poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1430 .



Þintele altora, învățăminte ioc *
personale [ ]
note de lectură

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dedal66 ]

2015-09-02  |     | 



Nu-l cunosc pe domnul Constantin Tiron – am înțeles că e un distins textier, regizor, interpret, cu sute de premii naționale și internaționale în activitatea culturală. Și scriitor, desigur - unul destul de prolific - 8 cărți, până în prezent. Mi-am dat seama că este și un foarte bun imitator. Deunăzi am primit spre lectură ultima carte a dumisale.

În anul 1979, Giuseppe Navarra publica „Þinte cu învățăminte”. În 2014, Constantin Tiron publică tot „Þinte cu învățăminte”. Nu, nu vă grăbiți – Constantin Tiron nu este vreun pseudonim al lui Navarra, nici vreo reîncarnare a marelui epigramist, iar cărțile au conținut diferit, și ca gen, și calitativ. Dar împrumutul titlului (se mai întâmplă – știți motivația aceea cu geniile care gândesc la fel) dă unele semne despre cuprins.

După cum sună și laudele din preambul, volumul domnului Tiron are valoare.

Însuși scriitorul Cornel Udrea, președintele Asociației Umoriștilor din România întregește corul laudativ, părând că îl dirijează senioral: „Toți cei ce vor citi acest volum de texte și scenarii umoristice, evident, știu că vor însoți lectura cu imaginea umoristului Constantin Tiron, tonică, plină de optimismul unui bărbat așezat în sinele său ca-ntr-o cetate cu porțile mari mereu deschise și puntea lăsată.”

Imaginea asta cu puntea lăsată, oarecum neplăcută, pare a lăsa loc de alte indicii. Citind cartea, mi-am adus aminte de ele. Autorul chiar a uitat să ridice puntea, lăsând să intre în interiorul textelor sale, fără nici un semn de atenționare, pasaje importante din opera binecunoscută a altor autori. Ca exemple evidente, pentru care am reușit identificarea, sunt câteva.

Schița „De-ale noastre, din colegiu!” este construită pe textul lui Ion Bolocan „Moș Costachi șî fotbàlu (ca la noi, la CAP)” - „Sî vă spun ci-i un fotbàl:/ Ia, fotbàlu e-un suhat/ Mai mult lung di cît îi lat,/ Fărî scai șî fărî schini,/ Di v-o triizăci di prajîni…”. Și așa mai departe. Fix la fel e și la Constantin Tiron.

„Odă intrigantului” este, de fapt, „Bacilul lui Koch” al lui Topârceanu. Vă mai amintiți? Dacă nu, și nu aveți pe aproape „Bacilul” lui George Topârceanu, citiți din Tiron, la întâmplare, un fragment: „Un subiect anume făcut pentru poeți!/ O, nu vă fie teamă... și dracul este negru/ Când stă să-l zugrăvească un iconar integru,/ Dar... ici un pic de galben și dincolo puțin/ Albastru... și pe gură o dungă de carmin, —/ Cu toate c-adineaori părea insuportabil,/ Din drac urât și negru devine acceptabil.” Constantin Tiron pune în locul bacilului, ca la gazeta de perete, un biet elev de la Colegiul Militar, modificând, pe ici, pe acolo, fără „să revizuiască” nimic. Sau aproape nimic – Topârceanu scrie: „Dar nu fac oare zilnic cucoanele — și ele —/ Cam tot același lucru pe propria lor piele?”, Tiron transformă „cucoanele” în „colegele”: „Dar nu fac oare zilnic colegele — și ele —/ Cam tot același lucru pe propria lor piele?”

Dacă presupunem că o memorie prodigioasă ca a autorului și-a agățat la butonieră numai textele în versuri ale altora, ne înșelăm. În schița „Ghinionista”, ni se livrează, la virgulă, proza scurtă „Hamurabi” a lui Mircea Sântimbreanu, din volumul „Recreația mare”. Asta m-a și înduioșat, nu-l mai citisem din copilărie: „Babi... cum? Babilonienii? Cine-or mai fi și ăștia? Sunt un popor care nu mai sunt?! Încurcată mai e și istoria asta!...”

Încurcată, da. Multe dintre texte mi-au părut cunoscute, din toate colțurile cărții urcă mirosul de plagiat, ca o igrasie, dar nu am putut identifica originalul „de facto și de iure”. Pentru că autorul n-a permutat paragraful/poemul/schița pur și simplu, ci a „înfofolit” „furăciunea” în alte pasaje, ale dumnealui, în care s-a rezumat la pastișă.

