poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3130 .



Glorioșii ani ai ratării
personale [ ]
Anul ratării 1985 – sosește Mircea Bârsilă!

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cusino ]

2011-01-28  |     | 



În toamna lui 1985 se împlinea un an de când trecuse la cele veșnice Gigi Ionescu. Cu doi ani în urmă, unul dintre marii lui (și al nostru) companioni de peripeții bahice și culturale, un viguros stâlp al boemei piteștene, l-am numit pe mult prea energicul Ioan Vintilă Fintiș, se trăsese mai aproape de baștina sa, la Ploiești, lăsând un mare gol la masa cinelor noastre de taineală, precum și importante cantități de beuturi gradate la mesele noastre, celelalte!

Mai tânărul Tită, „copilul” cu adevărat teribil al locului, un fel de numitor comun al lui Rimbaud și E.A.Poe, rescrisese, pentru a câta oară?, „Shambala”, o anatomie a peripețiilor creierului uman, aflat în procesul de percepere a realităților senzoriale și extrasenzoriale. Varianta de atunci a „Shambalei”, cred că a șasea ori a șaptea, toate dactilografiate de mine, Tită i-a dus-o lui Noica, la Păltiniș, recomandat fiind de traducătorul Mihai Murgu. Tot în acel an 1985 pleacă înspre locurile nașterii sale și pictorul Traian Secara. Ani mulți ne fusese companion de discuții și lecturi, ne împrumutase cu bani și cărți, ne pusese la dispoziție biroul său de muzeograf, la Galeria de Artă, în care ne adunam și puneam la cale republica literelor neînregimentate. În toți acești ani, Traian a cumpărat cărți, din librării și din anticariate, făcând economii drastice, și le-a trimis acasă la el, în Bihor, cu nădejdea de a face o bibliotecă vastă, să-i lumineze la minte pe tinerii din sat, faptă amintitoare de înaintașul său Badea Cârțan.

Tot în acel an prind curaj și citesc în cenaclul „Liviu Rebreanu” prozatorii I.N. Popa și Dan Pană. Primul scria o proză realistă, cu vagi tușe poetice, plăcută la citit și care trăda un prozator cu potențial. Din păcate, I.N. Popa s-a pierdut ca scriitor, a ales să se împlinească doar prin familie, deși, cred eu, ar fi putut să le ducă pe amândouă. Dan Pană scria o proză textualistă, sensurile sinelui narator se generau și se oglindeau continuu în textele sale, unele puse chiar sub specia romanului. Dan era un om straniu, apărea în mijlocul nostru, la „Ceainărie”, pe nesimțite și aidoma și dispărea.
Arareori participa la discuții ori dispute, deși citise mult și avea chiar și capacitatea de a polemiza, după cum o dovedea când se mai enerva. După 1989, în cei câțiva ani în care boema a mai supraviețuit, Dan Pană a dispărut cu totul. L-am mai văzut de câteva ori, de departe, și nu am avut cum să schimb câteva vorbe cu el, așa că nu pot ști ce sens a mai luat viața lui, dacă mai scrie sau nu. Personal cred că Dan Pană avea multe de spus în proză, că ar fi putut avea multe șanse să fie un continuator al lui Mircea Nedelciu. Par vorbe mari, dar în multe locuri din țara asta au fost și sunt inși care sunt preocupați cu scrisul, care trudesc neștiuți, dau la iveală adevărate capodopere, fără a nutri dorința de a publica măcar un rând; sunt oameni de o discreție care te înfioară. Chiar de această înaltă expresie a bunului simț, care-i discreția, au fost și vor fi pierdute aceste talente deosebite. Nici Pitești-ul nu a făcut excepție – sunt oameni din diverse domenii - politehniști, finanțiști, economiști, medici, muncitori -, care citesc și scriu în anonimat, care au o înțelegere superioară a fenomenelor din lumea umanistă, din lume în general, care au o imensă capacitate de a sintetiza just și sunt în stare să pună în dificultate și academicieni . Să scoți în public astfel de firi este foarte greu, iar atunci când reușești te lovești de alt inconvenient – contactul cu judecata altuia îi sperie, imunitatea lor pare de a fi de unică folosință, se retrag pentru todeauna în fildeșul singurătății lor.


Suntem în 1985, deci! Începe sesiunea de toamnă a cenaclului din mândra noastră urbe. Nu mai țin minte dacă era la prima ori la a doua ședință când ne-am trezit și cu Mircea Bârsilă în mijlocul nostru, nitam, nisam. Era o frumoasă seară de toamnă, eram adunați pe hol în grupuri-grupuri – discutam, fumam, ne amuzam pe seama unora și altora, așteptam începerea ședinței de cenaclu. Într-un colț stătea un tânăr cam de seama mea și am fost izbit de marea lui asemănare cu Goethe. Chiar i-am zis asta lui Ion Popa Argeșanu. Ion l-a privit pe tânăr și a zis în glumă: „Da, mă, seamănă cu Goethe! Dacă e spiritul lui Goethe reîncarnat să știi că ăsta ne îndoaie!”


