-a mai întors cu judecată.
― Asta se poate publica?
― După acest experiment, poate. Se așteaptă multe de la el.

Black înălță din colțul gurii.
― Tu nu aștepți?
― Cu un robot la comandă? Nu.

Aproape automat, mintea lui Black ajunse la întâmplarea de acum câțiva ani, când fusese răspunzător, fără să vrea, pentru un robot care era cât pe ce să se piardă. Se gândi la roboții Nestor, care împânzeau Baza Hyper, cu deficiențele remediabile și cunoștințe imprimate. Ce rost avea să vorbească despre roboți? Prin natura lui, nu era misionar.

Dar atunci Ronson, umplând tăcerea lungă cu puțină trăncăneală, spuse, în timp ce-și înlocuia ghemul de gumă din gură cu o lamă nouă:
― Să nu-mi spui că tu ești antirobot. Întodeauna mi s-a spus că oamenii de știință sunt singurii care nu sunt antiroboți.

Răbdarea lui Black se epuiză. Spuse:
― Așa e, și tocmai ăsta e necazul. Tehnologia l-a fericit pe robot. Orice slujbă trebuie să aibă un robot, altfel inginerul respectiv se simte păcălit. Vrei un dispozitiv de blocat ușa? Cumpără un robot cu un picior gros. E o treabă serioasă.

Vorbea cu glas tare și puternic, azvârlind cuvintele direct în urechea lui Ronson.

Acesta reuși să-și elibereze brațul. Spuse:
― Ei, eu nu sunt robot. Nu te răzbuna pe mine. Eu sunt om. Homo Sapiens. Tocmai mi-ai rupt un os de la mână. Asta nu-i o dovadă?

Oricum, după ce începea, era nevoie de mai mult decât o glumă ca să-l oprești pe Black. El spuse:
― Știi cât timp s-a pierdut cu acest aranjament? Am avut un robot pentru folosință generală, perfect pus la punct, și i-am dat un ordin. Punct. Am auzit ce ordin i s-a dat. L-am ținut minte. Scurt și dulce: "Prinde maneta cu putere. Trage-o cu forță spre tine. Cu forță! Continuă s-o ții așa până ce tabloul de comandă îți arată că ai trecut prin hiperspațiu de două ori."

Așa că, la ora H, robotul va înșfăca maneta de comandă și o va trage cu forță spre el. Mâinile lui sunt încălzite la temperatura sângelui. Odată ce maneta de comandă va fi pe poziție, expansiunea căldurii va realiza contactul și va fi inițiat hipercâmpul. Dacă se va întâmpla ceva cu creierul lui în timpul primei călătorii în hiperspațiu, n-are importanță. Tot ce trebuie este să mențină poziția o miime de secundă și nava se va întoarce, iar hipercâmpul va dispărea. Nu se poate întâmpla nimic rău. Apoi îi vom studia toate reacțiile generale și vom vedea dacă e ceva ce n-a mers.

Ronson părea îngândurat:
― Pentru mine toate astea înseamnă ceva.
― Zău? întrebă Black cu amărăciune. Și ce vei afla din creierul unui robot? Al lui e pozitronic, al nostru e celular. Al lui e din metal, al nostru e din proteine. Nu sunt la fel. Nu se pot compara. Totuși, sunt convins că pe baza lucrurilor pe care le vor afla, sau cred că le vor afla de la robot, vor trimite oameni în hiperspațiu. Nenorociții! Uite, nu e vorba că mori. E vorba că vii înapoi fără minte. Dacă ai fi văzut cimpanzeul, ai fi știut la ce mă refer. Moartea e curată și definitivă. Cealaltă treabă...

Reporterul spuse:
― Ai vorbit cuiva despre asta?
― Da, zise Black. Ei spun ca și tine. Că sunt antirobot și cu asta, basta... Ia-o pe Susan Calvin, de exemplu. Poți fi sigur că ea nu e antirobot. A venit tocmai de pe Pământ ca să urmărească experimentul ăsta. Dacă la comenzi s-ar fi aflat un om, ei nu i-ar fi păsat. Dar ce rost are!
― Hei, zise Ronson, nu te opri tocmai acum. Mai e.
― Mai e, ce?
― Mai multe probleme. Ai explicat ce e cu robotul. Dar de ce, dintr-o dată, măsuri de securitate?
― Hm?
― Hai. Dintr-o dată nu pot să trimit mesaje. Dintr-o dată navele nu pot pătrunde în zonă. Ce se petrece? Asta e alt experiment. Lumea știe de hiperspațiu și despre ce încercați voi, băieții, să faceți, așa că unde-i secretul?

Agitația provocată de furie încă îl mai stăpânea pe Black, furie împotriva roboților, furie împotriva lui Susan Calvin, furie la amintirea acelui mic robot pierdut din trecutul lui. Mai trebuia economisită, se gândi, pentru micul și enervantul ziarist și pentru micile lui întrebări enervante. Își spuse: "Să vedem cum o suportă."
― Chiar vrei să știi? zise.
― Te cred.
― Bine. Nu am inițiat niciodată un hipercâmp pentru un obiect mai mare decât o milionime din această navă și nici n-am trimis nimic decât o milionime din distanță. Asta înseamnă că hipercâmpul ce va fi inițiat în curând este de vreun milion de milioane de ori mai încărcat cu energie decât orice alt hipercâmp manevrat de noi vreodată. Nu știm sigur ce poate să facă.
― Ce vrei să spui?
― Teoria ne învață că nava se va așeza, simplu, lângă Sirius și va fi adusă, simplu, înapoi aici. Dar ce volum de spațiu din jurul lui Parsec va fi dizlocat? E greu de spus. Nu știm suficiente lucruri despre hiperspațiu. Asteroidul pe care stă nava poate să plece cu ea și, să știi, dacă toate calculele noastre sunt doar puțin greșite, s-ar putea să nu-l mai aducem niciodată înapoi. Ar putea reveni la, să zicem, douăzeci de miliarde de mile depărtare. Și se poate să fie dizlocat mai mult spațiu, nu numai asteroidul.
― Cât de mult? întrebă Ronson.
― Nu putem ști. Există un element de incertitudine statistică. De aceea navele nu trebuie să se apropie prea mult. De aceea se păstrează tăcerea, până ce experimentul se încheie cu bine.

Ronson înghiți cu greu:
― Să presupunem că ajunge la Baza Hyper.
― O șansă există, zise Black cu calm. Nu prea mare, altfel domnul director Schloss n-ar fi aici, te asigur. Totuși, există o șansa matematică.

Ziaristul își privi ceasul:
― Când se vor petrece toate astea?
― Peste vreo cincisprezece minute. Ești nervos, nu-i așa?
― Nu, spuse Ronson, dar se așeză pierdut și nu mai puse întrebări.

Black se aplecă în afară peste grilaj. Ultimele minute treceau.

Robotul se mișcă!

