poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3070 .



Scrisori V
personale [ ]
.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2010-07-19  |     | 



Nu am mai scris demult nimic.
Am amânat momentul, fie pentru că m-am lăsat prinsă în evenimente firești, surprinse însă într-un decor nou, fie am așteptat acea stare, care să mă cheme în fața unei foi albe.
Am trăit, am fost obligată de împrejurări să trăiesc doar. Aș putea spune că nu am vrut să judec, dar aș minți, acea luciditate, de care îți vorbeam, a stat și cred că va sta mereu, între mine și lume, fapt pe care-l consider uneori supărător, dar de care nu mă pot separa nicicum, poate pentru scurt timp, poate doar în momente de rară frumusețe, îmi vine să spun, zâmbind.
Constat, ca o consecință a acestei pauze,că, deși mintea mi-e ticsită cu diverse, foarte diverse gânduri, îmi e destul de dificil să le sortez cumva, după o ordine anume. Și oscilez. Poate unele trebuie să rămână nescrise, o anume expunere ar putea să deprecieze senzația de adevăr în care ele s-au constituit, dându-le altă înfățișare, în acel moment, în care s-ar forma ca imagini sau stări de fapt. E ca și cum ai vedea răsăritul, același răsărit, dar surprins din unghiuri diferite.
De fapt să știi că sunt bine.
Ar fi fost mai bine dacă reușeam să surprind pentru tine, toate câte m-au frământat în aceste zile, dar mi-a fost imposibil să ajung la calculator, iar stările s-au înlocuit de atâtea ori, încât și-au pierdut caracterul de noutate.
M-am lăsat astfel târâtă ici- acolo, am coexistat într-o comunitate cu oameni ușor diferiți, am supraviețuit, mai ales, unei forme de organizare, venită dinafară, am acceptat într-un fel să mă reintegrez, măcar am dat impresia asta sau am reușit parțial chiar să nu mă prefac, un om trece prin atâtea stări contradictorii, încât nu cred că te-ar putea mira să auzi că am luat masa, adeseori, în oraș, cu grupuri gălăgioase, am rîs și am băut uneori un pahar cu vin, am bârfit chestii micuțe și inofensive, am făcut plajă și doar m-am gândit la izolare, ca la un secret pe care nu vrei să-l împărtășești nimănui, am ascultat ca un om bătrân zumzetul oamenilor, valurile sau am acceptat să fiu învățată să înot, am râs mult și chiar am flirtrat pe alocuri, amuzându-mă de efectul pe care-l poate produce o atingere, în mare. Toate și multe altele câte sunt firești, dar inacceptabile mie, au trecut de filtrul asprimii, despre care tu știi că mă posedase aproape total. Efectul acestei aparente schimbări m-a scăpat de încrâncenarea cu care vedeam fiecare amănunt, dar nu a reușit să mă scape de melancolia, aș crede nativă, pe care o trăiesc, așa cum ai trăi un sentiment de neîmplinire. Poate despre asta e vorba, de fapt. Nu s-au ales acele fapte și acele senzații, acele locuri, în concluzie acea viață, care să se însumeze, pentru a-mi capta măcar temporal atenția cu desăvârșire, nelăsându-mi posibilitatea de a cădea cu ochii în gol și a-mi dori Dumnezeu știe ce, fără să reușesc nici să aflu, nici să găsesc.
În fine, trebuie să vezi jumătatea plină a paharului, ar spune mai toți și nu aș putea aduce argumente cu care să-i contrazic, dar tu știi neîmplinirea mea și mai știi că a mă ascunde în spatele cuvintelor, se poate compara cu un viciu, un tip de viciu aparent inofensiv, dar care poate roade sau săpa definitoriu, creînd distanță între mine și o viață normală.
E seară. Trecut de ora douăzeci, am intrat devreme, uneori întârzii până după miezul nopții, nu există ceva care să delimiteze ziua de noapte, e vară și e plin de turiști care-i însuflețesc și pe localnici și e greu să nu te contamineze privirile lor vii, vocile, mai ales. Nu știu, ai senzația de liniște,ascultându-i. Și nu-ți închipui că ar vorbi domol sau în șoaptă, nu tonalitatea sau o anume blândețe îmi dau această impresie, e vorba de mai mult decît atât. Vocile sunt poate reflecția unor suflete tihnite, nu știu cum aș putea să-mi explic mai bine. Poate dacă ți-aș spune că acum, în acest moment, nu mi-aș dori să mai plec de aici , ai înțelege. Nu aș vrea să fiu ca ei, dar îmi plac oamenii ăștia.
Sunt plini de defecte, dar sunt relaxați, dezinvolți, efervescenți și toleranți.
Sunt sigură că un anume entuziasm mă determină să-i văd în această lumină, deși nu e prima dată, poate îndelunga mea izolare să fie cealaltă parte a balanței și e posibil să mă dezic de aceste impresii ulterior, dar crede-mă, nu voi șterge niciodată, nici un cuvânt enunțat mai sus, care ține de prima impresie, doar pentru că eu voi întâmpina anume divergențe sau neajunsuri de-a lungul timpului.
Va fi probabil tot o scrisoare lungă, mă opresc des din scris, pentru că mi-e aproape imposibil să-mi temperez nerăbdarea de a-ți spune cât mai multe, închipuindu-mi, că în acest mod, te pot ține aproape de mine și trăirile se împart, așa cum ar fi, dacă ai fi aici. Ți-ar plăcea, sunt sigură. Stând la o terasă, pe banca mea de lângă mare sau plimbându-mă mă gândesc cum ai spune tu. ”Nu-mi vine să cred cât de relaxat mă simt”. Așa ai spune, iar eu aș fi fericită. Și tind să cred că atunci nu aș mai avea de ce să privesc în gol, dorindu-mi să fiu val, nor sau nu știu, briză, orice altceva, decât o femeie cu mințile rătăcite.
Mă duc să fumez o țigară, ți-am început de ieri scrisoarea, dar m-am întrerupt, pentru că lumea socializează excesiv, țârâitul soneriei e un element propriu acestei necesități, iar eu nu pot face excepție pentru că e drăguț, un cuvânt banal , dar așa e, e drăguț să vezi zâmbete și ochi luminoși când deschizi ușa. Și mai ales mă încurajează faptul că sunt necunoscuți majoritatea. E ideea că m-am săturat de aceleași fețe? Sau încordarea să fie consecința pe care o pot simți, privind în urmă, la chipurile trecutului meu? Sunt în mod sigur o mulțime de factori, nu stau să dezvolt, nu contează cauzele, atunci când consecințele sunt benefice. Măcar temporar.
Noi doi suntem doi oameni izolați, dar cred că și tu ai avea aceeași impresie. Și-apoi vizitele sunt extrem de scurte și animate. O invitație la cine știe ce eveniment în comunitate, la mare sau o prăjitură care se dorește apreciată, o sticlă de vin obținută greu și-atunci cuvântul contrabandă îi definește calitatea, mici și simple trăiri ale unor oameni deloc complicați, a căror ideal nu știu de ce ține, pentru că nu-i aud să-și dorească decât nimicuri.

