poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-18 | | Liviu Ioan Stoiciu POST-OSPICII (Recomandare - volum de versuri de citit de la capat la inceput, e mai accesibil) Liviu Ioan Stoiciu POST-OSPICII Volum de versuri apărut la Editura AXA 1997 Un trepăduș păzind turmele de porci prin rapiță, pe marginea șanțului de irigație: cu brațele încrucișate, fluierând a pagubă, că "la trei ceasuri de dimineață, slobozirea a trei tunuri a vestit plecarea corabiei la vale, fără vâslași"… Are inima grea ca o piatră de moară și e cu nervii la pământ – fapt de netăgăduit. Este "rodul unei sintaxe în derivă". Al unui stigmat: are ospiciu, zice. Post-ospiciu. Boală grea. Un trepăduș trimis de demult și de departe să angajeze un echipaj de vâslași aici, unde și umbra intră de frică pe sub ușă și unde șalurile cenușii, ale principiilor urii și prieteniei, ale recunoștinței și răzbunării, aceleași, fac valuri uriașe. Trepăduș care, negăsind pe nimeni să angajeze, să nu moară de foame, a primit să ducă la păscut porcii. Spre sfârșit, trimis până aici după vâslași pentru a reînvia starea noastră sufletească de altădată, de la început… (Subtitlu) Jurnal-ospiciu Noaptea de joi/vineri 24/25 martie, anul 38-LIS. Banul chior Un pâlc de caiși în floare, floare-mireasă, un pâlc răscolit din cale afară, întins "cât acest jurnal despre condiția mea de nebun fără nebunie", cât câmpia de după dezlegarea de la Sfânta Spovedanie. O câmpie înzăpezită, pe care o țin bine minte din copilărie: iar în zare, altă elucubrație – orașul. Un pâlc de caiși în floare, în acest domeniu în care indiferența e regula: că tot ce se leagă pe pământ, se dezleagă și în cer? Auzi, fiule, ce zice vocea interioară. Iar în zare, orașul, pus să vorbească despre sine, cu slaba lui lucire verzuie, care se desfășoară și se contractă, parcă, în mod ritmic: el își soarbe cafeaua cu mine o dată, o cafea neagră, suiți pe un elefant de hârtie, elefant scris peste tot, cam dus pe gânduri, furat de nu știu ce intensitate a radiației cosmice de fundal. Din loc în loc, din pâlcul de caiși în floare, floare-mireasă, apar bătrâni și copii cu cofele pline de apă, pe care mirele crizei mele religioase (criză uitată, azi resuscitată) le varsă: nu înainte de a pune în ele un ban. Banul lunii. Ban chior, câștigat cu sudoare în zare. În zare, orașul – la apogeu. Cu un sentiment de sfârșeală… Noaptea de vineri/sâmbătă 25/26 martie. Reînviere prin scris De îndată ce ne văzu, se ridică în picioare (era scund), mirat: arborii? Arborii de foc sau "argumentele dumneavoastră insidioase, și personajele disprețului de sine, țipă în halul ăsta"? În saloanele subterane. Arborii sau argumentele sau personajele țipau groaznic. Nu știam cine țipă cel mai tare. Arborii de foc țipau, în orice caz, să se elibereze, în cârdășie cu fragmentele de vase lucrate cu mâna, scoase din pământ. "Și de fiecare arbore de foc era legată câte o femeie goală"… La acestea adăugând oasele de animale dezgropate, un cuțit de fier ruginit, o piatră de râșniță, bucăți de chirpici ars, cu amprente de pari și nuiele… Până la urmă, plecați pe furiș din ospiciu, ei au fost întâmpinați în poarta cimitirului și prinși de paznici: că stați în genunchi, să vă citim o rugăciune de mulțumire. O rugăciune pentru valorile crescânde ale universului. Valori care atrag atenția că, în fond, "toate ideile sunt absurde și false". Până ce veți începe să slăbiți în cugetul vostru… Sosiți până aici, la cimitirul plin de cărți-morminte, să dea de pomană pentru morți: ouă roșii, cozonac și pască. Și să se destăinuiască unul altuia, privind în gol: că toate cuvintele lor de laudă ar dori să fie primite doar de domnul acela (nu se vede nici un domn) care scrie și reînvie, apărut inițial în natură sub formă de unde termice… Noaptea de duminică/luni 27/28 martie. Îngerul de control Îi place să sosească bine dispus, evitând toate nimicurile și erorile vieții de fiecare zi, în luna iunie, cu spori de păpădie în pumni, dând ochii peste cap, astfel: să fii cumpătat când e vorba de femei, măcar. Femei care-și găsesc plăceri în danțuri și scrâncioburi? Bună seara. După ce-mi deschide ușa, ceremonios, trecând pragul, îmi pătrunde în plămâni, în pământul de umplutură, cu straturi de arsură și cu cenușă – în pumni cu spori de păpădie. Cine? Îngerul meu păzitor, fără chip. El, care mă vizitează periodic în interior și-mi controlează toate organele, nervii, funcțiile, temperatura, sângele, toxicitatea, uzura sufletului, în amănunt. Mare pezevenghi. Voi mai avea și eu parte vreodată de zile mai senine, îl întreb, acum. Păi, începând chiar de mâine, îmi răspunde, nu te vei mai plânge de nimic, pentru o vreme. Nici de lipsă de bani. Nu te vei mai plânge, vei muri… Nu trebuie să mai am, deci, nici un scrupul, ascult bâzâitul muștelor. Îmi e frig. Îngerul meu păzitor mă deplânge. Nu-mi mai răspunde la întrebări, observă doar că: "nu ți-aș dori să apuci pe urmele mele, neșterse, care te urmăresc"… Joi, 31 martie. Un vuiet mare din viitor Vine un vuiet mare din viitor, care îmi provoacă dureri de cap, halucinații cu copii mici cu capete tăiate, halucinații devenite niște dâre verzi: măi, băiete, îmi striga mama, vine mâine părintele cu icoana prin sat (că se apropia Crăciunul), trebuie să primim și noi… De ce trebuie? Ce atâta indiscreție, vine altă istorie, vine un vuiet mare din viitor, făcând poros peretele de calcar, zărit în treacăt, perete sub ale cărui dărâmături vom rămâne și noi, fiule, niște dâre verzi: însoțiți de oale cu vin sfințit, colaci și cu lumânări aprinse. Resemnați în această străveche complicitate cu moartea, care-ți trimite scrisori de pe lumea cealaltă ("scrisorile primite sunt cele care contează, nu cele trimise"): un vuiet mare din viitor… Noaptea de vineri/sâmbătă 1/2 aprilie. Cu moaștele Mărginită de felinare de hârtie, tocmai când era să răspundă că nu, la oglindă: "parfumul vechilor iubiri, care se perindă prin fața oglinzii" e un indicator de câmpuri magnetice. Parfumul… Bravo, frumos vă mai șade! Pe scări, mireasa satului, fată bătrână, cu temperament sceptic, reflexiv și lucid, rupea deasupra capului un colac în patru și îl arunca în direcții astrale, fără să se uite. Direcții pline de bacterii. Așa: plus golul mațelor – în noi. Minus această nouă clasă de viețuitoare: scurse prin fața porții cu brazi. Fiind secetă mare. Pe când, fiind secetă, fuseseră scoase moaștele Sfântului Grigore prin sat, în procesiune de ploaie… Sâmbătă, 2 aprilie. Unul ca mine, gata să dea colțul În semiîntunericul coridorului, unde mirosea a lampă de gaz, pe care să te poți bizui și unde-i putea primi pe cei morți, să mănânce și să bea pe săturate, fără grija ca a doua zi să trebuiască din nou să rabde: cu o privire vicleană, de om ascuns, cu piele de șopârlă verde pe el, inimă de cuc și gheare de corb în vârstă, măcinând greieri… Pregătit să iasă la suprafață, de Sânziene, să facă farmece: când făclia fumegă toată noaptea în mijlocul cartofilor din grădină. Cu astfel de răscoliri. "Cu un criteriu de orientare transcendent". Gata să dea colțul, având în sfârșit un temei. Duminică, 3 aprilie. Civilizații-femei Þine o conferință la sala de mese a spitalului de nebuni. Că sunt tipuri de civilizație atinse de o moarte precoce, femei – care reprezintă toate pericolele. Că sunt țărănci cu acoperișurile lor năpădite de mușchi, trezite dimineața cele dintâi, că au treburi… Sunt femei, apoi, de la oraș, care fac pielea pe bărbați să aibă conductibilitate electrică! Sunt, toate, tipuri de civilizație, dătătoare de bunuri, icoane adorate în peșteri. Păzitoare neînduplecate, victime ale celor care știu să deoache: furișate prin portița grădinii pline de flori de hârtie tipărită înainte de anul 1500, incunabule, să-și răscumpere păcatele. Unele. Altele, sunt predispuse la vorbărie " despre civilizații", degajând un miros pătrunzător: ele devin de neîndurat, dacă nu sunt lăsate în plata Domnului, să-și elibereze resentimentele. Propriile lor resentimente de femei și resentimentele bărbaților pe care i-au născut, de care se simt răspunzătoare: unele desfășurând, altele înfășurând la loc ața morții. Noaptea de miercuri/joi 6/7 aprilie. Omul cu telescopul Lovituri de tobă, răgete, tropăituri, furnicile aleargă la stânga, la dreapta, în față, în spate, în jurul unui clovn, se mișcă brusc la stânga la dreapta împrejur, "sting parcă var la mănăstire". E o turmă, căreia el îi datorează strălucirea și afirmarea de odinioară. Este o rupere a cercului vicios: cu nechezături și lătrături. Omul cu telescopul rudimentar, de carton, care dă informații despre furnici, devine bănuitor. Nu vă e rușine să aplaudați un clovn? Acum, când cad toate penele aripilor, toate o dată. Toate penele lebedei mute, în pielea căreia este îmbrăcat clovnul, scuturat de nebunie lângă un butuc de vie pietrificat. În pielea lebedei mute, care se plimbase prin culisele scenei istoriei, plină de puritate, până deunăzi, când a fost împăiată. Nu vă e rușine să aplaudați un clovn? Un clovn ca mine, corupt și ineficace, împodobit cu brăduți plini de colaci de turtă dulce, de clopoței, basmale înflorate și de batiste, cu un cap de mort, alb… Noaptea de joi/vineri 7/8 aprilie. Grădina fanatică O dată cu sosirea timpului urât, la ora liturghiei, rezemat cu coatele de parapet, sufletul grădinii (din care am rupt, când eram mai tânăr, o floare croșetată în relief, regină) e nerăbdător. Suflet al grădinii care nu mai poate să îndure povara amăgirilor, fie ele amăgiri ispititoare, fie grotești: pentru el nu va mai veni, în acest an, nici un suflet-pereche cu candela aprinsă în mâini? Să-i fie stăpân. Nu va mai veni nici un mire… O grădină cu pisici, cu vrăbii și cu muște verzi, uriașe, la portiță cu un lighean plin cu muguri de plop putreziți în alcool, pentru reumatism, stârnind emoție. Cu simulacre și cu umbre, pregătite la un loc pentru mirele morții, care ar fi trebuit să sosească o dată cu timpul urât. Îngăduindu-le pe toate. Cu siguranță, grădinii ăsteia fanatice îi vin ideile de la altceva sau de la altcineva decât de la ea însăși. Vineri, 8 aprilie. La sfârșitul căinței Tufe de mărăcini negri, înflorite din cine știe ce gând confuz, la sfârșitul căinței mele: că murisem… În timpul operației de ulcer. "În timpul cât îmi fusese spintecat pântecele, sufletul meu se găsea între medici și surori medicale: mă uitam cu groază la carnea mea vie, crudă, însângerată și nu înțelegeam, de ce suntem doi? De ce eu stau și în picioare și, în același timp, culcat?" Până ce am ajuns să regret și binele și răul, în aceeași măsură, "după orientarea grupelor de atomi": prezentând ba asimetrie "de dreapta", ba "de stânga". La sfârșitul căinței mele… "Înaintea trezirii, am petrecut ceasuri de euforie, de iresponsabilitate și de beție"… Că murisem? Lacrimi bătrânești, reci, îmi curseseră șiroaie și au șters orice urmă, să nu mai rămână nimic altceva decât amintirea tufelor de mărăcini, mărăcini negri, înfloriți, arhaici, rod al dorinței mele de metamorfoză… Luni, 11 aprilie. Necugetată îndeajuns Câteva ruine pe un deal, iar în vale – un lan, fără margini, de grâu verde: stârnind ochiul. În privința detaliilor practice ale înmormântării, necugetate îndeajuns – n-am cuvinte. Mereu târâtă spre înafară în preajma morții: că au pus mâna și au scăldat-o, au îmbrăcat-o cu hainele de împărtășanie, pregătite de ea însăși și au pus-o în sicriu. Asta, după ce au lăsat-o să facă tot felul de giumbușlucuri pe spinarea unui cal de pământ și iarbă, care o va conduce până în cer (unde calul va rămâne al nimănui). Mai departe, ce-ar mai fi de spus? Doar că ea, dezgustată de lume ("dezgustul față de lume e de-ajuns să confere sfințenia"), nu a mai putut să articuleze nici un cuvânt, limba înlemnindu-i: și că trei biserici i-au tras clopotele… Neîmpovărată de cărnuri, revigorând lanul de grâu verde, ea și-a părăsit, în sfârșit, în suișul său, spre cele câteva ruine, tot ceea ce-i era străin. Noaptea de joi/vineri 14/15 aprilie. O piesă de muzeu Introduce o cracă de păr sălbatic înflorit într-o gaură de șobolan: o apasă cu talpa bocancului. Cine am fost? Cine voi fi? Poate am fost unul dintre soldații care așteptau să fie îngropați, uitați în iarbă, mâncați de ulii, vulpi și șobolani pe câmpul de luptă de acum trei sute de ani, "care m-am reîncarnat"! Poate voi fi cineva în care nu poți avea nici o încredere, biet pârlit ce-și duce zilele prin cafenele și doarme mai mult prin pridvoarele bisericilor, pridvoare cu un păr sălbatic înflorit lângă ele? De ce nu. Depinde de perioadele de inactivitate ale planetei: ascultă, acum urcă pe polița asta (care e legată de niște lanțuri), vezi că eu o să te las din cer în jos, încet, încet și când te vei apropia destul de pământ, tu să sari jos de pe ea și – succes! O să trăiești și tu de pe o zi pe alta, până ce-o să fii descoperit, cercetat, curățat de noroi, plin de substanțe minerale, și-o să fii pus în vitrină, la muzeu, sub un vechi titlu: "Fragmente de vase lucrate cu mâna". Vineri, 15 aprilie. Temperatura de Descompunere Trecând călare pe lângă trăsură în dreptul miresei, atingând-o, Temperatura de Descompunere i-a făcut mirelui cu ochiul și a arătat cu brațele deschise împrejur: nu vă mirați, dedesubt este iadul și aceste căsuțe, asemănătoare aceleia în care veți locui și voi doi, sunt numai niște răsuflători pe unde ies eu; ies eu cu… bănuiți voi cu cine, ducă-se pe pustii… Bine că nu ies prin răsuflători sufletele morților noștri: mireasa face o cruce mare, își ridică bucla de păr blond din poală și împunge vizitiul cu umbreluța. Cine știe… Tu nu spui nimic? Mirele ridică din umeri și mușcă încă o gură din gogoașa răcită, cumpărată anul trecut de mama soacră, moartă, Dumnezeu s-o ierte, îi rămâne o mustață din pulbere de zahăr vanilat, își linge degetele. Zahărul vanilat este factorul necesar de claustrare chimică… Vă voi însoți și eu o bună bucată de drum, îmi dați voie, spune Temperatura de Descompunere, sper să nu vă deranjeze. Și Temperatura de Descompunere se învinovăți că n-a făcut încă nimic de seamă… Noaptea de vineri/sâmbătă 21/22 aprilie. Trei ochi În ușa deschisă a dulapului (de unde vine un miros greu de naftalină), stau de pază trei ochi, ochi care pot vedea trecutul, prezentul și viitorul, abia întorși de la o vânătoare cu șoimi, trei ochi ai babei primăvăratice, cu o privire înfiorătoare îndreptată spre hotarul dintre sate. Unde este înfipt un spine în turta dulce a celei de a cincea zi, zi a lepădării de