La acea mișcare, toată lumea păși înainte, iar luminile se micșorară, ca să scoată în evidență și să intensifice strălucirea scenei de dedesubt. Dar, deocamdată, fu doar prima mișcare. Mâinile robotului se apropiară de maneta de pornire.

Black așteptă secunda când robotul urma să tragă maneta spre el. Își imagina o mulțime de posibilități, care-i veneau toate în minte aproape în același timp.

Mai întâi ar fi licărul scurt, care indica plecarea în hiperspațiu și întoarcerea. Chiar dacă intervalul de timp era extraordinar de scurt, întoarcerea n-ar fi exact în poziția de plecare și s-ar produce un licăr. Întotdeauna era așa.

Apoi, când nava s-ar întoarce, s-ar putea descoperi că dispozitivele ce trebuiau să uniformizeze câmpul deasupra imensului volum al navei n-au fost bune de nimic. Robotul ar putea fi fier vechi. Nava s-ar putea să fie fier vechi.

Ori, s-ar putea ca socotelile lor să fie cumva greșite și nava să nu se mai întoarcă niciodată. Sau, și mai rău, Baza Hyper ar putea pleca odată cu nava și să nu mai revină niciodată.

Sau, desigur, s-ar putea ca toate să meargă bine. Nava ar putea să licărească și să fie la locul ei în perfectă stare. Robotul, având mintea întreagă, s-ar ridica de pe scaunul lui și ar semnaliza îndeplinirea cu succes a primei călătorii efectuate de un obiect construit de mâna omului, dincolo de influența gravitațională a soarelui.

Se scurgea ultimul minut.

Veni ultima secundă, iar robotul prinse maneta de pornire și o trase cu forță spre el...

Nimic!

Nici un licăr. Nimic!

Parsec nu părăsise spațiul normal.

***

Generalul maior Kallner își scoase chipiul ca să-și șteargă fruntea strălucitoare și, făcând asta, dădu la iveală un cap chel, care l-ar fi făcut să pară mai bătrân cu zece ani, dacă expresia lui posacă n-ar fi realizat deja asta. Trecuse aproape o oră de la eșecul lui Parsec și nu se făcuse nimic.
― Cum s-a întâmplat? Cum s-a întâmplat? Nu înțeleg.

Dr. Mayer Schloss, care, la patruzeci de ani, era "marele veteran" din noua știință a matricelor de hipercâmp, spuse neajutorat:
― Teoria de bază n-are nici o greșeală. Îmi pun capul pentru asta. E vreo defecțiune mecanică undeva, pe navă. Nimic altceva.

Spusese asta de o grămadă de ori.
― Credeam că totul a fost testat.

Și asta se mai spusese.
― A fost, domnule, a fost. Totuși...

Și asta.

Se uitau unul la altul în biroul lui Kallner, acum neîncăpător pentru tot personalul. Nimeni nu îndrăznea să se uite la a treia persoană de față.

Buzele strânse ale lui Susan Calvin și obrajii ei palizi erau fără expresie. Ea spuse cu răceală:
― Vă puteți consola cu ceea ce v-am spus mai înainte. E discutabil că ar fi ieșit ceva folositor.
― Acum nu e momentul să reluăm vechea discuție, mârâi Schloss.
― Eu nu discut. Corporația de Roboți și Oameni Mecanici din Statele Unite va furniza roboți, conform specificațiilor, oricărui cumpărător legal, pentru orice scop legal. Oricum, noi ne-am îndeplinit misiunea. V-am prevenit că nu garantăm posibilitatea de a trage concluzii referitoare la creierul uman din ceea ce se petrece într-un creier pozitronic. Răspunderea noastră se încheie aici. Nu e nici o discuție.
― Dar-ar naiba, spuse generalul Kallner, pe un ton care muia de tot ocara. Hai să nu discutăm despre asta.
― Ce putem face? bombăni Schloss, neschimbând totuși subiectul. Până nu știm exact ce se întâmplă cu mintea în hiperspațiu, nu putem progresa. Mintea robotului este în stare, cel puțin, să facă analiză matematică. E un punct de plecare, un început. Și până vom încerca...

Privi fără țintă:
― Dar nu e vorba despre robotul dumneavoastră, dr. Calvin. Nu ne îngrijorează nici el, nici creierul lui pozitronic. La naiba, femeie...

Vocea i se ridică până aproape de țipăt. Robopsihologul îl reduse la tăcere cu un glas care abia depășea tonul uniform:
― Fără isterii, omule. În viața mea am fost martoră a multor crize, dar n-am văzut nici una rezolvată prin isterie. Vreau răspunsuri la niște întrebări.

Buzele groase ale lui Schloss tremurară, iar ochii lui adânciți părură că se retrag în orbite, lăsând în loc niște găuri umbrite. Spuse cu asprime:
― Aveți pregătire în ingineria eterului?
― Asta n-are nici o legătură. Sunt robopsiholog șef la Corporația de Roboți și Oameni Mecanici din Statele Unite. La comenzile lui Parsec se află un robot pozitronic. Ca toți roboții asemenea lui, este închiriat, și nu vândut. Am dreptul să cer informații referitoare la orice experiment în care este implicat un asemenea robot.
― Vorbește cu ea, Schloss, mârâi generalul Kallner. Ea e... e-n regulă.

Dr. Calvin își întoarse ochii spălăciți spre general, care fusese prezent când avusese loc întâmplarea cu robotul pierdut, așadar era de presupus că nu va face greșeala de a o subestima. (Schloss fusese în concediu medical pe atunci, iar zvonul nu are aceeași valoare ca experiența personală.)
― Mulțumesc, domnule general, spuse ea.

Schloss privi neajutorat de la unul la altul și mormăi:
― Ce vreți să știți?
― Evident, prima mea întrebare este: care este problema dumneavoastră, dacă nu e robotul?
― Dar problema e clară. Nava nu s-a clintit. Nu vedeți? Sunteți oarbă?
― Văd foarte bine. Ce nu înțeleg, este teama dumneavoastră vădită că ar putea fi o defecțiune mecanică. Oamenii dumneavoastră nu se așteaptă niciodată la defecțiuni?

Generalul bombăni:
― E vorba de cheltuială. Nava a fost al dracului de scumpă. Congresul Mondial... alocațiile bugetare... se împotmoli el.
― Nava e încă aici. O revizie elementară și o reparație nu sunt mare lucru.

Schloss își recăpătase controlul. Expresia de pe chipul lui era a unui om care și-a luat sufletul în ambele mâini, l-a scuturat bine și l-a pus pe picioare. Vocea lui dobândise până și un accent de răbdare.
― Dr. Calvin, când spun defecțiune mecanică, mă gândesc la ceva de felul unui releu înțepenit de un grăunte de praf, la o conexiune blocată de o picătură de unsoare, la un tranzistor oprit de o expansiune momentană a căldurii. O mulțime de alte lucruri. O sută de alte lucruri. Oricare din ele poate fi doar provizoriu. Efectul lor poate înceta în orice clipă.
― Ceea ce înseamnă că Parsec ar putea, la urma urmei, să zboare prin hiperspațiu și înapoi.
― Exact. Acum înțelegeți?
― Deloc. Nu-i ăsta lucrul pe care-l vreți?

