poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9452 .



A șaptea singurătate
personale [ ]
din volumul: Scrisori imaginare

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Octavian_Paler ]

2009-08-17  |     |  Înscris în bibliotecă de Dely Cristian Marian



Scrisoare domnului Kafka



Mă gândesc cum ați murit dumneavoastră, domnule Kafka, și cum a murit Socrate. Dumneavoastră internat într-un sanatoriu lângă Viena, unde nu mai puteați comunica decât
în scris și unde, disperat, într-o zi de iunie, v-ați smuls tubul de oxigen. Și Socrate, știm cu toții... De fapt, deosebirea dintre felul cum ați murit dumneavoastră și felul cum a murit Socrate este, poate, deosebirea dintre procesul lui Socrate și "Procesul" pe care l-ați imaginat pentru Josef K. În clipa când mi-a venit aceasta idee, am luat "Dialogurile" lui Platon și am recitit "Apararea lui Socrate". Și m-am convins că, absurdă chiar, sentința de condamnare la moarte a lui Socrate are cel puțin ceva care la dumneavoastră lipsește. Ea se pronunță după ce totul a fost spus. După ce acuzatorii i-au arătat lui Socrate ce vină i se impută și după ce el și-a pledat cauza. Asistăm la un proces unde nu se spun toate pe față, dar ne dăm seama destul de limpede ce tabere se înfruntă.
Trebuie să vă mărturisesc că într-o vreme, când eram mai tânăr, cuvântul "absurd" avea pentru mine alt înțeles decât acum. Nu știu dacă îl foloseam mai corect, dar în ziua când
am citit "Procesul" nu mi-am dat seama că întâmplările din el nu aparțineau imaginației dumneavoastră decât în forma lor. Credeam că trebuie să vă reproșăm dumneavoastră că doi
domni bine îmbrăcați vin să-l ia pe K. și-l duc într-o mahala sordidă unde-l pun cu capul pe o piatră și-l înjunghie. Ca pe un câine. Și fără să cunoască nici măcar motivele pentru care murea. Așa cum n-a cunoscut motivele pentru care a fost judecat.
Cu anii, am înțeles că nu dumneavoastră trebuie să vă reproșăm aceste întâmplări. Și că dumneavoastră n-ați făcut decât să căutați un înțeles în lucruri pe care nu le puteați înțelege, într-o lume unde atâția n-au putut participa la propriul lor proces... Socrate știe măcar de ce moare și e lăsat să aleagă singur clipa când va duce la buzecupa cu cucută. El se desparte liniștit de judecătorii săi, cel puțin așa ne asigura Platon, și le spune: "Este ora să ne despărțim, eu ca să mor, voi ca să trăiți. Care dintre noi pășește spre un lucru mai bun, nimeni n-o să știe fără de numai Zeul". La închisoare el ia cupa cu otravă și privind ca de obicei cu ochii săi mari și pătrunzători spre slujitor îl întreabă dacă e voie să facă o micp libație cu această băutură; iar slujitorul îi răspunde că întotdeauna se pisează cucută numai cât trebuie să bea o dată cel condamnat. Atunci Socrate bea tot, în cea mai mare liniște.
Pe K. cei doi domni îl duc afară din oraș, la o carieră de piatră părăsită. Acolo, ne spuneți dumneavoastră, ei își scot cilindrele și-și șterg cu batista sudoarea de pe frunte, după care îl așază cu capul pe o piatră. O clipă K. seamănă cu Socrate când se întreabă dacă n-ar fi de datoria lui să ia cuțitul din mâna celor doi domni în redingotă și să și-l înfigă în trup. Dar nu face asta, nu poate "să scutească autoritățile de toată munca". Și mai e ceva. Așa cum ne arătați, "logica, chiar și cea mai de neclintit, nu
rezistă în fața unui om care vrea să trăiască". Și trebuie să recunoaștem că, din acest punct de vedere, moartea lui K. pare mai adevărată decât moartea lui Socrate. Nu putem
muri perfect calmi, oricît am crede în nemurire și în zei.
Dar Socrate îsi cunoaște judecătorii și își permite chiar să-i disprețuiască. Aceasta îi dă, poate, liniștea necesară în fața morții, mai mult decât încrederea sa în Zeu și în
nemurirea sufletului. În vreme ce lui K. i-a fost refuzat acest drept. El e condamnat fără să i se dea șansa să-și rostească pledoaria. Lui nu i se respectă nici măcar dreptul de a înțelege. Moare fără să știe cine la condamnat și de ce. "Ca un câine" nu se referă, probabil, atât la faptul că e pus cu capul pe o piatră și înjunghiat, cât la faptul că nimeni nu se simte dator să-i explice ceva. Unde erau judecătorii pe care K. nu-i văzuse niciodată? Unde era tribunalul misterios la care nu ajunsese niciodată? Întrebările acestea vă aparțin. Însă lor, cum ar zice Nietzsche, nu le urmează decât rana de a nu avea nici un răspuns. Nedreptatea care i se face lui K. este nu numai moartea, ci sentimentul că dreptatea este un castel la care eroii dumneavoastră nu pot ajunge. El nu e victima unei erori judiciare, ci a unei lumi care omoară fără motive sau fără să se simtă obligată să comunice victimelor aceste te motive.



