poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2385 .



recenzie
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bodoganel ]

2012-03-23  |     | 



Adela NAGHIU



EVADÃRI ÎN INTERIOR


Motto: „azi las nebunia să-mi răsucească sângele

până după delirul din vene”



Fiecare nouă carte de poezie redeschide în planul discursului critic problema asemănării și diferenței, criteriul cel mai apropiat de a fi și a nu fi poezie rămânând originalitatea. Ori, în plină desfășurare douămiistă, când modelul poetic poartă mai mult pecetea individualității, este greu de găsit un timbru original, într-o diversitate de forme, tehnici și viziuni dorindu-se drept o eliberare de constrângeri (libertatea de creație fiind, finalmente, tot o restricție).

Există totuși câteva elemente comune acestor poeți, chiar în lipsa unei ideologii asumate în mod programatic (și care, în mod paradoxal, îmbină postmodernismul cu modernismul): o exacerbare a sentimentului realului, cu tot prozaismul căutat pe care îl provoacă această contemplare a cotidianului, un discurs fragmentar, aluvionar, cu o instanță lirică uneori multiplicată, alteori disimulată complet, o risipă lexicală, de fapt o lexicalizare a universului care, în exces, nu face decât să sublinieze inexistența comunicării reale - ironia, sarcasmul, sentința cinică nefiind decât niște forme trucate de externalizare lirică și toată bufoneria lexicală doar o marcă a unei sensibilități ultragiate.

O parte din aceste trăsături se regăsesc și la Bogdan Nicolae Groza. De la cartea de debut, Pasărea din tâmple, apărută în urmă cu trei ani, Evadările unui poet domestic- Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009 - vădește o mai pronunțată cristalizare stilistică și tematică, o mai mare siguranță a rostirii poetice și, nu în ultimul rând, o rafinare a tehnicii artistice.

Laitmotivul volumului este evaziunea, „Evadările unui poet domestic” nefiind niște eliberări ale omului din captivitatea sa funciară în plan social, istoric, ci niște evadări din sine - element indicat și de motto-ul din Brâncuși, plasat în deschiderea volumului: „Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul și nu descifrează nici Viața”.

„Descifrarea” vieții este și una dintre mizele poemelor, iar sintagmele prin care autorul surprinde această „tramă” existențială sunt sugestive: „viața cu resturile ei de moarte îmi risipește haotic fugile”, „huruie în mine viața ca într-o moară stricată”, „uneori viața mă sărută pe gură”, „port viața ca pe un guler cu șerpi boa”. „Evadările” au loc, astfel, nu în exterioritate, în vis, în spații exotice, în povești de iubire - cum ne-a obișnuit lirica „evazionistă”, ci într-o zonă mult mai puțin circulată, și unde nici măcar autorul nu are întotdeauna acces - în ființa sa interioară.

Poezia este și un demers introspectiv, asumare a lumii dar și a propriului univers interior, revelând in extremis multitudinea dimensiunilor sale (eul auctorial, eul social, eul afectiv etc.): „simt cum foamea mușcă din mine, subțiindu-mă / apoi mușcă din cel aflat în mine, slăbindu-l / apoi din ultimul, sorbindu-l /…/ prin propria mea înfometare o să scap de cei doi / și voi supraviețui / unei morți dinainte știute”.

Majoritatea poemelor sunt fără titlu, unele, mai ample, sunt numerotate, constituindu-se în serii de „pneumografii” - alt motiv central al volumului, menit să sublinieze duritatea și irevocabilul acestor „verdicte” alb-negru despre alcătuirea noastră cea nevăzută. Că o privire edificatoare asupra acesteia este practic imposibilă ne-o mărturisește chiar poetul: „dușmanul cu care mă lupt nu e timpul, nu / nici descifrarea obsesivă a unui impuls, / ci eul multiplu care înghesuie / acest firav trup - / cu el lupt până la însângerare, / de el încerc desprinderi și îndepărtări. / învingându-i orgoliul, învingându-mi frica / distrug discret afinități ce ne leagă” (pneumografie 4).

Poezia rămâne să adune toate aceste aluviuni ale memoriei, toate resturile vii ale unor tresăriri de suflet și toate detaliile prozaice ale unei reificări progresive: „aici / în acest spațiu prăfuit mi-am închis / venele, frica de baubau, praștia cu lunetă / pe care am căutat-o bezmetic luni întregi cam pe la doișpe ani / pielea de găină, sticla veche de lapte cu dunga albă / pe gât / sfidând inscripția «a se clăti după golire» / posterul cu alice cooper / lama de ras swordfish ruginită”.