Schloss făcu o mișcare ce părea începutul strădaniei de a-și smulge părul din cap cu ambele mâini. El spuse:
― Nu sunteți inginer în eterică.
― Asta v-a luat graiul, doctore?
― Am reglat nava, spuse Schloss cu disperare, să facă un salt dintr-un anumit punct în spațiu, față de centrul de gravitație al galaxiei, în alt punct. Întoarcerea trebuia să fie la punctul inițial, corectat după mișcarea sistemului solar. În ora care a trecut de când Parsec ar fi trebuit să se miște, sistemul solar și-a modificat poziția. Parametrii inițiali la care este reglat hipercâmpul nu se mai potrivesc. Legile obișnuite ale mișcării nu se aplică la hiperspațiu și ne-ar lua o săptămână de calcule pe computer pentru un nou set de parametri.
― Vreți să spuneți că, dacă nava se mișcă acum, se va întoarce într-un punct imprevizibil, la mii de mile depărtare?
― Imprevizibil? zâmbi Schloss, cu obrajii scofâlciți. Da, așa i-aș spune. Parsec s-ar putea trezi în nebuloasa Andromeda sau în mijlocul soarelui. În orice caz, avem puține șanse să-l mai vedem vreodată.

Susan Calvin dădu din cap:
― Atunci, situația este de așa natură încât, dacă nava dispare, ceea ce se poate întâmpla în orice moment, câteva miliarde de dolari din banii contribuabililor pot fi iremediabil pierduți și ― se va spune ― pentru o treabă de mântuială.

Generalul maior Kallner nu s-ar fi crispat mai vizibil nici dacă ar fi fost înțepat în dos.

Robopsihologul continuă:
― Atunci, mecanismul pentru hipercâmp al navei trebuie scos din funcțiune într-un fel, și asta cât mai curând. Ceva trebuie să fie scos din priză, smucit sau scuturat.

Vorbea mai mult pentru sine.
― Nu e chiar așa de simplu, spuse Schloss. Nu pot să explic pe larg, pentru că nu sunteți expert în eterică. E ca și cum ai încerca să întrerupi un circuit electric obișnuit tăind firele de înaltă tensiune cu un foarfece de grădinărit. Poate fi o catastrofă. Este o catastrofă.
― Adică orice încercare de a opri mecanismul ar arunca nava în hiperspațiu?
― Orice încercare la întâmplare, probabil că asta ar face. Hiperforțele nu sunt limitate de viteza luminii. Probabil că nu au nici o limită de viteză. Asta complică foarte mult lucrurile. Singura soluție rațională este să descoperim natura defecțiunii și să aflăm deci un mod de a deconecta câmpul fără pericol.
― Și cum propuneți să se realizeze asta, dr. Schloss?
― Cred că singurul lucru care se poate face este să trimitem unul din roboții noștri Nestor, spuse Schloss.
― Nu! Nu fiți caraghios! izbucni Susan Calvin.

Schloss spuse glacial:
― Roboții Nestor sunt obișnuiți cu problemele ingineriei eterice. Vor fi ideali...
― Nici vorbă. Nu puteți folosi unul din roboții noștri pozitronici într-un asemenea scop fără permisiunea mea. N-o aveți și n-o veți obține.
― Ce alternativă avem?
― Trebuie să trimiteți unul din inginerii dumneavoastră.

Schloss dădu din cap cu violență:
― Imposibil. Riscul e prea mare. Dacă pierdem o navă și un om...
― Oricum, n-aveți voie să folosiți un robot Nestor și nici un robot.

Generalul spuse:
― Eu... eu trebuie să iau legătura cu Pământul. Problema asta trebuie rezolvată la un nivel mai înalt.

Susan Calvin spuse cu asprime:
― În locul dumneavoastră încă n-aș face-o. Vă veți lăsa singur la bunul plac al guvernului, fără vreo idee sau vreun plan de acțiune proprii. Nu veți ieși foarte bine din asta, sunt sigură.
― Dar ce e de făcut?

Generalul își folosi din nou batista.
― Trimiteți un om. Nu există altă variantă.

Schloss deveni cenușiu gălbejit:
― E ușor de spus să trimiți un om. Dar pe cine?
― M-am gândit la această problemă. Nu e aici un tânăr pe nume Black, pe care l-am întâlnit cu ocazia vizitei mele anterioare pe Baza Hyper?
― Dr. Gerald Black?
― Cred că da. Era burlac pe atunci. Mai este?
― Da, cred că da.
― V-aș sugera să-l aduceți aici, să spunem, într-un sfert de oră, și între timp eu să pot studia dosarul lui.

Încetul cu încetul preluase conducerea și nici Kallner, nici Schloss nu încercară să-și dispute autoritatea cu ea.

***

Black o văzuse pe Susan Calvin de la distanță, în această a doua vizită a ei pe Baza Hyper. Nu făcuse nici o încercare să reducă distanța. Acum, când fusese chemat în prezența ei, se pomeni fixând-o cu oroare și silă. Cu greu îi observă pe dr. Schloss și pe generalul Kallner stând în spatele ei.

Își aminti ultima oară când o înfruntase astfel, suportând o anchetă glacială de dragul unui robot pierdut.

Ochii cenușii și reci ai Dr. Calvin îi țintuiau pe ai lui, căprui și arzători.
― Dr. Black, spuse ea, cred că înțelegeți situația.
― O-nțeleg, spuse Black.
― Trebuie făcut ceva. Nava este prea scumpă ca să ne permitem s-o pierdem. Publicitatea proastă va însemna, probabil, sfârșitul proiectului.

Black încuviință:
― M-am gândit la asta.
― Sper că v-ați gândit și la faptul că va trebui să meargă cineva pe Parsec, să afle ce nu merge și... hm... să-l scoată din funcțiune.

Urmă o pauză de o clipă. Black spuse cu asprime:
― Ce prost s-ar duce?

Kallner se încruntă și privi spre Schloss, care își mușcă buzele și privi aiurea.

Susan Calvin spuse:
― Există, desigur, posibilitatea unei activări accidentale a hipercâmpului, în care caz nava poate ajunge într-un loc cu totul imposibil de găsit. Pe de altă parte, se poate întoarce undeva, în cadrul sistemului solar. Dacă se va întâmpla așa, nu vor fi cruțate nici bani, nici eforturi, pentru a recupera omul și nava.

Black spuse:
― Idiotul și nava! O simplă corecție.

Susan Calvin ignoră comentariul. Spuse:
― Am cerut permisiunea generalului Kallner să vă încredințăm această misiune. Dumneavoastră sunteți cel care trebuie să meargă.