sine, zi urâtă a lunii în curs. Dictând tăcerea și noncunoașterea, "temelia tuturor lucrurilor". Trei ochi așezați la pândă: în fața ascunzătorii "sexului cosmic"… Ochi eliberați de succesiunea lucrurilor. Sâmbătă, 23 aprilie. Atât de zglobiu și atât de ros de vierme De-a lungul unui gard de mărăcini am dat foarte repede de fundul pungii misterului, ca și de fundul pungii rătăcirii: adevărat, aici neamurile se pregăteau să ridice coliva și să-mi cânte "veșnica pomenire"… Cine se poate resemna, să se resemneze, am mârâit în barbă: cu mare grijă să nu calc în cioburile de vase (vase sparte să crape ghinionul), cu o emisferă cerebrală de tânăr și cu o alta de bătrân. De la tine, moarte, parcă am învățat că toată ceramica neagră se ornamentează cu degetul? De-a lungul unui gard de mărăcini, copleșit de sfaturi din vechime, neînțelese: la 38 de ani, de acum, în aprilie, atât de zglobiu și atât de ros de viermele interior, încercând pe furiș să desfac nodul, "nodul destinului care nu poate fi desfăcut". Simțind sfârșitul în punctul de plecare. Joi, 28 aprilie. Să fim scrântiți Parfumul petuniilor, îndepărtat, și atâta restriște… Ce? "Paiațe stricate sunteți, care beți rachiu și vorbiți despre virtute": mai taci, mamă, nu huli. Lângă masa de piatră, la umbra unui pin, în jurul cărturarului: care stă în picioare, egoist și neîndurător. Ar trebui, totuși, să facem ceva, spune el, nu să vorbim numai, că pe fiecare deget al nostru se găsește o amprentă de zeu, să nu uităm. Dar cum "nici un zeu nu supraviețuiește unui surâs al spiritului, unei îndoieli ușuratice", continuă cărturarul… Să fim scrântiți, în comparație cu ceea ce ar trebui să fim. Albiți de colbul fin de pe drum. Dacă mai avem ceva înlăuntru, în scăfârlie. Scoateți deocamdată dintele ăla al lupului din poartă… Vineri, 29 aprilie. E ceva în mine care mă neagă Așază boabele și prezice: câinele din ea o linge pe față cu limba lui băloasă, iar o să facă bube… În cealaltă viață ai fost câine? Nu răspunde. Prezice în patruzeci și una de boabe de fasole, negre, ținute ascunse într-un săculeț, sub salteaua de paie, când prima stea răsare pe cer. Sau ai fost preschimbată în câine? Prin vrajă. Numai să nu fie, bre, ale matale mațele alea puse pe gard… Suspină: îți ești propriul dușman. Prezice. "Ceea ce n-are nici nume, nici conținut, ceea ce le neagă, ceea ce nu e nimic și este totul". Trage mai aproape o lumină: o lampă de gheață, în care arde o lumânare albă. Să ai grijă. Că se cațără pe propriul ei sine, măgarul: "dacă ai să cazi de pe măgarul ăsta, ai să intri în pământ și ai să dispari"… Au loc interferențe, e ceva în aer. Reașează boabele de ghicit. Boabe care se deplasează înapoi în timp. E ceva în mine care mă neagă. Duminică, 1 mai. Cișmeaua dezmeticirii La cișmeaua dezmeticirii, din care am gustat cândva toate însușirile, inclusiv însușirea îndemânării de a fura cireșe în copilărie, la noi în sat; la cișmeaua din care am băut, cândva, până la fund cupa cu cucuta tuturor însușirilor, la care Sfântul Arhanghel m-a lăsat, zburând cu mine în cârcă pe deasupra primăriei, după ce am fost prins la furat de cireșe și am ieșit pe câmp afară din sat, în sus, spre răsărit, fugind până la oraș, brusc maturizat, până în gura crematoriului uman; la cișmeaua dezmeticirii, m-am întors acuma, după ce am trecut de 35 de ani și după ce am rămas fără gust, cu toate însușirile slăbite și cu o adevărată aversiune față de mine însumi – fără să mai doresc nimic… Noaptea de duminică/luni 1/2 mai. Pești înotând în apa memoriei Săpați gropi? Pentru a înmormânta fructul unei șovăieli. "Șovăieli originare". Iarna, la pescuit. Iarna ei sapă gropi (pe care le ard) la gura de revărsare a râului, momind peștii cu tămâie aprinsă. Dacă ai de gând să-i vorbești de rău, cântărețule… Eu? Nu am de gând să-i vorbesc deloc de rău. În neliniștea uitării, ei suportă tot felul de lipsuri… Oameni abandonați în apa memoriei, adaptați mediului, brusc reamintiți pentru o clipă. Oameni pe care nu-i vedem, dar care ies la suprafață din când în când să împletească din umbra vremii pânze de păianjen, fără a păstra vreo portiță de scăpare. Ei, care fac și oale și păpuși de lut și coșuri și le insuflă câte un pic de viață cu horcăiala gurii și cu puterea ochilor lor bulbucați… Duminică, 5 mai. Speranțe în cuib Slabe speranțe, ouă în cuib. "Domnește o toropeală generală". Citește la fereastră, mirat de imaginația ei: "azi dimineață am fost din nou la ospiciu". Închide jurnalul, e al femeii care e măritată cu un plop. Peste drum, în viscol, înțelege că o cioară, pe un acoperiș în pantă, stă lipită de hornul călduț. A înțeles bine? Asta nu-i o probă de nebunie, e sigur, cioara, având aripi neînfrânate, e un factor al ascensiunii… În răstimpul de liniște: cum să ascundem escapada noastră cu sania? Se frige cu ceaiul și se uită cu coada ochiului la… Slabe speranțe, ouă în cuib, repetă el. Profețind. Ești un profet mincinos, îi strigă femeia (măritată cu un plop), care e în rochie demodată, ponosită, cu pieptănătura neglijentă – nu mai tot profeți atâta. Își roade unghiile… Ah, cum ai putut să cazi tu sub sania ospiciului, înghețat? Sania aia încărcată cu lemne de plop, cu cărți, ziare și cu manuscrise, cu care abia așteptam să facem focul… Noaptea de joi/vineri 5/6 mai. Au vreun sens toate? Sub acoperișul în pantă, unde se mulg singure oile, ascunsă, paparuda, cu trupul plin de vânătăi, acoperită cu crengi de brad, după ce a alergat pe ulițele satului, udată de copii și lovită cu nuiele, plânge. Plânge în hohote, calmându-și astfel invaziile sentimentale proprii și complexele… În timp ce, la vecini, în sicriu de scândură negeluită, descoperit, este un necunoscut (o păpușă uriașă de lut, cu sexul ieșit în evidență), căruia îi cântă o privighetoare – sub nuc, afară, în ogradă… Ah, zbucium laolaltă, din zilele împerecherii, atât de mult dorite, din urmă sau din cele ce vin, care acoperă zarea nedeslușită. Și crucea. Crucea clăilor de fân, cu toată această aparență indiferentă, irațională, cu "plouă, nu plouă"… Plus păpușile de caș de oaie, mușcate, și onoarea, trufia, arțagul și visurile de dominație ale tuturor consătenilor – și ce dacă? Au vreun sens toate? Sunt egale cu zero? Sunt vlăguite și puhave? Și ce dacă sunt… Noaptea de vineri/sâmbătă 6/7 mai. Se lasă viitorul, ca întunericul Dacă va curge apă din streașină pe 2 februarie, primăvara va fi timpurie: bea un gât de rachiu. Are un gust aparte, care nu înșeală. Na. Celălalt lasă furca, ia sticla, hai noroc! E ca vraja glasului unei femei frumoase… Se lasă întunericul, ca și viitorul, abia dacă și-l pot închipui. Încarcă amândoi căruța cu bălegar. E ca vraja acelei femei care observase: "Crai Nou în țară!" și care sparge acum o oală în ogradă și e gata să spargă toate oalele în casă, nervoasă, că voi nu plecați o dată cu împuțitura aia? La ora asta? Unde să plecăm… Unde se lasă călcată pe rochie Maica Domnului, treaba voastră! Tot nebună a rămas, bă, nevastă-ta. Păi dacă a privit în ochii bufniței… Se aude hârșâitul unui pai de chibrit pe cutie: căruța cu bălegar e aproape plină. Câteva fumuri de țigară ieftină. Calm și strălucire. Noaptea de sâmbătă/duminică 14/15 mai. Suflet îmbătat de libertatea morții Un turn înalt, înconjurat de o galerie, cu un acoperiș de unghii ojate: în care ea, încuiată, în lanțurile aducerilor aminte, nu avea voie să stea nici la fereastră, unde straja se plimba veșnic. Nu avea voie, dar sufletul ei îndrăgostit părăsea turnul când voia, nu era o problemă, îmbătat de libertatea morții: în noaptea asta vrea chiar să pună iar capcane. Că de când urmărește ea, pe firmament, o supernovă, cu explozia ce a avut loc în realitate acum 17.000 de ani… Ea, regină a unei civilizații retrase în propriul sine, care nu e în stare să dăinuie mai mult de zece veacuri. Sâmbătă, 21 mai. Imbold de nestăpânit Îmbrăcat în zdreanța unui scos din minți, cu picioarele în mocirla sufletului, cu un șir de mătănii din bule mici în mână, la gură cu o pâlnie, rânjind: "Liniște! Doamnele și domnii figuranți, la semnalul meu, aplaudați"! În stare fragmentară. Stăpân, mascat de un strat gros de nouri, din când în când. Într-un imbold de nestăpânit. Crezând în apariția unor trăsături neașteptate. În el cu germenele disoluției: scrâșnind din dinți. Stăpân al oului, ia priviți ce ou, al unui nou început de lume, ia priviți, îl ridică deasupra capului. "La semnalul următor, va fi ora… La semnalul meu"… Ou al păsării-elefant care a trăit până în secolul IX înainte de Hristos. Doamnele și domnii figuranți, ignoranți, aplaudă: prinși în cuie de lemn de corn. Născuți din reflecție. Cu orbitele goale, fixând adâncul nopții. Duminică, 22 mai. Simțul monstru O goană după năluci, lasă fata în pace, strigă unul, am început să fac burtă, joc un rol abject, nu mă mai încap pantalonii și de ar fi numai atât, adaugă un al treilea, renunțați la tutun, am sfârșit în euforie, e o stare de alarmă continuă în mine, păi te miști tot timpul pe o suprafață necunoscută, ați mâncat azi buzele alea de cal cu spanac, de la cazan? O goană, apoi, după nu știu ce simț, simțul tactil, ce se obține prin efectul unui ritm repetat, unic și monstru: bunicuța mea învăța vioara făcând game, exerciții interminabile, eu o aud și o pipăi și acum, deși a murit… "Pe aici sunt niște zile cu soare și vânt (mi-a scris ea, nu demult), mă plimb mult casă iau aer, până în prezent mănânc și dorm la năluci, la ospiciu. În timp ce un simț"… Simțul tactil, monstru, ce se răsfrânge peste lumea de afară – e atenuat prin delăsare și prin farsă. Duminică, 12 iunie, ora 11.25. Părăsită de diavol Cu glasul ei spart, în cuibul coțofenei din salonul cel mare din cimitir, amenințătoare: "peste tot, tone de fiare răsucite și tone de cărbune. Și, dintr-odată, pantoful acela de damă"… Pantoful ei încălțat pentru prima și ultima oară, după ce-a frământat, un timp, cu picioarele goale, chirpiciul. Un timp, atâta cât lașitatea nu ne-a putut aduce decât regrete și rușine: până acolo a ajuns, încât a căpătat și un certificat de astenie. Înainte de a fi părăsită. Ea, care simbolizează vârful unei generații nestatornice în pasiuni și-n vicii, distrusă moral. Cu obsesia privirii posomorâte a lui Dumnezeu… În cuibul coțofenei acum, pe lumină și coborâtă după lăsatul soarelui în pământ, în orificiul unde își depune ouăle… Cu glasul ei spart: cu deosebite pricini. Duminică, 12 iunie, ora 23.20. Fascinați de naufragiu Despre înflorire și ofilire: o urzeală deasă de terminații nervoase, recunoscătoare pentru solidaritatea noastră… Îngrețoșați de atâta miros. Iată semnul recunoașterii: nici trist, nici norocos, nici frumos și cu parola "Caii de vânătoare de pe apă", pe care mereu o uităm. Ba mai bine să ne ținem gura – măscărici ce suntem! "Fascinați de naufragiu și vrednici să pierim în el". Împingeți grilajul vechii porți, poate e de vină manifestarea acestei dorințe… Poate un desen indecent, acolo, cu o înfundătură: în care înserarea… Dar femei? Femei nu? Femei-ștampile-de-cauciuc, femei de ștampilat pe frunte. Dincoace de cortina acestei lumi. Îngrețoșați de mirosul florilor morții. Oricând: despre înflorire și ofilire… Vineri, 24 iunie. Afundat în noroaiele ochiului Un voal imens, negru, scăpat din mâini și dus, ușor, de vânt, imprevizibil, pe deasupra enciclopediei deschise, pe deasupra lanurilor tipărite de grâu copt, grâu culcat ieri la pământ de grindină: așa arată stolul de ciori fără număr sosit cu vești din celălalt secol. Vești despre cine mai știe ce corăbii zburătoare dispărute, dragul meu, dacă tu ai vrea să le cauți, fii atent… Dar e o mare neorânduială pe aici. Tu, afundat până într-atât în noroaiele ochilor mei. Nu vrei să te concentrezi? Nu. Tăgăduită speranță. Cine ești tu, de fapt? Eu sunt fata care te-a adus pe coastele vulcanului ei interior… Tu ești cea din penumbră. Dragul meu, nu ți se pare și ție că simți pe față boarea unui suflu de gheață acum, vara? Acesta e farmecul prăbușirii de dinaintea morții. Sunt îndrăgostită… Noaptea de joi/vineri 30 iunie/1 iulie. Atâtea făgăduieli împlinite au rămas în urmă O umbră de zâmbet nedumerit și ochii… Ochii tăi verzi care clipesc în raza lanternei: în această obscuritate ce întrerupe procesul de fotosinteză… Atâtea făgăduieli împlinite au rămas în urmă. Și bufnitura ușii, de nemulțumire. Cu șirurile de frunze uscate pe poteci… Ah, în jgheaburile de la streașina odăiței noastre strategice a crescut iarba. La streașina odăiței, în pădurea de nervi și de vene, cu un nou fel de energie de animal, misterioasă, descoperită de tine în subconștient, care te poate trece și pe lumea cealaltă! La streașina odăiței singuratice, aici, unde îți păstrez la icoană năframa mea de mire de la 25 de ani. Știi, de la o vreme am senzația, uneori, că o putere necunoscută pune stăpânire și pe mine (pe când puterea este o ficțiune, iar "tiranul", o umbră): e o maladie. În odăiță miroase, de câte ori o simt, a sulf și aparatul de radio se deschide singur și cântă prelung și trist, trist, anunțând din zece în zece minute că revoluția a triumfat… E o putere contradictorie. E ceva fiziologic, am ceva cu inima, sau cu amestecurile chimice, sau cu hormonii… Vineri, 1iulie. Persecutat Întors cu fața la peretele fără fereastră: furtuna s-a potolit și ciorile au început să zboare din nou afară? Închide strâns ochii. Simte cum îi revine curajul: întins îmbrăcat în patul cu tăblii, impregnat cu toate mirosurile puturoase ale vieții. Ale pieței. Ah, o întoarcere acasă, din spitalul de nebuni, acum, e atât de puțin glorioasă… Totuși. Va căuta să obțină mai întâi bunăvoința proprietarului Cărții Sfinte, de la salonul de la intrare: că din cauza înmulțirii formațiunilor cristaline pe care le conțin eu în celule, îi va spune, e recomandabil să-i dea voie să plece, liber, să nu mai fie persecutat. Ce caraghioasă nădejde: după ce va fi externat, va veni la tarabă, parcă se vede, în piața orașului, singur și ce-o să facă? O să-și vândă sufletul? Firește, nu sufletul care va hotărî viitorul lumii… Își deschide încet-încet ochii. Și la razele lunii descoperă, aplecat peste el, o față hidoșită de niște umflături multicolore, cu buzele tumefiate și între ele cu niște colți negri… Noaptea de sâmbătăt/duminică 2/3 iulie. În care băltesc izvoarele Cu trandafiri înmiresmați la piept, dând un aer jalnic obrazului ei supt: care ureche-mi țiuie? Plină de carențe. Dreapta? Zâmbește îngândurată, dezamăgită: nu ai ghicit… La un colț al mesei, surâzătoare, unde stă