Nu-mi mai aduc aminte cine a citit în seara aceea, și nici informatorul Dobrescu nu s-a nevoit să menționeze în vreo informare – mi-ar fi fost de mare ajutor acum. Mi-amintesc doar că la ședință participa și directorul Palatului de Cultură, Dorel Ștefănescu, poreclit, parcă de Gigi Ionescu, Chiflă; porecla fusese inspirată de puținătatea trupească a omului. Avea, uneori, obiceiul să vină și să asiste la dezbaterile literare, să vadă dacă și cum se mai încing spiritele. Ei bine, luase cuvântul poeta Elisabeta Nițu-Novac, vorbise despre cele citite în seara aceea și adusese în discuție, la modul elogios, poezia tânără, a membrilor „Cenaclului de Luni”, păstorit de criticul Nicolae Manolescu; după 1990 această mișcare literară avea să se cheme „optzecism”. După expozeul, frumos, de altfel, și bine documentat al Doamnei Novac, a luat cuvântul tânărul care semăna cu Goethe. S-a prezentat, cu vocea înceată, dar nu s-a auzit în sală decât prenumele Mircea. În câteva fraze, acest Mircea a sancționat, bine documentat, unele aspecte ale emulilor lui Manolescu, despre care făcuse vorbire Dna Novac. Ion Popa Argeșanu îmi spune la ureche: „Băăă, e citit băiatul, ți-am spus că ne îndoaie!” Om calm de felul lui, calculat și politicos, directorul Chiflă fără motiv sare ca ars la exegeza lui Mircea Goethe. „Cine ești, dom’le, dumneata, de unde vii ca să ne dai nouă lecții? Te invit să părăsești sala.” Auzind una ca asta, m-am ridicat de pe scaun și am spus: „Dacă un om, indiferent cine ar fi el, nu poate să-și spună niște păreri pertinente despre un aspect din cenaclu, înseamnă că dreptul la libera exprimare este doar pe hârtie și plec și eu. Îi rog și pe aceia care simt ca mine să facă același lucru.” Directorul mă privește căzut pe gânduri și mă întreabă: „Îl cunoști, domnule Sibiceanu?” Îl întreb pe vorbitor, parcă inspirat: „Cum vă numiți, domle, să văd dacă vă cunosc?” Cei din sală au izbucnit în râs. „Mă numesc Mircea Bârsilă”, zice noul venit în cenaclu. Auzindu-i numele, mi-am adus aminte că am cumpărat și citit o carte de poeme, semnată de persoana prezentă în sală, mă întorc spre directorul Chiflă și-i spun cu un aer hâtru: „Da, domnule director, îl cunosc, îl cheamă Mircea Bârsilă!” Directorul zâmbește și mă întreabă: ”D-le Sibi, mă iei în balon?” „Nu, domle, zic, așa îl cheamă, a scris și o carte, aceasta se intitulează „Obrazul celălalt al Lunii”. Am dreptate, Mircea?”, îl întreb pe Bârsilă. Acesta se uită mirat la mine și confirmă cu vădită satisfacție: „Da, așa e, în 1982 a fost publicată, la Editura Albatros. Directorul se ridică să plece din sală, mă privește și zice: „Ați fost înțeleși, numai de prostii te ții, domnu Sibiceanu!”


La ora aceea, dl. director Chiflă nu avea de unde să știe că acela pe care voia să-l evacueze din sală avea să primească un birou chiar în clădirea instituției pe care o conducea; Bârsilă fusese numit Șef al Inspectoratului Pitești al Uniunii Compozitorilor din România. După cenaclu am făcut câțiva pași, am vorbit, pară-mi-se că am și băut ceva. Repede am constatat că am în față un erudit, un om care a citit și citește mult, care are o viziune corectă despre fenomenul literar românesc, precum și despre viața culturală în ansamblul ei. Studiile superioare le absolvise în centrul universitar timișorean și frecventase cenaclul „Pavel Dan”. Până în acel an fusese profesor într-o localitate din prejma Călărașului.

Din seara aceea am rămas prieten cu Mircea până astăzi și sper că prietenia noastră va dura cât vom trăi. Au mai fost, e drept, și momente tensionate, însă foarte puține și cu caracter administrativ, ca să zic așa. În timp, am constatat nu numai că avem lecturi comune, dar că avem și viziuni comune, asupra lumii și a poeziei. Și acest fapt l-a determinat să scrie o cronică la cartea mea, intitulată Cartea Făpturii, în 1988, când mă aflam într-o situație foarte grea - primeam semnale că atitudinea Securității față de mine se va înăspri. Prima confirmare că așa vor sta lucrurile a fost confiscarea mașinii de scris. Deși știa, parțial, de problemele mele, Mircea a avut curajul să scrie o cronică la pomenita carte, intitulată „Curajul de a fi singular”. Aceasta apare în revista Argeș, condusă pe atunci de criticul literar Sergiu Nicolaescu. Paradoxal, o altă cronică la cartea mea, semnată de prof. Dumitru Anghel, mai apare în ziarul „Secera și ciocanul”, cu îngăduința d-lui Ion Popescu. Cele două cronici, apărute în plan local, precum și cronica poetei Constanța Buzea, apărută în revista „Amfiteatru”, mi-au fost un fel de scut, în acel an, i-au mai temperat pe ofițerii care se ocupau de mine, contrabalansau un articol mârșav, scris într-o publicație a „Cântării României”, de un critic ce iute și-a întors haina pe dos, după 1989, ca mulți alții, de fapt.

Pe această cale, acum, le mulțumesc celor ce s-au implicat în această nesperată susținere. Împreună cu Mircea Bârsilă, cu Virgil Diaconu și alții, am încercat să ridicăm nivelul de exigență în viața culturală locală, și adesea am și reușit, am susținut tineri dotați, i-am orientat spre lecturi fundamentale, i-am sprijinit după cât ne-a stat în putință. Asupra unora ne-am înșelat; i-am creditat prea mult și, după cum arată aceștia azi, prin reaua lor purtare și lucrare fac dovada că uneori încrederea noastră în ei a fost mai mare decât puterea discernământului nostru. Dar, asta e altă poveste, pentru mine una chiar foarte amară…
- va urma -


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!