Aici nu mai urmă nici o pauză. Black spuse în cel mai răspicat mod posibil:
― Doamnă, eu nu mă ofer voluntar.
― Pe Baza Hyper nu sunt mulți oameni cu suficiente cunoștințe pentru a putea îndeplini această misiune cu succes. Dintre cei care au cunoștințele necesare, v-am ales pe dumneavoastră, pe baza relației noastre anterioare. Dumneavoastră înțelegeți mai bine această misiune...
― V-am spus că nu mă ofer voluntar!
― N-aveți de ales. Sunteți sigur că veți face față răspunderii?
― Răspunderea mea? De ce e a mea?
― Pentru că sunteți cel mai potrivit pentru treaba asta.
― Cunoașteți riscul?
― Cred că da, spuse Susan Calvin.
― Eu știu că nu-l cunoașteți. N-ați văzut niciodată cimpanzeul ăla. Când am spus "idiotul și nava" nu mi-am spus o părere. Spuneam un adevăr. Mi-aș risca viața, dacă ar trebui. Poate că nu cu plăcere, dar aș risca-o. Să risc idioțenia, o viață de prostie animalică, nu vreau, asta-i tot.

Susan Calvin privi gânditoare chipul mânios și transpirat al tânărului inginer. Black țipă:
― Trimiteți unul din roboții dumneavoastră, unul din roboții NS-2.

Ochii robopsihologului aveau un fel de strălucire rece. Ea spuse încet:
― Da, dr. Schloss a sugerat asta. Dar roboții NS-2 sunt închiriați de firma noastră, nu vânduți. Știți, ei costă milioane de dolari bucata. Reprezint compania și am hotărât că sunt prea scumpi pentru a fi periclitați într-o problemă ca asta.

Black își ridică mâinile, care i se încleștară și-i tremurară la piept, de parcă și le-ar fi reținut cu forța:
― Îmi spuneți... spuneți că vreți să merg eu în locul unui robot, pentru că la mine se poate renunța mai ușor.
― Da, cam așa.
― Dr. Calvin, spuse Black, mai bine ne vedem în iad.
― Această declarație ar putea fi aproape de adevăr, la propriu, dr. Black. După cum vă va confirma generalul Kallner, vi se ordonă să primiți această misiune. Aici vă aflați în regim cvasi-militar și, dacă refuzați o misiune, puteți ajunge în fața Curții Marțiale. Un caz de felul ăsta ar însemna închisoare pe Mercur și cred că ar fi destul de asemănătoare cu iadul pentru a adeveri, în mod nefericit, declarația dumneavoastră, în cazul că v-aș vizita, deși probabil că n-aș face-o. Pe de altă parte, dacă sunteți de acord să urcați la bordul lui Parsec și să îndepliniți misiunea, asta va însemna mult pentru cariera dumneavoastră.

Black se holbă la ea, cu ochii roșii.

Susan Calvin spuse:
― Dați-i omului cinci minute de gândire, domnule general Kallner, și pregătiți o navă.

Doi paznici îl conduseră pe Black afară din încăpere.

***

Pe Gerald Black îl trecură fiorii. Picioarele i se mișcau de parcă n-ar fi fost ale lui. Parcă s-ar fi privit pe sine, dintr-un loc îndepărtat și sigur, urcând la bordul unei nave și pregătindu-se să plece pe El și pe Parsec.

Nu-i venea să creadă. Înclinase imediat capul și spusese:
― Merg.

Dar de ce?

Niciodată nu se gândise la el însuși ca la un erou. Atunci, de ce? Bineînțeles, în parte pentru că exista amenințarea cu închisoarea de pe Mercur. În parte era dezgustul îngrozitor de a apărea drept laș în ochii celor care-l cunoșteau, acea lașitate ascunsă, care se află în spatele a jumătate din bravura lumii.

Deși în cea mai mare măsură era altceva.

Ronson de la Presa Interplanetară îl oprise o clipă pe Black, în drum spre navă. Black privise fața congestionată a lui Ronson și spusese:
― Ce vrei?

Ronson se bâlbâise:
― Ascultă! Când te întorci, vreau exclusivitatea. Aranjez pentru câți bani vrei... tot ce vrei...

Black îl împinsese într-o parte, îl răsturnase și-și continuase drumul.

Echipajul navei era format din doi oameni. Nici unul nu-i vorbi. Privirile lor alunecară în sus și-n jos și pe lângă el. Lui Black nu-i păsa. Și ei erau speriați, fără s-o spună, iar nava lor se apropia de Parsec, la fel ca un pisoi care fuge pieziș spre primul câine pe care-l vede. Se putea descurca fără ei.

Vedea un singur lucru. Mimica îngrijorată a generalului Kallner și privirea prefăcut hotărâtă a lui Schloss îi veniră în minte pentru o secundă. Dispărură aproape imediat. Văzu fața imperturbabilă a lui Susan Calvin. Calmul ei inexpresiv, în timp ce el urca la bordul navei.

Fixă întunericul unde Baza Hyper dispăruse deja în spațiu...

Susan Calvin! Doctor Susan Calvin! Robopsihologul Susan Calvin! Robotul care merge ca o femeie!

Se întrebă care erau cele trei legi ale ei. Prima Lege: Să-l ocrotești din răsputeri pe robot, cu toată inima și cu tot sufletul. A Doua Lege: Să împărtășești interesele sacrei Corporații de Roboți și Oameni Mecanici din Statele Unite, dacă asta nu contrazice Prima Lege. A Treia Lege: Să fii îngăduitor cu o ființă umană, cu condiția să nu încalci Prima și a Doua Lege.

Se întrebă cu furie dacă ea fusese vreodată tânără. Simțise vreodată o emoție sinceră?

O, Spațiu! Cât dorea să realizeze ceva ― ceva care să înlăture masca aceea înghețată, de neant, de pe fața ei.

Și va realiza!

Pe toate stelele, va realiza. Să iasă doar cu bine din asta și o s-o vadă pe ea spulberată cu compania ei cu tot și cu grămada ei ticăloasă de roboți. Gândul ăsta era cel care-l mâna, mai mult decât teama de închisoare sau dorința de prestigiu social. Gândul ăsta l-a vindecat de-a binelea de teamă. Aproape.

Unul dintre piloți mormăi către el, fără să-l privească:
― Poți sări de aici. E la o juma' de milă dedesubt.

Black spuse cu amărăciune:
― Nu aterizați?
― Avem ordine stricte să n-o facem. Vibrațiile de la aterizare ar putea...
― Dar vibrațiile de la aterizarea mea?
― Astea-s ordinele, spuse pilotul.

Black nu mai spuse nimic, ci intră în costumul lui și așteptă să se deschidă ușa interioară a camerei de presurizare. De partea metalică a costumului, în jurul coapsei drepte, era sudată o trusă de scule.

Când intră în camera de presurizare, receptoarele din cască începură să huruie:
― Succes, doctore.

Îi trebui o clipă să-și dea seama că erau cei doi bărbați de pe navă, care uitaseră măcar pentru atât, de graba lor de a ieși din acel spațiu blestemat.
― Mersi, zise Black jenat, pe jumătate cu ranchiună.

Apoi ieși în spațiu, ușor dezechilibrat, după ce lovise cu picioarele ușa exterioară.

