poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3092 .



Povestea spiridușului din grădina mea
personale [ ]
V Apa și pietrele

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [allandalla ]

2006-10-28  |     | 



Nopțile de vară sunt încântătoare în grădina mea. Știu că spunându-vă asta, nu veți fi impresionați, toate grădinile sunt încântătoare noptea, știu, dar grădina mea chiar e specială și am mai multe motive să mă laud cu ea. E pe lumea asta o floare, nu numai frumoasă, elegantă, talentată, dar și isteață. De aceea se și numește Regina Nopții. Vă spun că e isteață foc pentru că ea a ales să parfumeze nopțile, când toate celelalte flori dorm. Să nu credeți că îi e ușor să stea treză toată noaptea, sacrificul somnului însă îi e răsplătit cu bucuria mea. Astfel, vrând – nevrând, a ajuns să îmi devină indispensabilă în serile târzii în care îmi țes vise și povești în balansoar, pentru că are un parfum care bucură și cel mai ursuz și supărăcios nas. Așa cum e uneori năsucul lui Alandala, pentru că eu nu văd decât acest motiv pentru zilele în care capriciosul meu colocatar îl tot strâmbă.
Așadar grădina mea are floarea cea mai isteață și devotată din lume, apoi mai are stelele cele mai luminoase deasupra ei, adierile cele mai blânde ale vântului, luna cea mai clară și mai ales, dar mai ales, cel mai spectaculos heleșteu din lume.
Nu v-am spus până acum, am vrut să fie surpriză, dar vă anunț că mi-am amenajat recent un iaz mic, al meu și numai al meu, în care cresc peștișori de toate felurile și nuferi albi și roz. Dacă aș fi fost împăcată cu păsările, mi-ar fi plăcut să am și câteva rățuște zgomotoase pe el, dar cum încă păsările îmi fac pielea de găină... am renunțat momentan la idee.
Nu vă spun toate astea doar ca să mă laud, deși, câteodată, recunosc, am impresia că lumea aceasta a fost inventată special pentru grădina mea, ci pentru a vă povesti grozăvia de întâmplare pe care am petrecut-o alături de obraznicul spiriduș Alandala.
Grădina mea e atât de plăcută, încât până și Alandala mă însoțește în serile, precum acestea, calde de vară. Nu vorbim prea mult, țineți minte deja că e un spiriduș prea puțin prietenos pentru a face o conversație agreabilă cu mine, dar îmi stă alături de balansoar. Cred că se gândește la Þara dintre Sus și Jos, i-o fi și lui dor, pentru că adesea îl surprind oftând. Sau poate îi e greu pe-aici, lumea mea trebuie să i se pară destul de ciudată, de vreme ce până și mie mi se pare uneori de-a-ndoaselea.
Adesea, așa cum se gândește el, bălăngănindu-și piciorușele alea caraghioase pe marginea heleșteului meu, odată îl apucă oftatul din toți rărunchii, sprâncenele i se ating una de alta în încruntare, iar ochii lui cercetători devin deodată furioși și scapătă săgeți. În cazul spiridușilor, săgețile din ochi nu sunt doar o metaforă, ci ele sunt chiar reale. Săgețile din ochii spiridușești sunt asemenea fulgerelor din timpul furtunii, numai că mult mai mici, dar suficient de periculoase pentru locatarii iazului meu. Cum le scapătă, peștii mei fug care încotro îngroziți, melcii se ascund în cochilii speriați, nuferii se trag la fundul iazului, apa se tulbură și totul devine un haos. Și cum aș putea explica eu unor pești și moluște, simpatice de altfel, dar prea puțin informate, că spiridușii au adesea toane de necontrolat când îi apucă dorul? Și, cu toate astea, nimeni nu ar trebui să plătească prin neliniștea serii pentru furia unui spiriduș. Ca și cum nu ar fi suficient, pe lângă săgețile din ochi, Alandala aruncă și cu pietre în apă în semn de mare supărare. Iar atunci e deja prea mult și de obicei e necesar să intervin.
Povestea mea însă abia acum începe, când, într-o seară, tocmai după ce speriase de moarte peștii micului meu lac, tocmai atunci, un strănepot mai urâcios de-al lui Eol, zeul vântului, mâniat poate chiar de Alandala, a luat atitudine. Norii s-au adunat deasupra grădinii mele, cenușii, îndesați și mulți, și au început să se ciocnească între ei cu putere. Vântul se pornise să sufle amenințător, copacii se îndoiau, păsările speriate și-au părăsit cuiburile, peștii s-au ascuns la fundul apei, frunzele zburau, balansoarul meu se zgâlțîia din toate încheieturile și s-a pornit deodată furtuna. O furtună cum nu mai văzusem vreodată și de care nu mai auzisem de la potop încoace.