Nu mai iau nici un tratament, mereu am știut că, de fapt, totul se datora mediului în care eram. Dorm bine, chiar mult, deși mă culc după miezul nopții mai mereu, închid ochii și dorm, apoi ziua în pauză vin și prind iar trei ore, trei ore care m-ar fi ținut altădată, cu ochii pe tavan, numărând scândurile, până dimineață. Nici acum nu știu cu certitudine câte erau.
Iar când mă trezesc, ies pe terasă și am în față munții, cu autostrada pe care o vei vedea în poze, o construcție colosală din punctul meu de vedere, am casele cu acoperișuri vesele, străzile aglomerate și flori. O mulțime de specii de flori exotice. Nu sunt ale mele, din grădina noastră, care cred că e sufocată de buruieni acum și-mi vine s-o jelesc, așa cum ai jeli o ființă pierdută, dar mă pot bucura de culorile lor vii, de diversitatea lor, de aerul optimist pe care-l degajă. Cred că am sute de poze făcute deja, dar cu timpul ele rămân nesemnificative, în raport cu tot ce văd în fiecare zi.
Serile sunt sufocante, transpir abundent, dar nu sufăr de căldură, mă simt bine, chiar dacă termometrul arată uneori treizeci de grade, ies cu o cafea în balconul din spate și ascult marea. E și un far, în Bosanna, undeva aproape, stau fără să-mi pese de timp și privesc sclipirea aceea aruncată spre larg, încercând în scurta clipă, să surprind ceva în întunericul deplin al acelei lumi. Uneori se zăresc în depărtare iahturi, de fapt doar conturul lor întunecat cu luminițele alea tăcute, lunecând într-o liniște care mă sperie cumva, așa cum mă sperie încă întinderea apelor. Ai spus că o să mă înveți să înot, dar spre rușinea mea, cred că sufăr de frică, pentru că am reușit deja să mă fac de rîs. Și n-ar fi prima dată. E ca și cum mă sufoc și am nevoie de aer, apa mă strânge și-n același timp mă hipnotizează, trăgându-mă înspre larg, odată ce reușesc să intru. E desigur banal, toți cei suferinzi de vreo fobie spun același lucru. Mereu am crezut că pot să-mi înving temerile și să mă autodepășesc, dar asta e. Sunt la fel de limitată, ca orice om.
Cei din preajmă s-au amuzat copios mai ales un italian, Pedro, care a emis ridicola comparație, că sunetele pe care le emit sub influența fricii, îl excită teribil, fiind asemănătoare cu momentul unui orgasm. Îți dai seama ce atac pentru mine, când ori de cîte ori ne reîntâlneam, ceilalți îl puneau să repete bietele argumente ale eșecului meu.
Dar supraviețuiesc, îmi vine să scriu și rîd, râd pentru că îmi închipui cum ai râde tu, citind și mi-e cumplit de dor de vocea ta.
Când vom reînnoda din nou firul, să spunem că suntem emma și michel, îmi vine să întreb cu gândul la delia și borges. Ei niciodată, dar noi?