Văzu nava Parsec așteptându-l și, uitându-se printre picioare în momentul dezechilibrării, zări urma lungă lăsată de jeturile laterale ale navei care îl adusese, în timp ce se îndepărta.

Era singur. Doamne, era singur!

S-o mai fi simțit vreun om în istorie atât de singur?

Va ști, se întrebă cu lehamite, dacă... dacă se va întâmpla ceva? Vor fi momente în care își va da seama? Va simți cum îi slăbește judecata, cum rațiunea și gândirea i se întunecă și i se șterg?

Sau se va întâmpla brusc, de parcă l-ar tăia un cuțit?

Și într-un caz, și în altul...

Gândul la cimpanzeul cu ochii goi, tremurând de groază tâmpă, era proaspăt în amintirea lui.

***

Acum, asteroidul se afla la șase metri sub el. Se deplasa în spațiu cu o mișcare absolut uniformă. Interzicându-se intervenția omului, nici un grăunte de nisip de pe el nu se mișcase de amar de vreme.

În ultima perioadă de nemișcare a Lui, câteva particule de nisip blocaseră un agregat sensibil de la bordul lui Parsec, sau o particulă de sediment impur din uleiul fin blocase o piesă mobilă.

Poate că era nevoie doar de o mică vibrație, o vibrație ușoară provocată de coliziunea a două mase, pentru a debloca acea piesă mobilă, punând-o la locul ei, creând hipercâmpul, asemenea unui trandafir incredibil care se desface din boboc.

Corpul lui era pe cale să-l atingă pe El și își apropie picioarele, încercând să "lovească ușor". Nu voia să atingă asteroidul. Pielea i se încreți de o scârbă imensă.

Se apropia.

Acum... acum...

***

Nimic!

Era doar atingerea continuă a asteroidului, momentele stranii în care presiunea creștea încet, din cauza unei mase de peste o sută de kilograme (el plus costumul) având inerție nelimitată, dar o greutate fără importanță.

Black deschise încet ochii, lăsând să intre lumina stelelor. Soarele era o marmură strălucitoare, sclipirea fiindu-i atenuată de scutul polarizator de pe placa lui frontală. Stelele erau potrivit de palide, dar completau decorul obișnuit. Cu soare și constelații normale, se mai afla încă în sistemul solar. Putea să vadă până și Baza Hyper, o semilună mică și întunecată.

Înlemni, șocat de vocea ivită brusc la ureche. Era Schloss.

Schloss spuse:
― Te urmărim, dr. Black. Nu ești singur!

Black ar fi vrut să râdă de exprimare, dar nu făcu decât să spună cu voce joasă și clară:
― Încetați. În felul ăsta n-o să-mi distrageți atenția.

Urmă o pauză, apoi vocea lui Schloss, mai lingușitoare:
― Dacă vrei să raportezi pe măsură ce înaintezi, s-ar putea reduce tensiunea.
― Veți avea informații de la mine când mă întorc. Nu înainte.

Spuse asta cu amărăciune, și tot cu amărăciune degetele lui învelite în metal se mișcară pe tabloul de comandă de pe piept și întrerupseră aparatul de radio de la costum. Acum n-aveau decât să vorbească în vid. El avea planurile lui. Dacă va scăpa de aici sănătos, va fi spectacolul lui.

Se ridică în picioare cu precauții infinite și stătu pe El. Se legănă puțin din cauza unor contracții musculare involuntare, pe care absența totală a gravitației le transforma într-o serie neîntreruptă de dezechilibrări, și care îl trăgeau când într-o parte, când în alta. Pe Baza Hyper exista un câmp de pseudo-gravitație care să-i țină la sol. Black își dădu seama că o parte din mintea lui era destul de detașată ca să-și amintească și să aprecieze asta, in absentia.

Soarele dispăruse în spatele unei stânci. Stelele se roteau vizibil, în același timp cu perioada de rotație de o oră a asteroidului.

De unde se afla, vedea nava Parsec, iar acum porni spre ea încet, cu grijă, aproape în vârful degetelor. (Nici o vibrație. Nici o vibrație. Cuvintele îi treceau rugător prin minte.)

Înainte de a deveni pe deplin conștient de distanța pe care o străbătuse, ajunsese la navă. Era la baza treptelor care duceau la ușa exterioară a camerei de presurizare.

Acolo se opri.

Nava părea foarte normală. Sau cel puțin părea normală, cu excepția cercurilor proeminente de oțel care o înconjurau, unul la o treime de partea inferioară, altul la o treime de partea superioară, în clipa de față se încarcă, probabil, pentru a deveni poli de formare a hipercâmpului.

Pe Black îl încercă dorința ciudată de a se întinde să mângâie unul din ele. Era unul din acele impulsuri absurde, cum era și gândul de o clipă: "Ce-ar fi să sar?", aproape inevitabil când cineva se uită în jos de pe o clădire înaltă.

Black trase aer adânc în piept și simți cum devine jilav când își desfăcu degetele de la ambele mâini, apoi încet, foarte încet, puse câte o mână într-o parte și alta a navei.

***

Nimic!

Apucă mânerul cel mai de jos și se ridică cu grijă. Ar fi dorit să aibă experiența oamenilor de la construcții în manevrarea nongravitației. Trebuie să faci uz de multă forță pentru a învinge inerția și apoi să te oprești. Dacă tragi o secundă în plus, te dezechilibrezi și te izbești de navă.

Se cățără încet, în vârful degetelor, cu picioarele și șoldurile balansându-se la dreapta când întindea mâna stângă și la stânga când întindea mâna dreaptă.

Douăsprezece trepte, după care degetele îi șovăiră pe contactul care deschidea ușa exterioară. Reperul de siguranță era o pată verde, mică.

Din nou șovăi. Asta era prima oară când se folosea de energia navei. Gândul îi zbură la diagrame încurcate și la distribuții de forță. Dacă ar apăsa pe contact, energia s-ar scurge din microreactor pentru a deschide placa masivă de metal care alcătuia ușa exterioară.

Ei bine?

Ce rost avea? Dacă n-avea idee ce nu mergea, nu putea ști care va fi efectul devierii de energie. Oftă și atinse contactul.

Încetișor, fără vreun tremur sau sunet, un segment al navei se roti și se deschise. Black mai aruncă o privire constelațiilor prietenoase (nu se schimbaseră) și intră în cavitatea slab luminată. Ușa exterioară se închise în urma lui.

Acum alt contact. Trebuia deschisă ușa interioară. Din nou stătu să se gândească. Presiunea aerului din interiorul navei va scădea încet când va deschide ușa și vor trece câteva secunde până ce electrozii navei vor putea recupera pierderea.

Ei?

Placa posterioară Bosch, pentru a numi o piesă, era sensibilă la presiune, dar cu siguranță nu atât de sensibilă.

Oftă din nou, mai încet (de spaimă i se răcise pielea) și atinse contactul. Ușa interioară se deschise.

Păși în camera pilotului de pe Parsec și inima îi tresări ciudat când văzu mai întâi ecranul, reglat pentru recepție și plin de stele. Făcu un efort să le privească.