cu un bufon, mare secătură. Că sunt atât de delăsătoare… Așteptând să se îmblânzească vremea: pe o cale care nu duce la nimic. Pierduți în masa sumbră a orașului, cu "conștiința derizoriului propriu". A orașului din alcătuirea noastră organică, specifică, din vitrina ei străvezie, mărită. Vitrină a întregului trup, în care băltesc izvoarele originare… Vineri, 8 iulie. Mumie Suită pe patru trepte din trunchiuri de copac, unde răbufnește din curte, din când în când un miros de ouă stricate, suită să fluture pe deasupra capului o batistă roșie, ținută cu vârful degetelor ei, batistă cu pete care nu se spală, pete cenușii, de la scobit nucile verzi: că tare ar vrea să călătorească în ținuturi îndepărtate, necunoscute, cu fântâni cu apă caldă și cu apă rece, totodată, și cu mari coruri de îngeri, cu o corabie uriașă de hârtie de scrisori. Înmormântată cum era de vie, în singurătate. Mumie. Care, "pentru a dăinui, are nevoie să se degradeze". Ea, fostă purtătoare de mir: stai liniștită, domnișoară, ce-ți închipui? Îi înlătură un nou strat. Nu te mai mișca atât. Arheologul înlătură cu prudență un nou strat de pământ ars de pe mumie. Sâmbătă, 9 iulie. Dus de frenezie Coșulețe cu lulele de lut, grămezi de vergele pentru aprins lulelele: al treilea ochi al șopârlei, apoi. Și nici atât, simțul durerii îl alungă din locul unde numai călugării au cultivat caracterul moral. "Că mă simt ca o șopârlă de la o vreme, ăsta e adevărul". Bietul de el, scormonește în deschizătura porții, în care înserarea, cu voie bună, îl trage de urechi, că de ce nu e cuminte. Înserare speriată mai ales de zgomotul cheii porților iadului, răsucite în broască… La balamuc. Săriți, că se stinge focul! Focul din moși strămoși, strigă el, dus de frenezie. Pe când chiar lacrimile lui sting focul. Că e o apăsare a lichidului în interior, sporită spre adâncime. Care foc? Focul scăpat din iad pentru aprins lulelele? Doar atât? Ia te uită, nu cultivă decât rafinamentul, îl batjocorește unul dintre cei ușuratici, colegi de salon, care au asistat la răstignirea lui Iisus. Înserarea le surâde tuturor. La orizont, focuri, coșulețe cu lulele de lut, vergele pentru aprins… Noaptea de sâmbătă/duminică 9/10 iulie. Pe o placă de patefon Pâclă vineție a dimineții, tu: pe marginea dreaptă a drumului, către mare. În răstimpul de liniște, înconjurați de o mulțime de "derivate de manifestare" (diavoli): toate, cu țigările în gură, stând gata să apuce sufletele și să le arunce în niște gropi adânci, fără fund, ce sunt pline de scuipat… Ne vom vedea înainte de plecare? Nu, tocmai această dorință de a ne mai vedea contribuie la îndepărtarea noastră. Pune o altă placă despre moarte la patefon. Către mare. Auzi? Micul motor al inimii tale a și început să pârâie, el mă îndepărtează de mal… În pâcla vineție a dimineții, pe marginea dreaptă a drumului către mare, unde fiecare dintre noi, "abandonat stărilor anormale", așteaptă valul următor… Duminică, 10 iulie. Deoarece poartă noroc La masa de scris, masă cu picioare încrucișate, în colțul de după ușă, unde va da de bucluc, "pe post de pușculiță", fără o para chioară, este o fecioară, care e țintuită acolo, deoarece poartă noroc. O fecioară de lut aruncată într-o neagră melancolie: astă primăvară a fost luată la arat. La arat a suferit de o scrânteală, sau alta. De la arat a fost dusă la semănat, apoi la secerat, treierat, la măcinat, permanent fiind reînsuflețită – cu aerul unei fantome înalte, care-și ascunde vârsta: încheind munca la făcut de colaci, iarna… Anul viitor va reîncepe ciclul. În celălalt colț al casei, este o bătrână, care ațâță focul, să ardă lutul. Stă cu coatele pe genunchi, ținându-și capul în palme. E reașezată pe scaunul cu gaură la mijloc, gaură pentru furca de tors: că tare mă mai rușinam cât am fost eu travestită în zeiță, zice. La începuturi. Pe când azi, în această epocă de demență… Că se văzuse ea, bătrâna, goală, pe atunci, când era fecioară, fecioară de lut crud, dezbrăcată – pe când purta noroc, neștiind ce are de făcut, ca proasta… Miercuri, 13 iulie. Inundat de nostalgie Pentru a construi un obstacol, pe o ploaie torențială de câteva zile, ploaie a temperamentului lui dezordonat, în drumul furișat către casa ghicitoarei, dinspre un smârc, unde geamurile sunt astupate cu hârtie neagră: cu cizmele își golește barca, răsuflând sacadat, însoțit de broaștele cântătoare… Pentru a construi un obstacol din cărțile de joc ale ghicitoarei, din monezile ei vechi, cu figura Regelui – în fața stărilor sale sufletești excesive, a valurilor lor devastatoare. Un obstacol ce va fi ridicat cu batista înnodată la colțuri, dată tot de ghicitoare, cu o papiotă și un inel, cu icoane, cu o funie făcută și ea numai noduri și cu o perniță pentru ace de aur, de străpuns inimile. După ce a fost iar inundat de nostalgie. Experimentând pe sine. În pericol să nu mai ajungă la el acasă și să audă: "ai fost cântărit iar, și ai fost găsit prea ușor, nu?" Nenorocită gâjâială a ghicitorii. Pentru a construi un obstacol: împotriva unui fost viitor, trecut minut după minut. Împotriva tuturor neliniștilor și în pofida sensibilității sale speciale, "pustiit de propriile-i revărsări", cum e. Inadaptabil. Că e un incapabil. Duminică, 17 iulie, ora 9.50. Purtător de stil Incursiuni călătoare, cu mâna streașină: că mănâncă hoituri, nici nu așteaptă să fie cu adevărat moartă prada, cu o lăcomie dezgustătoare, rezultat al unor amintiri venite din negura timpurilor. Cine? El, purtătorul stilului nostru interior. Nu înțelegeți… Ucenicii scârțâie din bocanci, în semn de dezaprobare. "Să te duci, i-a mai zis mătușa, la marginea pământului, că nu-i departe de aici". La marginea luminișului, a apelor mlăștinoase, acolo, să scoți din buzunare ochii sufletului, să-i ungi cu scuipat și să-i pui la locul lor. Ochi luați de la morți și dați la cei vii, care nu văd, nu știu, nu cunosc. La apropierea înserării cuprinzându-l întotdeauna anxietatea. Rezultat al suprapunerii unor amintiri… Duminică, 17 iulie, ora 15.15. O duduie gutuie Urcată pe o creangă spre vârf, plângând un an la trompetă, de la naștere până la moarte, în surdină, îndeajuns de sinceră: plină de substanță minerală. Îngălbenită. Plină de sevă. În grădină, pe o uliță posomorâtă… În timp ce în casa ei părintească, a proprietarilor grădinii, lumânările de seu abia pâlpâie: când nu i se aude trompeta în surdină, murmurul nemulțumit al bătrânei nobile (al bătrânei adunate între scânduri tăiate în formă de corabie) face piele de găină celor adunați în amurg, la șezătoare… O corabie ("expresie a plinătății lăuntrice") ce a alunecat până la urmă, cu chiu cu vai, pe tălpoaiele unse cu grăsime, după trei zile de chin, lansată la apă, apă a memoriei, în sunetele unor muzici astrale (după cum a lăsat ea în testament, din evul mediu), în 1928, și plimbată 40 de zile… Cățărată pe o creangă spre vârf, plângând în surdină un an, la trompetă, reînviată cum e anual: aplecată asupra lucrurilor lipsite de statornicie. După care, iarna, se retrage în sălbăticie, refulată, singură, "în pădurea de gânduri", fără idealuri, fără reverii -– o duduie gutuie. Luni, 18 iulie. Reprezentantul oficial În zale împodobită, cu paie de ovăz agățate la încheieturi, se ridică fudulă din patul de vădană, din mormântul acoperit de o rogojină, gata să pună pe fugă pe neghiobul de la percepție, de la împărăție, care pe lângă că e urât, mai și rânjește: că ați ajuns să luați și lâna de mieii de o vară… Lăsați, că am numărat noi în ogradă, pe un morman de bălegar: trei găini și cincisprezece ciori… Reprezentantul oficial se scarpină pe ceafă, acolo unde frizerul i-a aplicat o lipitoare, lipitoare scoasă din borcan, proaspătă. Doamnă, vaca aia care târâie funia cu pripon din fața porții nu e cumva tot a dumneavoastră? Doamnă deținătoare a secretului enciclopediștilor. Doamnă marcată cu o cruciuliță pe hartă. Hartă a zilei de mâine. "Hartă a problemelor generatoare de dispoziții eroice", pe o parte, și pe cealaltă parte – "Hartă a erosului tragic din om""… Nu luați în evidență și cei câțiva tăciuni din vatră? Marți, 19 iulie. O răsuflare în ceafă a secolului trecut Picotind în umbra prăvăliei sale, cufundat în acea bucurie a recunoștinței, pe fundalul epuizării sufletului păzit de înger și al cutremurului conștiinței, al revărsării valurilor de ură ale mării lui interioare. Cu fluiere, țimbale și tobe. Cu atâta sminteală… Se aruncă boabe de grâu peste "mirii anului 2000", miri din ospiciu, când înconjoară masa din ogradă. Se bufnește ușa: are revelația durerii care te face să-ți pierzi cunoștința, nu suntem salvați, e vorba doar de o amânare, strigă. Ce doriți, de fapt? Sare în picioare, își acoperă ochii… Doriți o pasăre cu flori în cioc, din tablă? Sub un pom care rodește, unde este un jug. Unde mirii, în genunchi, sunt expresia netrucată a firii. Pe jos e rumeguș. Doriți ciorapi de damă din postav, poate? Își oprește pentru câteva minute respirația: îl atrag bulboanele din adânc… Vreți să participați la licitație? Împarte un inventar. Vând și o drujbă, de tăiat lemne verzi… Mirele dezleagă miresei codița, ia panglica și-i răvășește chica. Vuietul mării, "al seninătății veșniciei", îl asurzește. Plus răsuflarea mirilor… E o răsuflare în ceafă a secolului trecut, vă interesează? O vând… Miercuri, 20 iulie. Trezită pe altă lume, în antichitate Cornul lunii abia luminează: tu, vătămată, trezită peste noapte în lumea antică, încremenită de uimire, cu mâna pe capacul ridicat al sarcofagului, în căutarea unui antidot, privești cu frenezie în zare – cineva ți-a ghicit gândurile. Þi-a citit gândurile, ești sigură. "Nu se poate, astea sunt virtualități metafizice". Tâmplele îți zvâcnesc, ți-e frig… Cauți un leac, înnebunită. În zare, urme de straturi fosile. Ai fost strămutată? Ai fost răpită? "O suferință necunoscută a pus stăpânire pe mine, simt că devin tot mai lucidă"… Cu ștergarul de borangic legat peste fesele goale. Cine știe ce zeu, ascuns în propriu tău sine, își moaie acum o țigară între degete și te privește cu admirație din ascunzătoarea lui, surâzător, pervers. Þipi: plutești, te ridici cu încă un metru de la pământ, ești acum o structură gazoasă, ești înconjurată de o lumină rece, orbitoare – ieși încet, încet din spațiul expozițional al muzeului… Noaptea de duminică/luni 24/25 iulie. Regăsită în post-ospicii O prăpădită. Îmbrăcată în țiuituri ale înserării, mărginite de un rând de flori albe: pentru a recăpăta obișnuința. Flori albe ce se vor prelinge, dis-de-dimineață, una câte una de pe ea, pe pereții cerurilor, înspăimântătoare – semn rău… O prăpădită cu mandibule, clești, carapace. O unealtă a căderii în neînsuflețire, "care usucă totul, refuzând insolitul și greșeala, stufosul și arbitrariul", o netrebnică: toți trăncănim pe socoteala ei, năvăliți de aceleași presentimente. Presentimente cu blazonul viermilor din cadavre, înviați sub pământ… Ea, o unealtă, care naște, își taie singură ombilicul, îl leagă și, după ce pune pruncul în prepeleacul din grădina cu viță de vie de la țărm (țărm dintre cele două lumi), se duce pe furiș, prin spatele caselor, să sape o groapă: în care își aruncă placenta. Îmbrăcată în țiuituri ale serii, regăsită în post-ospicii: acolo unde marea azvârle pe țărm rămășițele vremurilor dintâi, amestecate cu statui și cu amfore… Ciclu) Amintiri din vis-ospiciu OCHII ARHANGHELULUI DIN VIS "…Ochii despre care fericitul Vasile Alecsandri zicea că: sunt ochi mari, fără de noroc" Mai vorbeam singur, normal. Searbăd, neinteresant. Frica de moarte? Îmi scosesem pietricelele din pantofi, șăzut pe treptele bisericii unde acum are loc un botez, în sat: apoi, dacă mă gândeam bine, eu n-am știut chiar nimic despre Cine este ca Dumnezeu – Mihail… Astfel. Poleind o stare de fapt. Când spuneam – n-am știut chiar nimic despre Mihail, spuneam: n-am știut chiar nimic despre amintirea Arhanghelului cel Mare din vis, vis-ospiciu, cari vestește dintotdeauna tainele… La căminar la căminar, la Gheorghi, la conac în Moldova, în zioa de cinci-spre-zece, ghenar, anul 1850, la clacă, după naștere, pe când stetea țeranca Ralu, deocheată, să privească omul de zăpadă prin fereastră și se închina, tocma o stea păzitoare, de pe fruntea unui înger, Înger Mare din ierarhia de jos, căpetenie călătoare din ceriuri, ursită a scrisului (ce ți-e scris în frunte ți-e pus) în limba română, a aprins fitilele de la odaia de argați și seul din sfeșnice la camera de mosafiri a boierului, asta unde erau cu toții după botez și unde se striga "Trăiască pruncul Mihail, cari va spune mai înainte cele viitoare" – în camera cu dulapul de cărți, plină de armure, cu scrumelniță și cu o călimară blestemată și lepădată, cu o icoană ferecată, crivat, scrin, un ibric de alamă, cu bonboane și cu un album de familie în saltare, cu o negreală pe geamuri: uscând și ultimele flori de gheață… Ecou ecou: "Trăiască pruncul, vestitorul de bine!" O, dar cum își mai rămâneau fum în urmă pădurile de acasă, primblate cu picioarele goale și cu trei covrigi în mâini, de la stână la o țerână de schit… și ce ceață! Ceață ce au mai rămas păpușele de clisă ale fraților lui, mai mari, îmbrăcate în pănușe, cu păr din mătasa porumbului, cari se legănau în căruțele cu două roți văpsite în roș, făcute din nuci, la cari îl înhămau, când veneau ei în vacanțe, ehe – pănă ce, "la șapte ani, Mihail, băietul a plecat, cu pașaport pi zăbavă de 11 luni, la școală nămțească", în vremea căderii Satanei Tatăl "tatăl lui voia, în vieață, să-l scoată docteur". Așa: acuma, deja popa îl catihesise și, pe bani, îi dăduse să bea câte o gură de cafea. Că, să luăm aminte! "Să stăm bine, cu frică înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi și să cugetăm"… Locuia, la un moment dat, la profesorul lui de lingvistică, "după cum se obișnuia" și abia dacă o rupea cu slova chirilică: apoi – chervanele cu coviltir, butcile cu paiațele scamatorilor și landourile baroniale, prin târg și cazărmile, cu gheretele lor vărgate, pentru sentinele și păsăreasca amicilor și pruncimea murdară cari bătea mingea de cârpă și poștalioanele, toate i se părură panarame… Și ce războaie și ce războaie cu perne ieșeau, ce limbagii și ce pierderi la cărți… ce furturi în livezi și ce sperieturi, noaptea, cu lumânările lor în pepenii goliți de miez și ce friguri trăgeau: era el, însă, mai aparte și o dată se și apucă să fugă de la școală: "dar fu prins de oamenii părintelui lui, călări, la șoseaua națională, și adus înapoi; fire slobodă, rămâne