M-am mutat de la ai mei, acum locuiesc la cîteva străzi depărtare, într-o vilă, unde am, din păcate, mulți vecini români. Spun din păcate, pentru că sunt din lumea de care am fugit scârbită. Jos este un dulap, îmi povestea Teresa, unde locatarii, majoritatea chiriași, își țineau umbrelele, lesele pentru cîini, nimicuri necesare. De cînd au venit românii, spunea ea, nu mai ține nimeni nimic, pentru că dacă nu în prima zi, în a doua sigur, au dispărut toate. Am judecat gestul ei de a-mi împărtăși acest amănunt jenant, drept un avertisment, un fel de a te educa în spiritul locurilor, deși tu știi bine cum sunt eu. Nu am țară, nu am visuri care să țină de viitor, nu vreau nimic de la nimeni, aș vrea să trec neobservată, cu gîndurile și trăirile mele, care nu se diferențiză probabil cu nimic de ale celorlalți, doar că eu țin cont de ele, mai mult decât ar fi normal.
E un singur vis, dar îmi rezerv dreptul să nu pomenesc despre el, aici. Oricum nu e cazul să cad în patetism, am reușit într-un final să-mi întăresc spiritul și consider că doar timpul mai poate ajuta, timpul și răbdarea de a-l parcurge.
Peisajul în ce privește naționalitățile care coexistă în acest loc, e deosebit de divers, dar parcă nici unii nu se compară, cu caracterul rapace și disperat al unui român.
Bineînțeles că ceea ce spun e bazat pe subiectivism și ar merge nuanțat la infinit, pentru că e doar o schiță pe care nu vreau s-o extind, căutând să disculp sau adâncesc impresiile. La fel cum foarte mulți români au reușit să se integreze, asumându-și regulile acestei lumi, în același mod pot spune că sunt destui italieni, mai ales cei mai în vârstă, a căror vedere e alb-negru, pe care nimic nu i-ar putea determina să vadă ceva bun, în invazia străinilor, pe teritoriul lor.
Destul despre asta, cred că am exagerat alunecând într-un monolog irelevant pentru ceea ce trebuia să cuprindă această scrisoare.
Și nu mai am timp, va trebui să continui în altă zi, oricum încă nu am posibilitatea să-ți transmit toate cele spuse mai sus, pentru că o poștă clasică ar însemna timp în care să aștept, închipuindu-mi că fiecare zi care trece, e posibil să fie ziua în care tu să citești și eu stau încă prost, după cum știi, cu răbdarea. Pe de altă parte, nici o conexiune la internet nu mai am, pentru că mutându-mă am pierdut-o, aici va mai dura puțin probabil, până voi reuși să mă stabilesc așa cum vreau. E vorba de timp și de bani. Dar sunt încrezătoare, sunt calmă, sunt cum nu am mai putut fi de când am plecat de aici, acum câți ani? Cine stă să-i numere, oricum timpul trecut e trecut și ziua de mâine nu există, nu?