Ce s-a întâmplat, domnule Kafka? Cine poartă vina acestei schimbări? Am devenit noi mai susceptibili în fața rănilor și tainelor existenței? Sau insistența cu care ni s-a vorbit despre lipsa de sens de către predicatori posomorâți, specializați în disperare, a început să dea roade? O explicație trebuie să existe pentru prăpastia care desparte procesul lui Socrate de procesul lui K. SOarele răsare la fel și apune la fel și totuți ceva s-a schimbat de la "Apărarea lui Socrate la "Procesul" dumneavoastră. Iar K. nu este, nu-i așa, decât un pseudonim posibil. Îmi închipui că mulți dintre cititorii dumneavoastră s-au simțit vizați și s-au gândit, probabil, că într-o lume absurdă oricând am putea fi în locul lui, oricând am putea fi chcemați într-un proces în care judecători pe care nu-i vedem să ne acuze de vini pe care nu le cunoaștem, fără să ne lase timp să ne facem propria noastră pledoarie. După care am fi conduți într-o mahala și puși cu capul pe o piatră. Fără să ni se dea ultimul cuvânt pentru a ne despărți de judecătorii noștri și de lume, exprimându-ne nu numai motivele, ci și tristețea. Procesul lui
Socrate, dacă este o farsă, este o farsă care respectă niște reguli. În schimb, procesul lui K. nu mai vrea să salveze nici aparențele. Judecătorii s-au plictisit, nu mai vor să-și piardă timpul justificându-și sentința, nici nu-i interesează să o facă; singurul lucru care îi interesează este să ne omoare. Și să ne omoare cât mai curat. Fără mare
zarvă. De aceea nu suntem uciși în mijlocul orașului, să ne vadă lumea. De aceea s-a renunțat la spectacolele când lumea se strângea în fața eșafodului așteptând să-și facă
apariția călăul și să fie adus condamnatul. Să i se desfacă gulerul cămășii și să-și facă rugăciunea. Nu, judecătorii nu se mai ostenesc să mai ofere mulțimii spectacole. Poate se tem. Ori poate s-au blazat. S-au plictisit să mai facă altceva decât să omoare. De aceea execuțiile trebuie să se consume repede. De obicei, în zori. Dacă Josef K. este dus în afara orașului pe o noapte cu lună, asta e o excepție. De obicei, aceste lucruri se fac când noaptea devine cenușie și mîlul ei murdar se scurge pe străzi pentru a lăsa pe piatră locul gol când va apărea soarele. Atunci e momentul cel mai potrivit să i se arate condamnatului că în loc să înceapă o zi nouă, trebuie să-și sfârșească viața. În zori și în locuri părăsite.Acolo unde nu se află decât cel mult o fereastră luminată, unde apare un braț și nu știm al cui este, dacă aparține unui om care se gândește la noi, dacă omul vrea să ne vină în ajutor sau vrea să asiste la execuție. Dacă nu cumva este chiar unul dintre judecătorii din umbră pe care nu-i cunoaștem, unul dintre acei judecători care nu s-au putut stăpâni totuși să-și contemple opera, deși predică filosofia tuturor zădărniciilor... Dar dacă suntem condamnați, avem dreptul cel puțin să cunoaștem motivele și să ne cunoaștem judecătorii. (Și când spun "avem dreptul", cititorii dumneavoastră care s-au simțit vizați nu s-au gândit, firește, să vă reproșeze dumneavoastră opera unui destin cinic și plictisit; ei regretă, poate, numai faptul că n-ați adresat această "pretenție" celor care cred că n-avem nici o speranță.) Dacă nu ne dau nici o șansă, judecătorii să vină și să ne privească în ochi. Cu răceală, dacă vor. Cu ură, dacă vor. Sunt liberi să ne privească așa cum vor, chiar cu milă. După cum și noi avem dreptul să-i privim cum vrem. Cu tristețe, poate. Sau cu indiferență. Dar să vină în fața noastră, a celor condamnați implacabil la moarte, să le vedem chipul și să ne spună motivele. Să auzim din gura lor sentința și motivarea ei. Chiar dacă în acest timp cuțitul de măcelar, lung și subțire, cu două tăițuri, e pregătit în teaca prinsă de centura pe care unul dintre domnii în redingotă o poartă în jurul vestei. Chiar dacă există o carieră de piatră, mică, pustie și părăsită în marginea orașului, unde într-o noapte cu lună vom fi conduși. Cel puțin să cunoaștem motivele. Chiar dacă obiecțiile nu pot fi ridicate toate și există situații în care obiecțiile pe care le ridicăm nu mai folosesc la nimic. Dar cel puțin să știm...
Și, într-adevăr, așa e drept. Deoarece simțim nevoia să știm pentru ce murim, domnule Kafka. Orice cititor onest vă poate reproșa că l-ați lăsat pe K. să moară fără să știe.
Căci cum să ne scoatem din cauză din acest proces când viața nu ne e indiferentă? Și când nu putem gândi că suntem apți să fim înjunghiați prin simplul fapt că nu ne-am sinucis noi înșine înainte, în semn de protest împotriva nașterii noastre.