repide repetent". Aici, imediat, intră în discuție și vodevilurile actorilor ambulanți, români, "ostași cerești", cari jucau la sala otelului, unde au și dat, în luna mai, reprezentațiunea de adio: ce de minunate manevre au fost atunci și ce de brumării și de eliberări de sine… Și ce a urmat? Ocărât, Mihail, la 14 ani, a fost angajat la tribunal, la județ, practicant, scriitor de cancelarie, rămânând să se pregătească, poet, în continuare, în particular Dar astăzi dar astăzi să ne facem o fugară impresie, din mersul în brișcă, despre corul plugarilor și despre goarna cazărmilor, prin urbe… despre vânzătorii de castane, cu sobițele lor și despre femeele sulimenite: e o zi plină de drapele, fratele meu, hai să spargem un revelion în epocă; mai e danț? E, iacă: musica militară e cu toba mare, poftim, poftim în saloon și să facem cunoștință cu maestrul de ceremonii și cu pomada lui. Alo, "vă trimitem și o ceată de îngeri să aveți acolo, la petrecere, îngeri cu glas de trâmbiță": Ia joacă mata o polcă și mai lasă literaturei o dulceață și ia nu te mai fă aerian, bre și du românimea la bal: treci, tinere, la cadril și intră în soțietate, cu iluzii… Vai, însă, și anul acesta vai, însă și anul acesta ese prost: clerul e invitat să săvârșească un parastas, în biserică, pentru ziua cea înfricoșată a judecății Domnului, la un sânt al limbei noastre și domnitorulu e alungat, în poștalion, din ambele Principate, păzit de lăncieri până la orizon. Cui o să i se pună cocardă, pe tron? Acuma, Mihail, privatist, în cap cu istorii populare și cu melancolii, își reazimă cărțile subt un scaun în grădina publică și tot pleacă, vagabont, peste graniță, din Cerneuți ajungând tocma la Blaj, rupt, trecut pe furiș granița peste poduri de luntre, durmit prin șuri, încălțat fără ciorapi, chiciurat… În imperiu în imperiu, la pajura cu două capete, deci. Își rătăcea vrerile și singurătatea, nopțile în podul grajdului de la seminar, mănca ocasional și buzunarele pantalonilor le avea întoarse pe dos: își gâdila perii pe mână și zicea că așa-și înflorește el inspirația. Era strigat "Poetul" și ficiorii îl luau așa cum era, un original… "Iar îngerul Mihail stătea grăind către noi și alt înger ieșea în întâmpinarea sa și a grăit către dânsul: Fără zid"… Publicase poesii în revistă, la "Familia" și era serios, "da, se esprima nemulțumit de tot și se punea în gură cu studinții": ce folos, însă, pănă la finea anului lăsă dracului și scolastica și profesorul de musică vocalică și museul fisico-chemical-istorico-natural, cu colecțiile lui de animale, ierbare și colecțiile minerale, atlante, globuri și charte și se dusă înapoi, în România, să urmărească o orășancă, o fată de boieriu și să ajungă grăjdar, la un otel… Estimp estimp, la român seceta de trei ani înnebunea: țeranimea se nutrea cu poame sălbatice și rădăcini fierte… cutia milelor, de eri, își dedea recipisele la spitalele de oftică, pe semne, și cholera repausa oamini și ea, pe capete. "Că după veacul acesta, va veni Fiul Omului și toți sfinții îngeri"… O carte, din streinătate, are preț o jumătate de icosar – 7 lei cursul pieței Iassi și ieri, luni, pe la orele 3, a fost ear duel… În sfârșit, se dă și de urma Vedeniei lui Mihail, a Poetului: era hamal, rădea banițele, pline de producte, la încărcare… De aici, având să fie luat în pragul istovirii. Cu 60 de bani salar pe zi… sufleur: la teatru, să aibe și el parte de panglici scoase pe gură, de ciucuri și de conversații intelectuale la zi… Ha, scuzați ha, scuzați aplauzele în gol, vă rog, credeam a fi repetițion: am auzit și o vorbă cumcă de e zăpadă multă, e și belșug de porumb, cari o să fiă eftin… ă, nești gură cască, sunt și ei în visită, dar pohtiți…În suburbiu, pe un pământ cu arbori proscriși, aceasta e scena: e zidită din scânduri și e acoperită cu sufletele morților. Conform și inventarului, e prevăzută cu terasă, pentru musicanți, chioșc și cușcă pentru sufleur, fundaluri mobile, candelabre, scaune cu trei picioare, boambe, perciune false, plase de pescuit și pieile unor vite mari, bănci de 15 persoane, cherocuri, canapele uzate, oglinzi, scoarțe, rechizite și cabinete, în cari se spoiesc artiștii: cetiți titluru pe afiș și vă imaginați, singuri, spectacolul cu îngerii cari sunt cei mai aproape de oameni, cu Sfinții Începători cari îi ridică pe cei căzuți, "ei niciodată nu ne lasă". Aici mi se puse și mie, pe ochi, o ceață și pentru întâiași dată în viață văzui cum era, preciz, de talie mijlocie și cu mâinile mici, Mihail Ehe, pe atuncea apa ehe, pe atuncea apa tot de la sacagii se cumpăra și mirezmele morbului, la plămân rugineau pe signal la jăndar: nu mai faceți, domnișorilor, posne, pohtiți la bâlciu, zău (la Bucuresci cu un leu ear aici, la Eși, cu o para). Numai terminați o dată cu duelul, ha: focul de pistol se trage de la douăzeci de pași, ear la spadă palpitațiunile la inemă țin pănă e pațientul tăiat… așa… azistați, zic, la tainele dumnezeiești, descoperite prin mijlocitori, prin îngeri, la spectacole cu cap-de-opere, unde pănâ și sufleurul e transportat în pantalon bufant și cu chivără de carton aurit pe cap. Cât despre zioa de măne, omul e să fiă îmbrăcat în gheroc, lung, negru și în toată țeara e să fie introdus trenul… Pănă aici, dar pănă aici, dar cu toate rânduielile… adecă, mata de ce să nu-ți vinzi gloaba, la loterie, să faci rost de bani… păi da, la mine nu se pune nici o problemă mistică, la tata, totuș… Tot vorbim, ia uite un fel de a cheltui al îngerului Mihail: 25 florini chiria, pe două luni, 25 prandiul, idem, 12 – datorii la cafenea ear 30, cărțile, o trăsură – 2 etcetera… apoi… "Trămis aici, în streinătăți, la studii", el descoperă proorocirile în versuri și are, bunăoară, la măncare mezeluri și de băut, cofeiu râșnit, spirt denaturat… Scria mult? A, sigur, îl publica în "Convorbiri literare (foae care eșea în 300 de esâmplare și costa un galbân abonamentul)… Și, știi, nu purta musteți, cum era moda, și avea aceeași jachetă, în cari stetea când supea cu studinții, o rablă… Chefuia? A… Fuma? Iluminatul public era cu gas aerian și ulița deja se pava cu asfalt englezesc și la noi… Circ politic nu era? Ba era. Erau și lanterne, ghitare și telifonuri, baloane și balauri: în lume! Aha… Apoi vine și lipsa apoi vine și lipsa de apetit… Arhanghelul are troahnă și sărăcie la pungă, junghiu și cum era el, la Viena, văndut și bibliotecarilor și cum vremea era ră, trece complect din soamne în frig: are gălbinare, catar și aprindere de mațe. Acum, Mihail locuia la o mansardă și cum nu avea pe nimene… Îl dor urechile și are o obsesie: că în el a coborât definitiv un înger blond-ruginiu, cu același numele, cari se roagă altfel decât el, catolicește… Estimp contimporanii lui mai beu, în pausă, un ceaiu la Junimea, mai o otravă în galerie la Teatru Naționale (cine avea loc în benoare, în loja de rangul întâi ori chiar în stale, avea, bunăoare, unghiile rozalbe și se interesa în amănunte cum o mai duc inemile la actrițe)… acuma se crea la lumina de petroleu Mda… mda… a mai fost, apoi, o sărbătoare mare, o efuziune sentimentală la Putna, la mănăstire, o sărbarie: aici au fost zidite cuptoare de pâne și au fost tăiate 20 de vite. Vociferanții și țicniții jucau hora în jurul frigarelor, cari erau de cinci metri înălțime: când se pârlea un bou, era întors de patru inși, din cei fără rânduială, la ambele capete și nu te puteai apropia de jar cu nici un chip… Erau două sute de steaguri, lampioane de hârtie și 5000 de candele, pilafuri, fân, cârnați, boloboace pline și felinare de vânt, covrigi, mămăligă, peteală, știubee de rășină și arc de triumf, țuici… și ce de munci pe domnii mădulari: "acum, Mihail a mers și cu saci de făină, la o preoteasă, să coacă o căruță de cozonaci – urmând îngerilor, prin înfrânare"… Erau tarafuri, scaieți, vițe, lăutari, "Doina", au fost cuvântări și congres… și prav… și destine provizorii Pe urmă pe urmă, Berlinul: cu escapadele lui în tramvaiele cu cai… și iar suferințele Poetului, ale îngerului, din nimic și trecerile pe la anticar. Și esprimările repetate: of, neamul nevoii! "Pentru a nu primi decât răspunsul nimicului". Cu ostenelile lui cele duhovnicești, luptând cu patimile omenești și cu poftele… Mai zdrobit ca oricând: și izolările… Și tocma, vezi, frunzișul se pișca a brume și damele, în costume naționale, în camera de măncare, la bal, își fac senzații tari: umblă acum, prin târg, un morb de stingere de glas, oh… Ași, zice aici medicul curant al stabilimentului, nu moare niminea din asta… Nu? Altmintrele, întors la Eși, Mihail intră cu trebile bibliotecar, să potolească stăpânirea diavolilor, să ferească lumea de ispitele lor… Îi place să stea în fața pânii calzi, să mediteze și să puie la stomah fripturi, la crâșmă, direct din hârgău, cu mămăligă, să bee "lacrima cristi" și să recite poesii dezvelite, din archiv… Actualiu actualiu, Mihail cumpără cărți și măngăie, în boschete, fete, merge să ia o răceală și el la cenacle, mai ia un șerbet, mai o uruială de birji, mai scrie… De Crăciun, în ajun, florile dalbe, firește, umblă cu luceferii lor, la colinde și abia de mai poate omul să se miște, la Copou, cu lipovencile: pe urmă, trăsurile trase de un cal… Rezon? A, dar uite și irozii… și bonjuriștii! Nevoitori, pe cari îi întăresc Serafimii, cu câte șase aripi, împreună cu Heruvimii, plini de ochi albaștri și cu Scaunele, purtătoare de Dumnezeu, cu darul și cu slujirea lor. Plus caprele și urșii… și lăzile cu păpuși: faceți loc, faceți loc… Apoi, casele boierești, cu ogrăzile mari, împodobite cu funte, cu peroanele, poarta și marchizele fulgerate de păcatele oamenilor, "unde nu se va putea nicicum făuri Paradisul" Epistolariu epistolariu: ei, dar când te aștepți mai puțin, dragă, fâl-fâl! cele nouă cete îngerești, despărțite în trei ierarhii a câte trei cuiburi (de sus, de mijloc și de jos), se alege praful de toate și adio, liniște sufletească… O dată rămas fără serviciu și fără bani, caramba! dragoste și caramba! viitor sigur, fără casă și masă: privești fix în păreții de vălătuci și cum, în sens rău, stricnina e răpide un bun cosmetic, rămâi în continuare, nebărbierit și, Doamne, să mai uiți, poți afuma oglinzile, să nu mă mai recunosc nici în ele, poți altoi, eventual, rozele morții și, de ce nu, poți căpia… al dumneavoastră, Arhanghelul Mihail, cari vă… și celelante… Visul-ospiciu însă visul-ospiciu însă, da bine, da rău, tot aretos stă în mucul condeiului: copiii, în cotune, sunt duși la munci particulare și frecventația, la curs, nu e. "Trebuie să se ia măsur", scrie… satele, câte sunt proprietăți agricole ale boierilor, au contribuabili de modă veche, cari abia dacă-I plătesc pe învățător… "Apoi, domnule ministru, degeaba îi tot convoc eu, să le cer socoteală": ori subprefecturile nu dau ordonanțele educatorilor, ori ploile le îngroapă drumurile, ori pur și simplu persoana nu are în grija cui lăsa semănăturile… "totodată, mai propui să se acopere cu stuh școalele și nu cu amărătul ăsta de rogoz"… Revizor, îngerul Mihail avea o cravată măslinie, musteți, rouă peste ochi, jiletcă vânătă, închisă la două rânduri și trăgea la inspecție în gabrioletă, slujind voința lui Dumnezeu, fără zăbavă și fără osteneală Dar să videm ce mai e nou dar să videm ce mai e nou în țeară: în guvern, criză. Omătul – pănă la brâu, fondul milelor e în mâinile unui fur… În bojdeuce, sara miroasă a lapte și pisicile, gravide, în cartușierele jăndarilor, la parchete, stau gata să nască… Junii, dumnialor, caracude ori nu, după ce gustă pișcoate, în postul mare țin conferințe despre negație, ear în cenacle își espun lucrările literarie, "încercând să vadă pănă unde poate să ajungă azi gândul omului" – și au în vedere uă ocasie de congediu, abia mai scapă de cotizații… O informație, aicea, în mod expres despre Mihail: el a trămis fantasii noui, în scrisoare poste-restante, către o fată, fată demoralizată, frumos parfumată, la gât cu o mărgică albastră, tot mai răpus de tinereță Cătră 27 de ani "cătră 27 de ani, desprins de ceruri, găsiiu un post de amploiat la Iași": aici, în cancelaria tipografiei, Poetul doar că nu vinde bragă și rahat cu apă rece… Pecatos, era și el de părere cumcă omul e mai întâi făcut să învețe carte și apoi să calce popă și țânea țifre… nu rădica obecție și făcea reclame la autochtoni, adecă scria orce, și cu câți franci se ține pe piață un kil de mei, de egzemplu și ce belele mai deșteptaiu boierul în urbe, fapte diverse… "Adevărul e că Arhanghelul Mihail nu se simțea bine în trup, trup de om făcut rob duhului, că se simțea aici un caraghioz… își luă, deci, geamantanele cu promoroacele, când îi ieși ocasie, și se pusă, progresist, la «Timpul», ziar la Bucuresci, ziar de consevatori, redactore", cu un salar de 312 lei În acest period În acest period, românul o rupe cu turcul și își varsă haraciul la manevre… și iese, bre, cu tot resboiu – "independența e suma vieții noastre istorice", scrie… Acuma, la soldați obielele li se tocesc în bocance, scrisorile muierilor lor se șterg în buzunarele de la tunică, baionetele au fost ascuțite și carabinele nu mai au cartușele falș… Mâncăm, după lupte, perje uscate, glod, pesmeți și scăpăm cu vieață făcând farmece… păi, ce-ar însemna să fii luat ostatic, să fii tăiat împrejur și să devii musulmane… Ooof! Acasă o fi ogorul pârloagă și la băcălii o fi lipsă de clientelă… or fi scăzut monopolul pe tutun și dările pe băuturile spirtoase… "Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" Iată cum arată iată cum arată un termometrograf, de Anul Nou: 16 grade subt zero, dar o înălțare barometrică, în milimetri, 796… zăpada nu-i mai mare de o palmă domnească dar gerul, gerul… Se țin baluri mascate, subt iluminațiuni splendide, cu olei de rapiță, la teatru, la carnaval, prețul intrărei, unde un corist vă felicită în versuri, e de 4 lei… Acum, în semn de pieteșug pentru un cavaler subofițer, o domnișoară bătrână se sinucide, a luat cloroform și se așteaptă ca stafia ei să se primble prin hipodrom. Cât despre tineretul nostru: el e cum sunt și cireșele când, să se coacă repede, grădinarul le răsucește cozile: se îmbracă bine, cu mănuși galbene, cilindru și botine de lac și – tot cu visele de mărire la Paris șede… Păi! Asta, când vine franțuzul și-ți ia pe nimic paiele de orez și-ți vinde din ele o pălărie cu trei napoleoni! Se duce de râpă țeara, domnilor! Apoi: "izvorul întăritor al istoriei naționale e iubirea de limbă, de datini și de popor"… Panglicarilor! Dedați