poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2782 .



Suflete mari
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [gabiu ]

2008-12-27  |     | 



Se hotărâse greu să plece. Era Crăciunul și ar fi vrut să stea acasă, mai ales că mama sa nu se simțise prea bine de ceva vreme și îi reproșa că s-ar putea ca acesta să fie ultimul petrecut împreună. Vorbele mamei atârnau greu în inima ei și așa zdrențuită de întâmplări pe care nu le mai putea cuprinde și pe care le lăsa să se reverse fără să se mai obosească să caute răspunsuri.

Motivul plecării, care atârnase mai greu decât mama sa, era legat de ceea ce ea făcea de câtva timp cu multă dăruire și pasiune. Nu stătuse nicio clipă pe gânduri când în urmă cu un an o prietenă bună îi propusese să se ocupe de copii cu dizabilități. Deși era foarte ocupată a primit încântată propunerea de a-i învăța pe micuții aceia engleză. Știa că e răbdătoare, fapt care o și recomandase de altfel, și că va reuși.

Întâlnirea cu cei nouă copii, șase fetițe și trei băieței, a fost pentru ea o lecție importantă. S-a gândit cum ar fi fost viața ei dacă ar fi avut un copil cu probleme. Se frământase mult să găsească metodele cele mai bune și era bucuroasă când vedea că eforturile ei nu erau zadarnice. Copiii o iubeau din ce în ce mai mult și ea își pansa inima cu iubirea lor. Abia aștepta zilele de marți și joi. Intra pe ușă și copiii alergau spre ea să o întâmpine. Se luptau pentru geanta ei, pentru haine, pentru încălțăminte. Trăgeau de ea în toate părțile și țipau fericiți când reușeau să-i acapareze obiectele. Bătălia cea mare se dădea când se descălța ca să-și pună papucii pe care îi purta în sala de clasă. Cu toții săreau să îi bage papucii în picioare și uneori și-ar fi dorit să aibă nouă picioare ca să-i împace pe toți. Dar din păcate avea doar două și era nevoită să facă tot timpul pe împăciuitorul. Apoi se trântea pe mocheta pufoasă din sală și le spunea copiilor în engleză că e obosită și are nevoie să primească de la ei putere. Săreau cu toții pe ea și fiecare o remonta în felul lui. Unii o sărutau pe obraji, pe mâini, alții o ciupeau de picioare, iar alții o gâdilau. Ea îi cuprindea pe toți și brațele i se lungeau parcă în încercarea ei de a dărui fiecăruia un strop din dragostea pe care le-o purta. Așa din joacă copiii aceia, cărora mulți nu le dădeau șanse, au început să învețe culorile, părțile corpului, obiectele de îmbrăcăminte, obiectele din jurul lor, cântece și poezii. Și ea era atât de fericită…

Entuziasmată povestise o dată unor colege ce face acolo și de atunci din păcate era privită doar ca o ciudată care se târăște pe covor cu copiii în spate. Dar ea trecuse și peste asta așa cum trecuse peste alte multe răutăți păstrându-și speranța că într-o zi lumea va fi mai bună.

Abia când era în avion s-a gândit mai mult la călătoria aceea inopinantă. Mereu se împotrivise să iasă în față cu toate că uneori era conștientă de valoarea ei, dar își tăia orice elan cu o smerenie pe care o ducea uneori până la exagerare. Era prima dată când lua o hotărâre pentru că cineva reușise să-i descopere punctul slab și o făcuse să fie mândră de cine era și de ceea ce făcuse. Pentru mulți fusese de neînțeles faptul că ea nu ridicase niciodată banii ce i se cuveneau pentru munca depusă cu acei copii. Îi lăsase acolo pentru că ea făcea totul din dragoste pentru aceștia și dragostea ei nu avea preț.

Vizitase Viena de mai multe ori, dar niciodată de Crăciun. A savurat drumul până la hotel și după ce s-a instalat în cameră a plecat imediat să vadă orașul împodobit pentru marea sărbătoare a Nașterii Domnului. Era atâta frumusețe în jur, dar ea nu se putea bucura pe deplin. Gândurile îi erau divizate de sentimente pe care ar fi vrut să le smulgă pur și simplu, dar nu găsise puterea încă. Spera că plimbarea aceea o va relaxa făcând-o să se desprindă de grijile cotidiene. O voce îi spunea să se bucure și s-a gândit să o asculte. Spre surprinderea ei magazinele erau deschise și s-a hotărât să facă o incursiune. A cumpărat o mulțime de fleacuri pentru cei dragi. Nu căuta ceva anume, dar privirea i s-a oprit pe ceva care i se potrivea lui. Fără să stea pe gânduri a cumpărat. Apoi și-a dat seama că era totuși ceva prea personal și că probabil nu i-l va dărui niciodată. Așa cum făcuse și cu darul din Franța. Ce mai conta! Oare de ce nu vedea niciodată unde este granița între personal și impersonal? Alte frământări. Inutile. A continuat să colinde străzile și după miezul nopții a luat un taxi până la hotel. Obosită de atâta preumblare a adormit cu gândul la ziua care urma. Și-ar fi dorit să nu se lase copleșită de emoții.