Procesul lui Socrate a lăsat multe nedumeriri, dovadă că după aatâtea secole tot ne mai gândim la el. Nimeni nu se îndoiește însă că Socrate a murit pentru ceva ce fusese trăit. În schimb, Josef K.? Acolo, în mahalaua aceea sordidă s-a petrecut una dintre crimele cele mai inutile și absurde, pentru că, de fapt, nici cei doi domni bine îmbrăcați și distinși nu știau pentru ce-l înjunghie... Dar asta are mai puțină importanță. Nu problema lor măinteresează, ci a celor care sunt Josef K. sau ar putea fi oricând în locul lui. Care ar putea fi oricând chemați să-și susțină procesul, apoi să fie duși de acei domni bine îmbrăcați și stilați într-o carieră pustie și puși cu capul pe o piatră... Și simt că ar trebui adăugat ceva în numele lor, o mărturie, o dovadă că am înțeles ce-am citit. Refuzul de a vă revolta este forma dumneavoastră de protest, dar asta este, oare, tot ce ne rămâne să opunem neglijențelor destinului?
Mă gândesc la oamenii lui Dostoievski care n-au altă speranță decât aceea de a deznădăjdui până la capăt și îmi spun că până și aceasta e o formă de a nu încrucișa mâinile în fața sorții, de a o refuza. Ceea ce nu găsesc pe calea speranței, ei caută într-un sens invers. Până la urmă tot vor găsi un drum spre castel. Și dacă acesta nu e drumul fericirii, va fi drumul celei mai aspre nefericiri. Ceea ce nu acceptă ei e să se oprească resemnați. Să spună, nu ne mai interesează să ajungem la castel. Sau, renunțăm să ne mai aflăm vina. Iată, domnilor, capul nostru se apleacă supus pe piatră. Faceți-vă datoria. Înjunghiați-ne. Noi vom aștepta resemnați cuțitul... Da, acești Karamazovi, când nu găsesc drumul spre paradis se hotăresc pentru drumul spre infern. Ceea ce evită ei este renunțarea. Și astfel, cel puțin un drum există, chiar dacă acest drum e fără nici o
scăpare. În însăși lipsa de speranță ei caută un sens. Și dacă nu cred în speranțele lor, cred în deznădejdea lor... Șigalev declară asistenței: "Ceea ce vă propun este paradisul, paradisul terestru și, în afara acestuia, altul nu poate exista". El nu spune "nu există altul". Spune mai mult: "nu poate exista". Dincolo de piatra pe care suntem înjunghiați nu mai există nimic. În clipa când am acceptat, când ne-am resemnat să aplecăm supuși capul ca să fim înjunghiați, am renunțat, de fapt, la tot. Inclusiv, la o explicație. Inclusiv, la dreptul de a ști pentru ce am trăit. Oamenii lui Dostoievski nu vor să se oprească. Dacă nu obțin nimic, ei vor totul. Dacă nu pot dobândi fericirea, vor să ajungă la capătul nefericirii. Dacă nu pot cuceri binele, se afundă cu totul în rău. Uneori sunt convinși că "numai prin suferință se poate iubi cu adevărat pe pământul acesta", dar vorbesc astfel pentru că n-au renunțat la iubire. Și dacă urcă pe Golgota o fac nu pentru
a se sui resemnați pe cruce, ci pentru a-și striga acolo în vârf dragostea lor brutală de viață. Ei nu ezită ca Hamlet între "a fi" și "a nu fi". Ezită numai asupra mijloacelor prin care își vor demostra răspunsul. Cel mai adesea, aceste mijloace sunt altele decât ale noastre. Dar există aproape la toți o fanatică sete de "a fi", datorită căreia nu pot fi duși de doi necunoscuți într-o mahala și omorâți ca un câine.



