poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1908 .



Nicolae Breban...
presa [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [holo ]

2009-02-22  |     | 




Nicolae Breban, Jiquidi sau inconsistența logocrației la prima rostire
„Ziua și noaptea, vol. IV”, după nota autorului de la sfîrșitul ultimei pagini (510) al romanului Jiquidi încheie doar în sens aritmetic o tetralogie, prin faptul că face parte dintr-o serie de patru opere literare (alături de Ziua și noaptea, care dă și titlul serialului,Voința de putere și Puterea nevăzută) conexate prin fire epice, personaje și idei comune. Reiterez „în sens aritmetic”, deoarece conceptul grecesc de tetralogie, în afară de aspectul formal: trei tragedii și o comedie, reprezintă și o viziune tetradimensională asupra existenței, încă insuficient recuperată de spiritualitatea modernă. Impresionat de „cele aproape un milion și două sute de mii de semne tipografice ale romanului”(Un alcool literar tare, Jiquidi, Grupul Editorial Art, Buc. 2007, p. 6) - semn că textul i-a parvenit prin mijloace eletronice și a avut posibilitatea să citească în bară evaluarea cantitativă a fișierului, Alex Ștefănescu, adăugând taxanomiei papilelor sale gustative câteva poncife critice probrebaniene encomiaste, declară că „Jiquidi este un alcool literar tare, cu care se pot delecta și căruia pot să-i reziste numai adevărații cunoscători de literatură”?!) și-l propulsează spre nominalizarea pentru premiul „Cartea anului” pe 2007, oferit de „România literară”. Intră în competiția finală de șase, alături de „Orbitor. Aripa dreaptă" de Mircea Cărtărescu, „Cartea Psalmilor" de Șerban Foarță, „Noaptea lui Iuda" de Dan Stanca, „Luminare" de Ioan Lăcustă și „Cronologia Bucureștilor" de Gheorghe Parusi. În cadrul unei festivități de la Clubul Prometheus, se face public câștigătorul: Mircea Cărtărescu pentru romanul „Orbitor”. La decernare, fără să pară o compensație gratuită, Nicolae Manolescu îl elogiază circumstanțial: "După părerea mea, Nicolae Breban este unul dintre romancierii înnăscuți, dacă nu cel mai mare de după război. Este un mare scriitor, a cărui labă grea, călcătură grea se vede pe orice pagină. Ca orice scriitor, a scris și el mai bine sau mai puțin bine, mai genial și mai puțin genial, dar, dacă a pus odată piciorul sau mâna sau altă parte a corpului într-un loc, rămâne o urmă care nu poate fi confundată cu a nimănui. Sunt puține cazurile de scriitori cu o asemenea amprentă. Părerea mea este că, dacă am mai fi avut încă patru-cinci romancieri de talia aceasta după al Doilea Război Mondial, am fi putut spune că literatura română este o literatură mare. Așa, este o literatură mijlocie”.
De-a lungul îndelungatei cariere literare, autorul nu a dus lipsă de referințe pozitive. "Ce mi-a plăcut și îmi place, în continuare, la Nicolae Breban - el însuși un mare romancier - este ambiția lui de a fi scriitor. Ambiția și orgoliul de a fi scriitor. Nu le ascunde niciodată, dimpotrivă, le exacerbează, le repetă, până ce preopinentul este doborât. Îi place să fie scriitor și este un scriitor profesionist." (Eugen Simion) „Ultimul roman al lui Nicolae Breban, "Ziua și noaptea" reia, pe fundalul surpării celor două utopii politice ale secolului nostru una dintre temele predilecte ale autorului, aceea a relației stăpân-supus, călău-victimă, maestru-discipol, ilustrată aici de cei doi maeștri, unul reprezentând diurnul, solarul, apollinicul, celălalt, nocturnul, dionisiacul. Maestrul solar este profesorul Martinetti, sociabil, prevenitor, elegant, captând atașamentele prin afabilitate, snob, admirator al lui Wilde, al lui Huysmans, al lui Nae Ionescu, organizator, la reședinta sa, de reuniuni mondene; maestrul nocturn este tenebrosul Jiquidi, bătrânul singuratic, ursuz, neprimitor, refractar adulărilor, disprețuitor cu toată lumea, sarcastic, profesând pedagogia jignirii, a umilirii celor care-l caută.