Știam că și la tine e cald, prea cald, asta din ultimele vești pe care le-am citit în fugă, la un internet- cafe, unde am reușit să ajung zilele trecute. Dar nu voi mai merge, e singurul din acest așa-zis sat, iar proprietarul mă stânjenește și mă sâcâie cumva, pentru că atunci când sunt cu tine, nu vreau pe nimeni în preajmă.
M-am bucurat că o anume liniște părea că transpare din mesajele tale, deși până nu te aud, nu cred, pentru că tu nu ești ca mine. Eu sunt o smiorcăită.
Nu-mi place locul tău, nu știu de ce. Nu-mi place nici să te știu izolat, pentru că aici ne asemănăm, deși izolarea ne ajută să vedem unele lucruri în altă lumină, ne macină în timp. Despre mine tind să cred că singura soluție, dacă aceea pentru care sper în fiecare clipă a vieții mele, nu este posibilă, pentru a mă păstra pe o linie de plutire, ar fi fuga. Fuga dintr-un loc în altul. Trădarea cum spunea, nu știu cine, în aceeași carte despre care am mai vorbit și care mi-a rămas în minte, atât de bine.

O să închei aici, mi-e teamă că am surprins prea puțin din ceea ce aș fi vrut să-ți spun și totodată m-am întins, vorbind nimicuri, pe parcursul a trei pagini. Azi e sâmbătă, mâine plec cu Marco și cu Mimi pe mare, copilul meu e mai mult decât încântat. ar fi prima dată când merge cu vaporul, eu sunt îngrozită.
Dar am acceptat, nici nu se putea altfel, aș fi fost singură împotriva tuturor, spun asta alintându-mă desigur, pentru că îmi doresc și eu cu toată frica să merg cu ei.

Abia aștept să am posibilitatea să fim din nou. Până atunci însă pot doar spera, că încă mai sunt a ta.