***

Nimic!

Se vedea Cassiopeia. Constelațiile erau normale, iar el se afla în interiorul lui Parsec. Simțea că, într-un fel, partea mai grea trecuse. Pentru că ajunsese până aici și rămăsese în sistemul solar, pentru că își păstrase judecata până acum, simți cum începe să-i revină ceva ce semăna puțin cu încrederea.

În Parsec era o liniște aproape supranaturală. Black fusese în multe nave în viața lui și în toate se auzea freamătul vieții, chiar dacă era numai târșâitul unui pantof sau băiatul de serviciu fredonând pe coridor. Aici, până și bătaia propriei inimi i se părea înăbușită până la tăcere.

Robotul de pe locul pilotului era cu spatele la el. Fără să reacționeze, arătă că e conștient de venirea lui Black.

Black își dezveli dinții într-un rânjet sălbatic și spuse tăios:
― Dă drumu' la manetă! în picioare!

În compartimentele închise, vocea îi răsună ca un tunet.

Prea târziu se temu de vibrațiile aerului stârnite de vocea lui, dar stelele de pe ecran rămaseră neschimbate.

Bineînțeles că robotul nu se mișcă. Nu putea recepționa nici o senzație, de nici un fel. Nu putea nici măcar să reacționeze la Prima Lege. Era încremenit în mijlocul a ceea ce ar fi trebuit să fie un proces aproape instantaneu, rămas nefinalizat.

Își aminti ordinele care i se dăduseră robotului. Nu lăsau loc nici unei interpretări greșite:
― Prinde maneta cu putere. Trage-o spre tine cu forță. Cu forță! Continuă s-o ții așa până ce tabloul de comandă îți arată că ai străbătut hiperspațiul de două ori.

Ei bine, încă nu străbătuse hiperspațiul nici o dată.

Se apropie cu grijă de robot. Stătea acolo, cu maneta trasă cu forță înapoi, între genunchi. Asta aproape că aducea la loc mecanismul de declanșare. Temperatura mâinilor lui de metal a îndoit apoi acest mecanism, ca un termocuplu, destul ca să se realizeze contactul. Automat, Black privi spre dispozitivul de citire a temperaturii, aflat pe tabloul de comandă. Mâinile robotului aveau 37 grade, așa cum trebuia.

Se gândi batjocoritor: "Bună treabă. Sunt singur cu mașina asta și nu pot face nimic."

Ce i-ar fi plăcut într-adevăr, ar fi fost să dea cu o rangă în robot și să-l facă bucăți. Gândul ăsta îl înveseli. Își închipuia groaza de pe chipul lui Susan Calvin (dacă era vreo groază care putea să spargă gheața, asta era groaza provocată de un robot sfărâmat). Ca toți roboții pozitronici, acest unicat era proprietatea Corporației, fusese fabricat și testat acolo.

Și, profitând cât putu mai mult de răzbunarea imaginară, se liniști și privi prin navă.

La urma urmei, până acum nu progresase deloc.

***

Își scoase costumul încet. Îl puse ușor în cuier. Păși cu grijă din cameră în cameră, studiind suprafețele mari, cuplate, ale motorului hiperatomic, urmărind cablurile, inspectând releele de câmp.

Nu atinse nimic. Existau o mulțime de moduri pentru dezactivarea hipercâmpului, dar oricare din ele putea fi catastrofal dacă nu știa, cel puțin aproximativ, unde era defecțiunea și nu aplica metoda corespunzătoare de remediere.

Se trezi din nou lângă tabloul de comandă și țipă, exasperat de indiferența pe care o emana spatele lat al robotului:
― Spune-mi, te rog, ce nu merge?

Simți îndemnul să izbească la întâmplare aparatele navei. Să le smulgă și să le calce în picioare. Își înăbuși cu hotărâre acest impuls. Dacă ar avea o săptămână, și-ar da seama, în vreun fel, de unde să înceapă. Datora măcar atât dr. Susan Calvin și planurilor lui referitoare la ea.

Se răsuci încet pe călcâie și chibzui. Fiecare piesă a navei, de la motor până la cel mai mic comutator basculant, fusese controlată și testată pe Baza Hyper. Era aproape imposibil de crezut că ar putea fi ceva în neregulă. Nu era nimic la bordul navei...

Ei bine, da, era, desigur. Robotul! Care fusese testat la Corporație și ei, fir-ar ai naibii, se presupunea că erau competenți.

Așa spunea mereu toată lumea: "Un robot face, bineînțeles, o treabă mai bună."

Era presupunerea firească, bazată în parte pe propriile campanii publicitare ale Corporației. Ei puteau face un robot care să fie mai bun decât un om pentru un anumit scop. Nu "la fel de bun ca omul", ci "mai bun decât omul".

Și, în timp ce Gerald Black se uita țintă la robot și se gândea la toate astea, sprâncenele i se încrețiră sub fruntea joasă și în privire i se amestecară uimirea și speranța sălbatică.

Se apropie și înconjură robotul. Îi privi brațele, care țineau maneta de comandă în poziția de pornire, o țineau așa într-una, până ce nava s-ar fi ridicat sau alimentarea cu energie a robotului ar fi încetat.

Black respiră adânc:
― Sunt sigur. Sunt sigur.

Păși în jur, se concentră intens. Spuse:
― Trebuie să fie.

Deschise aparatul de radio al navei. Lungimea de undă era deja reglată pentru Baza Hyper. Strigă în microfon:
― Hei, Schloss.

Schloss răspunse imediat:
― Dumnezeule, Black...
― Las-o baltă, zise Black răspicat. Fără discursuri. Vreau doar să mă asigur că sunteți pe recepție.
― Da, sigur. Toți, Uite...

Dar Black închise aparatul de radio. Rânji strâmb spre camera TV din camera pilotului și alese o porțiune din mecanismul pentru hipercâmp, care să se vadă. Nu știa câți oameni pot fi în camera de vizionare. Puteau fi numai Kallner, Schloss și Susan Calvin. Putea fi tot personalul. În orice caz, le va da ceva de văzut.

Cutia de relee numărul 3 era potrivită pentru acest scop, hotărî el. Era amplasată într-o nișă în perete, acoperită cu un panou neted sudat la rece. Black se întinse după trusa de scule și scoase o unealtă cu marginile teșite. Își împinse costumul spațial mai în spate pe cuier, după ce îl răsucise ca să scoată trusa de scule, și se întoarse la cutia de relee.

Fără să mai dea atenție unui ultim tremur de neliniște, Black ridică scula și făcu contact în trei puncte separate, de-a lungul sudurii la rece. Câmpul de forță al uneltei funcționa corect și repede, iar mânerul i se încălzi ușor în mână, pe măsură ce fluxul de energie creștea și scădea. Panoul se roti liber.

Iute, aproape involuntar, aruncă o privire spre ecranul navei. Stelele erau normale. El însuși se simțea normal.

