poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8662 .



Domnișoara Christina
proză [ ]
capitolul 8

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Eliade ]

2005-01-21  |     |  Înscris în bibliotecă de Diana Rizoiu



VIII

După masă, d. Nazarie și cu Egor fură invitați în odaia Sandei. O găsiră și mai istovită, cu pleoapele viorii; brațele păreau foarte albe, așa cum se odihneau sleite pe un șal cald, de lână. Sanda zâmbi și le făcu semn să se așeze. Dar d-na Moscu, în picioare, lângă pat, cu cartea în mână, continua să citească:

„ Viens donc, ange du mal, dont la voix me convie,
Car il est des instants ou si je te voyais,
Je pourrais pour ton sang t'abandonner ma vie
Et mon ame... si j 'y croyais!"

Cetise foarte frumos ultimele versuri, aproape cu lacrimi. Închise cartea cu un oftat.
- Ce a fost? întrebă nedumerit d. Nazarie.
- Prefața la Antony, nemuritoarea dramă a lui Alexandre Dumas-Père, explică grav
d-na Moscu.
„În orice caz, o lectură care nu își are deloc rostul, acum", ar fi vrut să spună Egor. Nu-i plăcuse deloc versul: „Je pourrais pour ton sang t'abandonner ma vie..." Era o ironie prea crudă, aproape sălbatecă. Și apoi, oftatul acela al d-nei Moscu. Părere de rău? Resemnare? Neputintă?
- ...Îi citesc necontenit de o jumătate de oră, vorbi cu orgoliu d-na Moscu. Îmi place și mie să citesc cu glas tare, așa cum făceam pe vremuri... Știam atunci mii de versuri pe dinafară...
Zâmbea. Egor o privi uluit. Era aproape de nerecunoscut acum; gesturile ei viguroase, sigure. Stătea de atâta timp în picioare, la căpătâiul Sandei, și încă nu ostenise... Parcă reînviase printr-o minune; reînviase din tinerețea Sandei.
-...Știam si din Eminescu, adaugă mai însuflețită d-na Moscu, din opera celui mai mare poet român, Mihail Eminescu...
Egor căută ochii Sandei. Ardeau de o spaimă înăbușită. Fata îl privi numai o clipă. Apoi, parcă s-ar fi temut să nu se trădeze, șopti:
- Maman, ai cetit destul... Să nu te obosești... Stai și d-ta jos...
D-na Moscu nu o auzi. Își duse mâinele la tâmple, luptând cu amintirile, silindu-se să reconstituiască versurile acelea celebre...
- ...Versurile acelea celebre, vorbi ea, mai mult pentru sine, versurile nemuritoare...
Sanda nu se dădu bătută. Eminescu se afla alături de ceilalți poeți favoriți, pe etajeră, dar nu voia sub nici un motiv să-l lase în mâinele maică-sii. Se temea de bolnăvicioasa ei pasiune pentru anumite poeme din Eminescu. Pe vremuri îi mărturisise că, deși ea era numai o fetiță de opt-nouă ani, Christina îi declama ei, în nopțile de vară, versuri din Eminescu. „ își va aduce din nou aminte, acum", se gândi cu groază Sanda.

,,...Cobori in jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și in gând
Și viata-mi luminează!.. "

De la cel dintâi vers, Sanda își plecă fruntea, deprimată. O imensă oboseală i se strecură deodată în tot trupul. Un vârtej mocnit îi deșerta vinele de sânge. Îi era teamă că va leșina, din clipă-n clipă.