În România literară, la rubrica Ochiul magic, sub titlul „Despre plagiat”, Nicolae Manolescu spune despre plagiatorul tipic faptul că „...n-are de obicei conștiința culpei lui intelectuale. E, așa-zicînd, inocent. Nu știe că nu se face să copiezi fără să indici sursa.”, iar despre plagiatori „se cuvine a spune că nu gîndesc deloc; de aceea împrumută textul, întreg și nealterat, gîndit de alții. Nu din respect (l-ar cita, dacă l-ar respecta), ci din cel mai pur interes. Dincolo de folosul imediat (și necuvenit) nu este nimic în mintea plagiatorului.”

Nu sunt întrutotul de acord cu prestigiosul critic – există plagiatori care respectă textul plagiat până la idolatrizare și, ca niște amorezi inocenți, își lipesc limba creierului de fiecare cuvânt, până când se confundă cu scriitura „împrumutată”. E ca o boală, probabil – precum a coțofenelor în preajma obiectelor strălucitoare. Pe de altă parte Manolescu are dreptate – în momentul transferului de proprietate, plagiatorul nu are conștiința încărcată. Își păstrează inocența până în pânzele/foile albe. De fiecare dată când citesc despre un plagiat, îmi aduc aminte de o întâmplare de acum câțiva ani. Băiatul unor vecini, spre final de liceu fiind, rămânea adesea fără cheia de intrare în apartament și îl mai găzduiam, din când în când, câte o jumătate de oră, până când veneau ai lui și îi deschideau porțile noi. Am stat de câteva ori de vorbă, despre nimic. Tip de șmecheraș, educat întru pohta banilor fără muncă și a fetișcanelor în viteză, nu dădea nici un semn de preocupare intelectuală. Până întro zi, când luând o carte din bibliotecă, m-a întrebat cu uimire în glas, de ce e trecut un nume sub titlul cărții. Nu pricepeam ce vrea. I-am răspuns cu întârziere „Cum de ce?! Este autorul, cel care a scris cartea.”. A venit rândul lui de perplexitate: „Cum adică?! Cărțile sunt scrise de cineva anume? Sunt oameni care scriu cărți?”. „Da” i-am înapoiat răspunsul, stupefiat de-a dreptul. Ceva se prăbușise în imaginea lui despre lume, care își începea reconstrucția chiar în fața mea. Până atunci crezuse că toate cărțile sunt scrise de un soi de conclavuri de extratereștrii pentru fiecare branșă. Sau cu degetul lui Dumnezeu, pe o singură tăbliță la liber pentru toți. Ca un soi de instrucțiuni de utilizat omul, încă de la fabricație. A plecat foarte gânditor, aproape tras de mână de maică-sa, o coafeză frumoasă și de succes.

În situația de aici, nu știu care a fost psihologia din capul autorului, ce motivații l-au mânat în luptă, dar un aspect mi se pare esențial și anume că e posibil să-și disprețuiască teribil recenzorii și cititorii, crezând că-i poate păcăli plagiind texte arhicunoscute, pe care unii le recită și-n somn.

La art. 13 al legii dreptului de autor nr. 9/1996 (actualizată în 2014), se specifică dreptul autorilor de a autoriza împrumutul operei sau a unor părți. Din câte am auzit, Ion Bolocan, care se pare că a intrat deja în folclorul cotidian, nu a fost întrebat. Nu știu cum a reușit domnul Tiron să obțină acordul din partea lui Mircea Sântimbreanu sau a lui George Topârceanu. Probabil, pentru că dumnealui este un om de spirit, prin spiritism.

Am constatat, citind cartea, ce-i drept cu oarecare neplăcere, că niciun text de-al meu, carele n-am reușit debutul literar, în volum, pe hârtie, nu a fost socotit demn de a fi plagiat. Cu atât mai mult consider că faptul în sine, plagiatul evident, trebuie semnalat de fiecare dată și popularizat, altfel am scoate cărți cu toții, într-o veselie, iar la final am putea să constatăm că am scris aceeași operă, prăpădind pădurile țării degeaba.

În încheiere, ca o concluzie firească a unui text despre plagiat, dau ultimul cuvânt citatelor:


„Constantin Tiron iese mereu învingător în turnul dreptății punând la punct viciul și pedepsind strâmbătatea sufletească.” – Mihai Batog-Bujeniță, în prefața la „Þinte cu învățăminte”


„Constantin Tiron este un scriitor prolific, de fiecare dată se prezintă în fața spectatorilor cu texte noi.” – Vasile Larco, în cuvânt înainte la „Þinte cu învățăminte”

„Umoristul Constantin Tiron… „comite” individual sau în grup, spectacole de înaltă ținută artistică, fiind înzestrat cu mult lirism, dar și cu acidul sulfuric al amendării zburdălniciilor moralei.” – Cornel Udrea, în cuvânt înainte la „Þinte cu învățăminte”



„Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele. Păsările știu asta, oamenii nu.” - Lucian Blaga


* text publicat în revista Scârț nr. 30

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!