Reîntâlnim în Ziua și noaptea climatul de febre al romanelor lui Breban, populate de inși ce colcăie de energie, de volitivi acționati de visurile dominării, de călăi virtuali adulmecându-și virtualele victime, de vânători urmărindu-și prada, vânatul uman, de stăpâni potențiali în căutarea supușilor, ca și de ceilalți, de opușii primilor sau, mai bine zis, de perechile lor: lipsiții de voință, tânjitorii după supunere, învățăceii ce-și caută mentorul, stăpânul, zeul". (Gabriel Dimisianu). „Istoria este de partea lui Breban. Romanele interbelice mai subtile au căpătat recunoaștere prin vreme. Timpul va lucra în favoarea romanelor recente gen Ziua si noaptea așa cum a lucrat si pentru Bunavestire. Deși acum lucrul acesta nu este aparent, ele vor constitui un foarte interesant document psihologic al epocii, al anilor ‘90, așa cum Don Juan este unul pentru perioada de-acum 30 de ani. Obstinația lui Nicolae Breban de a evita conjuncturalul în temă și în mijloace nu va fi lipsită de succes” (Horia Gârbea).


Dar opiniile negative predomină. În trilogia Amfitrion și tetralogia Ziua și noaptea de Nicolae Breban nu există oameni, ci un fel de marțieni cu cuvinte în loc de ochi, cuvinte în loc de inimă, cuvinte în loc de picioare, cuvinte în loc de sex, cuvinte în loc de suflet, vorbe în loc de conștiință. Marchievici, Alberta...? Words, words, words. Ei nu trăiesc, ci vorbesc – și atît. “Discursează” – cum spune autorul însuși, un creator, aici, nu de personaje, ci de lungi și informe digresiuni ale unor digresiuni ale..., o enormă trăncăneală lipsită de obiect care, ca și porumbelul lui Kant, se ridică tot mai sus, acolo unde nu mai e aer care să-i împiedice zbenguiala, și moare sufocat. Abolit epicul, abolit personajul, abolită logica, abolită consistența, abolită noocrația – se instalează, de-a lungul și de-a latul obscurelor fire, aurora boreală a totalitarei logocrații. Nici umbră de relații sociale plauzibile între entitățile-purtătoare-de-nume din cartea lui Breban. Relațiile sufletești dintre ele, cît se conturează, sunt ca spațiile lui Escher , adică posibile numai pe hîrtie, în universul viu nicidecum. Inutil să adaug că și domeniile politic, economic sau intelectual sunt la fel de absente, ca și orice altă zonă a oricărei realități imaginabile. Roman despre dictatură, cum se sugerează în Confesiuni violente. (v. p. 360)? Nu mai mult ca despre războiul burilor. Jiquidi e un “roman” “despre” niște abstracțiuni date de autor drept oameni care nu fac alta decît emit abstracțiuni. Critica amabilă și de salon ar putea aduce vorba de Decameron sau de Șeherezada, povești puind povești u.s.w.°; același neam de zoili٭ ar putea aplica eticheta de roman peripatetic٭, roman al vorbirii torențiale, atotnimicitoare. Dar ar fi față de carte cum e cartea însăși față de real. În fine, alții ar putea reagita stindardul eseului: „Breban face eseu!”. Fals. E drept că, din sută în sută de pagini, se rostește cîte o scurtă dizertație (speech°, opinie, cuvîntare, perorație) de o pagină-două despre subiecte recognoscibile, cum ar fi, în I, despre corupție (p. 160), economie (312), prostie (347), feminitate (349); în II, despre puterea generației Dej (59), cenaclul Păunescu (62), relația provincie-Capitală (140), destin (324), cercurile tineretului literar (332); în III despre, din nou, feminitate și masculinitate (120, 184), posesie, necesitate, existență, instinct, hazard (passim°) – dar, chiar excelente de le-am socoti, aceste mici însăilări de gînduri, mai clare și mai coagulate decît magma care le înghite, ele nu totalizează nici cît să acopere două pagini ale revistei Contemporanul – Ideea europeană, și ar fi jignitor pentru un intelectuaI de talia lui Breban să-i lăudăm reușita acestor miniaturi deștepte, dar situate la nivelul spusului de după 1989. În rest, romanul nu e în nici un fel eseu, pentru că nu disecă, nu pritocește, nu adulmecă limpede și rațional probleme, dileme, teme, ci vehiculează, mai curînd “poematic” (dar în direcția pejorativă a termenului), sintagme, tropisme٭, inefabiluri vide (George Pruteanu).