„- ... Eu sunt luceafărul de sus
lar tu să-mi fii mireasă!,, continuă biruitoare d-na Moscu.
,,De unde i-a venit deodată forța aceasta fizică, strălucirea aceasta a făpturii, glasul întreg și melodios?" se întreba nedumerit d. Nazarie. D-na Moscu părea că-și amintește strofă cu strofă, după scurte ezitări, după încântătoare dibuiri. , Sunt, totuși, strofe pe care le sare", observă Egor. El asculta, aproape fără nici o împotrivire, cu ochii la Sanda, urmărind zvâcnirile trupului ei sub șa1u1 care o acoperea. ,,Ar trebui să fac ceva, își spuse. Ar trebui să mă ridic și să m-apropii de ea, să o mângâi, orice ar gândi mamă-sa." Deși, după extazul cu care rostea versurile, descoperindu-le treptat, se vedea bine că d-na Moscu nu mai aude nimic și nu mai zărește pe nimeni in preajmă-i.
„- ...Căci eu sunt vie, tu ești mort..."
Glasul d-nei Moscu se întrerupse brusc, înecat. Ea se clătina amețită în mijlocul odăiei, unde o purtase emoția. Își duse iarăși amândouă palmele la frunte. De data aceasta, un gest de risipire și deznădejde.
- Nu știu ce am, șopti ea. Am obosit...
D. Nazarie o așeză pe scaun. ,, Să fi fost oare numai o iluzie toată însuflețirea ei, glasul acela plin și robust, de femeie cu sânge mult?"
-...Ai văzut, maman, dacă nu m-asculți, șopti, stins, Sanda.
Egor se apropiase de pat. Începuse să-1 sperie paloarea fetei, ochii aceia adânciți nefiresc în orbite, pielea prea rece și trădând totuși o febră mocnită în adâncuri.
- Am să mă duc chiar acum după un doctor, spuse el, încruntat. D-ta nu ești bine deloc...
Sanda îi mulțumi cu un zâmbet pe care voi să-1 susțină cât mai mult. Dar în nici un caz nu trebuia să-l lase să cheme un doctor. În nici un caz acum, în dezlănțuirea aceasta neașteptată de întâmplări și boli vechi.
- Nu te grăbi să pleci de lângă mine, spuse Sanda, n-am nevoie de nici un doctor... În câteva ceasuri îmi revin, și mâine ne plimbăm prin parc...
În acea clipă, d-na Moscu se ridică din nou în picioare, cu o nouă fervoare.
- Acum mi-amintesc, spuse ea, mi-amintesc cele mai frumoase versuri din Luceafărul:
,,Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde..."
Sanda apucă mâna lui Egor. Tremura. Se uita fix, înspăi¬mântată, în ochii lui. „Știe și ea", gândi Egor. Se miră, o clipă în urmă, de propria lui tărie și seninătate. Acum, nu-i mai era frică; alături de Sanda, cu mâna ei înghețată pierdută în pumnii lui fierbinți, crispați. Simțea însă tot ce știa, tot ce vedea Sanda dincolo de umerii lui, înapoia lui. Nu voia să se întoarcă, nu cumva să rupă firul acelor priviri îngrozite și paralizate. D-na Moscu tăcuse, și tăcerea ei se adăogă, mai gravă, liniștii neobișnuite din odaie. Egor auzea cum bate inima fetii. Auzea, în același timp, răsuflarea grea a d-lui Nazarie. ,Simte și el, poate chiar vede. Inutil să-i mai ascund ceva de aici înainte."
-Maman! exclamă deodată Sanda, cu o ultima sforțare.
Egor ghici tot ce voise să spună Sanda prin acest deznădăjduit strigăt. Încercarea ei de a smulge pe d-na Moscu din convorbirea aceea atât de oribilă, neauzită, neîngăduită,
neumană. ,Mamă, ne vede lumea!" părea că spun privirile Sandei. D-na Moscu se întoarse spre d Nazarie:
- De ce-ai tăcut deodată, domnule profesor? întrebă ea, mirată.
- Nici nu prea am vorbit, astăzi, stimată doamnă, se scuză d. Nazarie. V-am ascultat recitând... Mă minunam de memoria d-stră...
D-na Moscu îl privi în ochi, parcă ar fi încercat să se convingă că nu glumește.
- Nefericită memorie, cu cartea în mână, spuse ea obosită, așezând pe Antony deasupra celorlalte volume de pe etajeră. Noroc că am încă destule cărți... lată, i-am adus aici Sandei pentru mai multe zile de lectură...
Îi arătă, cu mâna, un teanc întreg. D. Nazarie își aruncă ochii: Jean Sbogar, René, Ivanhoe, Les fleurs du mal, La-bas.
- Din biblioteca Christinei, adăogă ea. Cărțile care i-au plăcut ei mai mult. Și mie, bineînțeles...
Zâmbi foarte obosită și se îndreptă spre patul Sandei.
- Dar voi ce-ați tăcut? întrebă, cu o mai neînțeleasă mirare. De ce-ați tăcut și voi?
Sanda o mustră din ochi. D-na Moscu se așeză pe pat, lângă ea. Îi luă mâna, pe care Egor o lăsase cu puține clipe mai înainte.