Însuși poetul pare conștient de modul în care ființa sa se răsfrânge în text, chipul său adevărat găsindu-se mai mult acolo decât în imaginile distorsionate ale realității: „respir prin masca de / clovn pe care mi-a dat-o un soldat cu tunica / sfâșiată în două de un glonț ruginit / râd impertinent: oglinda mă urâțește degeaba”.

Trecerea în moarte nu prilejuiește angoase și anxietăți - ca la simboliști, nici abstracțiuni metafizice - ca la moderni - sau morbidețe sarcastică, așa ca în poezia postmodernă, Bogdan Nicolae Groza configurând fenomenul în termenii seci ai unei contabilități universale, în care surplusul trebuie înlăturat fără izbucniri patetice: „Îmi desenez tatuaje în formă / de inimă pe cele două extremități / ale limbii. Îmi ofer dinții ca transplant / pentru un sărut perfect al / morții când îmi voi fi mie însumi / de prisos”.

De fapt biologicul - cu întreg ansamblul său de procese obscure, de legături și de intercondiționări - nu mai stârnește decât cel mult curiozitatea „științifică”, nevoia de observație (și autoobservație): „se spânzură drăgăstos venele mele / de garoul nevrotic care le-a devenit adorabil / nu știe nici sângele unde să se mai împrăștie / și se întinde pe tot corpul meu panoramic / în căutare de noi forme de exprimare”.

„Evadările unui poet domestic” optează pentru teribilismul frust al exprimării cinic-bulevardiere, chiar licențioase uneori: „regret că n-am păstrat ceva care să-mi amintească / de mine adolescent / măcar o revistă porno din acelea ungurești / să-mi imaginez iar că peste gagicile anilor 80’ / cu țâțe provocatoare / timpul a încremenit precum un gândac înrămat / la insectar”, ajungând alteori până la cel mai înduioșător lirism: „dintr-o geană-mi zboară fluturi / și prin piele / trec cocori însângerați / de golurile mele”.

Apetența ludică a poemelor lui Bogdan Nicolae Groza (vizibilă în aproape toate poemele volumului) se realizează textual prin: alternarea registrelor - cel scientifist („evadările trofice mă leagă cu lanțuri antiderapante”) și cel argotic-cotidian („își dă seama c-am să devin vedetă / dacă voi chema televiziunile să fac mișto pe seama lui / pentru reiting, știți, pentru reiting”) - prin calambur („dilatat recele până la vidul lui vida gheza / și-s pă nicări… / o noapte de ruptură în menisc se petrece”), prin contaminarea sensurilor („stop accidentelor vasculare / e interzisă viteza cu care circulă gândul”) sau prin reformularea unor motive livrești sau a unor clișee culturale („strada pictorilor - van gogh, / îmi tai o ureche și o mănânc”).

Apelul la livresc este făcut, în general, prin pârghiile ironiei, accentele ironice fiind îndreptate însă în direcția prezentului și nu a sursei culturale: „pe strada asta văd doar veronici / flori albastre, tinere mămici - / răsună curțile de chicoteli și idile / fugi, samsone, dintre atâtea dalile!”).

Dar nu întotdeauna sursa culturală e dinamitată prin reflexul ironiei, iar latura parabolică - deși demitizată - își păstrează totuși coordonatele autentice: „mamă, iată fiul tău s-a-ntors acasă! / ah, ce frumos a fost corintul lui, mamă, ce / încântare i-a fost / prin grădinile ghetsemani a umblat și prin grădinile botanice / a cunoscut levantul mirosind a levănțică / și-a lăsat pașii în hiperboreea, / s-a însoțit cu un bătrân argentinian să afle / împreună punctul aleph”.

Finalul textului, de o sensibilitate ce a renunțat la travesti-uri, reface legătura metatextuală, dar prin supapa demistificării: „mamă taie cocoșul cel gras, / pune vinul cel proaspăt pe masă / și gătește-te-n straie de sărbătoare / că fiul tău rătăcitor imediat e acasă / până atunci în locul lui primește-mă pe mine / cel care nu a cunoscut corintul / decât din atlase”.

Substitutul fiului rătăcitor - acel eu poetic care a cunoscut universalul ca pură experiență textuală - și care o comunică ulterior lumii, fără pretenția niciunei revelații absolute, este, de fapt, instanța lirică dominantă a volumului, poemele refăcând traseul simbolic al „rătăcirii” cu sens, al configurării unor spații de simțire, al căutării de sine și de alții, al „evadării” înăuntru, din perspectiva contemplației - singura formă de luciditate care nu exclude himerele.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!