S-a trezit târziu. Ar fi vrut să mai iasă să hoinărească prin oraș, dar o lene bolnăvicioasă pusese stăpânire pe ea. Se privea în oglinda de la baie. Era groaznică. S-a hotărât să-și strângă părul la spate chiar dacă așa defectul ei era mult mai vizibil. S-a uitat la ceas. Mai erau trei ore. Nu știa de ce își alesese o rochie neagră. Nu se mai îmbrăcase de ceva timp în negru. Poate o salva eșarfa lila. Și mărgelele de murano. S-a îmbrăcat repede ca de obicei. Mai era destul până la ora întâlnirii. Se plimba prin cameră și încerca să încropească un discurs. Ce ar fi putut să spună? Emoțiile o împiedicau să gândească. Aflase că era singura româncă premiată. Un motiv de mândrie. Poate ilar pentru unii, dar pentru ea era punctul slab. Era motivul pentru care plecase lăsându-și mama bolnavă. Marina îi spusese și categoria la care câștigase premiul oferit de fundația care se ocupa de copii. „Suflete mari”. Nici nu bănuia ce o așteaptă. A trimis niște mesaje. Avea nevoie de susținere. Își dorea să o aibă.

A coborât pe scări. O altă ciudățenie. Se temea de lift. Marina o aștepta în hol. Totul era organizat în sala de conferințe a hotelului. Au intrat. S-au așezat pe rândul al treilea în margine. Nu a întrebat nimic. Marina a încercat să o încurajeze. Dar gândul ei era departe. A scos din geantă cutiuța pentru medicamente și se juca cu ea. Un alt obicei prost. Bine că renunțase de ceva timp să-și mai bâțâie picioarele. Lumea începuse să se adune. Era atâta eleganță în jur. Uneori își dorea să fi fost mai sofisticată, dar se obișnuise prea mult cu simplitatea ei. Și oricum era prea târziu să se schimbe.

Nu cunoștea pe nimeni în afară de Marina și asta o făcea să se simtă stingheră. Ar fi dat orice să scape de sentimentul acela. În fine, oamenii punctuali s-au urnit. Discursuri, prezentări… Plictisitor, dar având în vedere scopul merita să reziste. După vreo două ore, s-a trecut la premierea celor care prin activitatea lor au susținut proiecte inițiate de fundație. A urmărit cu atenție fiecare prezentare. Se anunță categoria la care fusese premiată. Află că a concurat cu o daneză, o franțuzoaică și o grecoaică. Își aude numele. Urmează un filmuleț despre care ea nu știa nimic. Din film reiese că ea își donează salariul lună de lună pentru copii și sunt prezentate activitățile care s-au făcut cu banii ei: serbări, excursii, aniversării. Știa asta. Ceea ce urmează o copleșește. Sunt scene din joaca ei cu copiii. Se vede întinsă pe covor cu toți copiii în jurul ei. Nu știa că fusese filmată. E prima dată când se vede în postura aceea, nu doar simte ceea ce se întâmplă acolo. Nu-și poate stăpâni lacrimile, care îi curg șiroaie pe obrajii înfierbântați de emoție. Are privirea împăienjenită. Își scoate ochelarii. Filmul se derulează și vede cum se prostește cu nasuri colorate, cu pălării și cum copiii râd fericiți de felul în care ea se schimonosește din dorința de a-i face să pronunțe bine. Filmul se termină și Marina o împinge în față. Trebuie să vorbească. În engleză. E greu. Nu are cu ea nici nasurile colorate, nici pălăriile să o salveze. Aproape cincizeci de persoane s-au ridicat și o aplaudă. Nu poate decât să zâmbească. Cuvintele ei au înghețat. La capitolul emoții aproape că și întâlnirea cu el a fost mai blândă. Închide ochii și își închipuie că îl vede cum îi arată că ține pumnii strânși. Noroc cu ea, cu imaginația. A salvat-o și de data aceasta. Trage aer în piept și spune doar atât :”Cuvintele sunt prea puține și nu își mai au rostul. Au vorbit imaginile.” Cei din sală aplaudă în continuare. Primește o diplomă, un buchet imens de flori, nu i-au plăcut niciodată buchetele mari, și încă ceva. Probabil un cadou de Crăciun. Se întoarce cu direcția spre ușă. O aude pe Marina strigând-o. Dar ea grăbește pasul. Simte că se sufocă. Iese și aleargă pe scări. Gândul ei zboară la borcanul pe care cu ani în urmă l-a lăsat cu bună știință pe un raft. Nu se va ierta niciodată. Ce paradox! Fusese premiată la categoria „Suflete mari”, dar nimeni nu știa că sufletul ei smuls fusese atât de mic încât chiar încăpuse într-un borcan.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!