vrăjitoriilor. "Huo, liberalilor, cu banul vostru roș", strigă, în continuare, Poetul: că "nu de legi aduse din afară are nevoie nația", clasă de cenușeri! Toți, vă arătați smeriți și cu mândrie. Că "adevărul nu e în cărți". Negustori de vorbe: abia așteptăm să importați comicăriile și dansul sălbatic și cancanurile… Arcul de triumf arcul de triumf și steagurile capturărilor din resboiu au putrezit un pic, armata regală e desconcentrată, dar tot nu se termină bunăvoea ofrandelor pentru răniți: cămăși, obiepte cosmetice, ismene, compasiuni, cearceaf de băi, pănze, flanelă de încins și dantele, țigare, bulendre de tot felul, păture, o carte despre sinucidere, bonete, mălai, mătăsuri, decepții, magiun, săpun, zachăr, șal, alifii, postav de masă și ocale de vin, revelații, articule de sticlă, cogniac, rom, lumânări, persici, lămâi, fructe ale lucidității, în general… Pe stradă, Mihail-îngerul era văzut tot cu privirile în pământ, plin de cerneală pe degite, nepieptănat… "M-am lăsat în voia transcrisului". Stă cu gazdă în două odăi, la un săpunar, cu toată averea lui: un pardesus, o oglindă, gulere, o sofa, lada de cărți, lavabeau, perdele, un rând, fotoliu, cremariu, garafa de apă, cofă cu capac, un lighean, iasomie, păhare… Se primblă și el, acuma, cu o poetesă, o blondă măritată, în trăsură, la șosea… Da, îi plăceau curmalele și prăjiturile, asemine bălăucii și, dupe ce pecetluia o nouă poesie, când era singur, dacă nu se nega, se închina propriei lui creațiuni, carecumva… "Pune-voi scaunul meu deasupra nourilor și voi fi asemenea Celui Prea Înalt" – era mereu "încercat de diavol" Estimp, regina estimp, regina spaniolilor era însărcinată, cel puțin așa se zvonea, pe Ciric se dedeau boierii cu sania și cine mănca pănă nu mai putea smochine, era apucat de căldurie, dureri de stomach și de un tremur, tremur de era imediat internat la spital de boală cari se ia… Dar nici pe cei sănătoși tun nu-i mai ținea acum capul, cari mai de cari se trezea că țipa: ce duhuri ocrotitoare? Ce îngeri, "din smerita mea cugetare"… Pe anul în curs pe anul în curs au ieșit și calendarele cu versuri, în cari se dă și o dietă la dilatația de stomach, adecă: dimineața, să mănânce două ouă proaspete, moi și să beie un păhărel de vin roș, vechiu, și la masă, numai pârjoale de crieri și pește prăjit în puțin unt, plus rădăcini ale iraționalului, repetând alcoolul în cantitate mică, apă să nu beie, ear restul zilei, de va avea sete, să o dea pe lapte fiert și rece sau să mănânce poamă… Se țin acuma serate danțante, în saloane ale teroarei, unde un vals durează jumătate de oră și toaletele îți iau piuitul, unde bufetul servește pateuri, ciocolade și stafide, strugur nobil, limonade ținute la beci, banane și bulion: a, după banchete retragerile se fac și mai fastuoase, cu torțe aprinse… Pe urmă, vezi îngerii decăzuți, răzvrătiți împotriva oamenilor, după ce s-au răzvrătit împotriva Ziditorului și au fost alungați din cer – cari se primblă, pedestru, pe chei, cari prin Cișmigiu, cari trag la o grădină de noapte, cu teatru și muzici, cântăreți, capelmaiștri (unde poți râde pănă-ți sar dinții), cari merg în trăsură, să mai dea o manivelă la fonograf, cari merg la vânătoare cu puștile cu ac: Mă rog mă rog, existențe mărunte… de la duel se iese cu o ureche tăiată, două lovituri la braț și o împunsătură de maestru la șold, poporația (meseriaș, lucrător, comercianți, funcționar, profesor, medic, preuți, proletari ai condeiului, moașe și farmaciști, călugări, chirurgi și artiști), în general la oraș se pozează "șezând și stând", cu cruciulițele la gât, de adio, chiar dacă stai o jumate de zioă la rând – puși în slujba îngerilor. Și ce se mai gustă: pâne cu unt și ridichi, o bere, acolo, un șvarț, o cafea cu puțin rom, dacă e… Din pecate din pecate, estimp, arde un circ, aprins de la arșiți, cu menagerie cu tot, iau foc și în gară vagoanele unui mărfar cu popușoi, fân, girezi, atelagii și porci, așa, din senin, pe șine, parcă poți ști… Sergenții, "demonizați", fac ture și noapte și zi pe aici… și cine are ocasie de mers pe peroane, pune direct scrisorile în cutiile poștale ale trenurilor… Se pavează străzile cu piatră cubică, se fac noi canale și a fost prins, deunăzi, un haiduc în pădurile Botoșanilor… Lumânările, tot de rapiță, în dealul Mitropoliei tot vorbe goale și veteranii de resboi tot goi: "monarchia e o vavilonie curată"… Radicalii ("naturi catilinare") merg de mofluzi în zig-zag, învață a-și stăpâni simțirile și a-și smeri poftele, ear agenții lor electorali, în blăni de samur, lăcrăm: e conservatorul, totuș, la putere… Acum, grâul a fost culcat, din cauza ploilor cu piatră, nu ne merge bine, orzul e și el cu tăciune… iar în noaptea de 13, mai încolo, în octombrie, pe stil nou, între 3 și 4 o cometă, foarte distinctă, a trecut lăsând în urmă zgură și drojdie pe fundul paharelor și mai ales angoase Apoi, ce se mai găsesc apoi, ce se mai găsesc de vânzare: romanse ilustrate, pentru cadouri, ce-și scriu laudele singure, dicorații, sănii, se găsesc și bilete de felicitări pentru Anul Nou: o, dar pomul de Crăciun e o minune lăsată de la Dumnezău, cu acadele, pudre, briciu, pilule, marafeturi, piane și farduri, jucării, ghionturi, păpuși, clondir, scamatorii, bretele, jurăminte, resentimente ale iubirii înșelate, gherghefuri, pomătuf, mătrăgună, pălălăi și cești, arniciu, zachăr candel, ibrice, mușețel, "lăcomia de a suferi", bolduri, staniol, polonic, puf, cozoroace, solniți și cărăbuși, pieptini, instinctul imitării și simularea… Acum se cetesc iarăși "veșnic frumoasele poesii de Eminescu", în locul unor simțiri vage, la cenaclu și se ține concurs de patinaj, pe lacuri, cu patineuri emoționați, subt deviza "păcatul acestei societăți este scepticismul", cu arbitri, la probele de mică iuțeală, de figuri, de vănare a drapelului și probele de fond: poftiți, cu o para chioară, de azistați aieve, la un spectacol noui, despre sărbătoarea îngerilor, din secolul V până pe 8 noiembrie, în urbe la dumneavoastră Dar ce mai făcea dar ce mai făcea Arhanghelul: mirosea fără voe bună până și florile de tei… stetea nopțile peste manuscripte și pănă ce termina o poesie, poesie a răscumpărării, îi declama versurile și făcea gălăgie, se primbla prin cvartir, bătea cu pumnul în masă… își lipea pe hărtia de scris mărcuțe și "pănă la urmă trecea din plăcerea de a crea în suferință". Își săruta vârful degetelor, lua, în ticăloasă negură, picăturile lumânărilor drept lacrămile iubitei – și băgătorilor de samă, afară, în plină stradă, le striga: ești un galimatia, domnu șef, ești un prost… Acuma, tratat cu estracte, cu cloral, vezicătoare, morfină și cu ciorchini de rouă, "în anul 1884 Mihail Eminescu își luă în primire ediția primului lui volum, «Poesii», cari costa 4 lei, în librării și apăruse, în tipar escelent, în o mie de esâmplare"… Atât, restul sunt tot pachetele lui goale de țigări și scaieții, castroanele, o ciubotă și petuniile din casele de sănătate, case de cari, măhniți și așa, mai bine să nu amintim Îndeltmintrele îndeltmintrele, nouri de zăpadă scaldă mintea la Poet. "Am văzut pe Satana ca un fulger pe cer". Se dă acuma ora regulată dupe curba cronometrică și iluminarea se face electrică: orașul are curent cari se poate închide pentru fiecare stradă, ear dacă forța motrice de la mașinile de apă va permite, se vor înființa pănă la 16 lămpi… așa… Moda, anul acesta, conform înfățișării firii: costum tirolian, pălărie, de forma unui coș plin cu flori și fructe, or de vânător, străpunsă de o peană de fasan, rochie scurtă, cisme galbene și în mâne cu baston, mare, cu ținte, de munte… Pe piață, orișice carte de stihuri, cu portretul autorului, e 5 lei… Dar eată și o listă de necesar, pe scurt, la o nuntă, unde a participat, în vis, vis repetat, "că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi", vis-ospiciu: flori de portocal, broși, evantail, îndurerarea inimii, brățare rococo, binoclu, corset de atlas, cununii, bonboane, buchet, carete, două puteri morale contradictorii, botine albe, servitori… apoi, dispariția gândului despre răsplătirile de după moarte, mersul romantic, o exaltare la operetă, la un păhar de bere, un scrob, un crenvurșt cu hrean, ear dacă ești lăsat de beut și de fumat, poți merge la popice… Au loc și alegerile au loc și alegerile, cu închinări de îngeri, în credința cea rea, primăriile sunt din nou atacate cu pietre și cine cotonogește, jignește regatul și fură, este dosât la o lună închisoare și la 300 de lei despăgubiri civile… e viscol mare, țeranii se încălzesc la respirația animalelor, în grajd, magaziile cu cărbuni nu mai sunt, au fost și ele puse pe foc, da, degeră calicii în parc și li se fac spălături cu ferturi de earbă, în nordul țărei nu merg trenurile: de șasă zile nu vine și nu pleacă poșta de aici… aici, unde căderea îngerilor a reîntemeiat iadul… e o situație în acest senz: presiunea aerului, 766 mm, temperatura, la prânz, minus 21 de grade… Se face caz și de vicleim, că e unul cari îmbracă păpușile, altul le joacă, unul bate toba, altul, în frac, întinde mâna și cere: cine are însă o lețcaie, nu e nebun să o deie în vânt ci merge mai degrabă ear la Teatrul Naționale, unde e o inovație technică – în momentul începerii spectacolului se sting luminile în sală și numai scena rămâne a giorno, "e și o slăbiciune a creierului meu la mijloc" De consemnat e de consemnat e, în fine și incendiul de la finanțe: în bașcă se topesc argintării, scule prețioase, bani de aur. Și o grozăvie: arendașii deschid în batjocură cu forța gura moșnegilor și-i scuipă… Estimp, fricționat cu mercur, Arhanghelul, împăcat cu sine, om în toată firea, e însănătoșat, dar el vrea "să moară de moartea care i-a fost scrisă" e de statuă de marmură la chip: face bae de pucioasă, bea lapte, în loc de apă, și ia hapuri de fier. Despărțit de toate treptele îngerești… A împlinit 39 de ani și tot ce mai are sunt două caiete legate în marochin și ferecate cu broaște cu cheie, fiecare, ale căror file albe esprimă că: "decât un vis searbăd, mai bine nimic". Vis-ospiciu. Apoi: praful tot prav, vântul tot vânt și cenușa, cenușă și fumul, tot fum… În 16 zile, din iunie, ora 4 ante meridiane, în strada Municipală din Bucuresci, la numărul 14, necăsătorit, "îngâmfat de gândirea timpului său", a decedat Mihail Eminescu… (la eliberarea certificatului de moarte fiind de față doi servitori ai spitalului, neștiutori de carte). Cu astfel de închinăciune – imediat după care, ochii sufletești ai Poetului, în Legea Veche, s-au ridicat la cer o dată cu Arhanghelul Mihail, pănă "la lumina cea neapropiată"… Se cade a aduce tămâie. Anul 27-LIS (Ciclu) AMINTIRI ADJUDENE (cu Dafne, Faeton, Orfeu și Euridice, în copilărie) Dafne I. Bea cerbul, cerbul cu coarne poleite, cu mărgele la gât și la urechi cu podoabe, bea o gură din izvorul apei rațiunii, după cum scrie mare, și o gură din izvorul apei non-rațiunii, decor pictat pe o pânză, la tarabă, la iarmaroc: unde bunicul, coborât direct din carul lui tras de roți ("tras de lei", să știți), fără papucii turcești de cârpă, vânduți chiar din picioare primului venit, numai să mai aibă un ban, acolo, în plus, de distrat. Bunicul, coborât direct din car intră la menajerie, să schimbe o vorbă cu femeia "aia, bă", cu trup de pasăre și picioarele de cal și… și cu graiele… graiele, taică, am spus bine, adică tot niște muieri, trei muieri, care, pe rând, își dau din mână în mână un ochi, să poată să vază, că un ochi au pentru toate trei – și un dinte. "Că a venit Antihristul aici", interveni preotul satului, din Adjudu Vechi: dar e și un tablou al spaimelor acolo, să trăiți… Tot prin bâlci? Sărut mâna, părinte… tot… Să treci, bre și pe la panarama cu gorgoane: tot cu fimei, cu solzi și cu ventuze… și cu șerpi în păr… Și cu șerpi de la temelia lumii, se striga: să vină mai aproape lumea… Gorgoanele, fraților care, dacă-ți prind privirea, gata, îți fac fotografia la minut… uitați aici (arăta, de pe o platformă, din cer, prezentatoarea, în costum de baie, dansând pe loc), fotografia: stana de piatră a familiei… stana de piatră… Așa, așa: dar o vacă albă, neînjugată, nu era pe acolo, la iarmaroc? O vacă… ba era, una cu o pată pe frunte… Aia priponită de mine (pe zona căii ferate), călcată de tren? Aia, zău… Fugi, bre, bunicule, că doar n-a reînviat… Iaca, la el, na, nu crede… II. A, dar să vezi cum o alerga pe cantoniereasă, în plină glorie, un zeu cu liră. Cantoniereasă care păzea bariera peste calea ferată, în halta Adjudu Vechi: ea, care tocmai rupea, pe linie, din terasament, iarba (fermecată), aplecată de i se vedea… și, cum să spui, o dată îi venea… Că, din împărăția de sus, după ce se dezagregase imperiul, "prin ruperea creștinătății", zeul, el în persoană, hop – apărea lângă ea: chipeș, nu? Ea, cantoniereasă sperioasă, acum o lua la sănătoasa… El: stai, nimfă, sunt Apollo, ce naiba… alo, Dafne, domnișoară… Ea: nu, vai de mine, cum… păcatele mele, eu (și era roșie la față… aici, tata observa în treacăt că ea, cantoniereasa, dacă fugea, însemna că era dată în streche) și fugea… și fugea… Și ce-i trecu ei prin minte, la un moment dat, când era cu sufletul la gură, îndemnată de propria-i sperietură, că e un sens ascuns al lucrurilor la mijloc: ia să intru și eu în rândul oamenilor, na… Și se opri, rușinată și… El, zeul, lângă ea, iar, chipeș, nu? O căldură necunoscută, apoi, și… Și ea, vai, cantoniereasa prinse rădăcini! Rădăcini? În ziua instalării marii nepăsări. Rădăcini adevărate, da – și se transformă, toată, în pom… în dafin, lemn de laur… În… În… Poftim, alta, cine-a mai văzut la noi, în haltă, la CFR, la Cantonul 248 să crească, pe drum, foi de dafin… Hai, că e prea gogonată… III. Cu țeavă de suflat bile în gură, tu, floare de hiacint, sălbatică, așa, cu frumoase glezne, cu coroniță de laur pe cap, în mâna stângă cu o suliță vânătorească, suliță luată drept premiu, imagine aeriană, alăptată de o ursoaică, spargi paharele la stâlpii de telegraf, la fire (firele de sârmă care legau, în copilăria mea, halta Adjudu Vechi de orașul Adjud): alo! Mă, fato, trec în viteză, prin fața ta (și o dată se ridică la deal, prin salcâmi, de la pământ, de pe linie, unul după altul, periculoși, cu trupurile lor grele de leu și cu aripi de vultur, vagoanele la tren, cu călători la geam), trec, îmbătrâniți, grifonii și tu ce faci: închizi ochii, "din frică de cataclism"… Nu-i vânezi? Cu memoria conservată în scris. Le faci cu mâna. Cu mâna cu care scrii – ce tot scrii? Că "omenirea se pregătește