Asta era ultima picătură de curaj de care avea nevoie. Ridică un picior și zdrobi cu gheata mecanismul delicat ca un fulg din interiorul nișei.

Rămaseră cioburi de sticlă, bucăți răsucite de metal și picături de mercur...

Black respiră adânc. Deschise din nou aparatul de radio:
― Mai ești acolo, Schloss?
― Da, dar...
― Atunci raportez: câmpul de forță de pe Parsec a fost dezactivat. Veniți să mă luați.

***

Gerald Black nu se simțea mai erou decât înainte de plecarea pe Parsec, dar se considera totuși erou. Oamenii care îl aduseseră pe micul asteroid veniră să-l ia înapoi. De data asta aterizară. Îl bătură pe spate.

Când sosi nava, pe Baza Hyper era o aglomerație de personal în așteptare, iar Black fu ovaționat. Făcu un semn înspre mulțime și rânji, așa cum i se cerea unui erou, dar în sinea lui nu simțea nici un triumf. Doar o presimțire. Triumful va veni mai târziu, când o va întâlni pe Susan Calvin.

Înainte de a coborî din navă făcu o pauză. O căută din priviri, dar n-o văzu. Generalul Kallner era acolo, așteptând, cu toată rigiditatea soldățească refăcută și cu o privire tăioasă de aprobare întipărită bine pe față. Maiorul Schloss îi zâmbi nervos. Ronson de la Presa Interplanetară îi făcu frenetic semn cu mâna. Susan Calvin nu era nicăieri.

Când păși pe pământ îi dădu la o parte pe Kallner și Schloss:
― Întâi mă spăl și mănânc.

Nu avea nici o îndoială, dar pe moment putea cel puțin să pună condiții generalului sau oricui.

Gărzile îi croiră drum. Făcu baie și mâncă pe îndelete, într-o singurătate impusă chiar de el. Apoi îl chemă pe Ronson de la Interplanetară și îi povesti pe scurt. Așteptă să fie rechemat înainte de a se fi relaxat complet. Totul ieșise mult mai bine decât se așteptase. Chiar defecțiunea navei conlucrase perfect cu el.

În cele din urmă sună la biroul generalului și comandă o conferință. La asta ajunsese ― să dea ordine. Generalul maior Kallner spuse doar:
― Da, domnule.

***

Erau din nou împreună. Gerald Black, Kallner, Schloss ― până și Susan Clavin. Dar acum Black era cel care domina. Robopsihologul, cu fața impasibilă ca întotdeauna, pe care n-o impresionau nici triumful, nici dezastrul, părea, cu toate acestea, să se fi retras din centrul atenției, după o anumită schimbare subtilă de atitudine.

Dr. Schloss își mușcă o unghie de la degetul mare și începu prin a spune cu prudență:
― Dr. Black, suntem toți foarte recunoscători pentru curajul și succesul dumneavoastră.

Apoi, de parcă ar fi vrut să destindă atmosfera, adăugă:
― Totuși, să spargi cutia de relee cu călcâiul a fost o imprudență și... ei bine, a fost un gest care nu prea merita să reușească.

Black spuse:
― A fost un gest care nu ar fi putut împiedica reușita. Vedeți ― asta era bomba numărul unu ― atunci știam deja ce se stricase.

Schloss sări în picioare:
― Știați! Sunteți sigur?
― Duceți-vă să vedeți și singuri. Acum nu mai e nici un pericol. Vă spun eu ce să căutați.

Schloss se așeză din nou, încet. Generalul Kallner era entuziasmat:
― Păi, asta e cea mai bună, dacă e adevărat.
― E adevărat, spuse Black.

Ochii îi lunecară spre Susan Calvin, care nu spuse nimic.

Black savura sentimentul puterii. Lansă bomba numărul doi, spunând:
― Bineînțeles că era robotul. Ați auzit, dr. Calvin?

Susan Calvin vorbi pentru prima oară:
― Aud. Mă cam așteptam la asta, de fapt. Era singura piesă de la bordul navei care nu fusese testată la Baza Hyper.

O clipă, Black se simți încurcat. Spuse:
― N-ați pomenit nimic de asta.

Dr. Calvin spuse:
― După cum a menționat dr. Schloss de câteva ori, nu sunt expert în eterică. Bănuiala mea, și nu era mai mult, ar fi putut foarte bine să fie eronată. Am simțit că n-aveam nici un drept să vă influențez înainte de misiune.

Black spuse:
― Foarte bine, v-a trecut prin cap să bănuiți cum s-a stricat?
― Nu, domnule.
― Păi, era fabricat mai bine decât un om. Tocmai ăsta a fost necazul. Nu-i ciudat ca necazul să vină tocmai din specialitatea Corporației? Înțeleg că acolo se fac roboți mai buni decât oamenii.

Acum o șfichiuia cu vorbele, dar ea nu mușcă din momeală, în schimb, oftă:
― Dragă domnule Black, nu sunt răspunzătoare pentru reclamele departamentului de vânzări.

Black se simți încurcat din nou. Această Calvin nu era o femeie pe care s-o manevrezi ușor. Spuse:
― Oamenii dumneavoastră au construit un robot pentru a înlocui omul de la comanda lui Parsec. El trebuia să tragă maneta de comandă către el, s-o pună pe poziție și să lase căldura mâinilor să acționeze declanșatorul. Destul de clar, dr. Calvin?
― Destul de clar, dr. Black.
― Și dacă robotul n-ar fi fost construit mai bine ca un om, ar fi reușit. Din nefericire, Corporația s-a simțit obligată să-l facă mai bun decât un om. Robotului i s-a ordonat să tragă de manetă cu forță. Cu forță. Cuvântul a fost repetat, întărit, accentuat. Iar robotul a făcut ce i s-a ordonat. A tras de manetă cu forță. S-a strecurat doar o singură greșeală. Robotul era de cel puțin zece ori mai puternic decât un om normal, pentru care fusese proiectată maneta.
― Vrei să spui...
― Spun că maneta s-a îndoit. S-a îndoit în așa fel încât declanșatorul nu a mai ajuns în poziția corectă. Când căldura mâinilor a răsucit termocuplul, nu a făcut contact.

Rânji:
― Acesta nu e eșecul unui singur robot, dr. Calvin. Este simbolul eșecului ideii de robot.
― Nici chiar așa, dr. Black, spuse Susan Calvin cu răceală. Asfixiați logica în psihologie de misionar. Robotul era prevăzut cu înțelegere corespunzătoare și cu forță brută. Dacă oamenii care i-au dat ordine ar fi folosit termeni cantitativi în loc de adverbul stupid "cu forță", nu s-ar fi întâmplat așa ceva. Dacă i-ar fi spus "aplică o forță de douăzeci și cinci de kilograme", totul ar fi fost perfect.
― Din ceea ce spuneți, zise Black, reiese că limitele unui robot trebuie compensate prin ingeniozitatea și inteligența unui om. Vă asigur că oamenii de pe Pământ așa vor vedea lucrurile și nu vor avea chef să ierte Corporația pentru această nereușită.

