poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 931 .



Secolul luminilor în viața mea
personale [ Jurnal ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristina-monica ]

2014-09-27  |     | 



În secolul 17 al vieții mele, adică între 16 și 18 ani, cântam încă la virginal împreună cu tinerele doamne ale lui Vermeer. Călătoream cu personalul la clasa a II-a și parcă atingeam tastele imaginare șezând pe bancheta îngustă și incomodă, tapotând cu podul palmei măsuța rabatabilă. Înghițeam cărțile ca pe o înghețată de căpșuni cu frișcă, mă plimbam printre sălile mănăstirii din Numele trandafirului și mă minunam de misoginismul celor care găseau folos în trupul preacurat al femeilor tinere și apoi își renegau deitatea, călătoream cu Michel Butor în trenul renunțării sale, mă înfioram de furtuna dulce din Fructele pământului cu sufletul disecat asemenea novicelui Nathanael la o răscruce de vânturi amețitoare, care lasă porțile larg deschise sau le smulg din țâțâni. Credeam, împreună cu Simone de Beauvoir, că timpul nu curge cu adevărat și viitorul este tot ceea ce există în mod infinit, încercam să descifrez de ce Conchis din Magicianul crede că numai misterul conferă energie celui care caută un răspuns, în timp ce calea liberă către adevăr castrează individul de o sursă importantă de energie.

Importantă era călătoria, nu imaginile derulate pe retină. Important era că lucrurile se metamorfozau, prindeau aripi și dobândeau sensuri palpabile, ca o eșarfă de mohair fin sau doar urma senzației de căldură lăsată de acuarelele lui Kandinsky. Îmi prelungeam bucuria de a mă ascunde printre pădurile lui Sisley sau gustam cu voluptate răul de mare din pictura lui Aivazovsky, cerurile în flăcări și rotocolul de fum gros al înfrângerilor din imemoriale bătălii maritime. Și apoi mă gândeam din nou la modul în care simbolic sexul pruncului din finalul celor o sută de ani de singurătate este hiperinflat, ca o confirmare a legii compensației, ca un nou Big Bang al universului în fașă, după ce legea extensiei în vid a acaparat realitatea în mod prozaic. Mergeam cu trenul vreo 300 de kilometri până în satul bunicilor din inima României, dar nu citeam niciodată în tren. Nu înțelegeam cum pot unii citi în tren, făcând abstracție de presiunea asupra aparatului vestibular din urechea internă. Pe cei mai mulți autori români mai cunoscuți îi citisem în primii ani ai adolescenței. Ascultam cu neplăcere sunetul strident al glasului roților de tren la megafoane în diferite gări și mă bucuram că, spre deosebire de drumul pe șosea, trenul lasă mai multe culori în coada ochilor, cum ar fi micile gospodării nenorocoase și cenușii de lângă calea ferată, unde poate locuiau și copii minune ca în filmul Călăuza al lui Tarkovsky, sau oameni care se obișnuiseră să doarmă cu trenul zdruncinându-le patul, cu cântatul cocoșului și guițatul porcului amestecate cu zgura și mirosul de fier încins și cu fluierul locomotivei.

În secolul 17 al vieții mele citeam Sonata Kreutzer în franceză și vizionam adaptarea ei cinematografică în URSS. Îmi aminteam un film (polonez sau ceh parcă), o parodie poate după Romeo și Julieta, în care un cuplu de adolescenți se sinucide în forma unei nunți fericite, singuri între florile câmpului. Mă întrebam dacă ei erau sau nu înțelepți. Mă revoltam încă împotriva ideii de moarte, atât de uzitată în creațiile artistice. Mă mângâiam cu cinismul și ironia lui Aldous Huxley, care răspundea nevoii mele fragede de autoanaliză și critică. Îmi legănam sufletul printre ierburile uscate și asceza estetică din La răsărit de Eden. Încercam să înțeleg de ce Malraux spunea că arta e acel ceva prin care formele devin stil. Mă amețeam cu citate, precum cel al lui Valéry : „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”. Artiștii sunt o categorie de indivizi care încearcă imposibilul: să trăiască și totuși să lase visele lor să respire. Câteodată mor alții pentru ca arta creată de ei să prindă viață. Oare mă înțelegeți? Cum să poți fugări un vis? Nici realitatea trans-figurată nu poate fi prinsă din urmă. Visele se întorc precum umbrele dintr-un ceas solar în anii maturității artistice, dar numai eul juvenil are capacitatatea de a le uita, pentru a le sădi într-un sol mai fertil.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!