Bianca Burta-Cernat în articolul „Un caz dramatic de autism literar” contestă valoarea epos-ului brebanian, incriminând autopastișa tematică, neglijența construcției, previzibilitatea narațiunii, scematismul personajelor, stilul prolix și bombastic, dialogul nefiresc, în ipoteza că Nicolae Breban va mai publica vreun roman, am putea spune de pe acum ce va conține. Va fi o construcție masivă, asamblată din glosse încâlcite la Dostoievski, Nietzsche și Thomas Mann, construcție ce va adaposti nesfirșite și dezlânate dialoguri (sau mai degrabă monologuri) pe teme ca: disoluția lumii moderne, relația dintre stăpân și sclav, dintre caracterele puternice și caracterele slabe, voința de putere ca principal motor al existenței umane, psihologia ratatului în contrast cu aceea a învingătorului, relația maestru-discipol, genialitatea, seducția, mecanismele obscure care il ghidează pe individ spre crimă sau spre sinucidere, gâlceava spiritului superior cu mediocritatea lumii, sfidarea cumințeniei burgheze prin viciu ori prin asceză, revelația si profeția, spovedania din subterană. Discursul va fi, pe rând, triumfalist, patetic, deziluzionat, profetic, fatalist, persuasiv, imprecativ, violent, leșinat. Personajele vor intra în tipare bine definite, frizând rigiditatea caracterelor clasice, și se vor grupa, cuminți, în cupluri, acele cupluri brebaniene ce ne sunt atât de familiare: maestrul (demonic sau nu) și discipolul (supus ori revoltat), femeia cârpă și bărbatul zeu, povestitorul seducător și ascultătorul sedus, moralul și amoralul, îngerul și demonul.
Autorul va opta pentru o epică minimală, de rezumat într-o frază ceva mai lungă. Prim-planul îl vor ocupa dezbaterile de idei. Prin dezbatere înțelegându-se aici enunțarea obscură și bombastică a acelorași și acelorași idei, nicidecum problematizare, polifonie, argumentație seducătoare, sprijinită eventual pe situații romanești precise. Când vor face confesiuni, personajele se vor feri de concret ca necuratul de tămâie (și oare nu procedează întocmai chiar Nicolae Breban în volumele sale de memorii intitulate Sensul vieții?), nu vor povesti mai nimic, ci se vor lansa elegant în generalități, în teorii fără mare legătură cu contextul istoric dat și, în fond, fără mare legatură cu biografia lor (atât cât le-a permis autorul să aibă o biografie). Dialogurile vor suna straniu, așa cum numai la Breban (sau într-un roman neizbutit) ar putea să sune; nimeni, în realitate ca și în literatura de calitate, nu se exprimă atât de nefiresc, adică atât de oficial, atât de lemnos. Una dintre puținele mărci ale oralitații pe care eroii brebanieni și le pot permite este nervosul, istericul Ha, ha, cu varianta He, he (…) Probabil că autorul scrie impetuos, spontan, fără un plan de construcție. Altfel ar fi mai atent la detalii. De pildă, la pagina 113 (în romanul Jiquidi), un personaj, Mârzea, e descris ca blond, pe jumătate chel, pentru ca nu mai departe de pagina 130 același individ să apară în cadru elegant și corpolent, cu părul negru ce ascundea prost o chelie avansată. Și, pentru că veni vorba, Breban nu prea excelează în arta portretului (ca să ne exprimam eufemistic): în cărțile sale oamenii sunt descriși convențional și, nu de puține ori, cu neglijențe doar aparent minore, precum aceea deja indicată; in Jiquidi i se intimplă romancierului ceva foarte grav: uită ca un personaj feminin (și încă important în economia romanului!), Nadia Martinetti, are cam șaptezeci-optzeci de ani și o lasaă să se comporte ca o doamnă încaă tânără, cochetă și plină de temperament. Dacă pe la sfârșitul anilor 40, Nadia (logodnica lui Jiquidi și apoi soția profesorului Martinetti) e studentă, ce vârstă ar putea avea in anii 2000 (în decorul cărora se petrece acțiunea romanului)?! ”
Culmea abordării contestatoare a tetralogiei o reprezintă titlul comentariului lui Alexandru Vakolovski E vremea să te lași de scris în care i se reproșează autorului maniera neglijentă și prolixă de a redacta texte literare.

Trecând cu vederea injoncțiunile stilistice în comentariul diegetic autoreferențial al autorului (cacafonii, pleonasme, confuzii flagrante de sens ș.a), tetralogia abundă în excese sinnonimice demne de dictatorul din Palatul chelfănelii de Pascal Bruckner, dar nu ca intenție de ridiculizare a personajelor, ci ca manieră de a extazia spiritele critice ce distilează alcooluri literare tari din divagații browniene și însăilări epice prolixe.

George Holobâcă




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!