- Ce înghețată ești, ce rece! exclamă cutremurându-se. Trebuie să-ți dau un ceai. De altfel, e timpul să te scoli. Se apropie apusul soarelui. Vin țânțarii...
,,Aiurează", gândi cu oarecare neliniște Egor. Se uita la Sanda, să ghicească din ochii ei un sfat, un îndemn. Era și el pironit, fascinat de începutul acesta neașteptat de delir.
- Poate e mai bine ca noi să plecăm, se auzi atunci glasul uscat al d-lui Nazarie.
- N-aveți nici o grijă, sunteți cu mine, îl liniști d-na Moscu. Nu vă pot face nimic. Zboară pe deasupra, și atât...
- Ar fi trebuit să luați chinină, sopti Sanda. Mama vorbește de țânțari. Sunt foarte periculoși acum, la apusul soarelui...
- Au început să vină, într-adevăr, se auzi din nou glasul uscat al d-lui Nazarie. Și ce ciudat se adună roiuri, în dreptul ferestrei!... Îi auzi cum zboară, Egor?!
Îi auzea și Egor; roiuri întregi, dese, așa cum nu i se mai intâmplase să întâlnească vreodată. De unde năvăliseră atât de mulți?
- Semn de secetă, spuse din nou d. Nazarie. Ar trebui să închid fereastra...
Dar nu se mișcă. Rămăsese tot în mijlocul odăii, fascinat, cu ochii către roiurile de afară.
- Nu e nevoic, vorbi d-na Moscu. Nu e încă apusul soarelui. Și-apoi, să n-aveți vreo teamă cât sunteți cu mine...
Egor simți un fior trecându-i prin șira spinării. Glasul acesta sec, neutru, aproape de nerecunoscut îl înspăimânta. Glas care venea de undeva din vis, din alte vremi.
- Dar ar fi bine să luați chinină, măcar o jumătate de pastilă pe zi, șopti, de data aceasta foarte încet Sanda.
Îi tremura și ei glasul. ,,Dar cel puțin acum nu mai vede nimic, nu mai simte pe nimeni", își dete seama Egor. Îl căută pe profesor. Nu se mișcase din mijlocul odăiei. Urmărea vreun zbor nevăzut, căci privirile lui lunecau mult deasupra roiurilor. Și nici măcar nu se apăra de țânțarii care pătrundeau, câte puțini, în cameră. „E un miros aici care îi atrage, își spuse Egor. Prea sunt mulți și prea vin de-a dreptul aici. Poate mirosul acela care m-a lovit și pe mine azi-dimineată", își aminti el mirosul de sânge.
D-na Moscu îi învălui pe toți într-o privire caldă, protectoare și intimă în același timp.
- Haideți, copii, vorbi, se apropie apusul, s-o sculăm și pe ea.
Glasul îi era voios, și totuși absent. Venea de departe, din bucurii foarte streine, reci.
- Scoală-te, Sanda, vorbi din nou d-na Moscu, se face seară în curând. Ești înghețată... Egor își strânse pumnii, înfigându-și unghiile în carne, cu încăpățânare. „Trebuie să rămân treaz. Să nu mă pierd." Încercă s-o oprească pe Sanda, dar fata îl respinse încet, cu dragoste, și se coborî din pat. Nu mai tremura, acum. Își căută papucii de casă cu multă luare-aminte.
- Trebuie neapărat să merg și eu, maman? o întrebă, foarte supusă.
- Nu vezi?! E timpul, vorbi d-na Moscu.
Egor o prinse în brațe și-i șopti, aproape de ureche:
- Rămâi aici. Ce vrei să faci?!
Fata îi mângâie obrazul cu mâna, tristă.
- Nu e nimic, Egor, șopti. Asta o fac pentru mama, știi...
În acea clipă, Egor simți un vârf ascutit de ac străpun¬gându-i pielea la încheietură. Fără să-și dea seama, lovi cu palma. Un țânțar rămase strivit; o pată de sânge, alături. „A mușcat cu sete, bestia", își spuse Egor.
Ridicând capul, Sanda întâ1ni pata aceea de sânge. Se repezi la Egor și-i luă mâna
- Ascunde-te, îi vorbi repede, pleacă, să nu te vadă mama... Îi face rău...
Egor își frecă mâna de haine până ce sângele dispăru cu desăvârșire.
- Pleacă, te rog eu, vorbi din nou Sanda. Du-te și-ți ia pastila de chinină...
Glasul ei rugător îl îndârji și mai mult; delirul acesta ale cărui margini nu le știa încă, toate cuvintele acestea al căror înțeles nu-l putea pătrunde.
- Nu plec până nu-mi spui unde vrei să te duci, o amenintă Egor.
- Fii fără teamă, dragostea mea, vorbi Sanda.
Egor se cutremură. Își amintea acum foarte precis; amănunt cu amănunt, își amintea din nou întâmplările din noaptea trecută.
- Nun te bucuri că-ți spun așa? îl întrebă din nou, tristă, Sanda.
Egor o privi în ochi, încercând s-o străpungă, s-o stăpânească, întreagă, cu voința lui, s-o păstreze. Simțea însă cum îi scapă, cum îi alunecă din brațe viata aceasta caldă și îmbietoare.