de Marea Trecere". Bravo… IV. Tu, spășită, surioară mai mare, aprinzi focul, frecând bețe uscate de dafin și pui la fiert… pui la fiert… unde e rețeta? Stai, ce pui? Așa… pun stânjenel… șofran, crin… măghiran, mirt, salvie… căprișor și flori de gutui… și mesteci, mesteci… și ce iese, este lăsat în beci, să fermenteze, după ce este amestecat, pui și ulei, de migdală amară (și puțină sare, să țină)… și gata! Gata pe ziua de azi… E gata parfumul? Nu… că abia peste o săptămână, parfumul… Îți pui cercei, ești în timpul tău liber: scoți, pe furiș, din cutia de fildeș (din memoria sentimentelor, a comportamentelor și a gesturilor trecutului), un dinte, dinte de balaur și te duci să-l semeni (pur și simplu), în grădiniță la tine, în interior, lângă grajd, sub cerul albastru. Din dintele de balaur având să răsară, bineînțeles, imediat, din pământ, din iarbă verde, un războinic mustăcios, diavol, îmbrăcat bine, mușchiulos – cu care pleci tu, după ce-ți ceri voie, la danț, la horă în sat, să dai semnalul dezlănțuirii stihiilor și să-mi faci mie în ciudă… Bună să vă fie inima, domnule, saluta, respectuos, acuma, scoțând șapca, în prag, intrând în casă la noi, poștașul cu tolba lui înfrumusețată cu frunze de laur, plină cu ziare de cenușă, abonamente: am impresia, îmi zice, servind, strop cu strop, cu ochii mici, din vișinată, servită de tata, că am aici o scrisorică pentru tine, o… ia uite… Ia, ia vezi tu cine trimite, cine, întreabă tata. Ei, cine, parcă matale nu știi: mama, bre, trimite, din maternitate… A, mama: și beau, tata și poștașul, ciocnind la fiecare pahar mic umplut, "noroc", beau până la fund… bună vișinată, ha? Faeton I. Cu o baghetă de sticlă în mână și cu șapte raze milenare pe cap, așezat în jilț de aur, prins tot în lanțuri, vrăjitorul (în pielea căruia se ascunde diavolul, Cel Mare și Tare), "în tumultul solitar al inimii, în mijlocul tentațiilor și al căderilor în păcat, al remușcărilor și al fantasmelor ciudate", strigă: din jur, la canton, până la orizont, o să fie tăiat numai spicul la grâu (cu paiul lui, ars, având să îngrășăm pământul), bine? Totodată, să avem la campanie culegători, or să se ridice pe crengile stejarului, singurul în întreg Districtul CFR Linii 1 Sascut, în două picioare, furnicile și-or să devină oameni… ă… Lasă, însă visul. Visul-ospiciu: că tatăl tău, Helios, în car tras de cai înaripați, scoate scântei la osiile roților, frânând să vie în inspecție, cu organele lui de control păgâne, iar. Azi, duminică? Taman acum, pe înserate? Păi, vine prin surprindere… II. Să trăiți! Aoleu… Condica de serviciu, a cantonierului, mă rog (cere, cu mâinile în șolduri, inspectorul)! Condica… poftiți în … Poftiți (și i se întinde, repede, un sul mare, sul de papirus). Așa… Citește, dragă, citește cu glas tare: ce scrie acolo… ascult… "Ești un damnat"… Pardon… ă… "Dragonul roșu… ă, numărul 5124, a trecut prin haltă la orele 13 și 43 de minute, cu coamă și cu solzi… ă… nu avea discul de avertizare, la ultimul vagon și era fără coarne, ă… de la sabot, la coletărie, ieșea fum" (și sărea mereu rânduri întregi)… ă… Ce sunt, domnule, cu prostiile… Să trăiți, ă… Ia uite, și mâzgăleli (că erau, la fiecare observație CFR, desenate forme fantastice)… Texte apocaliptice, ale veacurilor precedente? Știți, copiii… Păi, să fie ținută condica sub lacăte! După care, uitând repede de inspecție, lumea, invitată la masă, acasă la cantonier, gusta o țuică de casă, clasa-ntâi… pe urmă o ciorbă, acolo, cu știr, cu mămăligă, tăiată în felii cu ață și o friptură de rață, afumată la rumeguș (rață prinsă, ăhă, de copii cu praștia, în ogradă), cu pătlăgele murate… și un vin, bineînțeles, vechi, ținut în burduf, din piele de porc, în nisip, adus pe o tavă lată… În timp ce, în acompaniament de flaut, în închipuire la fiecare, fecioare dezlănțuite, care mai de care, dănțuiau cu o ghitară la subsuori și spuneau domnilor șefi un banc… Ei, și uite așa îi prindea, toropiți, pe toți, zeița zorilor… care, după ce-i făcea de tot râsul, le turna, din vasele ei, două, rouă, să se spele pe ochi – în anii restaurației. III. Balaurul (sau Diavolul, sau Șarpele cel Vechi, cum îl porecleam), cu nouă capete (din care unul e nemuritor), în cazarmă la Adjudu Vechi, unde a locuit în copilăria mea, saltimbanc, vagabond adunat de tata de pe drumuri, dezlegat de lanțurile cu care a fost legat de Sântul Arhanghel, și angajat, gând în gând, la linia ferată, la întreținere, muncitor – balaurul toarnă, de emoție, picherului venit în vizită cu fata lui la Cantonul 248, toarnă pe mâini apa pregătită pentru spălatul picioarelor! E o greșeală fatală, a strigat atunci picherul și harșt! i-a retezat, instantaneu, un grumaz saltimbancului… Văleu, văleu… Și tu? Tu, derbedeule, îmi spunea acum, răstit, tata, nervos la culme, așa, din senin, schimbând ideea, îți găsiși ieri să vii în jos, pe podul grajdului, avion (ba, cometă!) și să te julești tot… O să ajungi o dată să te faci praf (bate în lemn) și surorile tale or să aibă ce să plângă… or să… "Știu, or să se transforme ele, de atâta plâns, în plopi negri", îi răspundeam eu, fugit deoparte… în plopi, în plopi negri, să aibă de unde să culeagă lumea chihlimbar: din rășină… Ia, uite! Dacă-ți dau una… Și fratele meu, lungeam eu vorba, o să se preschimbe în lebădă albă, fricoasă la flacără… Păi, să nu te omor eu… IV. Vorbești singur, iar vorbești, mă băiete, mă, ai dat și tu în… (la țanc, însă, îi taie mamei vorba bunicul, de pe cealaltă lume, de la el:) Lasă copchilul, fă, că firele tale, toarse la război în odaie, se tot făcură, din lână ce erau, în viță de vie, cu ciorchini… mai bine ai vedea… Cum? A, dar partea feminină, tributară rațiunii, vrea spectacol… "Spectacol"? Spectacol, da, strigă fata picherului, în aer liber… Așa… Atunci, na, vizionarule, îmi zice Faeton, o să fii tu conducătorul leului, ăsta înhămat la carul meu: gata? La luptă! În timp ce eu (adică el, Faeton, identificat cu mine, ați înțeles, nu?), cu o vână de bou și cu o țepușă cu vârful ars, cu nuielele unse cu ulei și cu arcul din lemn de corn, cu un scut de bronz, în care bate cu sabia… uite, ia… și cu o lance, ă… (lasă, tu, amănuntele!) e gata să pună mâna pe o… pe o pasăre de foc, îmi dați voie, o pasăre care apare noaptea, în vis. Vis-ospiciu… o pasăre, cum îi zice, care determină "salvarea spirituală", ia uite… cum îi zice… Știu eu, exclamă cantoniereasa, bătând din palme, o cheamă… ă… care renaște din propria cenușă (iaca: prin puterea căldurii, numai bine, cantoniereasa leșină) O pasăre… ă… Fi… Continuă, continuă! "Fi"… un cuvânt care începe cu Fi, cum o cheamă? O pasăre care te adăpostește într-o altă lume după Apocalipsă… na, am uitat cum o… Orfeu I. Stâlpul de fum (țigancă? Nu… Atunci… Fii atent) ghicește în grăunțe de porumb viitoarea realitate mentală: așa să se respecte programul, chenzinal, la mersul trenurilor, zice, în sfârșit, fără să-și termine gândul – și împinge mai departe vagonetul (cu genunchiul în lingura lui de lemn), pe linia ferată, cu care transportă, cum poate, balastru și traverse, pentru întreținere… Ba, transportă texte apocrife… Până să ajungă, ăhă, departe: unde pământul dă de trei ori roade pe an… ă… Și unde, sigur, satirii (cu coarnele și copitele lor vopsite în roșu, cu o coadă de țap și cu trup de om, scunzi și pe cap cu coroană de pini… de pini, sau de spini?), conduși de unul, unul care se pricepe, "scriitor"? Ã… cu barbă lungă și cu un nai, nai de plastic, mic, asistați de președintele de sindicat, satirii fac repetiție la brigada artistică a Regionalei CFR Iași… II. Pieptănați lins, cu freză: noi… ba nu: numai eu, cu o ferigă pe mine drept cămașă descheiată la piept și cu fundă roșie la gât, iau în serios fata picherului și o plimb, călare pe un lup, în crângul de chiparoși… Ah, îi zic eu ei, să nu tac, teatral, tu ești… ești o… că n-ar strica mai multă dorință decât înfrânare… Tu, născută din ouă de lebădă, din… Vai de mine, ia te uită (te faci tu, încântată de compliment, că nu auzi): un vârtej, o trombă… o trâmbă de praf, praf afrodisiac… o auzi cum sâsâie? Și cum vine… vine la tine, ferește! Vine, izbăvitoare… Cum vine și mă atinge și mă mângâie… e rece… e dulce… o trâmbă, ce… Nebuno, săr eu din împărăția subpământeană lângă ea, fiind desculță: nu e nici o trâmbă de praf de cantaridă, e un șarpe! Șarpe veninos… Fă, Euridice, ce naiba, să nu te muște! Alo… Lasă, că îmi place… cum mă mângâie… e rece… e dulce… Biii-ne! mă supăr eu (gelos), nu are decât să te muște și să te întoarcă în sălbăticie. Și o las singură… III. Și o dată șarpele îi scoate Euridicei un spine de trandafir din palmă și-i întinde, pe limbă, un sâmbure de rodie (simbol al căsătoriei), pe care ea îl înghite, hipnotizată. Că vătămătoare seducții, vătămătoare dogme. Ai înghițit sâmburele? "Mi se îngreuiază pleoapele"… Zevzeco – acuma, ce deslușești? Ce: întâi, mai clar și apoi din ce în ce mai slab, un cor de fecioare și apoi… apoi, nimic: o vâjâială… paralizez? Simt că mi se întinde gâtul și că urechile, poleite, mi se lungesc: trupul, oh, mi se acoperă cu o blană și membrele mi se prefac în patru picioare cu copite de căprioară… Poftim! O să te mănânce lupul, fă, Euridice, acum! Lupul… Că sunt mai prielnice acum forțele de disoluție… Lasă, că așa-i trebuie, să-i fie învățătură de minte, zice cantoniereasa: altfel, însetată de asceză, cu Scriptura în mână, fata picherului ajungea cine știe ce zăpăcită – în arta scrisului. Euridice I. Cu o cunună de pelin pe urechi, după ce mama-mi zice că vine și ea, acuma, acuma să mulgă vaca și pleacă să închidă găinile, eu, melancolic, avertizat printr-un vis, cu lampa de gaz aprinsă, cu sticla afumată, intru în grajd să țesăl calul… intru, deschid încet ușa de arțar și… uhu… uhuhuuu! aud în grajd și simt cum mi se ridică părul pe cap: o mișcare, pâș și o dată o matahală… O văz că vine dinspre iesle spre mine, cu ghearele scoase: A! – Ha!, exclamă. A… (dau eu să o iau la…) – Fugi, lașule! A… – Stai! Stai… (stau încremenit) Cine era: fata picherului, neîmpăcată cu sine, mascată. Fata… Ce faci tu, fă, aici, pe întuneric… Amoruri în gând fac, Orfeu… Păi, da, sigur, de aia porți tu acuma cingătoarea cu pietre de naștere a cantonieresei, lasă că te spui… (ea îmi puse deja mâna pe gură) Pârâciosule! Eu îl așteptam pe neclintitul stăpân al lucrurilor astea, fără să mă gândesc la sex. II. Pomădat, apare din senin, ziua în amiaza mare, aici, în pragul grajdului, revizorul de cale ferată, cu cheia lui de buloane, uriașă, pe umăr: să nu dați foc locului, pungașilor… Bună seara, nene… Bună să vă fie inima, oftă revizorul de cale și-și ridică turul pantalonilor lui de doc, înainte să se pună pe vine și să se sprijine cu spatele de peretele de lut: scoate o sticlă de un sfert, de mastică și bea de unul singur, scuipă. Mă, țâncilor… mă, aici, unde stăm noi, la canton, ă… nu a fost nimic la început… ă (și mai bea o gură de mastică), auziți? Nimic – doar vestitori cerești, semne stranii, întâmplări absurde… ă… (plescăia, umezind buzele cu limba) adică a fost… cum să… ă… tatăl tău a cerut zestre socrului… un petic de pământ, acolo, atât (și arată cu mâinile, la orizont) cât cuprinde o piele, o piele crudă de taur – și au bătut palma… A! (ne miram noi prefăcuți… că știam, de fapt, despre ce era vorba) Da… Și domn șef a tăiat pielea asta fâșii, fâșii, subțiri-subțirele și… vă dați voi seama, puse cap la cap, câți hectari… ă… câți, hai? Nu ne dăm seama (răspundeam în cor, râzând)… Păi, nici eu nu mai țiu bine minte câți hectari de pământ, că au ajuns toți la colectiv, la cooperativ agricolă colectivă "7 Noiembrie", până la urmă și… Bine, știm, bre, bine… Dar nu știți tot, ascultați la mine – în anul acela, când i-a luat pământul la colectiv și domn șef plângea ca un copil, eu am văzut un înger, înger mare, pogorându-se din cer, "care avea cheia adâncurilor într-o mână și un lanț lung, lung, plin de sânge". Un înger mare, pe cuvântul meu de onoare, care mi-a spus că l-a dezlegat pe Satana "pentru câtăva vreme", din ordinul lui Dumnezeu… (revizorul de cale mai bea o gură de mastică) Știu, că nici voi nu mă credeți, dar nu mă supăr. III. Acuma, în haltă la Adjudu Vechi, la un moment dat intră, încet, un mărfar: țiu-țiu! Þiuie și țiuie… Al dracului, strigi, ducând mâinile la urechi, te asurzește. Păi sigur, tu, Orfeu, prea sensibil cum ești, nu?, scăpi din mâini ghemul de peteală, de cale ferată și… și ai, aici, o nouă viziune: cu învierea morților, cu un sfinx cu buclele Euridicei și cu aripi de pasăre uriașă, cu trup de câine și cu gheare de leoaică, și că ești atacat deodată de un mistreț și nu știi ce să faci? Ești în încurcătură, te sprijini de suliță și sări în pom (pom crescut din inimă de la tine, Euridice, până la el, la Orfeu, ajuns la anaghie) – iei măsuri de înduplecare a lui Dumnezeu… Și o dată ieși afară și iei seama: tu, Euridice, nu ești decât cealaltă parte a mea, nevăzută, ideală, să fie clar, ești spiritul meu de penitență – "la ceasul revanșei lui Satan", ești o idee fixă, o… Ascultă: o să vin, Euridice, în carne și oase după tine, pe ălâlalt tărâm… o să mai încerc o dată… "Te aștept, vino: dar să nu te mai tot uiți în urmă, în copilăria ta, Orfeu, în vis, vis-ospiciu, să nu te mai tot uiți în urmă"… În urmă, în copilărie, până la începutul lumii… Dar parcă poți: ia te uită, înainte e ca și în urmă, ce nou vis-ospiciu, ce vechi – cu inundații catastrofale, cutremure, comete, războaie, nașteri de monștri, e o întoarcere "spirituală" la haos, cu miracole, ca la Apocalipsă… Anul 28-LIS (Ciclu) Substraturi Un nou nerv În creierul de sus sunt cele cinci simțuri vechi: sună clopoțelul, se deschide ușa, aceeași manevră, bună ziua domnule, ce doriți? Un pahar cu sirop. Cu sirop? Cu sirop, de ce vă tot mirați atât? Păi, iar sirop… În spatele femeii de la bar se zărește ceva ca strălucirea mării – este o interferență cu cealaltă lume. Are stringentul sentiment că i-a revenit astenia. Ridică paharul cu sirop: ție, astenie, îți vorbesc, ești fără de sfârșit? Că este o măsură în toate, știa, dar chiar așa, să devină nesimțitor? Să nu se poată împăca în veci cu sine însuși? Să i se tocească și cele cinci simțuri vechi, brusc, atât de rău? Chiar și femeia de la bar, nedumerită, a observat asta. Este treaz. Își scoate din piele, cu unghia, un nou nerv… Revoltat împotriva misterului Ia lampa din cui, face fitilul mare, aprins: revoltat împotriva misterului, că sufletul cui mama dracului a mai sunat din trâmbiță, la ora asta, la