Și, pe urmă, de ce "Procesul" ar fi numai procesul celor care îndură destinul și nu știu să aibă vreo vină? De ce n-am face procesul celor care-l trimit pe K. să moară cu capul pe o piatră? Nu-i cunoaștem? Nu știți cine sunt judecătorii din spatele celor doi domni eleganți și distinși? Ba da, domnule Kafka, știți cine sunt. Sau în orice caz știți ca și noi de ce sunt vinovați, chiar dacă nu le cunoaștem numele. Ei au încercat să ne convingă din umbră că suntem vinovați prin simplul fapt că ne-am născut. În fond, acesta e păcatul de care ne acuză cel mai des, chiar dacă nu ne-o spun în mod deschis. Ei ne învinovățesc
că am venit pe lume și vor să ne alunge din ea, alungând în primul rând iubirea din inimile noastre. Înțeleg de ce justiția ocultă și tenace din "Procesul" urmărește să-l facă pe K. să ajungă singur la conștiința culpabilității sale. Ea urmărește să zdrobească mai întâi în victime orice împotrivire. Și, fără să afle nici o vină precisă, sau tocmai de aceea, ele să-și caute singure una. Căci importantă este nu motivarea, ci sentința. Odată declanșat mecanismul, restul vine de la sine. Nimeni nu se ostenește ca la Atena să strângă judecătorii, să anunțe capetele de acuzare, să dea cuvântul acuzatului. El, acuzatul, trebuie să ajungă singur la sfârșitul procesului. Când călăii vin să-l ia pentru a-l duce la locul execuției, el trebuie să fi pronunțat singur sentința, după dorința judecătorilor săi oculți. Astfel moartea lui K. este mai întâi o sinucidere. Cei doi domni în redingotă duc, de fapt, un cadravu să-l înjunghie. Înjunghierea nefiind decât concluzia logică a ceea ce s-a întâmplat înainte. Ea nu mai e decât o formalitate. Nu asta ați vrut să sugerați arătându-ne că în K. a fost ucisă pe nesimțite orice
speranță de a înțelege ce se întâmplă cu el și cine a pronunțat verdictul?
Dar chiar dacă ar fi vorba de Dumnezeu, nu numai de filosofii iremediabilului... Van Gogh scria că nu trebuie să-l judecăm pe Dumnezeu pe lumea aceasta. Ba da, pe lumea aceasta! Altfel nu-l vom mai putea judeca niciodată. Și nu numai pe el. Pe tți cei care vor să ne ducă într-o mahala nenorocită, să ne înjunghie după ce ne-au judecat pentru un păcat care nu ne aparține. Pe toți cei care au vrut să disperăm, care au vrut sau mai vor să ucidă în noi dragostea de viață pentru a deveni victime mai comode. Probabil, peste tot există o piatră unde putem fi înjunghiați. Problema nu e să fugim de aceste locuri primejdioase, ci să nu ne resemnăm. Și spunând asta, descopăr un amănunt care mă pune pe gânduri. Socrate e altfel decât judecătorii săi și moare din pricina asta, în vreme ce K. ajunge să semene oarecum celor ce-l judecă. Nu e absurd, domnule Kafka?



Sunt poate prea multe întrebări pentru p zi care pune miros de grâu copt pe aripile păsărilor. Dar... Doamne, cum să-ți smulgi tubul de oxigen într-o asemenea zi?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!