*

Duminică

Am o durere cumplită de cap. E ca și cum în loc de creier am plumb, care pulsează dureros, săgetându-mă în dreptul tâmplelor, dându-mi senzația de leșin. Așa am ajuns acasă, puțin mai înainte, nervoasă și agitată. Mi-am făcut o cafea și aștept să se răcească.
M-am simțit stingheră.
Departe de pământ ești nesigur și încarcerat. Am fost astfel obligată să socializez extrem de mult și spre rușinea mea am abordat din nou o mască, pentru că mă enervează constrângerile de orice natură. A fost mai mult decât plictisitor pentru mine, deși ceilalți au găsit mereu ce să facă să se simtă bine. Spunând bine, mă diferențiez de trăirile lor sumare, de mesele copioase , de plaja pe barcă însoțită de glume, care au trecut cu mult pragul limitei, de baia în largul mării, cu personaje care-și etalau nudurile fără vreo jenă. Eu nu sunt așa, eu nu voi fi niciodată așa, e ridicol să consideri că poți fi destins, când ochii bărbaților se lipesc de tine, când știi că totul va sfârși iremediabil știi tu cum. Nu-i înțeleg. Ce poate fi relaxant în a sta la un loc bărați și femei, goi, servind vinuri sau mâncând, povestind nimicuri și plimbându-te de colo-colo ca într-un țarc, muzica la maxim și glume fără haz, e ca și cum se prefac, nu știu de ce am avut impresia asta. Vor cu tot dinadinsul să se simtă privilegiați, fericiți, satisfăcuți. Mimi mi-a povestit că vor merge luna viitoare pe o insulă celebră, mai ales datorită amalgamului contrastant al oamenilor care o locuiesc, descriindu-mi un peisaj care m-a scârbit teribil. Nu am ce căuta eu, lunatica de mine, cu ei. Eu nu pot să mă bucur stând goală pușcă, cu un pahar de vin, gesticulând abundent, da, au un tic pe care-l perpetuează, transmițându-l în timp, acela de a gesticula într-un mod anume, împreunând ca la rugăciune primele trei degete și agitându-le, de parcă ar bate o măsură, gest agreat și de femeile străine. Mă amuză și mă enervează, e asemenea pupăturilor la noi, deși coexistă cu ele.
Un fel de curiozitate nu atât de nevinovată, m-a ținut captivă pentru început, acolo, în partea din față a vasului, privind la trupurile lor goale, imperfecte, femeile, majoritatea, cu pielea ridată extrem de evident, o piele pe care o intuiam uscată, stafidită, deși vârsta lor oscila undeva spre patruzeci și cinci de ani, iar speranța de viață, în zona mediteraneană este destul de promițătoare, ducând undeva spre nouăzeci- o sută de ani. La șaptezeci de ani se consideră încă în formă, deși trupurile lor păstrează parcă doar nervi , ceva mușchi, ciudat dispuși în locuri neașteptate și pielea aceea, mai mult decât arămie și uscată. Femeile mai tinere cum e Mimi, bunăoară, sunt trupeșe, dacă nu obeze sau foarte slabe. O asemenea armonie în sufletele lor, concurând cu această disproporție fizică, de care nu par să sufere în nici un fel.
În fine, am fost din nou ținta glumelor, se pare că acest mod de a se distra le animă cumva viețile, le stârnesc simțurile și dau continuitate relațiilor dintre ei, eu nu sunt așa, eu nu vreau să fiu așa.
Am fost totuși privilegiată să nu sar în apă, eu pentru că eram cu Mimi și cu Marco, dar Tamara, o româncă frumoasă, cu un corp subțire, cu pielea fină și bine întinsă, a cedat. Marco a luat-o pe vas pentru a se ocupa de menaj, după amiază însă ieșise să fumeze o țigară, moment când a fost surprinsă de un petrecăreț amețit și mai mult obligată, prin faptul că o condiție absolut necesară ar fi să știe să înoate, să sară în apă. Nu aș fi putut sub nici o formă să-mi risc viața, lăsându-mă la cheremul lor. Dar aici intervine ceea ce se cheamă disperarea de a nu-ți pierde slujba sau contraoferta care constă într-un salariu bunicel, plus bacșișuri, astfel pentru unii aceste amănunte care devin țeluri, vor atârna mereu mai greu în balanță și se vor găsi destule femei care să se comporte împotriva voinței lor, doar pentru bani.
Frumoasa Tamara m-a privit scurt, cu ochii încețoșați și a sărit. Nu am avut când să încerc să o conving în legătură cu gestul ei, nu aș fi avut nici argumente, aș fi părut ipocrită până la urmă emițând un punct de vedere contrar cu situația în care mă aflam, chiar dacă eu nu m-am adaptat acelui moment. Și liberul arbitru îi aparținea pe deplin doar ei, de ce m-aș fi amestecat?
Mi-a rămas în minte cum șortul prea larg i s-a desprins de pe corp, iar sutienul i-a fost îndepărtat, expunându-i sânii frumoși, fața ei roșie de rușine și felul ridicol în care trebuia să se agațe de cineva pentru a sta la suprafață. Pentru că nu știa să înoate…
Bărbații sunt toți niște porci. M-am ridicat și-am coborât la fiul meu care suferea bietul de rău de mare și reușise să adoarmă. Se trezea în răstimpuri cu fața palidă, sărea brusc și întreba unde se află. M-am simțit neputincioasă, nici un remediu nu-i folosea, i se interzisese să bea lichide sau să mănânce ceva, înafară de uscături, pentru a diminua astfel senzația neplăcută de care am suferit și eu, doar că ceva mai puțin.
Nu a fost așa cum mă așteptam, de fapt nu știu dacă aș fi putut aștepta ceva anume, din moment ce nu am mai fost niciodată într-un astfel de context. Poate viziunea mea era că fiecare cuplu se așeza undeva la plajă, femeile ar fi vorbit depre nimicuri, iar bărbații, nu știu, ar fi jucat cărți sau ar fi pregătit o masă atipică, habar nu am, știu doar că nu m-am simțit bine, mi-e lehamite și mă enervez inutil, numai când îmi aduc aminte.
E trecut de miezul nopții, pe străzi însă mai sunt destui oameni, iar lângă mine, la un restaurant, este karaoke. De acolo, vocea tremurată și dezacordată a unui bărbat, zgârie fals liniștea nopții.
Sunt melancolică iar.
Am nevoie de tine în noaptea asta. Am nevoie să fiu eu, să vreau să cedez, să mă simt firesc făcând asta, să adorm în brațele tale, dând din gură și plictisindu-te cu toate stările și senzațiile pe care le-am trăit fără tine.
Nu vreau să mai fiu puternică, uneori.
În munți s-au stins aproape toate luminile.
Și mă doare fizic depărtarea asta așa cum simt, uneori, acel sentiment de inutilitate, amestecat cu însingurare și-mi spun, cu coatele rezemate de balustradă, cu capul pulsînd de durere, că cine știe… E posibil să nu ne mai vedem niciodată. Deși la fel de bine știu că nu voi fi a nimănui, așa cum mă știu, fiind a ta.
E doar o stare emma, privește partea plină a paharului, îmi repet, dar în noaptea asta mi-e greu, așa e cu mine, cad deodată și-atunci nimic, aș crede, că nu mă poate salva.
O să las așa, am scris destul, poate voi avea posibilitatea cumva să îți trimit.
Acum o să dorm. Sigur voi dormi, aici nu am avut încă insomnii.
Te sărut.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!