- Nu-mi spui tu, Sanda, lucrul ăsta, nu mi-1 spui tu! exclamă Egor.
Sanda începu să plângă încet, fără spasm.
- Așadar, e adevărat", gândi Egor...
D-na Moscu se apropiase de ei; parcă n-ar fi înțeles nimic din cuvintele lor prea familiar șoptite, din plânsul fetei.
- Dacă rămâneți, au să vă sugă și pe voi, le vorbi. Și s-a făcut așa de frig... Au să vă sugă. Cum s-a întâmplat cu găinile, cu gâștele, cu vitele noastre... Ce-au rămas din ele, ce-au mai rămas...
Egor întoarse capul și-i spuse răspicat:
- Îmi pare foarte rău, d-nă Moscu, dar Sanda trebuie să rămână aici, în pat, până chem doctorul.
Glasul fusese atât de neobișnuit de puternic, încât d-na Moscu șovăi, privind când la Egor, când la Nazarie. Nu prea înțelegea - se vedea bine asta - ce caută ei aici, alături de patul fetei.
- Poate că ai dreptate, vorbi după câteva clipe d-na Moscu. Sunteți amândoi oameni de știință, vă pricepeți mai bine ca mine!... Dar să închideți repede ferestrele. Asta trebuie să faceți întâi, să-nchideți toate ferestrele...
Egor tremura încă de curajul brutal cu care vorbise. Cu amândouă mâinile încerca să țină pe loc trupul Sandei. Fata zvâcnea, se împotrivea.
- Trebuie neapărat să mă duc, se apăra ea, somnoroasă. O fac pentru mama, ți-am spus. N-a mai rămas nimic altceva prin curte... și paserile, și vitele, și câinii! Se apropiase și d. Nazarie, palid, frângându-și mâinile. În jurul lui roiau țânțarii. Se auzeau ca un zvon împletit, barbar și foarte depărtat. Melodie apăsătoare, asemenea febrei.
- Dă-mi drumul, Egor, se rugă din nou Sanda, pierdută. Are să fie mai rău, altminteri... Nu mai mă fac bine, altminteri...
Egor începu să tremure. ,,Ce Dumnezeu s-a făcut atât de frig, deodată!" Auzea cum clănțănesc dinții d-lui Nazarie. Îl vedea lângă el, împietrit, alb la față, tremurând. Nu se apăra de țânțari. Scutura la răstimpuri fruntea, să-i gonească.
- Închide d-ta fereastra, porunci Egor.
Profesorul se apropie cu teamă de perdele. Mai departe nu îndrăzni să pășească. Se purta și el ca într-un somn nefiresc, de boală. Și totuși, ce limpede înțelegea tot ce se petrece în jurul lui! Ce clare îi apăreau acuma toate întâmplările; carnea aceea de berbec, grețoasă, din prima seară, și vorbele fără înțeles ale jupânesei, paserile care mureau... Și câinele acela care li se târa la picioare, urletele lui înghețate, răsuflarea lui, de animal fugărit de nevăzut...
- De ce nu-nchizi fereastra? se auzi din nou, poruncitor, glasul lui Egor.
Ce frig neobișnuit, artificial. Ce goluri de aer în încăperea aceasta, unde plutise, până mai adineauri, mirosul de sânge al fetei...
D-1 Nazarie se apropie mai mult de fereastră. Îi era teamă să privească afară. O teamă stupidă, nervoasă, pe care nu și-o putea stăpâni. Brațul îi tremură când apucă mânerul ferestrei. I se păru, în cea dintâi clipă, că o femeie îl privește din afară, atent, urmărindu-i fiecare gest, așteptând parcă să se întâmple ceva, un gest grav, hotărâtor. Era încă destulă lumină, afară.
Partea aceasta a cerului era, totuși, mai stinsă, mai fluidă. Era alt spațiu, aici, alt văzduh. Căci închizând o clipă ochii și deschizându-i brusc, d. Nazarie văzu cu mirare pe Simina, la câțiva metri de fereastră, între flori, privindu-I. Încercă să-i
zâmbească. Fetița înclina capul, cu nesfârșită grație. Dar în aceeași clipă se trădă. Înălțase ochii prea sus, mult deasupra ferestrii. ,Nu se aștepta să mă vadă pe mine, își dete scama d. Nazarie. Aștepta pe altcineva, și nu aici, la fereastră, ci în altă parte..." Simina înțelese repede că se trădase. Roși brusc și făcu câțiva pași spre casă, ridicând mâinele către d. Nazarie. Dar professorul închise fereastra grav, tăcut, cu privirile plecate. Frigul din odaie i se păru mai apăsător. Rămase multă vreme nehotărăt, sleit, lângă fereastră. Zvonul țânțarilor îl auzea acum foarte aproape de el, cuprinzându-1 încet, din toate părțile, istovindu-l. Începea să-și dea seama că visează, și îi fu frică. Dacă nu se va mai trezi, niciodată, din somnul acesta neînțeles, din lumea aceasta a febrelor?...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!