temelie, la lună? Apucase numai să sară din pat. Sufletul tău, fă? Sufletul tău extraordinar și nul – proscris. Sub înfățișarea unor ierburi cu șase tulpini – adormită, nevasta lui, o sumă de senzații, îi întoarce spatele sub pătură, în pat. Nu ea, domnule, ci eu am sunat în trâmbiță, că nu mai pot de frică, aude el. Care eu, întreabă, plin de aversiune. Eu, cea vicioasă, care înaintează prea încet spre ceruri, îi răspunde iasomia înflorită, de afară, crescută sub fereastră. Fereastră deschisă acum. Că sunt o iasomie atât de frumos mirositoare… Într-o vreme când doar el singur e acela ce dă curaj celor fricoși, noaptea. El – un sfânt blazat. Păpușă gonflabilă Un înger decăzut, dresat, neatent pe unde calcă, țipă – încruntat, încurcat în perdeaua lipită de goliciunea prostituatei ascunse când eu am intrat în salon. De afară vine o duhoare greu de suportat, de grăsime de rechin? Întreb absent. Închid geamul, nivelul apei a ajuns la o palmă de prag, "totuși, corpul meu este format pe trei sferturi din apă", prostituata chicotește. Plus apa memoriei mele… Mă dezbrac încet. Îngerul mă privește fără nici o jenă, îmi caută sexul – până ce deodată mă revărs, păpușă de cauciuc spartă și mă întind pe jos, cerșind încă o gură de aer curat. Liberi să ne dăm cu capul de pereți Câte gropi comune ale sufletelor, nebăgate în seamă, își vor fi adus, de fapt, cu el noul deceniu: amoruri lascive, foame, ură, sânge urcat la cap, păcate… Și voi, unelte ale diavolului, care duceți în spate hoitul trupului, de ce trăiți în clandestinitate? Azi, când sunteți atât de liberi, încât… încât… Exercițiu de devoțiune Ah, starea ticăloasă în care ne aflăm. Tu și eu? Îmbătrâniți în rele înainte de vreme. Experimentând buruieni: înconjurați de broaște, exasperați. Cu larve de muște… Dar vine ea… Când? Mâine, mironosițo? Cine vine? Cum să aflu: dai mata colțul… Difuzoarele fanfarei, atârnate în coroanele înverzite ale copacilor, cârâie: că se vor redeschide Porțile Raiului. Expoziție cu vânzare, depozit en-gros. Ne scriem cu sânge pe frunte. Taxatoarea cântarului public, o grăsană în vârstă, pe o bancă, în parcul de duminică, își aprinde țigara de la soare cu o lentilă de ochelari și reintră în vorbă: "el ședea ca un sfânt"! În timp ce o oaie, cu configurație de mașină de cusut tip '65, mulgea turma, făcea brânză, singură le păștea… Nu! Să nu mă pierd cu firea: unde am rămas? Așa: suntem închiși de linia orizontului – inconsecvenți, în bezna unui nou veac de putregai. Cică: 1. Să ne privim totdeauna stăpânii în ochi, să le ghicim cele mai mărunte dorințe… 2. Doi câte doi… Rătăcind pe colinele mătăsoase ale trupului udat cu benzină: fiecare scăpărând un chibrit din când în când, să ia seama. 3. Presimțirea. Presimțirea morții, a vânatului, ea ne apropie și mai mult pe noi amândoi: pe când un nou val de tăcută nemulțumire a răbufnit și… Stop! Scurt delir. În realitate însă de ani și ani nu se mai mișcă nimic în tufiș. Taie aici. Măruntaiele ni se împrăștie pe caldarâm, ce vor ele să ne dovedească? Tu știi să ghicești în conformația măruntaielor? geamătul geamătul din văzduh, renăscut prin apa botezului, după lovitura aceea plină de duhoare a sorții, încetează încet-încet până la stingere totală… spui: ce intră pe gură bun, iese pe jos… ai băut și ai mâncat, îți e somn, acum, ce-ți joacă straniu în fața ochilor? "zgomotul de a fi fost"… nu elimini ghilimelele: pradă fricii de a nu fi descoperit (ai ascuns în burtă un zeu), schimbat și proslăvit, că "purtăm totul doar spre înfeudare"… mocnind în singurătate: flămânzi, grămezi, amărâți, în clădirile pocite, care ne țin prizonieri: amestecați cu borcane și broaște, flacoane, alambicuri, arsuri pe mâini… retorte și mormoloci și pete pe haine și pe hârtia pe care scrii: pe deasupra pământului, cu "țărănoi" așteptând resemnați nu atât mașina cu butelii, nu, firește, cât acel nămol miraculos folosit la conservarea cadavrelor… cartea deschisă din cer cartea deschisă din cer, cu ochii pe sâni (și picior peste picior), goală sub capot, un haos, își scutură în intimitatea cimitirului pălălaia: că trași de la țară trec orășenii pe aici, mâluri, mâluri pe fundul mării sufletului – privind la stele și mâncând alune americane: ah, acum ar merge un șpriț, îmi zice, oprită în ușa artizanatului, să-mi arate în vitrină, în oglinda pătată de muște, capul prealuminatului (conțopist)… în timp ce în spatele nostru, cu porthartul în mână, stă milițianul: gata să reașeze coada la dinozaur (tocmai descoperit în locul cunoscut sub denumirea "al poeților transformați în copaci răi de gură"), notează (titlu) raport… astăzi… la orele 19… în geam, cetățenii adunați comentează și ei că portretul conțopistului e… e pieptănat lins dar nu e, nu, el nu crește pe ziduri eu: mă întind iar și tai și o iau de la capăt și fac, tot fac un buchet de papirus, însă ce folos, bate, peste tot bate vântul morții aliniați aliniați, iepurașii de casă, cu burtă, pe-o rază de două sute de metri, ieșiți la aer, la fumat, schimbă impresii… o dată însă: bum-bum… ce e? priviți, acolo… unde: a, fruntașul în gospodăria agricolă colectivă! el, așezat în cer, important, cu lenjerie apretată cu făină, în "mai 1953", cu sceptru de porumbel în mână bate șaua: bum… ce e, tovarășe? păi, intrați în cușcă, gata pauza… așa și vârtejul renunțării își continuă drumul, nu? își… până când, la încheierea lucrărilor, în cuptorul plin de amfore, în ușă cine bate? "lupul"! nu, copii, bate vi-i-to-rul lu-mi-nos, înțelegeți, și… nici o speranță, bolborosește aici, în plin congres, țăranul: of… și, închizând aparatul de radio, își șterge tălpile de praf (cosmic) pe o pielicică două trei patru, se suie în pat și adoarme imediat (zăpăcit de aplauze) a doua zi, fiul lui la fel mama mama, în față, făcea groapă și tata, la urmă, punea în ea o sămânță: păpușoi iese, zicea pelicanul (căzut din cer, cu călimări la brâu, adus de vârtej până aici, din Delta Dunării), după ei, ciugulind: și astupa, în zeflemea, locul cu sapa… acuma, ce e drept, peștele (din burta pelicanului, prin gura lui căscată), care ține pământul, anunță la trâmbiță lumea: deschideți, fiecare, palmele (cărți bătătorite, cu coperți de piele) și citiți la lumina ochilor ce vedeți sub apă, litere caligrafiate în formă de demoni (păi, să ne mai dai un dizolvant, acolo, universal, să ne mai curățăm și noi un pic pe dinlăuntru, unde realitățile nu țin cont de nimeni: poftim, ă… o cafea? coniac? mulțumesc… fumați?) și luați și determinați, dacă tot meditați atâta, și poziția focului: uite, în inimă, aici, că de frumoasă recoltă o să aveți parte pe hârtie, scrie: ăhă, 5000 de kilograme boabe la hectar schelete ale fiarelor schelete ale fiarelor în salt continuu, zicea, și ce descărcări ies, electrice, aici și cum aduc ele în memorie (flash-back) regimul burghezo moșieresc… două puncte: pe marginea patului cu fața în palme, mirosind a ars, descălțat de teniși, țăranul în vârstă, cu fișele de zile-muncă necompletate, bâiguie: bă, fiule, îți sar broaștele din balta cerului direct în cap dar să nu schimb vorba: activistul raional, îndesat, călcând pe vârfuri pe traverse (pe o linie ferată moartă), răspunde, privind în gol, la bună ziua grupei de pionieri (care sortează struguri la gospodăria agricolă colectivă, la deal): îi scăpa ceva, ce naiba… "la noi, în fiecare pom o să fie câte un cuib de pasăre cântătoare", îi venea permanent în minte, o fi o vorbă a tovarășului-prim… a cui? în sfârșit, nu are importanță, venea de la o ședință de la ei din sat… și o repeta: "în țara noastră"… a! luă seama, e o probă de nebunie, care-ți provoacă milă, asta era – și-și schimbă gândul vlăguită vlăguită, la nici un pas, gata să mă gâtuie, din urmă, vine creanga de aur, hâdă: sunt la un pas să mă prăbușesc, în mână cu șapca de licean plină cu cireșe albe praful, după ce trece camionul cu mascați (spoliatori, care au scos iar din rădăcini, din piața din centrul orașului, un leu de ciment, simbol al puterii personale, ros de urina bețivanilor, să-l arunce în spate, în curte, în depozitele tiranului, huiduiți de popor), mă îneacă și numai ce aud, ca prin vis, un glas răstit: îmi dai o declarație! și buf! sunt lovit în moalele capului… sărut mâna, o îmbiez, după ce-mi revine vederea, pe o femeie bătrână, în pânză de americă, slabă rău, cu un par de pus porumbul în brazdă pe umăr, oprită lângă mine să mă întrebe ce am pățit, că sunt plin de sânge… nu știți, o întreb, prostit, la magazin, în sat, or fi adus chibrituri? o adus… ce beznă e… "e sfârșitul lumii noi": atunci, de ce răsar creaturile astea, nemaivăzute? imprevizibile… sunt creaturi ale trupului, "ale deznădejdii lui că va fi pământ"… dar și ce mirosul de catran e, catran asfaltat, încins, de pe locuință… și câinele în lăuntru, cum latră cu spume la gură – cât împing arcul porții cu piciorul și îi dau drumul, bufnind și-ți strig pe nume fiecare nerv: iubito, morții din stomac îmi mistuie trufia sincerității… faci pe singuraticul… fac pe nebunul, "privesc în urmă, spre vârsta tenebrelor" cât mănânc și scuip, tacticos, sâmburii de cireșe în noroiul neuscat (pe care o dată și o dată îl voi coji de pe cărțile frunzărite, citite pe deasupra) – mă gândesc înjurând la tine, viață-legată-cu-ață, obscen în labirint în labirint, cu paharul clătinat, amarnic, lupul adult (pentru care iei 300 de lei dacă-l împuști), cu ghearele lui tocite pe găurile cucutei, fluieră a pagubă hm! dar tu, cu centură de purpură, plecată în vizită la bunica (la bunica, nu?), filată din mers: cu creionul dermatograf îmi desenezi o hartă a grădinii cu zarzări, cu plămâni și rinichi pe crengi (unde e cortul circului mic)… în timp ce eu, să te apăr, zăpăcit de cap, vin după tine, tocmai deslușind un nomenclator – "de înzestrare și cu natura cheltuielilor pentru camera folosită de sectoristul de miliție din comună: 1 încăpere, 1 masă birou, 2 scaune, 1 dulap", găsit aruncat în ograda sfatului popular (în curățenie) trăncănești, trăncănești, zici, și-ți deschizi cutia de pudră și sufli: în arenă, aici, vânătorul, pitic, orbit, dă din mâini și înjură urât, că iar îi scapă lupul, ă… poc! trage în sus, așa, de sperietoare și sub reflectoare apare un scrib public, încruntat, care în cunoștință, din pornire potrivnică, alo scufița roșie, îi întreabă pe țărani, pe rând: care te mai înscrii, bă, la bibliotecă? acolo unde te găsește sufletul meu acolo unde te găsește sufletul meu, te îmbracă în mirosul de biserică al bunicului, petrecărețul, care punea motorul de tăiat lemne să meargă în gol, să zică lumea: iar e beat diavolul și ascute pânza la fierăstrău în zi de sărbătoare… acolo, unde eu stăteam cu sora mai mare în ogradă și puneam, peste carbid, când începea să fiarbă, în pământ, o cutie de conservă goală și apropiam cu grijă de gaura ei un chibrit aprins: poc! aoleu, săriți, striga bunicul, boșorogit, abia întors, iar, de la război, trezit din vis, săriți, vin turcii (așa le încurca el, să ne tăvălim de râs) nu te mai ondula, fă, atâta (cu fierul înroșit pe plită, în păr, portocaliu) și treci o dată la ochean de vezi pe unde mai e calul acela, calul militar, vedenia lui: era câmpul cât orizontul în jurul cantonului… când bătrânul, după ce mânca, nu-și făcea siesta dormind, nu, ci deschidea o carte de rugăciuni și trecea la pianul fetei picherului să apese pe o clapă: do! vai, toată speranța o pui în tine, zicea, e pe linia ferată coletăria poștală, treci tu la fanion, eu mă duc în grajd, să rânesc… țărani cu saci țăranii, cu saci de plastic de la îngrășăminte pe cap, cu fâșuri, cu nimic sub cerul liber, în câmpul cu păpușoi, la cules, își transmit unul altuia farfuria cu felii ude de cozonac de la pomana bunicului: ploaia le curge pe mâini, le fărâmă rezistența stau ca proștii în jurul meteoritului, unul cu aripa ruptă din umăr, care făcuse groapă unde căzuse… "că a fost sigur înger"… la orizont trece un mărfar, țiuie, îl urmăresc toți cu privirea, îngândurați, îl numără vagon cu vagon? acum, când ochii păsării luminoase din pomul fără frunze (sub care stau feriți, unul încărcat cu sminteli și cu pietre prețioase?), clipesc des: vin eu, vin eu, tropăind cât cobor scara în infern, cu o carte de citit sfântă, vin eu să scutur de imperfecțiuni mortul, zic… tocmai se uita pe cer tocmai se uita pe cer, la stele cum ard de tot, de tot, și umbla la buton, la o mașinărie de împătimit: iar îi demontezi, mă, magnetul? ba ascult în difuzor ultima tragere la loterie… și licitația? ți-ai pus la postit sufletul? parcă văz vechitura: puf-pufff… domnule mecanic, hăi, să dai drumul la abur (la kilometrul 251+300), unde-o să vezi, bre, fata picherului, cu vaca (priponită pe zonă), strigam eu cât stătea locomotiva, un minut, acolo, cât să urce călătorii, în haltă, în cursă, și să apuce să-i facă ei, cantonieresei, cu mâna, așa… îmi e rușine să spui cum… acuma, duminica, tata, din grădină de la el, din interior, culegea o crizantemă, cu un bob de rouă în ea și o întindea pe tipsie: "frig e"… frig… și lăsa un bacșiș clopotarului, în cimitir, care-l însoțea până la cruce, la mormântul mamei… aici, se închina și lăcrăma un pic: strângea mânuța mea, tremurând, aprindea cu lumânarea un lămpaș și fiindcă și eu eram pus pe plâns, bătea locul: na, buruiană, na, suflete, na, pământ, na, na, na… și lebăda coborî "și lebăda coborî în lanul de grâu", povesti ea, cu încetinitorul, dezbrăcând portocala (una, ca mine, copil), să miroasă frumos în cămară o zi… după care, nu? va aduna coajă cu coajă și o va pune la sticlă, în țuică, la muzeu, cu zahăr… că mai acuma o să mă strige iar ăla, taică-tău: un licheur, fă! revenind acasă de la bucată, obosit, de la prășit… că pe bucată la noi a coborât lebăda asta? și povesti ea mai departe și desenă capul bunicului milea ca pe un cap de lebădă, cu un cerculeț deasupra, cu mustață și mă puse și pe mine să bat în lemn: fugi, bre, că faci farmece dar venea în continuare la canton, în vizită, o persoană "din 1954", purtătoare de mască vopsită, cu insignă pe piept, pe partea dreaptă, "evidențiat în agricultură" și cu mantie de iarbă: unde e actul, o întreba persoana asta răstit pe mama (actul că a dat la stat pământul)… și ea, făcând cruce după cruce, îi arăta mortului, călcat de tren, o cartelă… și-i întindea să bea… așa… până ce (tata era de o lună în deplasare, ăhă, nu știa) nu a mai putut rezista și a chemat miliția… "și a împușcat miliția lebăda"… nu, numai după ce a sfințit, chiuind, preotul linia ferată, a scăpat de stafie mama curentul de aer