Eram speriată și îngrijorată de soarta grădinii mele și pentru prima oară îl vedeam și pe Alandala îngrozit. Cum spiridușii nu-s aroganți tocmai degeaba, și-a scos arsenalul de luptă împotriva furtunii. După ce și-a activat aripioarele de la cizme cu zgomot, înălțându-se cam până la acoperișul casei mele, spiridușul Alandala a tras cu semeție bagheta magică de la piept, ridicând-o amenințător către cer și bolborosind:
- Arpagic, limbă de broască,
Mii de-umbrele-acum să crească,
Bambarulesalandala,
Ostenește răpăiala!
Ieși fălos, tu, curcubeu,
Să le-arăt cine sunt eu!
Niciodată nu-l mai văzusem atât de indignat și furios pe Alandala, nimic nu părea să-i stea în cale și, totuși, în ciuda descântecului său amenințător, furtuna nu se potoli. Dimpotrivă. Crengi din arborii mei dragi începură să se rupă, casa însăși gemea sub forța vântului, iar iazul se umplea tot mai mult cu apă. Priveam neputincioasă cum marginile heleșteului deveneau tot mai neîncăpătoare și știam că peștii mei erau în pericol în cazul în care apa iazului urma să se reverse peste marginile bazinului. Nu mai știam ce îmi șiroiește pe obraji, lacrimile mele de neputință și durere sau picăturile mari de ploaie tot mai dese și reci. Atât am apucat să strig la spiridușul meu curajos:
- Alandala, peștii!
- Zece scuturi să se nască, Potopul să îl oprească! a urlat Alandala învârtind bagheta lui magică. Și pe dată apărură zece scuturi, ca niște umbreluțe colorate deasupra iazului meu.
O fi având el forțe magice, Alandala ăsta, dar cu forța naturii nu te pui, mai ales dacă ai mâniat-o. În doi timpi și trei mișcări, ploaia a devenit grindină, stropii mari și reci de apă s-au transformat în pietricele de gheață care au început să spargă scuturile spiridușești.
Priveam speriată grozăvia, Alandala însuși a rămas încremenit de surprindere. Încruntând din nou sprâncenele roșcate, Alandala a ridicat pentru a treia oară bagheta către cer:
- Nu-i mai aprigă belea, Decât răsuflarea mea!
Așa zicând, Alandala a început să sufle către nori cu toată forța lui de Conte de Șapte Zări, Stăpân al Curcubeelor și Domn al Þării dintre Sus și Jos.
Atunci vitregie mai mare nici că se putea întâmpla, tot neamul norilor s-a adunat deasupra grădinii, chemându-se unii pe alții cu vuiete de potop. Alandala mâniase din nou natura.
Din fericire, atât Alandala, cât și eu, nu ne dăm bătuți așa, cu una, cu două, lupta nu se oprește decât odată cu ultima putere consumată și cu ultima armă folosită. Alandala le încercase pe ale lui, era rândul meu să-mi folosesc puterile pământești. Și i-am spus:
- Vom construi un dig în jurul heleșteului! Cu pietrele mari din grădina și cu saci cu nisip!
Am muncit toată noaptea cot la cot cu Alandala, mare noroc am avut că a fost prin preajmă, altfel nu știu ce aș fi făcut singură – singurică, spiridușii nu sunt ei prea musculoși, dar au o iuțeală la treburi cum n-aveți idee. Deși căra pietrele una câte una, zbârnâia cu viteza supersonicului.
Spre dimineață, am reușit să terminăm digul și să punem peștii la adăpost de revărsarea apei. Încet, încet, ploaia a încetat și ea, norii s-au risipit cărându-și cu ei toate neamurile furioase, iar soarele începea să se arate ușurel și prietenos printre copacii obosiți. Așezați amândoi pe marginea iazului, Alandala mi-a șoptit ostenit:
- Pentru prima oară lecțiile voastre pământești mi-au arătat ce preț are prietenia, peștii noștri ar fi murit dacă nu eram împreună să-i ajutăm.
Așa a zis Alandala și mi-a dat mâna, pe care eu i-am strâns-o fericită. Apoi, ca să nu-l văd emoționat, obraznicătura a adăugat:
- Am aflat și rostul pietrelor la nevoie, dar să nu crezi că scapi cu geamurile nesparte din când în când. Tocmai ce mă gândesc să-mi probez noua praștie.
Am zâmbit, pentru că știam că Alandala nu putea decât să glumească, aflase în această noapte că orice pe lume are un rost, dar mai ales aflase că, așa cum apa era vitală pentru peștii noștri, tot ea, dar prea multă, îi putea omorî. Și numai puterile noastre adunate îi salvaseră. Așa că, obosit, Alandala ridică un degețel plăpând către cer, bâjbâi printre buze un descântec abia înțeles și ridică pe cer, așa cum îi era obiceiul când era mulțumit, un curcubeu.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!