Generalul maior Kallner spuse repede, cu vocea din nou autoritară:
― Stai, Black, tot ce s-a întâmplat este, evident, informație secretă.
― De fapt, spuse Schloss deodată, teoria dumneavoastră nu a fost verificată încă. Vom trimite un echipaj pe navă și vom afla. Poate că nu e deloc din cauza robotului.
― O să aveți grijă să faceți o asemenea descoperire, nu-i așa? Mă întreb dacă lumea va crede un echipaj interesat. În afară de asta, mai am un lucru să vă spun.

Își pregăti bomba numărul trei și spuse:
― Din clipa asta, demisionez din acest proiect uman. Plec.
― De ce? întrebă Susan Calvin.
― Deoarece, așa cum ați spus, dr. Calvin, sunt un misionar, spuse Black zâmbind. Am o misiune. Simt că sunt dator față de oamenii de pe Pământ să le spun că epoca roboților a ajuns la un punct în care viața omului valorează mai puțin decât viața unui robot. Acum se poate să ordoni unui om să-și riște viața pentru că un robot este prea valoros ca să fie periclitat. Cred că pământenii ar trebui să audă asta. Mulți oameni au și așa multe rezerve. Corporația nu a reușit încă să obțină permisiunea legală de a folosi roboții pe Pământ. Cred că tot ceea ce am eu de spus, dr. Calvin, va clarifica problema. Pentru ce s-a întâmplat astăzi, dr. Calvin, dumneavoastră și compania dumneavoastră și roboții dumneavoastră veți fi șterși de pe fața sistemului solar.

Black știa că o prevenea; o punea în gardă, dar nu se putea abține de la această scenă. Se pregătise anume pentru această clipă încă de când plecase pe Parsec și nu putea renunța.

Nu mai putea de bucurie, văzând strălucirea de o clipă din ochii șterși ai lui Susan Calvin și roșeața slabă din obrajii ei. Se gândi: "Cum te simți acum, madam savant?"

Kallner spuse:
― Nu ți se va permite să-ți dai demisia, Black, și nici să...
― Cum mă puteți opri, domnule general? Sunt un erou, n-ați auzit? Și bătrâna Mamă Pământ va avea mare grijă de eroii ei. Întotdeauna a avut. Vor dori să mă asculte și vor crede tot ce le spun eu. Și nu le va conveni dacă voi fi împiedicat, cel puțin nu atât timp cât sunt un erou proaspăt, nou-nouț. Am vorbit deja cu Ronson de la Presa Interplanetară și i-am spus că am ceva trăsnet pentru ei, ceva care ar scutura pe orice funcționar din guvern și pe orice director științific din scaunul plușat, așa că Interplanetara este prima la rând, care așteaptă vești de la mine. Deci nu puteți face nimic, decât să mă împușcați. Și cred că ar fi mult mai rău dacă ați încerca.

Răzbunarea lui Black era completă. Nu cruțase nici un cuvânt. Nu se împiedicase nici un pic. Se ridică să plece.

***

― O clipă, dr. Black, spuse Susan Calvin, cu voce joasă și autoritară.

Black se întoarse fără să vrea, ca un elev când aude vocea învățătoarei, dar contracara acest gest printr-o strâmbătură intenționată:
― Presupun că aveți de dat o explicație.
― Deloc, zise ea afectată. Ați explicat dumneavoastră pentru mine, și încă foarte bine. V-am ales pe dumneavoastră pentru că știam că veți înțelege, deși credeam că veți înțelege mai curând. Vă cunoșteam dinainte. Știam că nu vă plac roboții și că, din acest motiv, nu vă veți face nici o iluzie în privința lor. Din dosarul dumneavoastră, pe care am cerut să-l văd înainte de a vi se încredința misiunea, am văzut că v-ați exprimat dezaprobarea față de acest experiment cu robotul prin hiperspațiu. Superiorii dumneavoastră au considerat asta ca un punct slab, dar eu m-am gândit că e un punct în favoarea dumneavoastră.
― Ce tot spuneți, doctore, dacă-mi iertați grosolănia?
― Anume că ar fi trebuit să înțelegeți de ce nu putea fi trimis un robot în această misiune. Ce ați spus chiar dumneavoastră? Ceva despre limitele unui robot, care trebuie să fie compensate prin ingeniozitatea și inteligența unui om. Chiar așa, tinere, chiar așa. Roboții nu au ingeniozitate. Mințile lor sunt limitate și pot fi calculate până la ultima zecimală. De fapt, asta e meseria mea.

Acum, dacă unui robot i se dă un ordin, un ordin precis, el îl poate îndeplini. Dacă ordinul e imprecis, el nu-și poate corecta propria greșeală fără alte ordine ulterioare. Nu asta ați raportat referitor la robotul de pe navă? Atunci, cum să trimitem un robot să găsească o defecțiune la un mecanism, când era imposibil să-i dăm ordine precise, dat fiind că nici noi nu știam nimic despre defecțiune? "Află ce nu merge" nu e un ordin care poate fi dat unui robot, ci doar unui om. Cel puțin până acum, creierul uman este mai presus de orice calcul.

Black se așeză dintr-o dată și se uită uimit la psiholog. Cuvintele ei loveau adânc, într-un substrat de înțelegere ce fusese acoperit de patimă. Se pomeni că e incapabil să o combată. Mai rău, îl cuprinse un sentiment de înfrângere. Zise:
― Ați fi putut spune asta înainte să plec.
― Aș fi putut, acceptă dr. Calvin, dar am observat teama firească pentru integritatea dumneavoastră mintală. O grijă atât de mare v-ar fi diminuat cu ușurință eficiența de investigare și m-am gândit să vă las să credeți că singurul meu motiv de a vă trimite era că apreciez mai mult un robot. M-am gândit că asta vă va enerva, iar furia, dragă dr. Black, este uneori o emoție foarte folositoare. Cel puțin, un om nervos nu se teme niciodată atât de mult cât s-ar teme altminteri. Cred că a ieșit bine.

Își lăsă mâinile în poală și fu mai aproape de un zâmbet decât fusese în întreaga ei viață.

Black spuse:
― Să fiu al naibii!

Susan Calvin zise:
― Așa că acum, dacă vreți să-mi urmați sfatul, întoarceți-vă la meseria dumneavoastră, acceptați-vă condiția de erou și povestiți-i prietenului dumneavoastră reporter amănuntele faptei curajoase. Să fie asta noutatea grozavă pe care i-ați promis-o,

Încet, fără tragere de inimă, Black încuviință din cap.

Schloss părea ușurat; Kallner izbucni într-un zâmbet colțos, îi întinseră mâinile, fără să fi scos vreo vorbă tot timpul cât vorbise Susan Calvin și fără să scoată vreun cuvânt nici acum.

Black le strânse mâinile cu o oarecare reținere. Spuse:
― Versiunea dumneavoastră e cea care ar trebui publicată, dr. Calvin.

Susan Calvin spuse cu răceală:
― Nu fi prost, tinere. Asta e meseria mea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!