curentul de aer, dihanie influențată de lună (lună ironică, ieșită la instrucție), trece pe burtă prin cucută (crescută de mine cu stropitoarea, în halta adjudu vechi, până la cer), prin tunelul gurii și al limbii mele materne și dă ordin, de unde îi e lui bine, din plămânii mei: atențiune! la care eu, în primul rând, melancolic, săr de la masa de scris, în poziție de drepți… însă aud imediat un glas afectat, din subconștient: "continuați"… și iau repaus, ronțăi o bucată de zahăr cubic și zic: "vreau o virtute nouă" că soldații, morții invizibili cântă când ies în oraș (să meargă la un spectacol în aer liber) pe căile mele respiratorii, bătând pas de front și azi, e adevărat, dar de ce răbufnire a trupului aveam parte încă de pe atunci, din copilărie, când sufletul meu era furat de curentul de aer, dihanie, pentru o noapte tot tumbe tot tumbe face peștișorul stricat de la cap, în paharul cu mercur al iluzionistei-o-maimuță-înzorzonată-cu-chiciuri-și-cu bule-de-aer-drept-mărgele, pe un raft, în căruța hodorogită de ambulant, care traversează una din căile somnului morții, fără stăpân, tot trasă de un călușel cu copite văpsite… ehe, îmi e mintea și acum biciuită de ieșirile mele în orașul cu catifelele înghețatelor lui pe băț și cu afișele lipite cu fundul în sus pe garduri, la vizionari: că dăm recital (citeam eu, tare, băgătorilor de seamă din stradă), circ absurd, oameni buni, avem și salamandre în saloanele noastre și femeia cu trup de șarpe, strigoi prinși și papagali crescuți în bizanț, e și o melodie de dans care te dezbracă dar niciodată la bal, la ei, ceferiștii, detașați acolo, în pâclă, la cazarmă, în ogradă la cantonul 248, nu trânteau, în iarbă, decât căni de tablă, după ce beau o otravă și halucinau și se cărau unul pe altul în roabă… se tăiau, apoi, în ochi cu fotografiile nevestelor și delirau – ah, priviți-i și acum cum defilează cu amantele lor inventate, îmbrăcați în piele de clovn, cu păpădii fără spori în mâini, suflând pe palmele deschise câte un suflet-de-nu-mă-uita, cântând triști și în urma lor cu noi, copiii lor… și ce a mai rămas azi din toate, o abjecție a trezirii la realitate după ce-mi ghiceai după ce-mi ghiceai tu viitorul din palmă, îmi suflai o gărgăriță și eu îți trimiteam, drept recompensă, în praștie, ochind o dantelă pe pieptul tău, o bucată de zahăr candel – urmare a unei îndoieli că o dată eram dus la magazinul mixt, în sat, cu un pai de secară, uscat, arătător: nene… bani ai? îmi tăia el, vânzătorul, vorba, de cum deschideam gura… uite ce, să-mi dai, continuam, aia… aia, aia… ăla ce e? afiș (de teatru), țâcă… bine, îl iau… și aia? care? aia! cutia de ceară? e goală… cât face? păi, atâta… și atâta, ă… na, ia mata, bre, pentru toate, o țigară americană, bine? eram mare de acum: aveam moriști, din cărăbuși, vopsite, la canton, mecanice, o minune: pe ele îmi dădeai tu bani grei, nu glumă…cu care eu, nu? de la oraș, la adjud, cumpăram, în sticluțe mov, parfum, să te speli tu, fă, sub prun, pe picioare, și cerneală: ah, ah, stăteau pe obraji, ciucuri, picăturile de sânge când te întâlneam: ce mai faci, mu, îi spuneai tu mai întâi vacii (insulă tristă, dispărută… adusă cu mine la păscut pe zonă), fără să mă bagi pe mine în seamă, al dracului, la care ea, vaca, îți răspundea: mersi de întrebare, domnișoară, tocmai îmi ungeam o felie de mămăligă cu magiun… ha… e drept, nu cunoșteam femeile dar nici așa, să vii tu atunci, întrupată cum erai din aer, "ba, dintr-un amestec de romantism și antichitate", și să mă pupi, prin surprindere pe frunte și pe locul acela să apară o rază a soarelui, apoi n-aș fi crezut… la semnal la semnal, pe colină, la ora prânzului, până să li se dea drumul liber, între ispită și refuz, trenurile așteaptă nervoase, țiuind mereu și scurmând cu copitele în terasament: acolo eu, copil, întindeam pe o tavă cenușă mecanicilor (cenușă adusă special de tata aici, să dreagă vinul, când o fi, și să se spele pe mâini) și un strugure, de vară, numai rouă: că din prepeleac priveam la mărfare, din nour, cum ieșeau ele, cu linie cu tot, infernale, din pământ, izvoare, și se opreau să se tulbure în fața mea tu, fata picherului, trandafirie, lângă mine, atunci, încălzeai locurile cu sufletul făcând din el o boltă și cu cretă scriai prostii: mă, îmi suflai, inexprimabil, îmi e… cum să spui… tare îmi vine… aș… ă… să te strâng de gât… ah! și mă mușca de obraz… și eu… eu îi dădeam una de vedea stele verzi și-i tăiam răsuflarea: boule, striga ea o dată de mă speria și dădea în plâns… și, iaca, începea să-mi pară rău și să mă înțepe, deodată, inima și stomacul, și… ce să fac, pe o scară de fum coboram din prepeleac în vie și mă puneam sub un butuc și eu pe plâns… șubred șubred, pe marginea drumului (paralel cu linia ferată, care duce la cer), cine cântă în strună, UNUL, așezat pe un pietroi… deci, UNUL ține un băț în mușuroi: din când în când îl scutură de furnici și-l gustă (ah, ce bun e… face ochii mici)… e acrișor, e acrișor? îl salută aici, pe fază, cum se zice, o țărăncuță drăguță, în costum național, descheiată la cămașă, cu un săculeț de mir între sâni, cu pantofii legați pe umeri, în trecere, aeriană, cu picioarele pline de țărână… a, ce surpriză, îi răspunde el cu gura pungă – o observase de departe cum vine, legănată, și chiar crezuse o clipă că nu vede bine: dar de unde vii? și vru să-i mai spună: de unde vii tu, simbol al… ă… al infinitului… îi fu rușine însă de metaforă și tăcu… vin de la iarmaroc, de la adjud… aha: și nu-ți e ție frică să umbli așa, lela, singură? îi strigă în urmă, fript la inimă… dar când se uită mai bine, ea nicăieri! ei, nu! visez? sări drept… privi cu mâna streașină… nimic! scuipă de "doamne ferește, e culmea" și… sătul să tot cerceteze, dădu un șut unui broscoi prin arătură… scrută apoi orizontul, "cu senzația provizoriului", și făcu un semn scurt, magnific, unui nour alb-alb: care îi și coborî în viraj, frână lin și se opri la trei pași, deschizând o scară… hă! ba uite că nu… se răzgândi: își desfăcu fericit aripile, le bătu pe loc, stârnind praful și zbură, zbură el încet, încet, la joasă înălțime, vorbind în barbă: al dracului, nu mă mai învăț o dată minte cu gândirea asta a mea, prescrisă își uda bunicul își uda bunicul, bărbierit de duminică, țigara cu limba, încet, și stătea, țâțâind de râs, cu ochii pe barieră: aici, în drum, se făcuse rând lung de căruțe, ăhă, de circari (țigani și români), trase de vaci, care mergeau la târg: ne mai ții, domnul șef, mult? vă țiu… aveți, bă, răbdare, intervenea, de sus, mama, cu un pește viu în mâini, e anunțată pe linie o garnitură oficială… o… ce? un tren, bre, un tren special… vine de la bucurești și merge la moscova, direct cu…cu… și arată cu degetul la ceruri (cu… cu? dar ce, eu știu? așa e ordinul!) bine acuma erau în salcâmi florile crude și pe peron, cu rujul tocit în poșete, umblau crizantemele (de seră), domnișoare, cu rochiile trase deasupra genunchiului: care așteaptă și ele să le vândă cantonierul bilete, să intre la noi la teatru, "să sfărâme cu fruntea ultimele ziduri, să-și treacă numai capul dincolo, pe lumea cealaltă", unde e un loc liber, unde te poți îndrăgosti (un loc, ehe, acolo, înalt… înconjurat cu șanț…) ah, chip, chip ah, chip, chip din luciul apei, chip de fată cuprinsă de spaimă, care-ți iei zborul la apropierea mea, tulburând mormântul că mă duc, mă duc iar la tata cu sufertașul, pe linie la pod, unde e el acum la serviciu: face recesământul traverselor rele… îmi am capul ras, după regulamentul școlar și sunt împodobit cu urechi de măgar… tata: sărut mâna…tata, palid, ridică demonstrativ ochii din carnetul lui muced de buzunar, carnet al șefului de echipă la secția L 4 bacău, și mă mângâie pe creștet: ce-ai mai crescut… el, "operă a hazardului"… (aici, animalele pământului, îngândurate, îi mănâncă lui din palmă firimiturile, după prânz, orbecăind) dar ce va fi la întoarcerea mea acasă, singur: ba nu singur, ci însoțit de pasărea morții, necunoscută, cu umbra cât un nour, cu chip de fată și grai de bărbat, dogorând, ea are să-mi facă iar reproșuri? că de ce, năclăit de sânge, rătăcit, cu genunchii juliți, împiedicat, cu un felinar ruginit, umblu noaptea creanga (creanga… ecou) cu foarfecele pentru tăiat șuvițele de păr într-o mână, să mă apăr, speriat: fac o cruce, auzind mereu aceeași voce și văzând același chip din gloata celor care și-au ratat viața privim cu cruzime privim cu cruzime, în sus, patinatorii: razele de lumină, din dreptul lor, curbate, ne fac să lăcrimăm bea o dușcă: fețe, pe care nu le cunosc, subpământene, trec, alungite pline de sarea mării… salut! țin ascuns, acoperit cu spatele, scheletul pomului care îmi e neam, unul în vârf cu o pasăre fosilă, pasăre cu roțile poleite, care ciugulește semințe printre traversele liniei ferate pe unde trec navetiștii, juliți la picioare de pietrele ascuțite, cu plasele lor burdușite de pâini, coborâți la ultimul vagon al cursei, până să sosească în haltă, 25 de metri, la șosea, să o ia spre sat… cum spun, pe unul dintre navetiști îl aud acum, când scriu: bă, copile, iar are o licărire jucăria aia a ta rablagită, îngerul, scoate fum, ține-o bine, să n-o scapi… dar nu e înger, e o pasăre fosilă pe când nebunia și credința aveau alt chip – fericit, aprobam: pe acoperișul de apă, acum, unul câte unul morții își făceau vânt în jos, pe alunecuș, ironici, răstălmăcind o tehnică (și o scenă onirică: la sfârșit, înjunghiem o carte populară) voi, gânduri negre voi, gânduri negre, îmi stâlciți ochiul sufletului: uliul, dând să înhațe un miel, a căzut la pământ, mort… credeți? eu l-am vânat, cu al treilea organ de simț în emisfera stângă e în mine visul adeverit, visul-ospiciu, opus vorbești, vorbești, suit pe tine însuți, pe vârful muntelui, în paradis, în alt timp: de unde a apărut muntele? ce a fost el la început… muntele, dizolvat, pe fundul mări… cuvintele de fier, cuvinte și ele la spovedania publică: au același simțământ de sine neregăsit… viermele cere, apa mă roagă, sărături am o senzație de moleșeală, "de sfârșit de lume": am renunțat și la cafeaua naturală, prea sărac, mereu în conflict cu mine însumi… cu pântecele gol: biet prost… aerul fără trup, mirosind a fum, face ca șacalul, mârâie la lună, se învârte în jurul cadavrului meu viu, mă mustră o dată, de două ori, așa a făcut și ieri și răsalaltăieri… să vedem ce va mai fi mâine În oglinda coclită Palid, în ogradă la stăpân, unde taie bostanul cu securea, să îl dea porcilor, în locul ei… Are un gând rău: pe ea – că își dă cu puțin ruj, acuma? În oglinda coclită a poșetei: își suge buzele? Că unde se duce? Se duce la dracul, să-l facă ghem, rămasă cum este fără destin. Ea, abia întoarsă de pe lumea cealaltă Ea, curva, cu mimica expansivă, martoră la o dramă din Paradis: îl privește pe el pe geamul aburit, din moment în moment, distantă, printre gene, plină de noroi amestecat cu spermă, și zice că el e puternic! Dar dacă nu e polițist, să o lase în pace… El, care are în mână jurnalul ei de prostituată, abia descoperit, compromițător. Și – ce dacă… Ea, abia întoarsă de pe lumea cealaltă. Nu vede bine – pe prima pagină (după ce rememorează numele publicației, una care susține avortul) citește și nu înțelege, "dacă aș fi știut că vine revoluția mai devreme"… Recitește la lumina focului cosmic. Îmbătați de frică Simțea cum șobolanii înghițiți de vii, în trecut, îi rod pereții stomacului: urâciune a sorții, auzea un glas pițigăiat și Omul Dușmănos mai arunca o bucată de privire friptă, o halcă în sânge, dată prin piper și sare la foc mic, până ce soarele-pisică amuțea… Și apărea din senin acum, iar, degetul unuia dintre îmbătații de frică, scoțând aburi toxici, care arăta la obraz… Îi trecea, apoi, toată mâna prin fața ochilor, amenințătoare și striga: nu ai murit? Când ai de gând să mori? CUPRINS Un trepăduș – 5 JURNAL-OSPICIU Banul chior – 9 Reînviere prin scris – 10 Îngerul de control – 11 Un vuiet mare din viitor – 12 Cu moaștele – 13 Unul ca mine, gata să dea colțul – 14 Civilizații-femei – 15 Omul cu telescopul – 16 Grădina fanatică – 17 La sfârșitul căinței – 18 Necugetată îndeajuns – 19 O piesă de muzeu – 20 Temperatura de Descompunere – 21 Trei ochi – 22 Atât de zglobiu și atât de ros de vierme – 23 Să fim scrântiți – 24 E ceva în mine care mă neagă – 25 Cișmeaua dezmeticirii – 26 Pești înotând în apa memoriei – 27 Speranțe în cuib – 28 Au vreun sens toate? – 29 Se lasă viitorul, ca întunericul – 30 Suflet îmbătat de libertatea morții – 31 Imbold de nestăpânit – 32 Simțul monstru – 33 Părăsită de diavol – 34 Fascinați de naufragiu – 35 Afundat în noroaiele ochilor – 36 Atâtea făgăduieli împlinite au rămas în urmă – 37 Persecutat – 38 În care băltesc izvoarele – 39 Mumie – 40 Dus de frenezie – 41 Pe o placă de patefon – 42 Deoarece poartă noroc – 43 Inundat de nostalgie – 44 Purtător de stil – 45 O duduie gutuie – 46 Reprezentantul oficial – 47 O răsuflare în ceafă a secolului trecut – 48 Trezit pe altă lume, în antichitate – 49 Regăsită în post-ospicii – 50 AMINTIRI DIN VIS-OSPICIU OCHII ARGANGHELULUI DIN VIS – 53 La căminar – 54 Ecou – 55 Tatăl – 56 Și ce războaie – 57 Dar astăzi – 58 Vai, însă, și anul acesta – 59 În imperiu – 60 Estimp – 61 Ha, scuzați – 62 Ehe, pe atuncea apa – 63 Pănă aici, dar – 64 Apoi vine și lipsa – 65 Mda… – 66 Pe urmă – 67 Actualiu – 68 Epistolariu – 69 Visul-ospiciu însă – 70 Dar să videm ce mai e nou – 71 Cătră 27 de ani – 72 În acest period – 73 Iată cum arată – 74 Arcul de triumf – 75 Estimp, regina – 76 Pe anul în curs – 77 Mă rog – 78 Din pecate – 79 Apoi, ce se mai găsesc – 80 Dar ce mai făcea – 81 Îndeltmintrele – 82 Au loc și alegerile – 83 De consemnat e – 84 AMINTIRI ADJUDENE – 85 DAFNE – 85 FAETON – 90 ORFEU – 94 EURIDICE – 97 SUBSTRATURI Un nou nerv – 105 Revoltat împotriva misterului – 104 Păpușă gonflabilă – 105 Liberi să ne dăm cu capul de pereți – 106 Exercițiu de devoțiune – 107 geamătul – 109 cartea deschisă din cer – 110 aliniați – 111 mama – 112 schelete ale fiarelor – 113 vlăguită – 114 în labirint – 116 acolo unde te găsește sufletul meu – 117 țărani cu saci – 118 tocmai se uita pe cer – 119 și lebăda coborî – 120 curentul de aer – 121 tot tumbe – 122 după ce-mi ghiceai – 123 la semnal – 125 șubred – 126 își uda bunicul - 128 ah, chip, chip – 129 privim cu cruzime – 130 voi, gânduri negre – 131 În oglinda coclită – 132 Ea, abia întoarsă de pe lumea cealaltă – 133 Îmbătați de frică – 134 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate