poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6555 .



Viața pe un peron
personale [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Octavian_Paler ]

2010-05-29  |     |  Înscris în bibliotecă de Dely Cristian Marian



- 10 -

Vă mirați, poate, că nu sunt sigur de amintirile mele. Dați-mi voie să vă lămuresc printr-un exemplu. Odată mi-am dat întâlnire cu un amic la o piscină din marginea orașului. La capătul bazinului erau două rânduri de fotolii roșii din plastic. Tineri și tinere, amestecați, stăteau pe fotoliile acelea. Mai erau câteva libere. M-am așezat pe unul din ele și am început să-i cercetez pe cei care înotau. Purtau căști, aproape toate la fel, date de la garderobă. Roz. Cel cu care îmi dădusem întâlnire nu venise. Ca să treacă timpul, m-am hotărât să mă arunc în bazin să înot. Apa era cam rece însă. Și încă o mică surpriză neplăcută. Tot timpul înotasem până atunci în apă de mare. În piscină aveam senzația că înaintam mai greu. Mă simțeam mai puțin la îndemână, ca șă cum uitasem să înot. Am ieșit. Și tocmai mă gândeam că așteptam degeaba și mă pregăteam să mă îmbrac și să plec, când uitându-mă în bazin mi s-a părut că toți cei care înotau, purtând căști roz, semănau cu amicul pe care-l așteptam. Am făcut semn unuia, la întâmplare, dar el nu mi-a răspuns. Pe urmă m-am jenat să repet gestul. Stam pe fotoliul de plastic să văd dacă nu cumva vreunul mă recunoștea, când am simțit o mână pe umăr. Cel pe care-l așteptasem tocmai venise, era îmbrăcat și se scuza de întârziere... Înțelegeți, așadar, cum stau eu între amintirile mele. Le privesc și nu știu care dintre ele va veni să mă bată pe umăr.
Și când una mă bate pe umăr nu sunt sigur dacă nu e o nălucire de o clipă. Chiar atunci pe peron, după ce mă întorsesem din mlaștină, am avut un moment de confuzie și derută. Cum stam lângă Eleonora pe bancă și priveam trâmbele stârnite de vânt, o rafală violentă a transformat întreg peronul într-un vârtej de praf care m-a orbit și m-a silit să închid ochii. M-am simțit ca un beduin în deșert. Și deodată am avut senzația că din norul de praf apare un tren, roșu-cenușiu ca și ceața uscată care plutea deasupra câmpului. Era alcătuit în întregime din praf, încât mă miram cum reușeau roțile să se învârtă și vagoanele să stea întregi fără să se prăbușească. Trenul opri cu un scârțâit prelung exact în fața gării. Nu coborî nimeni și nu urcă nimeni. Ușile rămâneau închise. De altfel, vagoanele n-aveau trepte. Chiar să fi vrut cineva să urce sau să coboare n-ar fi reușit. O clipă, mi s-a părut că văd la una din ferestre figura unui bărbat. Semăna cu mine și nu mă mira asta. Apoi cu același scârțâit prelung, trenul s-a pus în mișcare, s-a îndepărtat și, înainte de a ajunge la jumătatea câmpului, a dispărut într-un alt vârtej de praf spulberat de vânt.
Cam așa s-au întâmplat lucrurile totdeauna. Mi-am trăit toată viața ca un somnambul.
I-am spus Eleonorei:
- Uneori, mă simt aici ca într-o gară de tranzit... Dar poate că toată lumea trăiește într-o gară de tranzit, fără să-și dea seama. Noi... cel puțin vedem asta în fiecare moment.
- Tranzit spre ce? zise ea.
Da "spre ce" mă întrebam și eu privind rotocoalele de praf care îngroșau mereu ceața uscată de deasupra câmpului. Spre ce... Pădurea nu se mai zărea aproape deloc.
Când atingea maximum de intensitate, vântul vuia sinistru. Am întrebat-o pe Eleonora dacă îi era frică. Ea a scuturat din cap într-un fel care putea fi interpretat oricum. Părea preocupată să urmărească dansul trâmbelor de praf. Nu știu ce mi-a venit să insist.
- Să presupunem că ar veni un tren pe care ar scrie numele orașului tău. Și din tren ar coborî cu un câine de zgardă unul din dresorii pe care i-ai văzut pe străzi. S-ar apropia de tine zicându-ți: "Fetițo" ... nu, scuză-mă, "fetițo" îți spun numau eu... sau nu ți-ar zice nimic. Þi-ar arăta vagonul în care să te urci, în timp ce la picioarele tale câinele ar mârâi amenințător. Ce-ai face? Te-ai urca în tren bucuroasă că ai scăpat în sfârșit de acest peron?
M-a privit lung și nu mi-a răspuns. S-a gândit, poate, că e o glumă de cabotin... Știți după ce se recunoaște un cabotin, domnilor? El nu e în stare să fie la înălțimea tragediei pe care o trăiește și de aceea simte nevoia s-o ia în derâdere în fața spectatorilor.
Din spatele gării se auzeau scâncetele arțarului. Vântul amenința să smulgă tabla de pe acoperiș și biciuia tufele de oțetari. Pădurea nu se mai zărea acum deloc.
Mi-am adus aminte de vorba unuia din profesorii mei: "Femeia este fizică, iar bărbatul metafizic". Și mi-a venit să râd. În ce măsură eram eu metafizic? Doar dacă acceptam că metafizica mea era lipită pe o hârtie de muște. Și iarăși m-am gândit la întrebarea Eleonorei: "Tranzit spre ce?"

Mai târziu, am revenit la gândul că viața însăși e o stare de tranzit între naștere și moarte... un peron unde te zbați să ocupi un loc în tren... ești fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alții nu reușesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aștepte următorul tren... Și fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să știe, egal cu cel care stă în picioare pe culoar și cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toți undeva, într-un deșert, unde chiar șinele se transformă în nisip... În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, își dau ghionturi... Încercam să mă conving, probabil, că n-aveam motive să mă plâng. Cel puțin în gara noastră, îmi ziceam, avem avantajul de a vedea viața în stare pură, destinul nu ne amăgește, nu ne silește să ne zbatem, ne lasă să ne instalăm în starea de tranzit și s-o trăim cât mai liniștiți, știind că ea este totul...
Dar vine o zi când privești peronul gol, trâmbele de praf pe care le ridică vântul și nu mai poți alunga gândul că te joci cu vorbele, că nu se poate trăi astfel, că pustiul este chiar mai rău decât frica sau, dacă vreți, o altfel de frică...Descoperi ceea ce știai de la început, că așteptarea are valoare câtă vreme aștepți să se întâmple ceva, câtă vreme îți închipui că se va întâmpla ceva, chiar dacă nu se va întâmpla nimic. Altfel, așteptarea devine un timp gol. A aștepta așteptarea? Ar fi absurd. Așa ceva nu există. A aștepta așteptarea e moarte.
Știți, domnilor, ce-mi trece prin minte acum? Că și destinul nostru seamănă cumva cu borderourile pe care le-am găsit aici, unde sunt trecute cifrele exacte de plecare a trenurilor și nicio destinație. El începe să curgă la o oră anume. Spre ce? Poate că totul depinde de noi, de călători. Noi trebuie să completăm destinațiile pe care vrem să le dăm vieții noastre. Și poate că nu există "nicăieri". Există numai călători care nu dau vieții lor nicio destinație. Care renunță sau nu pot, sau râd, zicând că nu-i interesează decât călătoria în sine. Din păcate trebuie să recunosc că eu n-am știut niciodată să răspund la întrebarea "spre ce?" și n-am pierdut niciun prilej pentru a ezita între două lucruri atunci când am putut să ezit. Umblet de somnambul între o mlaștină și o pădure. Asta explică multe.
De fapt, într-un fel, totdeauna am trăit pe un peron cu privirea îndreptată spre o pădure. Și totdeauna am ezitat să ajung dincolo de pădure. Am rămas pe peron sau m-am dus plin de entuziasm până la jumătatea drumului unde m-am oprit. Are vreun nume acest defect? Nu m-aș mira. Una din prejudecățile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au și înțeles ceea ce au clasat. Dar nu mă pot opri să gândesc că pretudinteni există o pădure în care se pierde o linie ferată. Pentru că mereu există un orizont dincolo de care considerăm că este normal să ajungem. Și o mlaștină unde ne atrag amintirile. Eu am imaginat gări, peroane și am trăit așteptările. Acesta a fost, se pare, destinul meu. Aici l-am văzut limpede, ca pe o tablă de șah. De o parte peronul, de cealaltă parte orizontul. Și între ele ceasul care mă calcă pe nervi.

Eleonora zicea că nu vroia să poarte un cercel de aur și altul de tinichea. În schimb, eu n-aș putea proceda altfel. Mă aprind și pe urmă tot eu pun flacăra pe un bloc de gheață. Pentru că astea au fost pasiunile mele, flăcări pe un bloc de gheață, încercări disperate de a ieși din imobilitate, din cleștele ezitărilor. E un lucru destul de cunoscut că timizii sunt uneori mai curajoși decât curajoșii. Ei au îndrăzneli de care un om normal nu e în stare. După cum nehotărâții sunt capabili de pasiuni nebunești. Numai că eu în zadar mă avântam. După o vreme ajungeam de unde am plecat. Pe peron, domnilor. Blestemat caracter. Totdeauna m-am reîntors pe peronul meu să reîncep să aștept și apoi să mă apuc de altceva.
Așa pățește cine e șobolan și sfânt. Nu se pricepe unde să-și așeze cortul. N-am nici resemnat, pentru că n-am renunțat niciodată cu totul să mă uit spre pădurile care se vedeau de pe peroanele mele, și nici nu m-am priceput să caut o ieșire. Am amânat mereu, balansându-mă între peron și orizont. Metafizică prinsă de o hârtie de muște, într-adevăr.

V-am spus, de altfel, că nu am nimic în comun cu Christos decât răstignirea, și chiar răstignirea este la mine un defect. Și, bine-înțeles, de martiri stupizi ca mine care se crucifică singuri între toate peroanele și orizonturile, așteptâmd să li se bată cuiele, lumea n-are nevoie. Poate chiar de aceea prietenii mei m-au părăsit.

Adevărul e că nici măcar aici nu poți să crezi până la capat că viața e doar o stare de tranzit; că am apărut undeva într-o gară și pe urmă am trecut din gară în gară, din tren în tren, mergând spre nicăieri, până ce, undeva pe un peron sau într-un vagon, murim. Soarele care scaldă tufele de oțetari te contrazice. De vină ești tu și coaja în care te afli.

Din nefericire, se pare că sunt victima optimă. Îmblânzitorii n-au trebuit decât să-mi arate cobra. Eu le-am făcut singur treaba după aceea. Am visat cobra și am făcut din ea o obsesie.
Sigur că trebuia să mă întorc în mlaștină.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!